Curentul, aprilie 1929 (Anul 2, nr. 435-460)

1929-04-04 / nr. 435

Exodul satelor Noul preşedinte al Uniunei Camerelor de Agricultură e un a­­vocat. Era firesc, în cultul poli­tic pentru incompetinţă. Putea fi un general, un profesor de ob­stetrică, un telegrafist, un negus­tor de stambă ori un muritor cu orice altă îndeletnicire din lume în afară de agricultură şi de pre­gătirea tehnică pentru proble­mele agricole — cu o singură condiţie: să fie înscris în partid. Ah! Domnule Mihalache! Dar de avocat Vasile Rădules­­cu, foarte proaspătul preşedinte al Uniunei Camerelor de Agricul­tură s’a arătat dintru început un om foarte însufleţit de bune in­tenţii şi pătruns de mesianismul rolului său. Astfel, în cuvânta­rea rostită după alegere, a stă­ruit cu deosebire asupra mult des­bătutei probleme a migraţiunei care mână populaţia satelor spre oraşe, unde energiile se pierd, su­fletele se corup şi braţele se pa­ralizează înainte de vreme, de bolile trupului şi de boala mai fără leac, a declasării. Problema nu ne e streină. De zece ani n’am încetat s’o subli­niem la fiecare început şi la fiecare sfârşit de sezon, agri­col. Nu ne e streină — şi nu aparţine în special, stărilor din România. Aiurea, oraşele tenta­­­culare, cum le-a numit Verhae­­ren, de mult au sfârşit să secă­­tuiască glia, iar faimosul apel al lui Méline ,,Le retour à la terre“, demonstra punct cu punct, că dacă satele sărăcesc prin acest exod, oraşele nu se îmbogăţesc cu nimic. La noi, e cu atât mai ciudată şi nejustificată fascinaţia târguri­lor, cu cât procesul are loc ime­diat după marele act de justiţie socială al împroprietărirei. Atun­ci când plugarul nici n’a avut încă vreme, să-şi dea socoteală cât pot îndestula cele cinci hec­tare o familie de vrednici mun­citori. Teoreticiani ai economiei poli­tice şi al sociologiei, cu nasul prăfuit în fire de cărţi şi cu o­­chii miopi le realitatea de af­ară, au surâs la această alarmă. Ei au văzut dimpotrivă, în marşul satelor către oraş, semnul fatal al evoluţiei către adevărata civi­lizaţie, către etapa industrială. Ne încadram în ritmul economic şi social al occidentului! Iar a­­larma noastră li s-a părut sus­pin romantic şi sentimental, de oameni dezarmaţi în faţa reali­tăţii aspre, cu legi inflexibile. Şi au râs, de strigătul nostru că vom avea în curând prea mulţi ţărani charlestonişti. Au râs şi ne-au insultat. Avem răbdare. Ştiinţa cărţilor, o verificăm în fiecare zi la faţa locului, cum am dori să coboare şi să o afle, amabilii noştri de­tractori, pentru care viaţa sfâr­şeşte între patru rafturi de to­muri şi ţara, la bariera Chitilei. Sănătatea rustică se fărâmi­ţează declasându-se la oraş, mai cu seamă fiindcă aceste genera­ţii de desrădăcinaţi cad peste o industrie începătoare şi artificial întreţinută, fără perspectiva de a deveni lucrători calificaţi, ris­când şomajul la cea mai mică sdruncinare de criză, într-un or­ganism urbanist, unde existenţa socială e încă rudimentară, pro­blema locuinţelor nerezolvată, educaţia copiilor lăsată întâm­plării şi higiena balcanică. Mai mult încă. O concepţie de­magogică, mijită în ţeasta su­blim umanitaristă a d-lui Dem. Dobrescu, a slobozit, de­pildă, în Capitală libertatea nelimitată a comerţului ambulant. Adică a îngăduit şi a încurajat, invazia negustorilor improvizaţi, care şi-au lăsat satele pentru a veni să facă avere, vânzând ridichi, portocale, spanac şi mere vier­mănoase. Cum trăiesc aceşti ne­gustori ambulanţi (majoritatea minori) au arătat în câteva rân­duri anchetele înfricoşătoare ale gazetelor. Câte 15—20 copilan­dri, înghemuiţi într’o şură, dor­mind pe