Curentul, iunie 1929 (Anul 2, nr. 490-519)

1929-06-01 / nr. 490

ANUL II No. 4^0 8 PAGINI 3LEI • . ?I - ■1 • •lJ ■ f-' '' Sâmbătă 1 Iunie 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU BEI Al'l 1/ §1 ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 330 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Probi Chestiunea optanţilor unguri este din nou la ordinea zilei, prin confe­rinţa româno-ungară, ce şi-a înce­put lucrările la Viena, între delega­ţiile celor două state. De câte ori au avut loc conferinţe In legătură cu această problemă, s’a anunţat cu perzistenţă sau că „de data aceasta conferinţa începe sub cele mai favorabile şi pline de spe­ranţă auspicii4', sau „delegaţii au dis­cutat în modul cel mai amical”, cu alte cuvinte o permanentă declara­ţie de dragoste „sinceră4', urmată de divorţ pentru câteva luni, prin necontenitele amânări, faţă de noui­­le întorsături ce au survenit. Chestiunea optanţilor unguri, pe baza stabilită de d-l Titulescu, tre­buie odată terminată. Situaţia poli­ticei internaţionale în legătură cu chestiunea aceasta şi mai ales cu viitoarea formaţiune a consiliului Ligii Naţiunilor ne obligă la aceasta. Să ne explicăm: Cu ocazia confe­rinţei economice a Micei Antante, România a sugerat şi a propus o acţiune comună şi identică ca di­rectivă pentru cele 3 state compo­nente, cari aveau fiecare chestiu­nea optanţilor unguri, pe urma a­­plicărei reformelor agrare. Dacă Cehoslovacia s’a raliat la punctul de vedere al României (de fapt încă d’înainte, prin politica a­­doptată de d-l Beneş, pe tema op­tanţilor), Iugoslavia a fost de pă­rere contrară şi anume şi-a numit un judecător, reprezentant în tribu­nalul arbitral stabilit pe baza tra­tatului de la Trianon. Aşa fiind, statele componente ale Micei Antante nu mai au o politică identică în rezolvarea chestiunei optanţilor. Atitudinea Iugoslaviei însă, ne face să ne gândim şi mai departe. In cazul unui eşec al conferinţei un­­garo-române de la Viena şi readuce­rea chestiunei la Liga Nat­anilor, trebue avute în vedere două consi­derente extrem de importante: 1) La toamnă expiră mandatul Româ­niei, ca reprezentantă a Micei An­tante în Liga Naţiunilor, urmând a fi înlocuită cu Iugoslavia; 2) şi d-l Chamberlain, care a avut atitudi­nea atât de precisă în chestia op­tanţilor unguri, nu va mai fi în con­siliul Ligei. Rămâne singur d-l Briand, ca susţinător al temei române, aşa cum s’a manifestat până acum. In aceste condiţiuni, vedem sub ce auspicii ne-am prezenta din nou în faţa Ligei Naţiunilor, în caz când lucrurile ar ajunge la acest punct. Actualmente faza tratativelor în­tre România şi Ungaria a ajuns la 2 puncte litigioase: 1) Suma ce tre­buie plătită Ungariei ca despăgu­biri şi 2) modalităţile de efectuare a plăţei despăgubirilor. Aci trebuie să adăugăm şi faptul că România se găseşte astăzi într-o situaţiune financiară care nu-i poa­te permite multe concesiuni sau sa­crificii. Litigiul asupra sumei, a ajuns la o diferenţă de 30 de milioane lei aur, între cota oferită de România de 100 milioane şi cota cerută de Ungaria de 130 milioane. Diferenţa nu mai este atât de mare, încât să nu facă posibil un compromis. Cât priveşte al doilea litigiu, adi­­că modalităţile de executare a plă­­ţei, aci problema devine mai com­plicată şi nu putem face prognosti­curi în chestie. S-a ventilat de unii părerea de a se încerca piaţa su­mei, prin livrarea de materii brute industriale din România. Propune­rea nu ar fi rea, însă