Curentul, martie 1929 (Anul 2, nr. 404-434)

1929-03-01 / nr. 404

-V~ ANUL II No. 404 * fern 3 PAGINI 3 CEI •• «Vi&r t.'V. ,iW»Vv >V; 4 i-r. A*:-'? ■ ■■.­ Secrete diplomatice Mult vor trebui să se mire gene­­ratiile viitorului, studiind reac- țiunile noastre împotriva războiu­lui, când vor afla că nu am desco­perit nici un alt mijloc mai efi­cace pentru înlăturarea conflicte­lor internationale decât diseaLfi­­carea secretelor diplomatice. In dezorientarea victoriei, şi în pus­tiul garanţiilor de odihnă, naţiu­nile europene dornice de a decreta super-pacea in univers au elimi­nat din relaţiunile lor una din u­­lteltele cele mai eficace de forţă şi de intimidare a agresiunilor: se­­cretul,­­ taina mijloacelor de re­zistenţă şi a alianţelor ocrotitoare, de care dispune un adversar în a­­parenţă mai slab. Şi au impus si­stemul tratatelor înregistrate la birourile publice ale Ligii de la Geneva, şi îngrămădite într-o con­fuzie pe care nici cel mai mare om de Stat din Europa nu este astăzi capabil să o mai descurce. y In Olanda, — acum câteva zile, ^ — un ziar publica textul unui pre­tins tratat franco-belgian, ale că­rui clauze au făcut senzativ în presa tuturor ţărilor occidentale : tumultul durează de aproape o săptămână, şi nu pare aproape de calmare. Opinia publică germană fierbe de indignare, la ideea unui pact rămas secret, în contra lim­­pezilor şi imperativelor ,dispozi­ţiuni ale Covenantului, descope­rind incompatibilitatea noului tra­tat cu spiritul de la Locarno, re­­trăeşte clasica oroare a unei încer­cuiri continentale, şi profită de oca­zie pentru a reedita tiradele sfân­tului delir etnic. Guvernul olan­dez cere telegrafic lămuriri, cel englez se arată înmărmurit, cel belgian repetă desmintirile, iar cel francez susţine că totul nu este decât o grosieră înscenare ger­mană. Şi comentariile se adaogă comentariilor, fără ca cineva să cerceteze dacă datina tainelor di­jpl ortac*, tic­o* ©lojadatia practicata in cazul acesta, înseamnă intr a­­devăr un pas înapoi in asigurarea păeiL Nu este un secret pentru nime­ni, — zece ani după semnarea pă­cii, — că tratatele din 1919 încep să polarizeze și să acumuleze îm­potriva lor aceleaşi „forţe de sen­timent“ ca şi cele din 1815, — atât de execrate de noroade şi de isto­ricii romantici „Conştiinţa uni­versală" şi „demnitatea raselor umane" au trecut în lagărul foş­tilor asupritori, — resemnaţi să lucreze ei de-acum la umplerea a­­cestui nesăţios butoi al Danaide-­­L lor care se cheamă „principiul na­ţionalităţilor", împotriva „imobi­lismului" internaţional, preconi­zat de statele favorizate prin tra­tate, — naţiunile umilite sau des­­membrate la armistiţiu premedi­tează noui recursuri la războiu, şi mijloacele alese de ambele ta­bere pentru înfăptuirea ţelurilor lor sunt aceleaşi: podurile, mai mult sau mai puţin mărturisite. Fiecare nou ministru de externe, după îndemnurile cutărui sau cu­­tărui ambasador mai convingător, semnează in dreapta şi în stânga, fără a se mai întreba cum se vor comporta tratatele anterioare fată de nouile îndatoriri de asistentă sau de neutralitate stipulate prin pacturile cele noui. Epidemia pac­­turilor decorative a desorganizat într'atâta cancelariile europene, încât nu ar fi de loc straniu ca Statele să recurgă, într-o bună zi, din nou la sisteme coherente de alianţă secretă, anulându-şi trata­tele înregistrate la Ligă cu aceeaşi desinvoltură cu care şi-au anulat moneda depreciată după inflaţii. Amatorii de diplomaţie publică şi de conferinţe internaţionale larg cinematografiate, nu vor sa înţeleagă nici in ruptul capului (uneori, nici în ruptul tratatelor), că ceea ce creează complicative diplomaţiei actuale este tocmai si­stem­ul ei prea