jos, forfotind de pă­duchi, scărpinându-se de râie, în­demnaţi la toate corupţiile ora­şului, viitori delicvenţi, cu mă­duva ciolanelor putrezită de boa­­lele cele ascunse şi urâte. Dar cu aceasta n’am sfârşit. Cezar Petrescu * ■'■1 ♦ Wii Pentru o sociologie post-belică Asistăm zilnic la fenomene sociale vrednice a ne reţine luarea-aminte, fenomene specifice vieţii de după războiu şi dintre cari, unele sunt spe­cifice societăţii româneşti. Pe cane­­vasul general al fenomenelor sociale cu caracter de permanenţă în timp şi în spaţiu ele apar, ochiului unui ob­servator atent, ca nişte excrescenţe morbide ale organismului social. Dacă, totuşi nu le dăm importanţa pe care ar merita-o, cauza este că legă­tura de cauzalitate —­ şi chiar legă­turile de corelaţie dintre ele —— ne scapă şi, mai ales, că, reproducerea lor stăruitoare şi continuă a isbutit a schimba caracterul lor amoral într’o atmosferă la care trebuie să ne adop­tăm plămânii, sub pedeaspă de a muri sufocaţi. Fenomenele de cari vorbim sunt interesante din multe puncte de vedere. Ne propunem, în această ru­brică şi atâta timp cât o vom avea la dispoziţie, a nota pe cele mai curente, fără altă pretenţiune decât de a contribui, în proporţiile cele mai modeste, la strângerea materia­lului documentar de care, fără doar şi poate, sociologii vor avea, cândva nevoie. Căci, mai mult ca oricare alta, ştiinţa sociologiei trebiue să se sprijne pe realităţi. In rândul ştiinţelor morale, locul ei este acela pe care fizica îl ocupă în rândul ştiinţelor pozitive. Sociologii vor afla, poate, acelor fenomene, o quadruplă rădăcină, a războiului, în sine ,­ considerat ca un cataclism natural — a celor două mari reforme sociale împroprie­tărirea şi votul obştesc a realizării aspiraţiunilor noastre naţionale, cu întregul ei cortegiu de consecinţe şi a slăbirii progresive a moralei, indi­viduale şi colective. Şi, studiind feno­menele, ei le vor coordona, poate, în jurul a doi poli principali: o mobili­tate excesivă a averilor şi relaxarea moravurilor. Iar după ce sociologii vor face operă obiectivă, de ştiinţă, reacţiu­­nea legiferării va venii un chip natu­ral. Suntem, temai, în epoca de pre­gătire a marilor opere de legislaţie. Niciodată, mai mult ca acum, nu s’a simţit nevoia unor legiuiri potrivite organismului nostru social. Cu pre­ţul sacrifiării la nevoie a amorului propriu de inovator sau a ambiţiunii de a ţine pasul progresului realizat în legiuirile streine moderne, legiui­torul va trebui să utilizeze alte me­tode şi să se călăuzească de alte prin­cipii decât acelea cari au călăuzit pe cei mai mulţi dintre legiuitorii noştri, dela 1865 şi până astăzi. Alt­fel, vom continua a avea legile bune, poate, în ele însele — dar cari, de multe ori, se potrivesc pe corpul so­cietăţii noastre, ca o haină de cere­monie în vârful unui băţ. Grigore Patricia 3 LEIS PAGINI Joi 4 Aprilie 1929 ="-iL— ""..."" - eas, ’* Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUL. ELISABETA No. 8 Telefon 312/29, 364/39 MICA PUBLICITATE ; Sărindar 22 Telefon 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni. „D-ta mai așteaptă ca lumânarea stinsă d-le Vintilă Brătianu* Poate o să~ti vie rândul la... a doua înviere!’’, „CURENTUL" D. V­INTI­LA BRAT­IANU (incorigibil optimist).: Să aștept a doua învie­re ? Bine ! !... Adică la 5 Mai!... Primatul apărării naţionale Ministrul de finanţe, d. Mih­ai Po­­povici, aducând o parţială lichi­dare a datoriei interne, zestrea de­­primantă a unei întregi politici, a găsit să mai facă ţării şi un dar: echiparea armatei. Nu odată am scris de greşala fără seamăn ce se săvârşeşte