momentan, mai ar fi în discuţiune şi relaţiunile între chestia despăgubirii optanţi­lor şi aceea a reparaţiunilor de răz­­boiu. Oricum, problema optanţilor tre­buie rezolvată, căci tărăgăneliie permanente nu pot decât îngreuia rezolvarea ei. Intervenţia făcută şi de Polonia pe lângă cercurile oficiale ungare, prin recenta vizită a d-lui Za­eski la Budapesta, în sensul consuerei spre o împăcare, ne îndntueşte a crede şi de data aceasta, într’o de­finitivă rezolvare. Declaraţiile fă­cute de primul delegat al Ungariei Sztereny, înainte de conferinţă, confirmă aceasta. Decât, să nu vedem iarăşi veş­nicul comunicat: Partea I: „Confe­rinţa româno-ungară a început în­tr’o atmosferă din cele mai cor­diale; delegaţii au făcut declaraţii etc., etc.44 şi Partea II: „în urma ivi­­rei unor noui chestiuni neaşteptate s’au întrerupt tratativele şi s a fixat o nouă conferinţă etc.” Ion Scutaru iarăş discursurile rregenţilor Din faptul că discursurile Înalţilor Regenţi, ţinute la Alba-luca, au fost transmise în rezumat de agenţia noa­stră oficială, ziare care caută cu orice preţ nod in papură fac proces de in­tenţie guvernului. Ceea ce este de re­marcat in această încercare de intrigă ieftină intre Regenţă şi guvern e toc­mai complecta neatenţie pe care ace­ste ziare o păstrează discursurilor în chestiune. Am urmărit înadins în co­loanele lor măcar o singură semnala­re a ideilor sau a frumuseţii acestor discursuri şi n'am găsit niciuna. Confraţii îndureraţi atât de tare de ciuntirea discursurilor Regenţilor , orice rezumat e o ciuntire, _ nu-şi arată prin nimic această îndurerare decât prin plăcerea de a inventa un cap de acuzaţie guvernului. Să fim serioşi: nu-i interesează discursurile, ci intriga ce s’ar putea inseila pe ex­ploatarea rezumării lor. Neantul Românesc” care cel din­­tâiu a, semnalat importanţa acestor discursuri, cere afişarea lor în toată ţara. Noi, cari le-am comentat in două articole prime, ne raliem la pă­rerea exprimată de ,,Neamul Româ­nesc”. Afişarea discursurilor Regen­ţilor e de fapt un act de înălţare mo­rală şi de educaţie a conştiinţei na­ţionale. Credem că aceste discursuri ar trebui frumos tipărite şi împărţite elevilor din şcoli şi studenţimii. E crezul nostru românesc formulat mag­nific prin rostul supremei oficialităţi,­­lucru pe care rareori isbuteşte ofi­cialitatea să-l facă. Celor cari, cerând afişarea discursu­lui Patriarhului, işi închipuesc că vor pune în mare încurcătură pe d. Iuliu Maniu, li s’ar putea răspunde că şeful guvernului însuş, in discursul rostit la Alba-Iulia in aceeiaşi solemnă zi, a formulat acelaş adevăr istoric ca şi Patriarhul Regent. Voind să mane­vreze o intrigă ieftină, ei dovedesc pe lângă o nedelicateţă ireverenţioasă, că n'au citit măcar discursurile de care se arată atât de entusiasmaţi. Dar încă odată, pentru valoarea normativă a ideilor cuprinse în acele discursuri, idei isvorîte din însăşi măduva sufletului naţional şi rostite de glasuri de deasupra patimii politi­ce, guvernul ar trebui să le populari­zeze fie prin afişare, fie — mai efica­ce — prin tipărirea în broşură. Ar fi, fără îndoială, singurul răs­puns potrivit. Fiindcă explicaţiile cu „aşa şi pe dincolo” ale persoanelor fără răspundere dau mai mult impre­sia falsă că cei cari înscenează intri­ga ar fi având dreptate, N­ich­if­or Crainic Represiunea patimii şi a pasiunii amoroase de C. MINCU Stingerea unei pasiuni amo­roase şi în genere a orcărei pa­siuni, depinde de mai mulţi fac­tori.