Curentul, iunie 1929 (Anul 2, nr. 490-519)
1929-06-01 / nr. 490
ANUL II No. 4^0 8 PAGINI 3LEI • . ?I - ■1 • •lJ ■ f-' '' Sâmbătă 1 Iunie 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU BEI Al'l 1/ §1 ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 330 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Probi Chestiunea optanţilor unguri este din nou la ordinea zilei, prin conferinţa româno-ungară, ce şi-a început lucrările la Viena, între delegaţiile celor două state. De câte ori au avut loc conferinţe In legătură cu această problemă, s’a anunţat cu perzistenţă sau că „de data aceasta conferinţa începe sub cele mai favorabile şi pline de speranţă auspicii4', sau „delegaţii au discutat în modul cel mai amical”, cu alte cuvinte o permanentă declaraţie de dragoste „sinceră4', urmată de divorţ pentru câteva luni, prin necontenitele amânări, faţă de nouile întorsături ce au survenit. Chestiunea optanţilor unguri, pe baza stabilită de d-l Titulescu, trebuie odată terminată. Situaţia politicei internaţionale în legătură cu chestiunea aceasta şi mai ales cu viitoarea formaţiune a consiliului Ligii Naţiunilor ne obligă la aceasta. Să ne explicăm: Cu ocazia conferinţei economice a Micei Antante, România a sugerat şi a propus o acţiune comună şi identică ca directivă pentru cele 3 state componente, cari aveau fiecare chestiunea optanţilor unguri, pe urma aplicărei reformelor agrare. Dacă Cehoslovacia s’a raliat la punctul de vedere al României (de fapt încă d’înainte, prin politica adoptată de d-l Beneş, pe tema optanţilor), Iugoslavia a fost de părere contrară şi anume şi-a numit un judecător, reprezentant în tribunalul arbitral stabilit pe baza tratatului de la Trianon. Aşa fiind, statele componente ale Micei Antante nu mai au o politică identică în rezolvarea chestiunei optanţilor. Atitudinea Iugoslaviei însă, ne face să ne gândim şi mai departe. In cazul unui eşec al conferinţei ungaro-române de la Viena şi readucerea chestiunei la Liga Natanilor, trebue avute în vedere două considerente extrem de importante: 1) La toamnă expiră mandatul României, ca reprezentantă a Micei Antante în Liga Naţiunilor, urmând a fi înlocuită cu Iugoslavia; 2) şi d-l Chamberlain, care a avut atitudinea atât de precisă în chestia optanţilor unguri, nu va mai fi în consiliul Ligei. Rămâne singur d-l Briand, ca susţinător al temei române, aşa cum s’a manifestat până acum. In aceste condiţiuni, vedem sub ce auspicii ne-am prezenta din nou în faţa Ligei Naţiunilor, în caz când lucrurile ar ajunge la acest punct. Actualmente faza tratativelor între România şi Ungaria a ajuns la 2 puncte litigioase: 1) Suma ce trebuie plătită Ungariei ca despăgubiri şi 2) modalităţile de efectuare a plăţei despăgubirilor. Aci trebuie să adăugăm şi faptul că România se găseşte astăzi într-o situaţiune financiară care nu-i poate permite multe concesiuni sau sacrificii. Litigiul asupra sumei, a ajuns la o diferenţă de 30 de milioane lei aur, între cota oferită de România de 100 milioane şi cota cerută de Ungaria de 130 milioane. Diferenţa nu mai este atât de mare, încât să nu facă posibil un compromis. Cât priveşte al doilea litigiu, adică modalităţile de executare a plăţei, aci problema devine mai complicată şi nu putem face prognosticuri în chestie. S-a ventilat de unii părerea de a se încerca piaţa sumei, prin livrarea de materii brute industriale din România. Propunerea nu ar fi rea, însă momentan, mai ar fi în discuţiune şi relaţiunile între chestia despăgubirii optanţilor şi aceea a reparaţiunilor de războiu. Oricum, problema