Curentul, mai 1929 (Anul 2, nr. 461-489)
1929-05-01 / nr. 461
ANUL II Kkf. 461 Miercuri 1 Mai 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUL. ELISABETA No. 8 Telefon 312/29, 364/39 MICA PUBLICITATE: Sărindar 22 Telefon 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an., Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institution şi Administraţii Publice 1000 lei anua Pentru străinătate: Lei 1700 un an Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Concursurile de frumuseţe Cerem interzicerea lor Guvernul actual, prin comisie Specială se ocupă de dificila problemă a prostituţiei şi caută o soluţie. O soluţie mai bună, fiindcă o soluţie definitivă nu e cu putinţă într’o chestiune aşa de complicată. Prostituţia e legată de un complex întreg de cauze şi, atâta vreme cât aceste cauze există, o soluţie definitivă e pur şi simplu iluzorie. Căsătoria e în disoluţie, mizeria materială e în creştere, mizeria morală atinge niveluri culminante, aviditatea luxului inflamează fantazia tinerelor femei, de o protecţie a fetelor nu se poate vorbi serios într-o societate cu moravuri aşa de îngăduitoare ca societatea noastră. Şi apoi, mi se pare cel puţin ciudat să se discute problema prostituţiei fără să se ia în consideraţie unul din elementele permanente care provoacă desfrâul: pornografia. Am atras de nenumărate ori, în cuvinte violente, atenţia autorităţilor asupra scandalului pornografic. Fireşte, fără nici un rezultat. Cărţi poştale indecente inundă tutungeriile şi librăriile. Publicaţii străine dedicate exhibiţiei sexuale, se etalează pretutindeni, fără ca cineva să se sinchisească. Filme lubrice rulea- T3, în văzul milioanelor de ochi aprinşi. Reviste nenumărate (stil Tănase) răscacără picioare de baletiste sub firma cinică a „artei”. Câtă vreme acest scandal continuă neluat în consideraţie de nimeni, e greu să se găsească o soluţie a prostituţiei. De curând, prostituţia a luat o formă nouă şi foarte „înnaltă”: concursurile de frumuseţe. Suntem doară în epoca freudismului, bestial înţeles. Două ziare populare şi-au luat asupră-şi cu plăcere sarcina de a cultiva frumuseţea feminină prin concursuri. Cel dintâiu, care a inaugurat nenorocitul sistem, nu s’a sfiit să ridice la rangul de frumuseţe a României, spre hazul tuturor, dar spre indignarea nimănui, o biată femeie prea cunoscută de marinarii internaţionali, din portul nostru maritim, ca în urmă s’o lanseze la Paris. Am citit de altfel epilogul faimosului concurs de frumuseţe, organizat sub patronagiul moral al d-lui Morit de Waleffe: majoritatea covârşitoare a Misselor, alese în numele diferitelor ţări, au sfârşit prin a deveni cocote, — în cazul când nu practicau meseria mai dinainte! Esfârşitul logic al unei asemenea întreprinderi. Al doilea concurs, organizat de cellalt ziar popular, a sfârşit cu un viol săvârşit de însuş organizatorul, şi cu o fetişcană, aproape slută, declarată regina frumuseţii româneşti. Cine ştie ce soartă o aşteaptă pe biata fată! Ceea ce ne-a uimit e că însuşi. ministru de Interne a patronat acest nenorocit concurs. După rezultatele imediate ale unor astfel de întreprinderi, ele se dovedesc a fi simple proxenetisme deosebite de cele clandestine numai prin publicitatea şi prin cinismul lor patronat de autortăţi. Dar v’aţi gândit ce repercusiune dezastruoasă au concursurile de frumuseţe asupra tinerelor fete? V’aţi gândit ce repede se duce dracului orice înfiripare de educaţie morală? Fiecare codană (iată un termen care a căzut odată cu coadele!) se visează regina