con­tinuu, lăsându-se soldaţii în acele uniforme de mizerie ce compromit prestigiul oastei. Ochiul cercetător al unui străin te judecă după această primă înfă­ţişare a statului, armata. Ce vreţi să gândească de prosperitatea, de gospodăria unei ţări ai cărui ostaşi au hainele rupte ca nişte foşti pri­zonieri întorşi dintr’o lungă capti­vitate? Şi nu mai­ vorbim de su­fletul soldatului umilit prin haina ce este silit s’o poarte, când ar tre­bui ca uniforma să-i sporească mândria, să-i dea acea ţinută ară­toasă. Ne gândim însă la acele ele­mente minoritare ce-şi fac servi­ciul militar în armata românească? Şi-a pus oare cineva fireasca în­trebare: cam cât le poate impune ca autoritate, ca seducţie de pres­tigiu, un stat care-i îmbracă în uni­forme de cerşetori? Ce părere strălucită, pot avea recruţii mino­ritari, când la primul contact cu Statul românesc, fac cunoştinţa unei gospodării de bejenari? îmi dau seama că anumite patriotisme de suprafaţă socotesc ca o impie­tate rostirea acestor adevăruri — imagini simple a unor realităţi u­­mile — că se tulbură anumite vino­vate amăgiri, dar dacă le rostim răspicat o facem numai pentru că ne dăm prea bine seama cum se ispăşesc toate într’un prestigiu scăzut al statului român. Dacă fra­zeologia patriotismului retoric p­­răc­e la nesfârşit pretinsele preo­cupări naţionale, nu înseamnă că simplul debit de fraze poate aco­peri lipsurile armatei. A început-o deci bine de Mihai Popovici destinând din săraca vis­tierie a ţării suma necesară echi­pării armatei, şi credem că s’a dat exact atât cât trebue ca toată ar­mata să fie într’adevăr îmbrăcată pentru a putea recăpăta acea ţi­nută mândră ce formează unul din elemente forţei morale a oştirii. Grija de armată nu trebue să se limiteze însă numai la echipare, o egală grijă impune şi inarmarea. Am fi nedrepţi dacă am spune că celelalte guverne nu au purtat o susţinută grijă de apărarea naţio­nală­­? Mal r*?s! drn* nonf» îbuabHul nu s’a dat înlături şi a suportat bu­getul armatei, dar toată grija gu­vernelor şi banii ţării nu şi-au a­­tins ţinta: o bună organizare a a­­parării naţionale. De ce? Fiindcă statul major şi consiliul superior al apărării naţionale nu au alcătuit şi impus ministerului de răsboiu un plan de organizare peste care nu se putea trece, obligator, în desfă­şurarea înfăptuirii lui, pentru toţi miniştrii de răsboiu ce s’au succe­dat şi se vor succeda până la so­rocul înfăptuirii planului elaborat de statul major. A avut un plan generalul Răş­­canu şi succesorul său generalul Mărdărăscu a alcătuit un alt plan, care nu a fost găsit bun sau obli­gator să-l urmeze, generalul Mir­­cescu având o altă concepţie sau socotind alte norme de reorgani­zare. Dar nici planul generalului Mircescu nu a fost socotit obliga­tor de către generalul Paul Ange­­lescu — ce a fost tratat la fel de succesorul său generalul Cihoski. Deci în apărarea naţională am a­­vut concepţii individuale, metode fără urmare, planuri contradictorii şi toate realele binevoinţi absolut disparate, lipsite de cea mai ele­mentară coordonare. Fiecare plan în parte era bun, dar toate însuşi­rile de concepţie se anulau prin lipsa de continuitate, prin voinţa succesorului de a nesocoti drumul urmat de înaintaş, de a croi un alt drum care să poarte pecetea per­sonală. Din aceste manifestări de voinţe personale a rezultat pe de o parte lipsa unui serios început de reor­ganizare, iar pe de altă parte chel­tuiala fără nici un rost a banului public. Nefiind lucrări componente ale unui ansamblu armonizat în cadrul unei concepţii unitare, totul urma zigzagul disparat al concep­ţiilor