optanţilor trebuie rezolvată, căci tărăgăneliie permanente nu pot decât îngreuia rezolvarea ei. Intervenţia făcută şi de Polonia pe lângă cercurile oficiale ungare, prin recenta vizită a d-lui Zaeski la Budapesta, în sensul consuerei spre o împăcare, ne îndntueşte a crede şi de data aceasta, într’o definitivă rezolvare. Declaraţiile făcute de primul delegat al Ungariei Sztereny, înainte de conferinţă, confirmă aceasta. Decât, să nu vedem iarăşi veşnicul comunicat: Partea I: „Conferinţa româno-ungară a început într’o atmosferă din cele mai cordiale; delegaţii au făcut declaraţii etc., etc.44 şi Partea II: „în urma ivirei unor noui chestiuni neaşteptate s’au întrerupt tratativele şi s a fixat o nouă conferinţă etc.” Ion Scutaru iarăş discursurile rregenţilor Din faptul că discursurile Înalţilor Regenţi, ţinute la Alba-luca, au fost transmise în rezumat de agenţia noastră oficială, ziare care caută cu orice preţ nod in papură fac proces de intenţie guvernului. Ceea ce este de remarcat in această încercare de intrigă ieftină intre Regenţă şi guvern e tocmai complecta neatenţie pe care aceste ziare o păstrează discursurilor în chestiune. Am urmărit înadins în coloanele lor măcar o singură semnalare a ideilor sau a frumuseţii acestor discursuri şi n'am găsit niciuna. Confraţii îndureraţi atât de tare de ciuntirea discursurilor Regenţilor , orice rezumat e o ciuntire, _ nu-şi arată prin nimic această îndurerare decât prin plăcerea de a inventa un cap de acuzaţie guvernului. Să fim serioşi: nu-i interesează discursurile, ci intriga ce s’ar putea inseila pe exploatarea rezumării lor. Neantul Românesc” care cel dintâiu a, semnalat importanţa acestor discursuri, cere afişarea lor în toată ţara. Noi, cari le-am comentat in două articole prime, ne raliem la părerea exprimată de ,,Neamul Românesc”. Afişarea discursurilor Regenţilor e de fapt un act de înălţare morală şi de educaţie a conştiinţei naţionale. Credem că aceste discursuri ar trebui frumos tipărite şi împărţite elevilor din şcoli şi studenţimii. E crezul nostru românesc formulat magnific prin rostul supremei oficialităţi,lucru pe care rareori isbuteşte oficialitatea să-l facă. Celor cari, cerând afişarea discursului Patriarhului, işi închipuesc că vor pune în mare încurcătură pe d. Iuliu Maniu, li s’ar putea răspunde că şeful guvernului însuş, in discursul rostit la Alba-Iulia in aceeiaşi solemnă zi, a formulat acelaş adevăr istoric ca şi Patriarhul Regent. Voind să manevreze o intrigă ieftină, ei dovedesc pe lângă o nedelicateţă ireverenţioasă, că n'au citit măcar discursurile de care se arată atât de entusiasmaţi. Dar încă odată, pentru valoarea normativă a ideilor cuprinse în acele discursuri, idei isvorîte din însăşi măduva sufletului naţional şi rostite de glasuri de deasupra patimii politice, guvernul ar trebui să le popularizeze fie prin afişare, fie — mai eficace — prin tipărirea în broşură. Ar fi, fără îndoială, singurul răspuns potrivit. Fiindcă explicaţiile cu „aşa şi pe dincolo” ale persoanelor fără răspundere dau mai mult impresia falsă că cei cari înscenează intriga ar fi având dreptate, Nichifor Crainic Represiunea patimii şi a pasiunii amoroase de C. MINCU Stingerea unei pasiuni amoroase şi în genere a orcărei pasiuni, depinde de mai mulţi factori. sunt în funcţiune de felul pasiunii şi cauza exterminaţiunii. Moartea fiinţii iubite, produce mai multe consecinţe, după firea partenerului. In unii, ea înseamnă pur şi simplu sfârşitul iubirii. Intr'alţii, — de pildă, firile melancolice, cu reacţii lente, dar durabile, — moartea distruge