lumii, nu discută decât concursul de frumuseţe şi invidiază, oftând, steaua norocoasă a celei care a izbutit să se lanseze cocotă la Paris! Dintre toate mijloacele imoralităţii, cel mai funest e concursul de frumuseţe, care se face cu mare publicitate şi are un răsunet adânc până în ultimele straturi sociale. Bănuesc că dacă s’ar face o anchetă printre şcolărime, pretutindeni s’ar descoperi cărţile poştale cu portretele fericitelor victime lansate prin concursurile de frumuseţe. E subiectul tuturor discuţiilor şi obiectul tuturor visurilor înflăcăratei adolescenţe de amândouă sexele. Are cineva ceva de zis împotriva reflexiunilor noastre? Ii primim și-i publicăm răspunsul. Dar ne-ar plăcea în special să ne combată ziarul Universul, care e teribil de antiradiofonie, (radiofonia e o afacere!) dar dulce ocrotitor al selectării femeilor. Nichifor Crainic Pe marginea unei ordonanțe Semn de bătrâneţe precoce sau numai o prevestire a ei?..„ Citesc In ziare că autorităţile ieau măsuri in contra cântăreţilor ambulanţi. Şi-mi explic, că de câteva zile n’au mai urcat spre storurile cari ocrotesc somnul meu de întârziat, notele alterate şi triste ale unei voci femeieşti. Ele îmi pătrundeau, cele dintâi, prin împânzirea moale a dimineţii, în minte, până la punctul unde mocnea conştiinţa. Stridenţa şi asprimea datorită atâtor răguşeli, spulbera cenuşa repaosului şi scăpăra in mine lumina crudă a deşteptării. Altfel, deşiar fi fost decât acordurile obosit metalice ale flaşnetei, acel vânt decadent şi armonios mar fi adâncit şi mai mult in dimineaţa trândavă pe dulcele ritm care e al tristeţii fără motiv şi redusă la starea de simplă senzaţie. .. .Era o femee peticită, cu o voce falsă şi chinuită, vrăjmaşă romanţelor vechi pe cari le purta în lada cu mâner, zugrăvită şi pusă sub paza păsării verzi, pasăre cu brăţara unui lănţug şi cu un jgheab de sticlă şi un mic conovăţ dinainte-i. Stăpâna acestui echipaj purta hainele mizeriei, care e uniforma in diversitatea ei şi multicoloră. Fâşii împrumutate din toate stofele, de toate culorile, aşa cum poartă numai reginele în baluri, şi cerşetoarele cari cântă in frig. Pe figură, soarele de mătasă veştejită, al unei frumuseţi, colective, de rassă, apunea in uitarea cu care o miluise meseria şi mizeria. Nici un rest de pasiune, in cântecul acestei femei palide şi brune, n_ învestită deci cu semnele exterioare ale pasiunii. Ostilitatea cerului cenuşiu şi stupiditatea câinilor îndârjiţi, contrastul cu romanţele vechi, cu văzduhul plăpând al Italiei, evocat, se revela numai ascultătorului. Ce zădărnicii bălăcite în literatură.,. ■... Astăzi ordinea o gonește ca pe un anacronism concurent marei industrii a flaşnetelor radio. _ Pleacă dar, cu lada ta în care stăruie trecutul, ca in niște măruntaie de metal, ţipând a desnădejde şi a foame, şi peste cari papagalul secular şi ghicitor, se scarpină atât de plictisit. Du-ţi paşii jalnici prin moina României, în care ai apărut ca o demonstraţie a începuturilor rătăcitoare ale artei... Erai ca atare, ■fioasă şi discretă şi niciodată nu te-ai ivit, în mahala, mai aproape de miază. Vecinii toţi se arătau la geam la singurul sunet de ceas deşteptător pe care nu l-ar fi sugrumat. . .M’ai ascultat? Sau galbenă aţipeşti şi tu, lângă păsăroiul moţăit? I. Vinea Reforma învăţământului teologic Religie şi filosofie de Pr. CICERONE IORDACHESCU Profesor universitar Din experienţa ce am făcut-o încă de pe când eram student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti , din experienţa de mai