individuale, fără ritmul disci­plinat al continuităţii. A doua pricină a întârzierii unei acţiuni efective de reorganizare a armatei, a fost şi neînţeleasa lipsă de liberă mişcare in alegerea ma­terialelor pentru armament. Nu cunosc tainele diplomaţiei şi nimic în mine nu se poate adapta misteriosului registrat, al relaţiilor dintre popoare. Dar pe cât se pare plătim scump anumite alianţe, fiind obligaţi să cumpărăm fără drept de alegere ,sau obiecţiuni la preţuri, materialul ce ni se impune de o ţară aliată cu industrie de răsboi.- Logic ar fi ca într’o alianţă politică să predomine exclusiv grija unui echilibru de forţe, adică să-ţi vrei aliatul cât mai puternic spre a te putea sprijini cu nădejde pe el un caz de strâmtorare. Or, ce nă­dejde poţi avea într’un aliat căruia nu te-ai îngrijit să-i dai decât re­buturile uzinelor tale? Este abia acum un adevăr una­nim recunoscut, că I. A. R„ indus­trie românească (?!) de avioane cu capital francez şi cu parazitis­mul lui Fahre, este o creaţie pur politică, pe urma căreia in afară de banii risipiţi am rămas şi cu o aviaţie desorganizată. înţelegem prea bine de ce ata­şaţii militari sunt de fapt, agenţii comerciali ai uzinelor ţărilor res­pective, dar în acelaş timp înţele­gem mai ales de ce nu se mai pot subordona furniturile de ar­mament misterioaselor obligaţii politice. Să avem libertatea de a­­legere tehnică şi libertatea de a cumpăra cu preţurile concurenţei internaţionale, nu cu preţurile fi­xate de ataşaţii militari ai legaţii­lor/­­ primatul apărării naţionale. Cerem deci în primul rând un plan unic, obligator pentru oricine s’ar găsi la ministerul de răsboiu, şi libertatea de a cumpăra arma­mentul după perfecţia tehnică şi concurenţa preţurilor-Alianţe politice nu înseamnă ra­porturi de coloniali faţă de metro­polă. Repetăm: primatul apărării na­tion­a­e." Pamfil Şescaru t " Cronica plastică Cei patru de TACHE S.GROCEANU Cam tardiv la rând — cronica. Mâine, anuala colectivitate va în­ceta de a mai fi publică şi cine ştie când, întâmplător, ne vom întâlni cu aşa de atrăgătoarele cunoştinţe ce ne-au primit o lună de zile în încăperile căminului »,Regina Maria“. Soarta picturii şi a plasticii, de la noi, în deosebit — de a intra în colecţiile particulare, de multe ori în case de egoişti po­sesori, de parcă le înghite pămân­tul, pe veci. Nici dracu nu le mai vede. Devin parte integrantă din­­tr’un dormitor ori sufragerie şi se m­oştenesc ca oricare mobilă.. A­­matorul nostru nu cunoaşte încă bun­ca o datorie, gestul donaţiei pu­blice şi nare cum să-i intre în cap că oricât l-a costat cumpărarea, nicordată n’are dreptul deplinei şi acaparantei proprietăţi asupra o­­perei de artă. Vine un străin, sau chiar publi­cul dela noi unde oare şi-ar putea da seamă de valoarea artei lui Luchian, altfel decât din auzite şi din cetite şi unde se găseşte la în­demâna vizitei oricui, permanent, o grupare a celor mai reprezenta­tive realiză­ri contemporane ? La Pinacoteca statului nu se află nici o urmă din strălucitoarea bogăţie a celui dintâiu colorist mare. Deşi târziu, totuşi e mai bine decât niciodată că avem ocazia să subliniem un fapt şi mai ales per­­sistenţa în el. De câţiva ani, ne stă în faţă, promptitudinea unei perfecte armonii, care face să se găsească laolaltă manifestările a patru distinşi artişti. Gruparea a­­ceasta de fiecare an nu ţine de o spiritualitate emanată din contri­buţia fiecăruia şi impusă apoi, dogmă colectivă nici de legăturile şi deci, concesiile, prieteniei, ci mai mult de o conlucrare, de o atitudine în faţa anumitor stări ale vieţii noastre artistice. Grupul