Curentul, mai 1929 (Anul 2, nr. 461-489)

1929-05-01 / nr. 461

ANUL II Kkf. 461 Miercuri 1 Mai 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUL. ELISABETA No. 8 Telefon 312/29, 364/39 MICA PUBLICITATE: Sărindar 22­ Telefon 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an., Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institution şi Administraţii Publice 1000 lei anua Pentru străinătate: Lei 1700 un an Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Concursurile de frumuseţe Cerem interzicerea lor Guvernul actual, prin comisie Specială se ocupă de dificila pro­blemă a prostituţiei şi caută o soluţie. O soluţie mai bună, fiind­că o soluţie definitivă nu e cu putinţă într’o chestiune aşa de complicată. Prostituţia e legată de un complex întreg de cauze şi, atâta vreme cât aceste cauze există, o soluţie definitivă e pur şi simplu iluzorie. Căsătoria e în disoluţie, mizeria materială e în creştere, mizeria morală atinge niveluri culminante, aviditatea luxului inflamează fantazia tine­relor femei, de o protecţie a fete­lor nu se poate vorbi serios într-o societate cu moravuri aşa de în­găduitoare ca societatea noastră. Şi apoi, mi se pare cel puţin ciudat să se discute problema prostituţiei fără să se ia în con­sideraţie unul din elementele per­manente care provoacă desfrâul: pornografia. Am atras de nenu­mărate ori, în cuvinte violente, atenţia autorităţilor asupra scan­dalului pornografic. Fireşte, fără nici un rezultat. Cărţi poştale in­decente inundă tutungeriile şi li­brăriile. Publicaţii străine dedica­te exhibiţiei sexuale, se etalează pretutindeni, fără ca cineva să se sinchisească. Filme lubrice rulea- T3, în văzul milioanelor de ochi a­­prinşi. Reviste nenumărate (stil Tănase) răscacără picioare de ba­­letiste sub firma cinică a „ar­tei”. Câtă vreme acest scandal continuă neluat în consideraţie de nimeni, e greu să se găsească o soluţie a prostituţiei. De curând, prostituţia a luat o formă nouă şi foarte „înnaltă”: concursurile de frumuseţe. Sun­tem doară în epoca freudismului, bestial înţeles. Două ziare popu­lare şi-au luat asupră-şi cu plă­cere sarcina de a cultiva frumu­seţea feminină prin concursuri. Cel dintâiu, care a inaugurat ne­norocitul sistem, nu s’a sfiit să ridice la rangul de frumuseţe a României, spre hazul tuturor, dar spre indignarea nimănui, o biată femeie prea cunoscută de mari­narii internaţionali, din portul nostru maritim, ca în urmă s’o lanseze la Paris. Am citit de alt­fel epilogul faimosului concurs de frumuseţe, organizat sub patro­­nagiul moral al d-lui Morit de Wa­­leffe: majoritatea covârşitoare a Misse­lor, alese în numele diferi­telor ţări, au sfârşit prin a deveni cocote, — în cazul când nu prac­ticau meseria mai dinainte! E­­sfârşitul logic al unei asemenea întreprinderi. Al doilea concurs, organizat de cellalt ziar popular, a sfârşit cu un viol săvârşit de însuş organi­zatorul, şi cu o fetişcană, aproape slută, declarată regina frumuseţii româneşti. Cine ştie ce soartă o aşteaptă pe biata fată! Ceea ce ne-a uimit e că însuş­i. ministru de Interne a patronat acest neno­rocit concurs. După rezultatele imediate ale unor astfel de întreprinderi, ele se dovedesc a fi simple proxene­­tisme deosebite de cele clandes­tine numai prin publicitatea şi prin cinismul lor patronat de au­­tortăţi. Dar v’aţi gândit ce repercusiu­ne dezastruoasă au concursurile de frumuseţe asupra tinerelor fe­te? V’aţi gândit ce repede se du­ce dracului orice înfiripare de e­­ducaţie morală? Fiecare codană (iată un termen care a căzut o­­dată cu coadele!) se visează