târziu, când am urmat cursuri la unele universităţi streine , germane şi franceze, din observarea ce continuu o fac de douăzeci de ani, de când sunt preot, asupra vieţii religioase şi a reprezentanţilor ei; — din această experienţă îndelungată, m’am putut convinge că una din marile metehne ale culturei noastre în genere şi ale Celei religioase in special este lipsa de întemeiere a conştiinţei religioase pe baza unei filosofii. Atât omul de cultură profană, cât şi clericul cu studii teologice, este în cea mai bună parte strein de faptul că problema religioasă este şi o problemă de gândire, care se poate încadra minunat în reţelele mari ale raţiunei. Fundamentele concepţiei religioase creştine nu sunt streine cerinţelor raţiunii filosofice, celei mai pretenţioase şi sunt puncte de întâlnire a gândirei profane şi religioase, de natură a înălţa personalitatea omenească. Ca student (ca mulţi colegi ai mei de atunci şi de mai târziu) simţiam nevoia unei armonizări a celor ce ascultam la Facultatea de Teologie şi a celor ce citeam la scriitorii profani în legătură cu problemele filosofice şi religioase Pentru a găsi un răspuns, ne duceam la cursurile Facultăţii de Filosofie, unde audiam pe un Titu Maiorescu, C. Dimitrescu-Iaş, şi alţii. Rezultatul însă era că noi, tinerii teologi de pe atunci, ieşiam de la cursurile acelor străluciţi dascăli cu convingerea că învăţăturile creştine sunt „nişte anacronisme“, şi că n’au nimic comun cu gândirea disciplinată ştiinţificeşte. A trebuit să trec graniţa ţării şi să aflu dela universităţile germane şi franceze, că convingerea ce ni-o formase filosofia dela noi era eronată ! Totuşi într’o astfel de atmosferă au trăit şi crescut generaţiile de teolazi, din care s’au recrutat mai târziu conducătorii vieţii religioase din diferite sfere de activitate ale bisericei. Toată lipsa de convingeri religioase la o bună parte în pătura cultă dela noi , toată lipsa de vigoare şi devotament religios pentru ideia creştină la atâţia din reprezentanţii vieţii religioase din ţara noastră, toată jena pe care teologul o simte în faţa oamenilor de cultură profană ; toate aceste scăderi ale conştiinţei în genere se datoresc faptului că s’a neglijat, în desvoltarea noastră culturală, documentarea filosofică a doctrinei bisericei, învăţământul religios este prezintat cu enorm de mari scăderi în şcoalele noastre publice ; în Seminar, ceva mai desvoltat, este îmbrăcat însă în noţiuni vagi şi obscure, de cele mai multe ori neînţelese, şi deci fără nici o putere asupra minţii. Facultăţile de Teologie privesc problema religioasă numai sub aspectul dogmatic — în ce privește partea ei de gândire ; iar legătura cu celelalte probleme fundamentale ale culturii umane, cu problemele filosofice, nu se face decât sporadic și fragmentar. O filosofie religioasă propriu zisă nu se face. Dacă prin legea de înfiinţare a Facultăţii de Teologie din Chişinău s-a introdus o catedră de filosofie, lucru foarte nimerit, apoi această catedră, deşi foarte utilă, este numai de „Istoria Filosofiei“ şi de „Pedagogie“, ceea ce nu-i tot una cu filosofia religioasă. Există o filosofie religioasă, din care noi nici umbre nu avem în cultura românească. Această filosofie formează fundamentul studiilor teologice în şcolile celorlalte confesiuni mari : catolică şi protestantă , dar mai ales catolică Ea este propusă chiar în Seminariile lor teologice , iar în universităţi constituie un punct central. Părăsind universitatea, teologul catolic nu este lăsat de isbelişte în voia valurilor