simplificator. Chiar publice (şi mai ales publice), pac­turile riscă să repeadă noroadele unele asupra celorlalte, pentru că cu timpul ele tot sfârşesc prin a se trasforma în grupe de alianţe 48­ vrăjmaşe. Înglobate în reţelele u­­nor tratate proclamate „publice“, dar ale căror ochiuri şi reacţiuni nu le mai calculează astăzi nici marii specialişti ai politicii ex­terne, Statele îşi regăsesc linia de conduită tot in tradiţionalele lor iredentisme, întărite sau nu prin tratate. Fie că sunt consemnate tratate. Fie că nu-s, fie că sunt recunoscute prin pacturi publice, sau garantate prin convenţiuni tăinuite, în momentul critic alian­ţele lor se realizează între Statele cu interese­ comune. Îşi închipue cineva, la Ministerul nostru de Externe, că în clipa unei consa­craţi­uni continentale, aşarzişii no­­­ştri „aliaţi“ vor consulta altceva afară de interesele lor imediate, înainte de a ne ajuta sau de a ne lăsa in voia soarta. . Respectul cuvântului dat, şi­ al semnăturii, joacă în istoria omenirii acelaş rol neinsemnat ca şi călătoriile mini­ştrilor de externe in istoria tratativelor diplomatice. Ceea ce este graiv, după semna­rea unui tratat, nu este tăinuirea lui faţă de curiozităţile vecinilor, ci ignorarea lui de către conducă­torii naţiunii pe care clauzele lui o angajează. Primejdios şi condam­nabil ar fi fost, de pildă, gestul lui Ion Brătianu, dacă ar fi accep­tat să semneze în 1915 un tratat secret cu Rusia fără consulta­rea Regelui şi a celorlalţi factori răspunzători, gest pe care recen­tele amintiri ale d-lui Diamandy îl socotesc retrospectiv posibil. Chiar atunci când nu cunoaşte precis stipulaţiunile tratatelor cari o leagă, o naţiune are drep­tul să ştie în ce sistem general de alianţe este prinsă. Dar este pue­ril să credem că şansele de conflict sunt sporite prin faptul că adver­sarii ei, ignorându-i alianţele, ne­glijează precauţiunile şi prudenţa în provocări. Cel mai bun sfetnic de prudenţă şi de precauţiune ră­mâne tot teama ca nu cumva Sta­tul provocat să poată opune, în ultimul moment, o alianţă pe care tratatele publice nu o arătau ca probabilă : secretul diplomatic ră­mâne şi astăzi un admirabil ins­trument de incertitudine interna­ţională, şi prin urmare de pace. Căci războiul nu a izbucnit nicio­dată decât din siguranţa victo­riilor, dovedite prin calcule prea­labile şi precise de efective şi scon­tate graţie asigurărilor deduse din tratate. Ion DimbtreaCu laţul, muzeu ce rumi laţul este oraş istoric. Deci abun­dă in mini. Huini de biserici, mini de palate, mini de cişmele şi rumi de oameni. Dar vechea capitala a Moldovei, pare atât de pasionată de această ruinomanie, încât pe lângă ruinele străbune, mai confecţionează altele proaspete. Orice edificiu public din Iaşi, este ruină din naştere. Pa­latul administrativ, a început a se dărâma de la un capăt înainte ca celălalt capăt să fie sfârşit. Tea­trul Naţional năpârleşte de plafon în capul spectatorilor. Facultatea de Medicina, abia refăcută şi recep­ţionată, are aspectul celei mai splendide mini.­­Totul este romantic şi totul a de­venit în Iaşi, prilej de elegie. Când cade un tavan, raportul trimis Bucureştilor, e plin de duio­­şenie şi de suspin. Delegatul însăr­cinat cu ancheta, dresează un ra­port tot atât de melancolic şi de îndurerat. Pe urmă aşteptarea ca orice aşteptare, se transformă în melancolie acuta, până ce cade şi restul tavanului, ca din nou să so­sească un delegat expert, din nou să dreseze un raport şi din nou ie­şenii sa se vaete, cu cele mai lirice accente. Aceasta durează de când Iaşul a căzut un rang de simplă urbe pro­vincială, adică de vreo șaptezeci c­­ ani. Dar de zece ani, se consta­tă un progres. Un progres in ordi­nea