regi­na lumii, nu discută decât con­cursul de frumuseţe şi invidiază, oftând, steaua norocoasă a celei care a izbutit să se lanseze coco­tă la Paris! Dintre toate mijloacele imora­lităţii, cel mai funest e concursul de frumuseţe, care se face cu mare publicitate şi are un răsu­net adânc până în ultimele stra­turi sociale. Bănuesc că dacă s’ar face o anchetă printre şcolă­­rime, pretutindeni s’ar descoperi cărţile poştale cu portretele feri­citelor victime lansate prin con­cursurile de frumuseţe. E subiec­tul tuturor discuţiilor şi obiectul tuturor visurilor înflăcăratei a­­dolescenţe de amândouă sexele. Are cineva ceva de zis împo­triva reflexiunilor noastre? Ii pri­mim și-i publicăm răspunsul. Dar ne-ar plăcea în special să ne com­bată ziarul Universul, care e te­ribil de antiradiofonie, (radiofo­nia e o afacere!) dar dulce ocro­titor al­­ selectării femeilor. Nichifor Crainic Pe marginea unei ordonanțe Semn de bătrâneţe precoce sau numai o prevestire a ei?..„ Citesc In ziare că autorităţile ieau măsuri in contra cântăreţilor ambulanţi. Şi-mi explic, că de câteva zile n’au mai urcat spre storurile cari ocro­tesc somnul meu de întârziat, notele alterate şi triste ale unei voci feme­ieşti. Ele îmi pătrundeau, cele dintâi, prin împânzirea moale a dimineţii, în minte, până la punctul unde moc­nea conştiinţa. Stridenţa şi asprimea datorită atâtor răguşeli, spulbera ce­nuşa repaosului şi scăpăra in mine lumina crudă a deşteptării. Altfel, de­şiar fi fost decât acordurile obosit metalice ale flaşnetei, acel vânt de­cadent şi armonios mar fi adâncit şi mai mult in dimineaţa trândavă pe dulcele ritm care e al tristeţii fără motiv şi redusă la starea de simplă senzaţie. .. .Era o femee peticită, cu o voce falsă şi chinuită, vrăjmaşă romanţe­lor vechi pe cari le purta în lada cu mâner, zugrăvită şi pusă sub paza păsării verzi, pasăre cu brăţara unui lănţug şi cu un jgheab de sticlă şi un mic conovăţ dinainte-i. Stăpâna acestui echipaj purta hai­nele mizeriei, care e uniforma in di­versitatea ei şi multicoloră. Fâşii îm­prumutate din toate stofele, de toa­te culorile, aşa cum poartă numai reginele în­ baluri, şi cerşetoarele cari cântă in frig. Pe figură, soarele de mătasă veştejită, al unei frumu­seţi, colective, de rassă, apunea in uitarea cu care o miluise meseria şi mizeria. Nici un rest de pasiune, in cânte­cul acestei femei palide şi brune, n_ învestită deci cu semnele exterioare ale pasiunii. Ostilitatea cerului cenu­şiu şi stupiditatea câinilor îndârjiţi, contrastul cu romanţele vechi, cu văzduhul plăpând al Italiei, evocat, se revela numai ascultătorului. Ce zădărnicii bălăcite în literatură.,. ■... Astăzi ordinea o gonește ca pe un anacronism concurent marei in­dustrii a flaşnetelor radio. _ Pleacă dar, cu lada ta în care stăruie trecutul, ca in niște mărun­taie de metal, ţipând a desnădejde şi a foame, şi peste cari papagalul se­cular şi ghicitor, se scarpină atât de plictisit. Du-ţi paşii jalnici prin moina României, în care ai apărut ca o demonstraţie a începuturilor rătă­citoare ale artei... Erai ca atare, ■­fioasă şi discretă şi nici­odată nu te-ai ivit, în mahala, mai aproape de miază. Vecinii toţi se arătau la geam la singurul sunet de ceas deşteptător pe care nu l-ar fi sugrumat. . .M’ai ascultat? Sau galbenă aţi­peşti şi tu, lângă păsăroiul moţăit? I. Vinea Reforma învăţământului teologic Religie şi filosofie de Pr. CICERONE IORDACHESCU Profesor universitar Din experienţa ce am făcut-o încă de pe când eram student al Facultăţii de Teologie din Bucu­reşti , din experienţa de mai târ­ziu, când