celor patru în afară de însemnă­tatea lui de ordin pictural­ şi plastic, este o asociaţie a aceloraşi interese. Să nu vă para lucru mic, asemenea înlănţuire­ In sfârşit, după repetate asigurări­ de trăinicie, avem, în mic, ave­m­ şi noi o serioasă organizare, cores­­punzătoare corecţiilor actuale de producţie şi de prezentare a ope­rei de artă. Aş putea zice, fa­ră exagerare, un adevărat miracol. Patru artişti români continuă să se înfăţişeze publicului cot la cot, ca un front, pentru lupta grea şi permanentă de eliberare a seme­nilor mărginiţi să mestece leneş un crâmpei de viaţă, mereu ace­laş, îmbăiat de generaţii şi gene­raţii şi afurisiţi să nu se desbare de meschinărie cum nu-şi pot eşi din piele. Nu era prea grea înţe­legerea. Ştie toată lumea, ştie chiar şi artistul că în vremurile de azi nu mai este posibilă creaţia de mari proporţii şi comenzile prinţilor şi papilor de altă dată nu mai are cine le plăti. Bogaţii con­timporani nu se ostenesc şi nici nu-i ajută puterile minţii să des­copere, să preţuiască şi să se în­creadă în puterile unui talent ne­consacrat. In schimb, au şi ei am­biţia lor­ să se bată la licitaţii fantastice, după consacrările şi răsconsacrările trecutului. Un Ru­bens, ajung să şi-l smulgă la preţ de miliarde Pentru un necunoscut, stup de posibilitate creatoare, nu se găseşte decât cel mult milă­­ şi nefericitul, ameţit de mirajul ba­nilor marilor vânzări de tablouri, de la Amsterdam ori Berlin, n’are decât să moară de foame. De aici fărâmiţarea aspiraţiilor chiar şi a unui mare talent. I se impune să aibă dublură de negu­stor. Studii preliminare, cerute chiar şi de executarea unei naturi moarte, reveniri asupra aceluiaş subiect, rezultate ale unei indispo­ziţii care vatează şi a zecea oară lucrul, virtuozităţi de pensulă care nu întrec însemnătatea unui zdrăngănit la mandolină — de toate acestea poate îşi dă seama, dar nu dovedeşte întotdeauna- Şi la zi fixată, camionul cară, de la­olaltă, conţinutul atelierului la Ateneu la Mozart ori la Cartea Românească. Barem cele ce se petrec la noi cu exibiţionarea şi cu târgovirea — să nu le mai dea Dumnezeu­ Pe meleagurile astea nu se ştie încă ce-i aceea selecţionarea lucrări­lor, autocritica şi — hai să mai dăm vina de cealaltă parte — con­strângerea face să oferi marfă multă şi proastă pe preţ scăzut, decât calitate puţină pe preţ ridi­cat. Şi amatorul se adânceşte în obişnuinţa de a cumpăra pânză pictată (vorba merge) şi pe urmă mai dezobişnueşte-l şi mai înva­ţă-l că a colecţiona nu-i tot una cu depozitul de pe pereţii de acasă în care-i cuprinsă toată flora, ori numai predilecţie, răsfă­ţa­rea unui pensulagiu oarecare. In răstimpul unui an, fiecare ar­tist produce liicrări interesante, dar aceste lucrări sunt banalizate în nesfârşite variante care medu­lează o expoziţie la un număr ce variază între 100 şi 150 — ca ast­fel, să aibă lumea la îndemână, pe preţ convenabil, crâmpee de pic­tură şi îndepărtate şi slabe ecouri ale unui talent înzestrat. Cunosc artişti cari practică această auto­­depreciere — un fel de diluare cu ştiinţă şi sânge rece a propriilor esenţe de spiritualitate vizuală. Pacostea a căzut de mult pe ca­pul lor, de pe vremea lui Grigo­­rescu cel cu autoritatea unei bune picturi, compromisă de el în, cu efecte în gustul publicului, re­simţite până astăzi. Nu există lighioană mai strâmtă în vederi ca artistul plastic ro­mân, mai refractară unui interes de colectivitate care, implicit să se răsfrângă asupra mijloacelor de trai şi deci, şi de creaţie, în­cearcă să-l deprinzi cu o organi­(Continuarea în ria­­li) Prestigii dureroase