­­ sunt în funcţiune de felul pasiunii şi cauza exterminaţiunii. Moartea fiinţii iubite, produce mai multe consecinţe, după firea partenerului. In unii, ea înseamnă pur şi simplu sfârşitul iubirii. In­­tr'alţii, — de pildă, firile melanco­lice, cu reacţii lente, dar dura­bile, — moartea distruge doar realitatea concretă a iubitului; dar imaginea lui abstractă, persistă să dureze necontenit. In fine, într’altă categorie, sentimentul se macină pe zi ce trece, făcând posibilă o nouă iubire, după un anumit timp. Beția, fumatul, morfina, abuzul BmaUmaLsarM m» Mad w& patimi, — adică s’au înrădăcinat într’atât în firea noastră, că nu ne mai putem debarasa de ele în chip durabil, prin nici un efort vo­luntar, — n’au avantajul de exter­­minaţiune al morţii. Moartea este un element tranşant, care averti­zează psichologicul nostru, de ire­parabilul produs. Cum sufletul o­­mului este construit de aşa ma­nieră, că îşi coteşte căile obiceiu­rilor sale, numai faţă de obstaco­lele de neînvins, se înţelege de ce moartea iubitului, vindecă mai re­pede sufletul. Insă patima beţiei sau morfinii, a femeii de simţuri sau jocului de cărţi, nu se exter­mină tot aşa de uşor, tocmai fiind­că în calea obiceiurilor noastre, nu se interpun barierele tranşante ale morţii. Când oare dorim cu adevărat să ne lăsăm de Patima noastră? Sa fim sinceri, — niciodată! O stra­nie falsitate ne face uneori să re­petăm, să imităm exclamaţiile sfă­tuitorilor ce mişună în jurul nos­tru şi să zicem, că am dori să ne lepădăm de patimile noastre, — dar nu putem! Totuşi există un moment când am voi sincer să ne debarasăm de patimă. Această clipă se caracte­rizează printr’o senzaţie de o vie ascuţime fizică, cu repercusiune puternică în conştiinţa noastră. Momentul acesta psichologic, este alcătuit din senzaţia rum­ii,o ruină de orice fel, materială ori Psichică, care se traduce sub forma unei senzaţii fizice de desechilibru între ce am fost fi ce vom deveni. Sen­zaţia ruinii este aci identică, cu o criză de conştiinţă. Să ne înţelegem însă; senzaţia ruinii durează doar un moment sub forma ei de puternică criză de conştiinţă şi cine nu ştie să pro­fite de el; cine nu ştie să sacri­fice plăcerile pe cari le produc pa­timile, pentru arida şi austera in­hibiţie, care ne va aduce treptat sănătatea; — cine se va lăsa să lunece în ruină şi se va lăsa târît pe acest tobogan, din ce în ce mai vertiginos, spre sfârşitul fatal: — boala, mizeria, Puşcăria ori moartea; — cine nu va putea profita de acest moment psicholo­gic al acelei ameţeli spirituale nu­mită patimă ori pasiune, acela este iremediabil pierdut. * Exterminarea unei patimi ori pa­siuni, poate fi dorită de Persoane externe sau de însuşi individul lezat Vindecarea este cu atât mai uşoară, cu cât dorinţa porneşte din interior. O persoană cu multă autortate morală, poate influenţa asupra pătimaşului, dar temporar. Dar nici individului nu îi este dat ca să fie încununată opoziţia sa întotdeauna cu succes. Reuşita este în funcţiune numai de mo­mentul psichologic. Când doreşti sincer extermina­rea patimii sau Pasiunii, vei găsi în sufletul tău infinite mijloace de luptă isvorâte din profunzimi şi cari vin la momentul oportun, a­­proape într’un chip uimitor de mi­raculos. In orice alt moment, su­fletul tău nu-ţi va da atât de ge­neros concurs, de aceea şi încer­cările tale riscă să fie înfrânte. Dar să analizăm momentul in­tim, când sufletul doreşte extermi­narea. Ce găsim într’însul? O conştiinţă, — pe care