de idei ieșeană, ceia ce se dură mi înainte întrun deceniu se sur­pă acum întro noapte, după cum Şi hăt frumosul din poveste creş­tea întro zi, cât alţi prunci întrun an. Există în momentul de faţă, două edificii publice, care vor ele­­veni mini integrale: Teatrul Na­ţional şi Facultatea de Me­dicină, mai sus pomenite, Tea­trul Naţional, nici aşa nu prea isbutea să atragă spectatori, pen­tru piese de pe vremea turcilor, jucate ca pe vremea lui Papură- Vodă, cu actori contimporani lui Ion Vodă cel Cumplit. Acum, când mai există și primejdia tavanului mobil, stagiunea se poate închide fără nici o pagubă. Ba dim­potrivă, cu o economie bugetară, de lumină, încălzit şi afişaj. La Facultatea de Medicina, pro­fesorii ,­ studenţii, lucrează ca ex­ploratorii polari, în blănuri şi cu căciuli. Lichidele sunt îngheţate în fla­coane , culturile de microbi con­servate prin congelare. Când un elev strănută se clatină toate fe­restrele, când tuşeşte un profesor şi desprinde o felie de perete. Dacă din nefericire, ar strănuta şi tuşi profesorii şi elevii concomitent, to­tul sar dărâma până la pământ, în câteva clipe, ca să aştepte rezulta­tul unui raport peste câteva sute de ani. Căci doar întrun oraş istoric, elementul timp, nare nici o im­­portan­ță. Clipele și veacurile, sunt tot atât, sub specie eternitatis. Cezar Petrescu M­SIM" Cine sunt vinovaţii ? Intr'un articol „Viitorul“ se în­treabă grav şi inchizitorial: Cine sunt vinovaţii?“, adică cine poartă răspunderea stărilor de lucruri din Basarabia, unde există o febră oarecum suspectă sau cel puţin ca­re merită puţină atenţie. „Viitorul“ oficlosul partidului li­beral, vrea să pună esclusiv in sar­cina actualului guvern — cu o exis­tenţă de abia trei luni — acela ce este de fapt consecinţa politicei du­să timp de zece ani in Basarabia. Şi Franţa are o problemă cu mult mai complicată, decât proble­ma noilor privincii româneşti: Al­sacia. Lesne de bănuit că nu a să­vârşit politica franceză în Alsacia greşelile grave de care s‘au făcut vinovate mai toate guvernele ro­mâneşti faţă de Basarabia, totuş există ceia ce se numeşte „le ma­laise alsacien“. Asupra indi­spozi­­ţiei Alsaciei s‘au scris o serie de volume, fără nici o pasiune politică de partid, dar cu o mare grijă na­ţională. S-au cercetat pricinile ace­lui „malaise alsacien“, cu o obiec­tivitate perfectă, cu o nobilă râvnă de adevăr ,fiecare căutând sâ lămu­rească elementele unei probleme, nu să înfăţişeze reţeta unui partid d­intre ultimele studii asupra stărilor din Alsacia este şi volumul „Trois Crises“ de René Gib­ouin (autorul unui foarte substanţial studiu asu­pra filosofiei lui Bergson). Pentru a ilustra opacitatea de înţelegere a birocraţiei franceze, René Gib­ouin enunţară o serie de numiri anapo­da în învăţământ, tocmai în Alsa­cia unde sentimentul religios este aşa de puternic. Citez: „Directoarea şcoalei nor­male protestante a tinerilor fete din Strasbourg este o catolică prac­ticantă; directorul şcoalei normale catolice de băeţi din Colmar este un protestant. Şcoala normală ca­tolică de fete din Sélestat a avut în fruntea ei câtva timp, o „liber cugetătoare militanta, care şi-a în­ceput cursul printr‘o lecţie consa­crată „celor două mari istorice ale istoriei: Jeanne d‘Arc şi sfânta Te­reza“. Iată elemente de ofensă provoca­toare, cre­ate nu dintr‘o­ voinţă de a nemulţum Alsacia, ci din acea gravă necunoaştere, din uşurinţa mecanică a unei birocraţii învechi­te. O „liber cugetătoare“ furioasă ţinând cursuri la o şcoală normală catolică! E drept că la noi lipsesc aseme­nea studii de onestă obiectivitate, studii ferite de orice influenţă de partid şi răsărită dintr’o curată iu­bire pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru. Ar