doar realitatea concretă a iubitului; dar imaginea lui abstractă, persistă să dureze necontenit. In fine, într’altă categorie, sentimentul se macină pe zi ce trece, făcând posibilă o nouă iubire, după un anumit timp. Beția, fumatul, morfina, abuzul BmaUmaLsarM m» Mad w& patimi, — adică s’au înrădăcinat într’atât în firea noastră, că nu ne mai putem debarasa de ele în chip durabil, prin nici un efort voluntar, — n’au avantajul de exterminaţiune al morţii. Moartea este un element tranşant, care avertizează psichologicul nostru, de ireparabilul produs. Cum sufletul omului este construit de aşa manieră, că îşi coteşte căile obiceiurilor sale, numai faţă de obstacolele de neînvins, se înţelege de ce moartea iubitului, vindecă mai repede sufletul. Insă patima beţiei sau morfinii, a femeii de simţuri sau jocului de cărţi, nu se extermină tot aşa de uşor, tocmai fiindcă în calea obiceiurilor noastre, nu se interpun barierele tranşante ale morţii. Când oare dorim cu adevărat să ne lăsăm de Patima noastră? Sa fim sinceri, — niciodată! O stranie falsitate ne face uneori să repetăm, să imităm exclamaţiile sfătuitorilor ce mişună în jurul nostru şi să zicem, că am dori să ne lepădăm de patimile noastre, — dar nu putem! Totuşi există un moment când am voi sincer să ne debarasăm de patimă. Această clipă se caracterizează printr’o senzaţie de o vie ascuţime fizică, cu repercusiune puternică în conştiinţa noastră. Momentul acesta psichologic, este alcătuit din senzaţia rumii,o ruină de orice fel, materială ori Psichică, care se traduce sub forma unei senzaţii fizice de desechilibru între ce am fost fi ce vom deveni. Senzaţia ruinii este aci identică, cu o criză de conştiinţă. Să ne înţelegem însă; senzaţia ruinii durează doar un moment sub forma ei de puternică criză de conştiinţă şi cine nu ştie să profite de el; cine nu ştie să sacrifice plăcerile pe cari le produc patimile, pentru arida şi austera inhibiţie, care ne va aduce treptat sănătatea; — cine se va lăsa să lunece în ruină şi se va lăsa târît pe acest tobogan, din ce în ce mai vertiginos, spre sfârşitul fatal: — boala, mizeria, Puşcăria ori moartea; — cine nu va putea profita de acest moment psichologic al acelei ameţeli spirituale numită patimă ori pasiune, acela este iremediabil pierdut. * Exterminarea unei patimi ori pasiuni, poate fi dorită de Persoane externe sau de însuşi individul lezat Vindecarea este cu atât mai uşoară, cu cât dorinţa porneşte din interior. O persoană cu multă autortate morală, poate influenţa asupra pătimaşului, dar temporar. Dar nici individului nu îi este dat ca să fie încununată opoziţia sa întotdeauna cu succes. Reuşita este în funcţiune numai de momentul psichologic. Când doreşti sincer exterminarea patimii sau Pasiunii, vei găsi în sufletul tău infinite mijloace de luptă isvorâte din profunzimi şi cari vin la momentul oportun, aproape într’un chip uimitor de miraculos. In orice alt moment, sufletul tău nu-ţi va da atât de generos concurs, de aceea şi încercările tale riscă să fie înfrânte. Dar să analizăm momentul intim, când sufletul doreşte exterminarea. Ce găsim într’însul? O conştiinţă, — pe care n’am avut-o niciodată atât de vie, ascuţită, — că suntem dominaţi de om rău. Aşadar, patima sau pasiunea care ne producea înnainte doar plăcere, ajunge la un moment dat, din cauza abuzului ei sau din pricina conflictului cu realitatea, să o considerăm ca un rău. Senzaţia răului ne duce fatal spre o corectare, dar repede constatăm că nu ne mai putem îndrepta, fiindcă patima e mai puternică decât voința (Continuare in pag. 