de curente ce agită cultura epocii, în care trăieşte Sprijinit pe această filosofie, care-l ţine la curent cu problemele gândirei, el se orientează uşor şi sufletul i se întăreşte în lupta pentru afirmarea adevărului creştin- Biserica devine şi ea, prin organele ei, un nepreţuit factor de cultură şi civilizaţie, pentru că în conştiinţa acestor reprezentanţi ai ei, învăţăturile creştine nu par „anacronisme“ şi deci ostile achiziţiilor culturei umane în genere. La noi în ţară nu numai că filosofia religioasă a fost cu totul nebăgată în seamă de cultura profană, ca şi cum nici n’ar fi existat ; dar chiar biserica a neglijat-o cu totul în instituţiile ei de cultură. Dacă noi mai vrem prin inerţia ! Continuare în pag. 11-a) — Nu-i prudent, d-le Brătianu, să faci aşa eforturi... Pentru ce risci să-ţi plesnească o arteră, când şi-aşa îţi recunoaştem forţa? — Nu-i pentru voi şi pentru forţă, dragă Ducat... E pentru adversari şi pentru putered... SVONURI ŞI AFIRMAŢII Vizita generalului Von Seeckt, fostul şef de stat-major al armatelor de ocupaţie germană în România, deşi declarată de guvern fără nici un caracter politic, a avut darul să provoace o serie de ipoteze privitoare la o eventuală schimbare a noastră în politica externă. „Viitorul“ oficiosul liberal riscă chiar o afirmaţie : „Vizita la Cluj a generalului Von Seeckt-care n’a venit singur, ci întovărăşit de prinţul de Reuss — n’a fost o simplă vizită întâmplătoare sau o vizită particulară in Ardeal. Ea a avut un scop bine determinat, asupra căruia va trebui să revenim, fiindcă conversaţia d-lui Maniu cu generalul german priveşte importante interese ale ţării. D. preşedinte a! consiliului s’a ocupat în convorbirea cu generalul von Seeckt, de lucruri pozitive, ca e şi au deosebita lor importanţă”. Din aceste insinuaţii ce străbate acest fragment din „Viitorul” nu se poate desprinde nimic, cu atât mai mult cu cât ulterior, nu s’a trecut dela învăluitoare afirmaţii la precizări, în afară fireşte de conturul afirmaţiei dosită intro insinuare : d. Iuliu Maniu urmăreşte o politică filo-germană, ceea ce ar jigni sentimentul ţării filo-francez. Dacă „Viitorul” are în definirea diferitelor faze ale politicei interne româneşti, acelaş vocabular ieşit de întrebuinţare, restrâns, a cărui singură tărie stă într’o obsedantă repetiţie, ne surprinde lipsa de înoire a acestui vocabular, cel puţin în ceea ce priveşte politica externă. Poate afirma conducerea partidului liberal că în configuraţia raporturilor politice dintre statele Europei nimic nu s’a schimbat dela 1919, data încheerii tratatului de pace dela Versailles ? Un guvern are aceeaş hartă de alianţe, de interese, de orientări ? Este adevărat că avem cea mai slabă politică externă, că aboslut toate guvernele s-au ferit să pună măcar teoretic posibilitatea unei revizuiri generale a politicei externe, ţinând să socotim intangibilă situaţia şi raporturile din timpul războiului. Nu se poate imagina nimic mai naiv decât accentul de excesivă sinceritate pe care îl pun — fără excepţie t cţi miniştrii noştri de externe, când vorbesc de „politica noastră alături de marii noştri aliaţi”, deşi primatul economicului — spre marea noastră mâhnire — a sfărâmat de mult solidarităţile războiului. Fireşte că prin necesitatea menţinerii tratatelor mai toate statele biruitoare sunt alături. Drumul ideii revizuirii tratatelor nu poate fi în nici un caz simpatic nici unui stat. Chiar Italia care a avut unele aluzii privitoare la tratatul dela Trianon, pentru a întreţine unele iluzii