fi fost, poate, bine venit un studiu de ansamblu organizat cu studenţii sem­inaru şi de sociologie al d-lui D. Gusti, tinerii cercetând cu metodă după un plan bine orân­duit toate stările sociale din Basa­rabia. Ar fi fost un material infor­mativ mult mai demn de crezare, decât toate rapoartele agenţilor de siguranţă, decât afirmaţiile alar­mante sau liniştitoare ale politicia­­niilor. Pentru cel ce-ar voi să se orien­teze asupra nevoilor Basarabiei, nu ar întâlni decât un haos de afir­maţii contradictorii. Şi acum să ne imaginăm cam ce măsuri anapoda. Inutil ofensatoare au luat adesea in Basarabia, gu­vernele româneşti, dacă o ţară cu mult superioară nouă cum e Fran­ţa a putut acumula greşeli aşa de mari incât să se ajungă la acel „malaise alsacien“. „Viitorul“ se întreabă cu toată seriozitatea „Cine sunt vinovaţii“, tară ca o singură clipă, să simtă ne­voia unui examen de conştiinţă, u­­nei treceri in revistă a tuturor a­­nilor de conducere neroedă a Ba­sarabiei. Din zece ani — câţi sunt de la unire — partidul liberal a avut răs­pun­derea politică aproape 7 ani, deci in tot acest timp dolofanul per­sonaj Inculci a avut depline pu­teri, gospodărind după cum i-a fos­ pe plac Basarabia. De ce nu s‘a găsit nimeni in par­tidul liberal care să-l întrebe pe­­ Incuiet cam ce isprăvi ii alcâtuesi titlurile de mândrie pentru ceia ce a isbutit sa realizeze în Basarabia? Am avut o administraţie nu proa­stă, ci pur şi simplu infamă, şi de­mentet o ştia prea bine, dar nu s-a gândit să pună o robustă oprelişte, nu a căutat să elimine râul, ci a­­vem impresia că i-a cultivat ca pe un complice preţios. Nimeni nu s‘a gândit că acea ad­ministraţie păcătoasă, lipsită de In­teligenţă, de demnitate, die omenie reprezenta afirmaţia ideii de Stat românesc. S‘a tolerat, nu spunem s‘a încurajat, dar orice toleranţă înseamnă o îngăduinţă încurajatoa­re. La umbra unei justificate griji de ordine, au operat toate lepădă­turile noastre admiinistrative. Ce a făcut faţă de răul crescând al administraţiei Barasabiei, repre­zentantul autorizat, exponentul po­nticei liberale, d. Incutet? Cum a reacţionat ? Cum a stă­vilit puhoiul răului? A cătat şi-şi hrănească clientela politică — ori­când şi oriunde pacostea unei po­litici de afirmaţii naţionale — să-şi întărească bine cadrele prin tole­ranţă. In locul elementelor active şi oneste, partidele şi-au pulit în basarabia, toţi răii cu mâna activă. Cine­­ sunt vinovaţii? Fără deo­sebire de partid, toţi cei ce-au a­­vut răspunderea Basarabiei dela 1918 incoace. Că faţă de nemulţumirea popu­laţiei faţă de metodele neruşinate ale unei administraţii de căpătuia­lă, faţă de criza ecoi­ontică şi faţă de criza religioasă (a cărei gravi­tate nu o pot pricepe indiferentii in materie de credin(ă), propagan­­da bolşevică a început să activeze, nimeni nu poate rămâne uimit. E­­ firească utilizare a unei cântec­­uri favorabile oricărei agitaţii a­­rarhice. Dacă cerem o atenție în­cordată şi măsuri eliminatorii pen­tru fermenţii agitaţiilor comuniste, .iu înseamnă că uităm permanenta­tului ce favorizează propaganda evoluţionară. Cine sunt vinovaţii? Toţi cel ece ani de politică a partidelor în Basarabia. Pamfil Şeicaru „.