am urmat cursuri la u­­nele universităţi streine , germane şi franceze, din observarea ce continuu o fac de douăzeci de ani, de când sunt preot, asupra vieţii religioase şi a reprezentan­ţilor ei; — din această experien­ţă îndelungată, m’am putut convin­ge că una din marile metehne ale culturei noastre în genere şi ale Celei religioase in special este lipsa de întemeiere a conştiinţei religioa­se pe baza unei filosofii. Atât o­­mul de cultură profană, cât şi cle­ricul cu studii teologice, este în cea mai bună parte strein de fap­tul că problema religioasă este şi o problemă de gândire, care se poate încadra minunat în reţelele mari ale raţiunei. Fundamentele concepţiei religioase creştine nu sunt streine cerinţelor raţiunii filo­sofice, celei mai pretenţioase şi sunt puncte de întâlnire a gândirei profane şi religioase, de natură a înălţa personalitatea omenească. Ca student (ca mulţi colegi ai mei de atunci şi de mai târziu) simţiam nevoia unei armonizări a celor ce ascultam la Facultatea de Teologie şi a celor ce citeam la scriitorii profani în legătură cu problemele filosofice şi religioase Pentru a găsi un răspuns, ne du­ceam la cursurile Facultăţii de Fi­­losofie, unde audiam pe un Titu Maiorescu, C. Dimitrescu-Iaş, şi alţii. Rezultatul însă era că noi, tine­rii teologi de pe atunci, ieşiam de la cursurile acelor străluciţi das­căli cu convingerea că învăţăturile creştine sunt „nişte anacronisme“, şi că n’au nimic comun cu gândirea disciplinată ştiinţificeşte. A trebuit să trec graniţa ţării şi să aflu dela universităţile germane şi franceze, că convingerea ce ni-o formase filosofia dela noi era ero­nată ! Totuşi într’o astfel de atmosferă au trăit şi crescut generaţiile de teolazi, din care s’au recrutat mai târziu conducătorii vieţii religioase din diferite sfere de activitate ale bisericei. Toată lipsa de convin­geri religioase la o bună parte în pătura cultă dela noi , toată lipsa de vigoare şi devotament religios pentru ideia creştină la atâţia din reprezentanţii vieţii religioase din ţara noastră, toată jena pe care teologul o simte în faţa oamenilor de cultură profană ; toate aceste scăderi ale conştiinţei în genere se datoresc faptului că s’a neglijat, în desvoltarea noastră culturală, do­cumentarea filosofică a doctrinei bisericei, învăţământul religios este prezin­­tat cu enorm de mari scăderi în şcoalele noastre publice ; în Semi­nar, ceva mai desvoltat, este îm­brăcat însă în noţiuni vagi şi ob­scure, de cele mai multe ori ne­înţelese, şi deci fără nici o putere asupra minţii. Facultăţile de Teo­logie privesc problema religioasă numai sub aspectul dogmatic — în ce privește partea ei de gândire ; iar legătura cu celelalte probleme fundamentale ale culturii umane, cu problemele filosofice, nu se face de­cât sporadic și fragmentar. O fi­­losofie religioasă propriu zisă nu se face. Dacă prin legea de înfiin­ţare a Facultăţii de Teologie din Chişinău s-a introdus o catedră de filosofie, lucru foarte nimerit, a­­poi această catedră, deşi foarte u­­tilă, este numai de­­ „Istoria Filo­sofiei“ şi de „Pedagogie“, ceea ce nu-i tot una cu filosofia religioasă. Există o filosofie religioasă, din care noi nici umbre nu avem în cultura românească. Această filo­­sofie formează fundamentul stu­diilor teologice în şcolile celorlalte confesiuni mari : catolică şi pro­testantă , dar mai ales catolică Ea este propusă chiar în Semina­­riile lor teologice , iar în univer­sităţi constituie un punct central. Părăsind universitatea, teologul ca­tolic nu este lăsat de isbelişte în voia valurilor de