ale Budapestei, nu ar primi nici măcar ipoteza unei revizuiri a tratatului dela Versailles. Or, toate tratatele formează un bloc, se sprijină unul pe altul alcătuind arhitectura păcii din 1919. Orice atingere s’ar aduce unui tratat ameninţă solidaritatea celuilalt şi echilibrul păcii. Desigur că prin solidaritatea tratatelor şi interdependenţa lor, politica Europei păstrează încă delimitarea dintre învingători şi învinşi. Dar nu e mai puţin adevărat că Germania face sforţări neîntrerupte spre a creia o nouă configuraţie politică în care gruparea statelor s’ar face pe alt plan decât al consecinţelor războiului. Memorandum d-rului Schacht, directorul „Reichsbank”-ului, prin care pleda disproporţia între sumele cerute conform planului Dawes şi capacitatea de plată a Germaniei, poate fi socotit ca o nouă pipăire a terenului într- o nouă orientare în politica externă. Mai există şi un alt fapt: spre sfârşitul lunei Mai au loc alegerile în Anglia. Lupta se dă între partidul conservator şi cel laburist, liberalii lui Lloyd George având o prea mică importanţă. Dacă şeful partidului laburist Macdonald, mai păstrează oarecari reticenţi, unul din membrii cei mai proeminenţi ai partidului laburist Snowden, fost ministru de finanţe, nu se sfieşte să manifeste public ostilitatea faţă de Franţa. Ceva mai mult, într-o şedinţă a Camerei Comunelor, a declarat că refuză să admită solidaritatea unui eventual guvern laburist cu guvernele care l-au precedat. Şi această declaraţie Mac Donald a evitat să facă rectificări categorice. Pe sentimentele, pe felul de a gândi în politica laxternă a partidului laburist, eventual biruitor in alegerile generale de la sfârşitul lunii Mai, îşi reazimă mari speranţe Germania. Unele ziare franceze îşi formulează gândul fără ocoluri: „putem privi cu oarecare legitimă îngrijorare viitorul relaţiilor francobritanice sub un minister laburist”. Deci nu se poate vorbi de raporturi imuabile în politica externă a statelor, nu se poate socoti că orientările noastre, judecăţile noastre rezultate din situaţia de la 1919 formează o dogmă faţă de care orice examinare egalează o erezie. Este adevărat că în politica externă suferim de oarecare lene de gândire. Până în 1914 pentru noi linia politicei externe o fixa Berlinul, fireşte în primul rând în funcţie de interesele unei penetraţii spre Asia mică, noi fiind doar un pion al politicei germane. Intre 1914 şi 1916 este singura epocă în care România a avut o politică externă personală, chibzuită in funcţie esclusiv de interesele ei. Reacţiunea celor ce ne socoteau obligaţi pe vecie faţă de Germania, era reacţiunea celor ce se temeau să gândească în afară de tradiţia vasalităţii faţă de Berlin în politica externă. După război, ne-am ales ca tutore Parisul, care trebue să gândească pentru noi, să se îngrijoreze de interesele noastre prezente şi viitoare. Aceeaş lene de a examina singuri linia nevoilor noastre. De aceea nu cred hivonurile puse în circulaţie cu prilejul vizitei generalului von Seeckt. Şi se poate aventura un guvern român într’altă direcţie înainte de a se şti rezultatul alegerilor din Anglia şi noua politică externă a viitorului guvern englez, deci viitoarea configuraţie diplomatică a Europei ? „Viitorul” lansează cu o egală uşurinţă şi în acelaş vocabular afirmaţii în politica noastră externă ca şi în cea internă. Cu atât mai descurajator când sunt făcute de oficiosul unui partid care până ori a avut răspunderea politică a intereselor ţării. Pamfil Şeicaru Dispoziţunile comune şi tranzitorii