„Avereştii au rădăcini înfipte în mult mai multe straturi ale pământului Basarabiei decât Sterii". • (D. General AVER­ESCU în „ÎNDREPTAREA") TARANUL BASARABEAN! Se vede că din pricina buruienilor astea. Cronica muzicală Cântecul popular (SCRISOARE CĂTRE UN MECENA ÎNCHIPUIT) de CONST. BRAILOIU Mult stimate domn, Fiţi încredinţat că nu m'am­ ho­­tărît să vă tulbur liniştea decât numai după îndelungi şi chinuitoa­re chibzuiri. Am învăţat din mica mea copilă­rie că discreţiunea este muma vir­tuţilor, mai vârtos decât pruden­ţa. Şi cu toate că încă din vremea — depărtată şi ea — a adolescen­tei mi-am dat bine seamă că acest principiu educativ face parte din arsenalul unui Pestalozzi cu totul demodat, totuşi încă nu m-am pu­tut desbăra cu desăvârşire de ob­sesia axiomelor materne. Ertaţi-mi asemenea mărturisiri de natură intimă: ele vă vor lămuri — împreună cu cele de mai jos — şovăirile mele suspomenite. Vă vor dovedi — îmi place s-o cred — că numai însemnătatea deosebită a celor ce am sâ vă spun şi încrede­rea mea deplină în mintea dv. lu­minată şi in sufletul dv. plin de ti­nereţe şi dărnicie rr­i-au pus în ce­le din urmă, cum se zice, condeiul în mână. Nu mă îndoesc că stri­gând din toată puterea plămânilor: „Ajutor!“ voi fi auzit de acela că­ruia Zeii — într'una din puţinele lor clipe de inspiraţie — i-au hără­zit totodată şi gânduri înalte, şi pu­­terea de a te înfăptui. îis­­ă este fără îndoială cunoscut, prea stimate domn, că în ţinuturile locuite de Români a dăinuit până in zilele noastre o muzică popu­lară a cărei belşug, a cărei origina­litate a uimit, de un veac încoace, de tot străinii care au cercetat a­ceste ţinuturi şi ne uimeşte aseme­nea pe zi ce trece mai mult şi pe noi înşine. Românul, prea stimate domn, e născut muzicant. Şi muzi­ca Românului, a Românului rural înţeleg, stă cu cinste alături cu a celor mai muzicale popoare. Viaţa sătească de la noi e plină de cânte­ce, cântă mama legănând copilul, cântă ciobanul, cântă copii în nop­ţile sfinte din iarnă. Se cântă la nunţi când gătesc mireasa şi când bărbieresc ginerele; se cântă la în­mormântare când cel plecat dintre vii îşi părăseşte casa şi când îl co­boară în pământ. Nu mai vorbesc de jocuri, sunt prea multe; ţăranii joacă sute şi mii, mai toate necu­noscute, mai toate necercetate. Mă pot lipsi de disertaţii: preţul acestei avuţii îl înţelegeţi, prea sti­mate domn, mai bine decât ori­cine. Şi tot astfel aţi înţeles de minu­ne că irosirea ei ar însemna pentru noi toţi câţi suntem, o pierdere grea: odată cu muzica noastră po­pulară ni s‘ar răpi o dovadă hotă­râtoare a personalităţii noastre etnice. Şi iată că această pierdere o vom suferi. O vom suferi negreşit şi o vom suferi curând. Poporul nostru n‘a încetat încă de a cânta cântecele sale, dar va înceta neîn­târziat. Operile de artă minunate din care s‘a exprimat sufletul lui deosebit de oricare altul nu puteau înflori — vă vor spune-o sociologii — decât într-o viaţă rurală închi­să, relativ statornică. Ele sunt ro­dul — oricât cuvântul ar supăra pe liberpansiştii progresişti ai mo­mentului — unei civilzaţii originale, de sine stătătoare, ferită de nea­stâmpărul social al oraşelor. Nu încape îndoială: dacă în semi-Bel­­gia de eri şi în quasi-Belgia de azi arta populară şi-a mai aflat şi-şi mai află pe alocurea condiţiunile de trai, în Belgia pe scurt (curat Bel­gia!) de mâine nu şi le va mai afla. Ţi-o spune acasă bunul simt. Ţi-o dovedeşte — vai, cât de pu­ternici — verificarea ipotezelor pe teren. Să luăm o pildă. Vorbeau de cân­tecele nuntii, cântece anume meni­.Continuare în vag. il-ai ­ __Vineri 1 Martie IS29 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA: BUL. EUSABETA No. 8 TELEFON 312/29; 364/39 ADMINISTRAŢIA: STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 375/28­­.rf ■■' ^.s^urrffT. mmmmmmmm '* ABONAMENTE! ! Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei linii Salvarea cooperaţiei Un specialist, căruia un pro­fan ii cerea o definiţie cuprinză­toare şi precisă asupra coopera­ţiei la noi, îi răspundea: nu mâ mai pricep.... ştiu însă, in mod vag, că e un gen de excrocherie rurală ! Rolul nostru nu e să producem o definiţie mai ştiinţifică. Nici să delimităm exagerarea, de realită­ţile cuprinse în butada specialis­tului mucalit. Se ştie însă, de că­tre toţi forestierii, de pildă, din ţară, că cel mai legal şi mai practic mijloc de a obţine de la mi­nister o pădure spre exploatare, este de a o exige în numele unei cooperative săteşti. Legea şi senti­mentalismul de stat curent, confe­ră unor asemenea operaţiuni un particular caracter de onestitate şi naţionalism. Forestierul nostru, care se pricepe de minune cum să taie şi să desfacă o pădure, pen­tru care preţ scump oferă, s-a deprins, silit de pravila făţarnică şi sentimentală, să o obţină, pe mai­­ieftin, prin mijlocirea unei cooperative, fie preexistente, fie creiate ad-hoc., Diferenţa de preţ la drumul în­fundat al buzunarilor conducători­lor de cooperativă, cum e de alt­fel, firesc. Pentru că oamenii au fost scoşi de la treburile lor şi con­stituiţi in cooperativă sătească , au fost purtaţi deci câteva zile pe drumuri, pentru desăvârşirea for­melor legale. Iar oalele sparte, le plăteşte, in cele din urmă, publi­­cul consumator, când e vorba de lemne de loc şi de construcţ­ie , sau le plăteşte însuşi statul, când îşi recuiupară pădurea sub formă de traverse pentru căile ferate. Re­gimul durează dela­­1903. S-a în­tâmplat, (şi ne menţinem în ace­laş forestier domeniu) ca o pă­dure să rămână neexploatată, după douâ-trei licitaţii zadarnice1 şi după infructoase pertractări cu cea mai proximă cooperativă. Asta însemna că, „afacerea“ nu a fost socotită, destul de execident, ca să acopere laolaltă atât câş­tigul negustorilor sau al societăţi­lor forestiere, cât şi bacşişul cu­venit sfântului mu­jik înjghebat economiceşte după regulile coope­raţiei. Atunci, pădurea se acorda, prin bună învoială, particularului destul de îndrăzneţ şi de generos ca să se aventureze. Plana, însă, asupra sa, în tot timpul exploată­rii, o neprecisă acuzaţie de a fi uzurpat un drept, de a fi smuls un privilegiu. Căci sanctificarea tuturor întreprinderilor în legă­tură cu avuţiile statului, nu se realizează decât prin implicarea, oficial s’ar spune, prin mijlocirea şi participarea cooperativei să­teşti. Ei, şi numai ei, i se cuvine, în rândul întâi, valorificarea co­morilor statului, în condiţiuni de favoare. Exemplul acesta luminea­ză, credem, toate cazurile et ab uno, — cum zicea tata Aenea, — disce om­nes... Venirea naţional-ţărăniştilor la putere, trebuia, după unii să în­teţească până la exasperare acest sistem. Ar fi fost, de altfel, în con­tinuarea firească a demagogiei care i se reproşează: traducerea ei în fapt. Iată însă, că d.­­. Hă­­ducanu, teoreticianul cooperaţiei, a pregătit un proiect de lege prin care se re­creiază întregul nostru sistem cooperatist. Nu un proiect politic, sau demagogic, ci unul ştiinţific. Atât de sincer şi de a­­profundat încât,­­ca şi la legea co­mercializărilor a d-lui Madgearu) liberalii şi-au dat obişnuitul stri­găt de alarmă: se distruge coo­peraţia ! Şi nu se distruge nimic. Şi să a­dârnicesc numai, posibilităţile de camuflaj. Se urmăreşte creiarea unui sistem de cooperare, efectivă şi reală. Cooperativele nu vor mai fi paravane sau panopticumuri de după cari să opereze marii an­treprenori in complicitate cu man­darinii vremii. D. Răducanu, în­trun innerview dat ziarului „Drep­tatea“, explică în ce constă refor­ma cooperației. Aceasta nu intră în cadrul unui articol fugitiv. Ceea ce este sigur însă e că nimic nu e mai nefundat decât obiecţiu­­nea opoziţiei că se aduce un proiect improvizat. Competinţa in­discutabilă a d-lui Răducanu, (minte, de altfel, împodobita cu darurile filosofiei şi ale literaturii) prezintă, în chestiunea cooperaţiei, fructul unor studii atente de zece ani, studii atente de zece ani. Precizarea şi redresarea coope­raţiei, cu garanţiile de competen­ţă şi de posibilităţi de acţiune, e menită apoi să risipească neli­niştile capitalului străin. Cu exa­­­gerările inerente depărtării, acesta vedea trecându-se averi fabuloase în mâinile inculte sau venale ale cooperativelor așa cum le instala­,­seră, în plină nebuloză, liberalii. I. Vitrea «»■"" —...