11-a) — Aoleo! vai de noi, funcţionari ai Statului! Ne suprimă şi rămânem pe drumuri ! — Taci, măi, prostule, că are guvernul grijă de noi! Ne dă afară dar deschide cazinourile, ca să avem unde ne îmbogăţi ! Imperativul muncii româneşti Articole la ziar, publicarea scrisorilor de îndreptăţit protest al funcţionarilor români şomeuri, pe când în locurile de muncă ce li s’ar cuveni, necetăţenii acestui stat, venetici veniţi din patru vânturi huhuresc de bine, comunicări în parlament, ca la toate ministrul muncii să dea un răspuns neprecis, plin de bunăvoinţi platonice. In fecare zi, când îmi deschid corespondenţa, majoritatea sunt de la funcţionari de toate categoriile şi din toate părţile ţării. Unul îmi scrie: „Intre funcţionarii cari urmează să se suprimaţi sunt o categorie de oameni cari, din cauza războiului nu au putut să fie numiţi în slujbă înainte de 1916. In toamna anului 1913 au fost luaţi militari şi au făcut militărie şi războiu 6 ani, fiind demobilizaţi în anul 1919, la care dată au fost numiţi în diferite funcţiuni. Toţi aceşti oameni ajunşi azi la vârsta de 37—38 ani, căsătoriţi şi cu copii, vor fi daţi afară că nu sunt numiţi înainte de războiu şi că nu au studiile necesare, pe când cei cari n’au făcut armata, deci nu au fost împiedicaţi cu nimic de a numiţi înainte de războiu, vor fi reţinuţi. Mă întreb: ce vom face în cazul când vom fi excluşi din funcţiune? 10 ani de practică funcţionărească nu erau deajuns pentru noi?44 Nu se poate o mai legitimă întrebare, când în întreprinderile particulare la tot pasul cetăţenii români sunt eliminaţi de venetici. Din Moreni Prahova, un alt funcţionar îmi înfăţişează lista unor succesive înlocuiri nemotivate de funcţionari români cu străini, făcute la soc. „Sirius” schela Ocniţa de şeful contabil Demaret, supus belgian, I. Gâtej, Gh. Frânculescu, Corneliu Ioanid, Cazimir, Bilinski etc. O doamnă Olimpia Georgescu, dactilografă, văduvă de războiu cu 5 copii, în serviciu de 6 ani, dată afară şi înlocuită cu o rusoaică. Interesante sunt studiile făcute de imul dintre funcţionarii români concediaţi (Corneliu Ioanid). Absolvent al şcoalei de comerţ din Bucureşti şi diplomat al Academiei Comerciale din Anvers. Deci oricâtă cărte ar învăţa un român, vrednicia ca şi competinţa nu-i slujesc la nimic în propria lui ţară. Ceea ce este semnificativ în aceste concedieri şi înlocuire cu funcţionari aduşi de peste hotare, e diferenţa de retribuţie, în locul unui funcţionar român retribuit cu 6—8000 lei lunar este adus un străin cu 20.000. Deci nu economic, ci prigoană sistematică. Situaţia Ligiurilor români este absolut identică. Cine să apere pe români? Cine să constrângă întreprinderile cu capital străin la o corectă respectare a inerentelor obligaţii faţă de munca naţională? Dar ce alt rost au consiliile de administraţie, frumos decorate cu personalităţi proeminente în politica ţării, decât să amuţească legile şi obligaţiile ce decurg în chip firesc? Crede oare serios cineva că acţionarii (citiţi grupul băncilor D. — adică Dresdner Bank, Disconto şi Deutsche —) au făcut apel la d. C. Argetoianu să primească pr-eşidenţia consiliului de administraţie pentru marea şi necontestata sa pricepere bancară? Ferica si Mult Doar pentru grupul băncilor D. nu este o taină chipul cum şi a riscat fără folos capitalul său d. C. Argetoianu in Banca Ţărănească. Atunci? Pentru că este una din cele mai proeminente personalităţi in partidul liberal şi prin prezenţa d-lui C. Argetoianu se va putea aduce d-l Vintilă Brătianu la sentimente mai bune faţă de capitalul german. Dar