curente ce agi­tă cultura epocii, în care trăieşte­ Sprijinit pe această filosofie, care-l ţine la curent cu probleme­le gândirei, el se orientează uşor şi sufletul i se întăreşte în lupta pentru afirmarea adevărului creş­tin- Biserica devine şi ea, prin or­ganele ei, un nepreţuit factor de cultură şi civilizaţie, pentru că în conştiinţa acestor reprezentanţi ai ei, învăţăturile creştine nu par „a­­nacronisme“ şi deci ostile achizi­ţiilor culturei umane în genere. La noi în ţară nu numai că fi­losofia religioasă a fost cu totul nebăgată în seamă de cultura pro­fană, ca şi cum nici n’ar fi exis­tat ; dar chiar biserica a neglijat-o cu totul în instituţiile ei de cultu­ră. Dacă noi mai vrem prin inerţia ! Continuare în pag. 11-a) — Nu-i prudent, d-le Brătianu, să faci aşa eforturi... Pentru ce risci să-ţi plesnească o arteră, când şi-aşa îţi recunoaştem forţa? — Nu-i pentru voi şi­ pentru forţă, dragă Ducat... E pentru adversari şi pentru putered­... SVONURI ŞI AFIRMAŢII Vizita generalului Von Seeckt, fostul şef de stat-major al armate­lor de ocupaţie germană în Româ­nia, deşi declarată de guvern fără nici un caracter politic, a avut da­rul să provoace o serie de ipoteze privitoare la o eventuală schim­bare a noastră în politica externă. „Viitorul“ oficiosul liberal riscă chiar o afirmaţie : „Vizita la Cluj a generalului Von Seeckt-care n’a venit singur, ci întovărăşit de prin­­ţul de Reuss — n’a fost o simplă vizită întâmplătoare sau o vizită particulară in Ardeal. Ea a avut un scop bine determinat, asupra că­ruia va trebui să revenim, fiindcă conversaţia d-lui Maniu cu genera­lul ger­man priveşte importante in­terese ale ţării. D. preşedinte a! consiliului s’a ocupat în convorbi­rea cu generalul von Seeckt, de lucruri pozitive, ca e şi au deose­bita lor importanţă”. Din aceste insinuaţii ce străbate acest fragment din „Viitorul” nu se poate desprinde nimic, cu atât mai mult cu cât ulterior, nu s’a trecut dela învăluitoare afirmaţii la precizări, în afară fireşte de contu­rul afirmaţiei dosită intro insi­nuare : d. Iu­liu Maniu urmăreşte o politică filo-germană, ceea ce ar jigni sentimentul ţării filo-francez. Dacă „Viitorul” are în definirea diferitelor faze ale politicei interne româneşti, acelaş vocabular ieşit de întrebuinţare, restrâns, a cărui singură tărie stă într’o obsedantă repetiţie, ne surprinde lipsa de înoire a acestui vocabular, cel pu­ţin în ceea ce priveşte politica ex­ternă. Poate afirma conducerea partidului liberal că în configuraţia raporturilor politice dintre statele Europei nimic nu s’a schimbat dela 1919, data încheerii tratatului de pace dela Versailles ? Un guvern are aceeaş hartă de alianţe, de in­terese, de orientări ? Este adevă­rat că avem cea mai slabă politică externă, că aboslut toate guvernele s-au ferit să pună măcar teoretic posibilitatea unei revizuiri gene­rale a politicei externe, ţinând să socotim intangibilă situaţia şi ra­porturile din timpul războiului. Nu se poate imagina nimic m­ai naiv de­cât accentul de excesivă sinceritate pe care îl pun — fără excepţie t cţi miniştrii noştri de externe, când vorbesc de „politica noastră alături de marii noştri­ aliaţi”, deşi primatul economicului — spre ma­rea noastră mâhnire — a sfărâmat de mult solidarităţile războiului. Fireşte că prin necesitatea men­ţinerii tratatelor mai toate sta­tele biruitoare sunt alături. Drumul ideii revizuirii tratatelor nu poate fi în nici un caz simpatic nici unui stat. Chiar Italia care a avut unele aluzii privitoare la tratatul dela Trianon, pentru a întreţine unele iluzii ale