Ca şi indivizii, naţiunile au în­totdeauna nu atât dorinţa de a fi iubite, cât mai ales preferate, şi dragostea sau admiraţia pe care ie aşteaptă din partea celorlalte no­­roade ale universului, le vor dic­tate de anumite daruri, pe cari în­­­ţeleg să le socotească esenţiale prestigiului lor continental- Fiecare neam se vrea iubit pentru anumite calităţi, şi adorat pentru anumite defecte. îndată ce descoperă în vreun ungher de lume afecţiuni ce înţeleg să nesocotească hierarhia aceasta tradiţională a prestigiilor, se supără mai rău decât dacă şi-ar descoperi cele mai înverşunate an­tipatii. Este cazul marei noastre aliate, Franţa, sau mai precis al Marei Republici franceze, al cărei parla­ment a izbutit în sfârşit să voteze legile de autorizare a Congrega­­ţiunilor. Nouile proiecte spri­jinite de chiar bătrânul Briand, marele apostol de altădată al lai­­cismului, aveau marele defect de a anula anumite dispoziţii ale legilor de Separaţiune de acum 25 de ani. Şi califii radicalismului, în frunte cu simpaticul sectar Edouard Her­­riot, nu se îndurau să renunţe la augustul ideal al unei patrii com­plect debasorate de oamenii alta­relor. Şi totuşi, dintre drumeţii francezi poposiţi pe cele mai îndepărtate ţărmuri ale continentelor, nici­ unul nu se întorsese fără să-şi exprime admiraţia pentru aceşti umiliţi şi însufleţiţi misionari, cari odată cu iniţierea în marile taine ale creşti­nismului purtau şi prestigiul nume­lui francez. Nu numai un Barras, dar chiar cei mai sceptici pribegi ai lumilor, — un Paul Morand, un Benoît, — reveniseră din călăto­riile lor africane sau siriene plini de recunoştinţă pentru numeroşii slujitori de bisericuţe risipiţi în singurătatea pustietăţilor toride, în jurul cărora se înfiripau treptat mici oaze de slăvire a Divinului, a­­devărate ostroave de civilizaţie franceză. Propagandă fecundă, fără îndoială... Dar care avea ma­rele neajuns de a lărgi pe întinsul lumii gloria unei Divinităţi din ce în ce mai incomode, pentru fruc­tuoasele combinaţii electorale ce împânzesc în năvodul lor docilul pământ al metropolei. Şi radical­­socialiştii francezi, cari au decretat că Franţa nu trebue să fie adorată peste hotare ,decât pentru seduc­ţiile ei democratice, au votat cu­minţi împotriva­­legilor ce înles­neau posibilităţile de r Scrutare ale misionarilor. Stranie rutină a unor prejude­căţi învechite, şi de care un popor întreg suferă mai rău decât de-o molimă ! Revoluţia franceză,­­ în chip arbitrar dramatizată, de câţiva istorici înzestraţi cu inspirate fa­cultăţi de istorie grafică — apare astăzi ca un eveniment strict lo­cal, — un fapt galic, cum o numea Renan, — de care Franţa nu are prea multe motive să fie mândră. Veche de un veac şi jumătate, ea domină încă amorul­ propriu fran­cezilor, cari nu se pot resemna să, înţeleagă că sunt poporul cel mai conservator al continentului, în­zestrat cu un echilibru mental din cele mai anti-revoluţionare. Pretu­tindeni, — în Anglia conservatoare mai mult decât oriunde, — cele mai mari simpatii pentru Franţa le au partidele de dreapta , monu­mentele artistice și literare ale Vechiului Regim francez fac (a­­stăzi încă) mai mult pentru presti­giul Parisului decât toate tratatele de sociologie democratică. La mormântul soldatului Foch se în­chină toate flamurile lumii, — la Palais-Bourbon pelerinagii nu se prea ivesc* Dar francezilor, — cel puţin păturii lor conducătoare, — Ie-a intrat în cap că sunt un popor de liberi-cugetători, veneraţi pen­tru îndărătnicia cu care proclamă zilnic dreptul individului de a nu cugeta nimic... Ion Dimitrescu Bocet de sărbători E