ale anteproectului Stere Proectul de lege Argetoianu din 1921 întitulat „pentru organizarea administraţiunii locale“ conţinea 325 de articole, consacrând dispoziţiilor finale şi tranzitorii abia 8 articole. Legea noastră pentru unificarea administrativă, azi în vigoare are 400 de articole, titlul final alcătuindu-se din 27 articole. Iar actualul ante-proect conţine 624 articole, 34 articole alcătuind dispoziţiile finale ! D. Stere ne anunţă în art. 590 că va veni cu o lege nouă pentru reorganizarea administraţiunii Capitalei. Ne-am întrebat ce inovaţie vrea să ne aducă... desigur că legea va trebui modificată, să fie pusă în concordanţă cu noua lege administrativă ce se făureşte şi fără îndoială că vom aplauda modificarea legii constând în reducerea numărului consilierilor de drept, şi alegerea primarului municipiului numai de consilierii aleşi, dar aceasta nu necesită o abrogare de lege ! Sau poate vrea d. Stere să lărgească drepturile primarului care faţă de un precedent recent stabilit va fi aşezat deasupra legilor In art. 594 şi 595 se institue organe speciale, prin urmare noui cheltueli în vederea pregătirii legii. Art. 594 spune lămurit că, pentru pregătirea aplicării legii, consiliului de miniştri, o comsiune centrală care va funcționa până la intrarea efectivă în funcțiune a organelor de autonomie locală, prevăzute de lege. Ante-proectul ne arată modul de alcătuire al acestei comisiuni şi atribuţiunile ei In art. 595 el mai organizează comisiuni regionale, judeţene şi de plasă, dar observăm că aceste comisiuni judeţene sunt prezidate de prefect şi formate din patru membri numiţi de ministerul de interne. Comisiunile de plasă sunt prezidate de patru şi formate din doi membri numiţi de acelaş minister. Aceste comisiuni au deci un colorit pur politic. Mai departe art. 600 ne spune că aceste comisiuni vor stabili numărul comunelor şi al satelor cari fac parte din acestea, precum ele vor hotărî şi în privinţa satelor, cari după prescripţiile legii vor constitui singure câte o comună. Ultimul cuvânt îl are ministerul de interne Bineînţeles că aceste lucrări vor trebui efectuate în conformitate cu dispoziţiile „ante-proectului“, respectiv art. 24, însă o simplă citire a acestui articol, ne arată cu cât arbitrar se va putea proceda, această operaţiune pur administrativă rămânând în sarcina unor simple organe politice, conduse de meschine calcule electorale ! Dece d. Stere n’a vrut să încredinţeze această operaţiune Consiliului Superior Administrativ, sau cel puţin comitetelor regionale de revizuire pe care ar dori să le creeze ? Sau poate s’a opus d- subsecretar de Stat E. Mirto. Dece să creăm toate aceste organe cu desăvârşire inutile, să complicăm în loc să simplificăm, şi să împovărăm bugetul Statului şi mai mult — şi de prisos ? Chiar dacă aceste comisiuni nu vor fiinţa decât un an de zile — încă este prea mult — căci repetăm ele sunt inutile. In art. 601 ante-proectul se ocupă de alcătuirea listelor electorale, prevăzând că nu vor fi trecuţi în aceste liste decât „membrii comunei“. Desigur că d. Stere ne lămureşte asupra acestei noţiuni şi asupra condiţiilor ce trebuesc întrunite pentru a se putea bucura de această calitate. Insă domnia-sa stabileşte în art. 13 următoarea dispoziţie pe care o lăsăm la comentariile cititorilor: „comuna poate refuza prin votul adunării săteşti, al consiliului sătesc sau al consiliului comunal aşezarea în comună a persoanelor indezirabile, şi anume : a) acelora cari nu au nici o profesiune şi nici un mijloc