Budapestei, nu ar primi nici măcar ipoteza unei revizuiri a tratatului dela Versailles. Or, toate tratatele formează un bloc, se sprijină unul pe altul alcătuind arhitectura păcii din 1919. Orice a­­tingere s’ar aduce unui tratat ame­ninţă solidaritatea celuilalt şi e­­chilibrul păcii. De­sigur că prin so­lidaritatea tratatelor şi interde­pendenţa lor, politica Europei păs­trează încă delimitarea dintre în­vingători şi învinşi. Dar nu e mai puţin adevărat că Germania face sforţări neîntrerupte spre a creia o nouă configuraţie politică în care gruparea statelor s’ar face pe alt plan decât al consecinţelor războiu­lui. Memorandum d-rului Schacht, directorul „Reichsbank”-ului, prin care pleda disproporţia între su­mele cerute conform planului Da­wes şi capacitatea de plată a Ger­maniei, poate fi socotit ca o nouă pipăire a terenului într- o nouă o­­rientare în politica externă. Mai există şi un alt fapt: spre sfârşitul lunei Mai au loc alegerile în Anglia. Lupta se dă între par­tidul conservator şi cel laburist, li­beralii lui Lloyd George având o prea mică importanţă. Dacă şeful partidului laburist Macdonald, mai păstrează oarecari reticenţi, unul din membrii cei mai proeminenţi ai partidului laburist Snowden, fost ministru de finanţe, nu se sfie­­şte să manifeste public ostilitatea faţă de Franţa. Ceva mai mult, în­tr-o şedinţă a Camerei Comunelor, a declarat că refuză să admită soli­daritatea unui eventual guvern la­burist cu guvernele care l-au pre­cedat. Şi această declaraţie Mac Donald a evitat să facă rectificări categorice. Pe sentimentele, pe felul de a gândi în politica laxternă a parti­dului laburist, eventual biruitor in alegerile generale de la sfârşitul lu­nii Mai, îşi reazimă mari speranţe Germania. Unele ziare franceze îşi formulează gândul fără ocoluri: „putem privi cu oarecare legitimă îngrijorare viitorul relaţiilor franco­­britanice sub un minister laburist”. Deci nu se poate vorbi de rapor­turi imuabile în politica externă a statelor, nu se poate socoti că orientările noastre, judecăţile noa­stre rezultate din situaţia de la 1919 formează o dogmă faţă de care ori­ce examinare egalează o erezie. Este adevărat că în politica ex­ternă suferim de oarecare lene de gândire. Până în 1914 pentru noi linia politicei externe o fixa Berli­nul, fireşte în primul rând în funcţie de interesele unei penetraţii spre Asia mică, noi fiind doar un pion al politicei germane. Intre 1914 şi 1916 este singura epocă în care Româ­nia a avut o politică externă per­sonală, chibzuită in funcţie esclu­­siv de interesele ei. Reacţiunea celor ce ne socoteau obligaţi pe ve­­cie faţă de Germania, era reacţiu­­nea celor ce se temeau să gân­dească în afară de tradiţia vasali­tăţii faţă de Berlin în politica ex­ternă. După război, ne-am ales ca tutore Parisul, care trebue să gândească pentru noi, să se îngrijoreze de in­teresele noastre prezente şi vii­toare. Aceeaş lene de a examina singuri linia nevoilor noastre. De aceea nu cred hi­­vonurile puse în circulaţie cu prilejul vizitei generalului von Seeckt. Şi se poate aventura un guvern român într’altă direcţie înainte de a se şti rezul­tatul alegerilor din Anglia şi noua politică externă a viitorului guvern englez, deci viitoarea configuraţie diplomatică a Europei ? „Viitorul” lansează cu o egală uşurinţă şi în acelaş vocabular afir­maţii în politica noastră externă ca şi în cea internă. Cu atât mai descurajator când sunt făcute de oficiosul unui partid care până ori a avut răspunderea politică a intereselor ţării. Pamfil Şeicaru D­ispoziţunile comune şi tranzitorii