nu înseamnă aceste sistematice infeoduri a politicianilor români o justificare a inacţiunii ministrului muncii Liberi sunt gravii exponenţi ai partidelor să închidă ochii în schimbul tantiemelor (preţul tăcerii) la toată acţiunea metodică de înlocuire a muncitorilor români prin străini, nelegaţi prin nici un fel de obligaţie faţă de ţară, dar ministrul muncii este dator să pună în mişcare legile ţării. Nu-i pui la îndemână legile existente toate mijloacele de constrângere a întreprinderilor particulare să respecte dreptul la muncă a tuturor cetăţenilor ţării? Atunci să înfăţişeze imediat legea de proteguire a muncii româneşti şi parlamentul o va vota. Când capitalul străin stabilit în ţară, pune consumatorul român la impozitul tarifului vamal protecţionist, nu poate fi nici un argument împotriva dreptului de a munci a funcţionarului a muncitorului român proteguit şi el Prin legi Nu poate fi vorba de o apăsare a cheluelilor întreprinderilor particulare, când funcţionarul român acceptă o retribuţie cu 50 la sută mai mică decât funcţionarul străin importat de peste hotare. 3’a tot vorbit de capitalul naţional, uitându-se că prin esenţa lui capitalul e anonim şi vagabond, deci internaţional. Este insă ceva cu adevărat naţional, ceva care nu vagabondează, nu se poate desprinde din cadrul realităţii româneşti, ceva care chiar atunci când constrâns de foame porneşte în pribegie şi emigrează spre a găsi de lucru: nuncitorii. In Brazilia, in Canada, în Statele Unite, in Argentina, muncitorul român nu-şi pierde naţionalitatea, pe când capitalul cu o egală indiferenţă acceptă orice etichetă, după ţara în care poposeşte. Este adevărat că muncitorii români au o mare scădere, care nu-i face accesibili atenţiei serviabile a politicianilor români, nu au consilii de administraţie şi nu plătesc tantieme. Să pună în fruntea sindicatelor consili de administraţie cu jetoane de prezenţă plătite. II pot asigura că vor fi înăbuşiţi de pasiunea ocrotitoare a celor mai proeminente şi mai de neinteresate persoane. Dar până atunci ministerul muncii este obligat să constrângă toate Întreprinderile particulare să concedieze pe toţi funcţionarii necetăţâni, spre a pregăti locuri libere funcţionarilor români şomeri şi celor ce vor fi concediaţi pentru economii bugetare, din serviciile statului. Este oare nevoe de o agitaţie de stradă, ca guvernul să înţeleagă imperativul muncii româneşti? Nimic mai decât uşor să mobilizezi desnădejdea. Pamfil Șelcaru Scandalul cărţilor didactice Dela Ion Creangă d- Inspector Ion Gângava de CESAR PETRESCU O circulară a d-lui ministru al instrucţiunei, fixa mai deunăzi condiţiile tehnice în care să se tipărească manualele didactice. Măsura, a deschis cu o lună mai devreme, o discuţie care se aprinde periodic la începutul fiecărui sezon cât durează tipăritul cărţilor de şcoală şi se stinge, după Septembrie când cărţile bune ori proaste, au fost împinse pe gâtul elevilor să le alimenteze indigestia didactică pe un întreg an şcolar. De data asta, la alarma noastră s’a adăugat moţiunea votată unanim la congresul general al învăţătorilor de la Galaţi, prin care s’a cerut declararea incompatibilităţii între funcţiunea de inspector sau revizor şi aceea de autor didactic. Căci nu calitatea tehnică a manualului de şcoală, e răul cel mai strigător. Ci mai ales contribuţia autorilor organizaţi în monopoluri regionale, poartă răspunderea acestui scandal fără ruşine şi fără precedent. Problema s’a discutat risipit, pe date care n’au fost până acum totalizate şi coordonate. O reluăm astăzi într’o serie de