cunoscut spre a-şi câştiga traiul ; b) celor cari exercită vreo profesiune socotită nedemnă. Cei interesaţi pot ataca hotărârea care le refuză aşezarea în vreo comună pe căile stabilite în această lege. Am dori numai să ne spună d. Stere care sunt concepţiile domniei-sale actuale despre noţiunea „libertăţii individuale“. In aceste dispoziţiuni tranzitorii regăsim şi pana d-lui subsecretar de Stat Micro. Intre altele în art. 596 care spune că actualele consilii judeţene, comunale urbane (oraşe şi municipii), vor putea fi disolvate, până la aplicarea legii de faţă prin jurnalul consiliului de miniştri, iar cele rurale prin deriziunea ministerului de interne, fără a se cere pentru aceasta vreun aviz sau altă formalitate, şi în art. 597 care prevede numirea de comisii interimare care vor putea funcţiona timp de şase luni cum rezultă din art. 599. Chiar dacă ar exista dovezi că actualele consilii judeţene şi comunale — care n’au fost încă dizolvate — nu sunt rezultatele unor alegeri libere, încă nu trebuia reîntronat pentru o perioadă de cel puţin 6 luni acest nenorocit regim de comisiuni interimare ! Vom reveni asupra acestor dispoziţiuni. J. H. Vermeulen Avansările ofiţerilor Recentul nostru articol, referitor la dezordinea care a prezidat până astăzi înaintările din armată, şi mai ales la situaţia penibilă a ofiţerilor promoţiei 1918—1919, ne-a pricinuit vizita câtorva din cei interesaţi, cari ne-au întărit în convingerea că dreptatea mereu cerşită de ofiţerii inferiori trebueşte cât mai grabnic recunoscută. Repetăm deci d-lui ministru de răsboi, general Cihoski, pilda promoţiei luate ca exemplu : ofiţerii ei, ieşiţi din şcoală acum 11 ani,i aşadar după 12 ani de uniformă, au încremenit în gradul de locotenenţi, deşi mereu au putut citi tabelele prin cari erau propuşi la avansare şi admişi pentru anul 1928—1929. Pentru ce se refuză acestor ofiţeri gradul de căpitani, — adăogând o nouă demoralizare celorlalte mai vechi, — pricinuite de insuficienţa unor solde de mizerie ? Tradiţia dinainte de răsboi, ca şi actuala lege a înaintărilor în armată, nu admite nicăeri asemenea tergiversări la avansare. Se răspunde, fireşte, că în cadrele actuale ale armatei locurile de căpitani sunt blocate; se mai adaugă, de cei iniţiaţi că această congestionare a cadrelor se datoreşte numai sinistrei întrusiuni a politicei în armată. Cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie, cei mai slabi de îngeri dintre coloneii sau generali încep să manifesteze sentimente electorale; rezultatul este că, graţie preptelor politice, colonelul cu simpatii liberale devine repede general, iar generalul nu mai este scos la pensie. Operaţie bine cunoscută d-lui Vintilă Brăianu, sub care se făceau 10 generali noui pentru 5 căpitani ! Promoţia ofiţerilor 1918—1919, după atâtea amânări şi nâpăstuiri, a mai fost şi despicată (prin sistemul înaintării fragmentare), în 3-4 secţiuni, ceea ce creează inegalităţi de vechime unor camarazi porniţi în aceeaşi clipă spre regimente♦ Mai multă nedreptate, chiar în fruntea ei, au fost trecuţi ofiţerii care, evitând focul frontului, au preferat un an de instrucţie suplimentară la Şcoală. Şi aceştia, — fără să fi văzut vreodată un asalt, — sunt astăzi căpitani, în vreme ce camarazii lor cu 5—6 luni de experienţă pe front au rămas locotenenţi. Ziua sărbătorească, — 10 Mai, se apropie. Şi d. ministru Cihoston este un comandant de înaltă severitate, dar şi de înaltă dreptate. O va recunoaşte, oare, pe aceea a ofiţerilor promoţiei 1918—1919 ? Ion Dimitrescu