ale ante­­proectului Stere Proectul de lege Argetoianu din 1921 întitulat „pentru organizarea administraţiunii locale“ conţinea 325 de articole, consacrând dispo­ziţiilor finale şi tranzitorii abia 8 articole. Legea noastră pentru uni­ficarea administrativă, azi în vi­goare are 400 de articole, titlul fi­nal alcătuindu-se din 27 articole. Iar actualul ante-proect conţine 624 articole, 34 articole alcătuind dispoziţiile finale ! D. Stere ne anunţă în art. 590 că va veni cu o lege nouă pentru reorganizarea administraţiunii Ca­pitalei. Ne-am întrebat ce inovaţie vrea să ne aducă... de­sigur că le­gea va trebui modificată, să fie pusă în concordanţă cu noua lege administrativă ce se făureşte şi fără îndoială că vom aplauda mo­dificarea legii constând în redu­cerea numărului consilierilor de drept, şi alegerea primarului muni­cipiului numai de consilierii aleşi, dar aceasta nu necesită o abro­gare de lege ! Sau poate vrea d. Stere să lărgească drepturile pri­marului care faţă de un precedent recent stabilit va fi aşezat deasu­pra legilor­ In art. 594 şi 595 se institue or­gane speciale, prin urmare noui cheltueli în vederea pregătirii le­gii. Art. 594 spune lămurit că, pentru pregătirea aplicării legii, consiliului de miniştri, o comsiune centrală care va funcționa până la intrarea efectivă în funcțiune a or­ganelor de autonomie locală, pre­văzute de lege. Ante-proectul ne arată modul de alcătuire al acestei comisiuni şi atribuţiunile ei­ In art. 595 el mai organizează comisiuni regionale, judeţene şi de plasă, dar observăm că aceste co­misiuni judeţene sunt prezidate de prefect şi formate din patru mem­bri numiţi de ministerul de interne. Comisiunile de plasă sunt prezi­date de patru şi formate din doi membri numiţi de acelaş minister. Aceste comisiuni au deci un colo­rit pur politic. Mai departe art. 600 ne spune că aceste comisiuni vor stabili numărul comunelor şi al satelor cari fac parte din ace­stea, precum ele vor hotărî şi în privinţa satelor, cari după pres­cripţiile legii vor constitui singure câte o comună. Ultimul cuvânt îl are ministerul de interne­ Bine­în­ţeles că aceste lucrări vor trebui efectuate în conformitate cu dis­poziţiile „ante-proectului“, respec­tiv art. 24, însă o simplă citire a acestui articol, ne arată cu cât arbitrar se va putea proceda, acea­stă operaţiune pur administrativă rămânând în sarcina unor simple organe politice, conduse de mes­chine calcule electorale ! Dece d. Stere n’a vrut să încredinţeze a­­ceastă operaţiune Consiliului Su­perior Administrativ, sau cel puţin comitetelor regionale de revizuire pe care ar dori să le creeze ? Sau poate s’a opus d- subsecretar de Stat E. Mirto. Dece să creăm toate aceste organe cu desăvârşire inutile, să complicăm în loc să sim­plificăm, şi să împovărăm bugetul Statului şi mai mult — şi de pri­sos ? Chiar dacă aceste comi­siuni nu vor fiinţa decât un an de zile — încă este prea mult — căci repetăm ele sunt inutile. In art. 601 ante-proectul se ocupă de alcătuirea listelor elec­torale, prevăzând că nu vor fi tre­cuţi în aceste liste decât „membrii comunei“. De­sigur că d. Stere ne lămureşte asupra acestei noţiuni şi asupra condiţiilor ce trebuesc în­trunite pentru a se putea bucura de această calitate. Insă domnia-sa stabileşte în art. 13 următoarea dispoziţie pe care o lăsăm la co­mentariile cititorilor: „comuna poate refuza prin votul adunării săteşti, al consiliului sătesc sau al consiliului comunal aşezarea în co­mună a persoanelor indezirabile, şi anume : a) acelora cari nu au nici o profesiune şi nici un mijloc cu­noscut