articole, sprijinite pe documente din sursă oficială. Şi vom stărui cu deosebire asupra manualelor de curs primar, fiindcă majoritatea copiilor, viitori cetăţeni, se opresc aci. Pe aceste cunoştinţe de bază, se formează viitoarea structură spirituală a individului. Cartea care-l formează strâmb, e ca o mână nepăsâtoare şi criminală de grădinar, care ucide pomul din vlăstar. Copilul nu înmagazinează în aceşti singuri ani de învăţătură numai cunoştinţi fundamentale. El rămâne şi cu pecetea acestor prime impresii sufleteşti. Deprinde nevoia de o formă frumoasă, care să îmbrace fondul bine şi exact lămurit In toate ţările cu mai veche tradiţie de cultură, scriitori de seamă şi oameni de ştiinţă s’au specializat în problema primului contact dintre copil şi carte. Există o întreagă literatură cu caracter didactic, care din elevi, a format oamani îrtregi. Marii întemeetori ai culturei noastre naţionale, n’au neglijat această realitate. Veniamin Costache, G. Asachi, Q. Lazăr, I. Eliade Rădulescu şi-au închinat o parte preţioasă de muncă, pentru înfăptuirea celor dintâi cărţi româneşti de învăţământ. Mai târziu, Ion Creangă împreună cu colegii săi de la şcoala Trei Ierarhi din Iaşi, ne-a dat o serie de cărţi care a rămas scumpă în amintirea dascălilor. Erau cărţi muncite, cu fiecare frază cântărită, fruct al unei conştiinţe din care nu rosese încă viermele trusturilor didactice de astăzi. Prietenii lui Ion Creangă, povesteau în legătură cu această scrupulozitate profesională, o întâmplare mai convingătoare ca zece citate. Intr’o vară, când pregătea manuscrisul unei cărţi de citire, prietenii veniseră să-l ia la Ungheni, la scăldat, în apa Prutului. — „Plecaţi, că vă ajung din urmă. Am de schimbat o singură încheere care nu-mi place cum sună 4. Propoziţia era: „Din inca şi din cânepă se face pânza*'. Lui Creangă, meşter neîntrecut al scrisului, numi plăcea. Prietenii s’au dus la Prut, au stat până târziu, s’au încălzit după baie cu un rând de ţuici, sau întors. Ion Creangă era tot la aceeaşi propoziţie. Din inca şi din cânepă se face pânza... Cât timp durează o baie, un autor de cărţi didactice actuale, pe care nu-l chiamă Ion Creangă, ci numai Ion Gângaru, dar care e măcar revizor, dacă nu inspector, se simte în stare să dea gata o jumătate de duzină de manuale, operând cu foarfecă şi cu pensula muiată în gumă. La 1893, odată cu marea reformă a învăţământului primar legiuită sub Take Ionescu, se hotărăşte şi o deosebită îngrijire a manualelor de curs primar, instituindu-se un concurs de cercetare şi de aprobare a manuscriselor. Măsura, notaţi bine, nu venea într’un pustiu Exista „învăţătorul copiilor”, cele trei cărţi ale lui Creangă şi existau manualele lui Odobescu şi Slavici. Dar o bună rânduială nu nemulţumea pe nimeni. Dimpotrivă. Şi astfel în 1894, apare prima carte de citire alcătuită potrivit proaspetei reforme. Carte alcătuită de Gh. Scraba. Şi paralel cu dânsa, se inaugurează o serie de alte cărţi de citire, alcătuită de marele profesor, erudit şi scriitor Al. Odobescu, cu concursul lui V. Gr. Borgovan, profesor de pedagogie la şcoala normală de institutori şi director al şcolii primare de aplicaţie. La moartea lui Odobescu, în 1895, V. Gr. Borgovan îşi asociază scriitorul şi istoricul G-Ionnescu-Gion, continuând ciclul, cu concursul institutorilor de la şcoala de aplicaţie. Rezultatul a fost o serie de cărţi şcolare, care fac şi acum cinste învăţământului românesc, pot sluji de model şi care de altfel, au fost prădate cu foarfecă, aproape de toţi autorii didactici improvizaţi de mai târziu. Secretul