revoltător, fireşte , încă un pri­lej de revoluţie, adică de represiune, a fost pierdut. De la lcnită prăbuşire a guvernului Vintiă Brătianu, trăim, totuş, sub alarmă şi ameninţare. Mai întâi comuniştii, scăpaţi de artritica strânsoare a pumnului vistiernicesc, trebuiau să înalţe stindardul revoltei în Basarabia şi să treacă Prutul în­coace, pe urmele tătarilor de odinioa­ră, purtând pretutindeni, foc şi pâr­jol. Dar comuniştii, iată, au fost mai prejos de toate aşteptările. Iar astăzi senzaţia primejdiei roşii nu mai ex­cită nici nervii viermănoşi nici ver­va ofilită a vreunui leader nostalgic al reacţiunei. Toată nădejdea, o vre­me, ni s’a abătut în foametea decla­rată, în sfaturile ei rele, în obişnui­­tele-i isbucniri. Ceeace n’au isbutit idealul şi căpăţâna, vor realiza rama­zanul şi stomacul. Atenţiune : în De­cembrie, în Ianuarie, în Martie, ce­tele lihnite ale basarabenilor, ale gorjenilor, ale maramureşenilor, vor porni spre Capitală să ceară mămă­ligă. Va fi nevoie, atunci, de un gu­vern tare, care să le dea, în loc de grăunţe, gloanţe, aşa cum s’a mai procedat. Şi în culisele politice s’au ridicat şoapte, s’au produs, în acest sens, oferte, în numele unei experi­enţe consacrate şi al unui trecut destul de recent. Dar foametea, în­gerul tuturor revoluţiilor, s’a lăsat, amăgită sau cumpărată, cu vreo câ­teva transporturi derizorii, de po­rumb. Cântecul pisicesc al mistuiri­lor în pustiu, şi-a temperat răsvrăti­­tele-i accente. S’a ivit, din pământ, ceapa, şi salada, şi suntem în luna în care pofta se stâmpără şi cu ghio­cei. Revoluţia stomacală s’a amânat până după recolta viitoare şi e în funcţie de acest dar al câmpurilor şi al cerului şi de gospodăria care se va desfăşura. Speranţa noastră însă, într’un dezastru general, trăia, în ciu­da micilor acestor naufragii. Decep­ţionată de creer şi de pântec, se agă­ţa de suflet şi credea. Credea într’o revoluţie iscată de convingerile reli­gioase, controversele ortodoxe, de in­certitudinile calendarului bisericesc, de greşelile sinodului în chestiunea Pascaliei. Revoluţia urma să răbuf­nească, fără greş, in săptămâna lu­minată, şi să culmineze la 31 Martie. In locul lumânărilor de ceară ale de­niilor, ar fi strălucit faclele incen­diare ale răzmiriţii, iar ouăle roşii ale Paştilor s’ar fi aprins în sângele ereziei. Şi ce clopote ? Nici un gu­vern nu poate rezista fanatismului astfel deslănţuit, — şi superstiţiei, până într’atât, exaltate. Catastrofa, simplu criminal calculată, rezulta fatal din dezbinarea ortodoxă pe o controversă de dată, cu toate că pasiu­nea taberelor învrăjbite e de aceeaşi curată esenţă, şi identică. Orice in­tervenţie a autorităţii, în orice sens,­­ atât de diabolic se înfăţişa dilema, n- ar fi precipitat dezastrul. Guvernul s-a abţinut. Paştile, greşit fixate sau nu, au trecut, fără doritele vărsări de sânge cari determină schimbările de regim. Şi aşteptările subversive şi-au acordat un termen suprem: la 5 Maiu, la Paştile Basara­biei ! Spectacolul într’adevăr ciudat, trebuie folosit politiceşte. Cinci Malul vei trece însă şi tu, fără glorie, fără urmă cruntă în istorie, căci guvernul a găsit secretul toleranţei şi refuză să facă incursiuni în conştiinţa oame­nilor. Iar instinctul sigur al popo­rului nostru e în măsură să deosibea­­scă şi să nu încurce problemele re­ligioase cu lumeştile preocupări ale agitatorilor de profesie. Libertate, în cadrul legilor şi al ordinei , formula d-lui Maniu se verifică nesuferit şi se aplică celor mai subtile dificultăţi şi delicate probleme. Aşa încât, nădejdea noastră în re­voluţii şi dictaturi, oboseşte. I. Vinea

Next