—— spinffi radicale Am auzit că se refac căile ferate, N am­ auzit-o de eri, alaltăeri, ci de. ani de zile o citim prin ziare şi ma­nifeste electorale, o ascultăm în Parlament şi iu întrunirile publi­ce, ne-o clamează doctrinari în­cruntaţi în grave conferinţe la A­­tenieu sau ne-o şoptesc cu atere conspirative economiştii expeditivi din cafenele. C. F. R.-ul se reface, trebuie să se refacă, este condiţie fireşte sine qua non pentru readu­cerea­ la viaţă a economiei noastre naţionale, asfixiată de sălbatica şi prelunga îmbrăţişare a d-lui Vin­­tilă Brătianu. Intre­ timp, s’au refăcut foarte mulţi înalţi funcţionari şi foarte m­ulţi furnizori ai căilor ferate. s’ au adus experţi, cari au elaborat programe mai ’vâsle sau mai res­trânse, după cum probabil erau mai bine sau mai modest retribuiţi; dar toate aceste onorabile st­radu­­uiţi s­au izbit neîncetat in ultimul deceniu, de acea dificultate, ce a­­fectează astăzi în chip quasi una­nim întreaga Românie Mare: lipsa de bani. Ei, iată ca o sa avem şi bani! Deunăzi sa anunţat prin presa că mai multe zeci de milioane do­lari din împrumutul extern, sunt a­fectate aceleiaşi refaceri a căilor ferate!... Concomitent cu această îmbucu­rătoare ştire a apărut însă şi una cam stranie, deşi tot cu fond vesel, cică pentru — evident — refacerea traficului, direcţia generală a căi­­lor ferate a suprimat treizeci şi două de trenuri de călători. Fiind­că, până să apuce să se refacă, tre­nurile noastre au trecut prin greua criză­ a gerului cumplit din astă iarnă, şi se ştie—din lunga şi dure­roasă experienţă a celora pe care destinul crud îi mână pe vreme urâtă în vagoanele cefereului — că locomotivele noastre gingaşe sunt foarte sensibile la intemperii. Din această pricină, trenurile au mers greu pe frig; unele au şi în­gheţat de tot. Direcţia căilor fe­rate se găsea în faţa unei proble­me noui şi complicate: repunerea tot în circulaţie. Pentru a simplifi­ca lucrurile, a recurs la o soluţie radicală: a suprimat trenurile. Ne­mai­existând trenuri, nu se vor mai găsi nici răuvoitori, care să susţină că trenurile merg prost. Şi toată lumea va să fie mulţumită, ce puţin mai mulţumită decât pt vremea când caile ferate se mărgi­neau să suprime călători. Soluţia aceasta — atât de feri­cită­ — a suprimării îşi poate găsi insă o vasta aplicabilitate în toate ramurile de activitate, patronate ori controlate de Stat. Câteva exemple practice ne vor lumina această teorie de guvernă­mânt. Există mii şi mii de săteni înfometaţi, a căror ajutoare ama­­răşte zilele­ comisiei de aprovizio­nare; ei bine, să fie suprimaţi şi problema e lichidată!... Protestează lumea împotriva tra­tamentului neomenos, la care sunt supuşi orfanii de război, să se su­prime orf­anii, şi — evident —­ ori­ce motiv de indignare va înceta să existe. Avuţiile Statului sunt prost exploatate, dau deficite şi comer­­cializarea lor constituie un perma­nent măr al discordiei între parti­de , să fie suprimate toate, să fie înecate nunele iar uzinele, aş vâr­bile în aer, cu dinamită, şi iată cum încă o problemă­­terioasă şi-ar căpăta soluţia radicală şi defini­tivă. Hotărât lucru, iddea originală a direcţiunii căilor tepite de a reface tr­aficul prin suprimirea trenuri­lor, deschide perspetive foarte in­teresante politicei de reconstrucţii în Stat ! Victor Rodan

Next