izbânzei era simplu. Autorii nu se adunaseră la întâmplare, din capete opuse de ţară, legaţi doar prin interesul de a-şi plasa marfa. Erau specialişti legaţi prin comunitate de concepţii colegi de şcoală şi de muncă, oameni legaţi zi de zi, de experienţa vie, de la catedră. Iar cărţile au fost atât de temeinic şi chibzuit alcătuite, încât la 1900, când Spiru Haret înfiinţează monopolul cărţilor de citire pentru curs primar, vizând Înadins elimiinarea manualelor lui Ionnescu-Gion, adversar politic, tot acestea au fost premiate de minister şi adoptate. (Continuarea In pag. 11). Satânul oratoric intro vreme In care atâţia oameni politici sau obicinuit să trăiască numai din mâncărimea limbii, editând dela tribuna, întrunirilor electorale sau a parlamentelor aceleaşi terenuri răsuflate şi aceleaşi discursuri avariate, iată o invenţie salvatoare, aparatul de tăiat cuvântările, inaugurat zilele trecute in Camera franceză, şi menit să facă epocă in veacul democraţiei cronice. La Palais-Bourbon, ca şi la Palais Dealul Mitropoliei, de altfel, regulamentul prevede pentru comunicări şi discursuri un spaţiu de timp precis delimitat: o oră, un sfert de ceas, sau cinci minute. Este insă extrem de penibil preşedintelui, — mai ales atunci când are un temperament de pachiderm, sau când nu mai păstrează decât câţiva dinţi în gingiile pustiite de vârstă, — să intervină mereu in turbina de clăbuc oratoric a vorbitorilor, amintindu-le că au depăşit timpul reglementar. __ „Domnule deputat, aţi depăşit timpul!!” __ „O ţâră numai, domnule preşedinte... Numai o ţârică, şi-amu agata!” Şi discursul se întinde interminabil ca şerbetul de vişine, flagelând miniştri şi colegi şi agravând varicele uşierilor... ■ Pentru a evita aceste grave inconveniente, Biroul parlamentului francez a adoptat o născocire ingenioasă: pe masa din faţa tribunei, un aparat electric manevrat de preşedinte aprinde după voie două mici ecranuri. La prima apăsare prezidenţială, primul ecran vesteşte: „Cinci minute”. Oratorul este astfel anunţat să-şi stranguleze In pripă eloquenţa. Căci peste cinci minute, al doilea ecran anunţă Terminal’. Şi in clipa aceea, oricât ar simţi de vijelioasă inspiraţia prin torace şi prin laringe, oratorul trebue să părăsească tribuna, lăsând şi pe alţii pe trambulina volubilităţilor reprezentative. Nu este nevoe să fie cineva prea prespicace, totuşi, spre a obiecta că invenţiunea franceză nu aranjează nimic definitiv: ce se va întâmpla, într'adevăr, în ziua când maxilarul oratorului nu va asculta de îndemnurile ecranurilor lumioase? In lipsa unui aparat in stare a-l scuipa pe vorbitor automat in hemiciclu, propunem tuturor parlamentelor din lume invenţia unui român, pe care din modestie nu-l numim astăzi... Nu introducerea unui aparat de comoţiune electrică, menit să sgălţie pe orator şielectrocutăndu-l) să-l îndemne la locomoţiune. Aparatul românului (modest) despre care vorbim, economiseşte risipa de curent pe care ar pricinui-o limbuţia specifică parlamentarii indigeni: în plus, ea ţine seama de specificul nostru naţional, şi se inspiră din cel mai autentic folklor autohton. Constă, pur şi simplu, într’o găleată cu apă rece aşezată în dreapta preşedintelui: la împlinirea termenului de vorbire, ea ar fi automat vărsată în capul oratorului recalcitrant. Sistemul, inspirat de datina strămoşească a paparudelor, are pe deasupra avantagiul că transformă Camera în piscină, in lunile de vară. La nevoe, pentru câţiva majoritari mai semnificativi, Biroul Camerei ar putea servi şi câte-o coajă de săpun... Ion Dimitrescu