spre a-şi câştiga traiul ; b) celor cari exercită vreo profesiune socotită nedemnă. Cei interesaţi pot ataca hotărâ­rea care le refuză aşezarea în vreo comună pe căile stabilite în această lege. Am dori numai să ne spună d. Stere care sunt con­cepţiile do­m­niei-sale actuale des­pre noţiunea „libertăţii individuale“. In aceste dispoziţiuni tranzitorii regăsim şi pana d-lui subsecretar de Stat Micro. Intre altele în art. 596 care spune că actualele consi­lii judeţene, comunale urbane (oraşe şi municipii), vor putea fi disolvate, până la aplicarea legii de faţă prin jurnalul consiliului de mi­niştri, iar cele rurale prin deriziu­nea ministerului de interne, fără a se cere pentru aceasta vreun aviz sau altă formalitate, şi în art. 597 care prevede numirea de comisii interimare care vor putea func­ţiona timp de şase luni cum rezultă din art. 599. Chiar dacă ar exista dovezi că actualele consilii jude­ţene şi comunale — care n’au fost încă dizolvate — nu sunt rezulta­tele unor alegeri libere, încă nu trebuia reîntronat pentru o pe­rioadă de cel puţin 6 luni acest ne­norocit regim de comisiuni interi­mare ! Vom reveni asupra acestor dis­poziţiuni. J. H. Vermeulen Avansările ofiţerilor Recentul nostru articol, referitor la dezordinea care a prezidat până astăzi înaintările din armată, şi mai ales la situaţia penibilă a ofiţerilor promoţiei 1918—1919, ne-a pricinuit vizita câtorva din cei interesaţi, cari ne-au întărit în convingerea că dreptatea mereu cerşită de ofiţerii inferiori tre­­bueşte cât mai grabnic recunos­cută. Repetăm deci d-lui ministru de răsboi, general Cihoski, pilda pro­moţiei luate ca exemplu : ofiţerii ei, ieşiţi din şcoală acum 11 ani,­i aşa­dar după 12 ani de uniformă, au încremenit în gradul de locote­nenţi, deşi mereu au putut citi ta­belele prin cari erau propuşi la avansare şi admişi pentru anul 1928—1929. Pentru ce se refuză acestor ofiţeri gradul de căpitani, — adăogând o nouă demoralizare celorlalte mai vechi, — pricinuite de insuficienţa unor solde de mize­rie ? Tradiţia dinainte de răsboi, ca şi actuala lege a înaintărilor în ar­mată, nu admite nicăeri asemenea tergiversări la avansare. Se răs­punde, fireşte, că în cadrele ac­tuale ale armatei locurile de căpi­tani sunt blocate; se mai adaugă, de cei iniţiaţi că această congestio­­nare a cadrelor se datoreşte numai sinistrei întrusiuni a politicei în armată. Cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie, cei mai slabi de în­geri dintre coloneii sau generali încep să manifesteze sentimente electorale; rezultatul este că, gra­ţie preptelor politice, colonelul cu simpatii liberale devine repede ge­neral, iar generalul nu mai este scos la pensie. Operaţie bine cu­noscută d-lui Vintilă Brăianu, sub care se făceau 10 generali noui pentru 5 căpitani ! Promoţia ofiţerilor 1918—1919, după atâtea amânări şi nâpăstuiri, a mai fost şi despicată (prin siste­mul înaintării fragmentare), în 3-4 secţiuni, ceea ce creează inegalităţi de vechime unor camarazi porniţi în aceeaşi clipă spre regimente♦ Mai multă nedreptate, chiar­ în fruntea ei, au fost trecuţi ofiţerii care, evitând focul frontului, au preferat un an de instrucţie supli­mentară la Şcoală. Şi aceştia, — fără să fi văzut vreodată un asalt, — sunt astăzi căpitani, în vreme ce camarazii lor cu 5—6 luni de expe­rienţă pe front au rămas locote­nenţi. Ziua sărbătorească, — 10 Mai, se apropie. Şi d. ministru Cihoston­ este un comandant de înaltă seve­ritate, dar şi de înaltă dreptate. O va recunoaşte, oare, pe aceea a ofiţerilor promoţiei 1918—1919 ? Ion Dimitrescu

Next