n’am avut-o niciodată atât de vie, ascuţită, — că suntem dominaţi de om rău. Aşa­dar, patima sau pasiunea care ne producea înnainte doar plăcere, ajunge la un moment dat, din cauza abuzului ei sau din pricina conflictului cu realitatea,­­ să o considerăm ca un rău. Senzaţia răului ne duce fatal spre o corec­tare, dar repede constatăm că nu ne mai putem îndrepta, fiindcă pa­tima e mai puternică decât voința (Continuare in pag. 11-a) — Aoleo! vai de noi, f­uncţionari ai Statului! Ne suprimă şi rămânem pe drumuri ! — Taci, măi, prostule, că are guvernul grijă de noi! Ne dă afară dar des­chide cazinourile, ca să avem unde ne îmbogăţi ! Imperativul muncii româneşti Articole la ziar, publicarea scri­­sorilor de îndreptăţit protest al funcţionarilor români şomeuri, pe când în locurile de muncă ce li s’ar cuveni, necetă­ţenii acestui stat, ve­netici veniţi din patru vânturi hu­­huresc de bine, comunicări în par­­lament, ca la toate ministrul muncii să dea un răspuns neprecis, plin de bunăvoinţi platonice. In fecare zi, când îmi deschid co­respondenţa, majoritatea sunt de la funcţionari de toate categoriile şi din toate părţile ţării. Unul îmi scrie: „Intre funcţio­narii cari urmează să se suprimaţi sunt o categorie de oameni cari, din cauza războiului nu au putut să fie numiţi în slujbă înainte de 1916. In toamna anului 1913 au fost luaţi militari şi au făcut militărie şi răz­­boiu 6 ani, fiind demobilizaţi în anul 1919, la care dată au fost numiţi în diferite funcţiuni. Toţi aceşti oa­meni ajunşi azi la vârsta de 37—38 ani, căsătoriţi şi cu copii, vor fi daţi afară că nu sunt numiţi înainte de războiu şi că nu au studiile necesa­­re, pe când cei cari n’au făcut ar­mata, deci nu au fost împiedicaţi cu nimic de a­­ numiţi înainte de răz­boiu, vor fi reţinuţi. Mă întreb: ce vom face în cazul când vom fi ex­­cluşi din funcţiune? 10 ani de prac­tică funcţionărească nu erau deajuns pentru noi?44 Nu se poate o mai legitimă între­­bare, când în întreprinderile parti­culare la tot pasul cetăţenii români sunt eliminaţi de venetici. Din Moreni Prahova, un alt func­ţionar îmi înfăţişează lista unor suc­cesive înlocuiri nemotivate de func­ţionari români cu străini, făcute la soc. „Sirius” schela Ocniţa de şe­ful contabil Demaret, supus belgian, I. Gâtej, Gh. Frânculescu, Cor­neliu Ioanid, Cazimir, Bilinski etc. O doamnă Olimpia Georgescu, dacti­lografă, văduvă de războiu cu 5 co­pii, în serviciu de 6 ani, dată afară şi înlocuită cu o rusoaică. Intere­­sante sunt studiile făcute de imul dintre funcţionarii români conce­diaţi (Corneliu Ioanid). Absolvent al şcoalei de comerţ din Bucureşti şi diplomat al Academiei Comercia­­le d­in Anvers. Deci oricâtă căr­te ar învăţa un român, vrednicia ca şi competinţa nu-i slujesc la nimic în propria lui ţară. Ceea ce este semni­­ficativ în aceste concedieri şi înlo­­cuire cu funcţionari aduşi de peste hotare, e diferenţa de retribuţie, în locul unui funcţionar român re­tribuit cu 6—8000 lei lunar este a­­dus un străin cu 20.000. Deci nu e­­conomic, ci prigoană sistematică. Situaţia Lig­iurilor români este ab­solut identică. Cine să apere pe români? Cine să constrângă întreprinderile cu ca­pital străin la o corectă respectare a inerentelor obligaţii faţă de mun­ca naţională? Dar ce alt rost au consiliile de administraţie, frumos decorate cu personalităţi proemi­nente în politica ţării, decât să a­­muţească legile şi obligaţiile ce de­curg în chip firesc? Crede oare serios cineva că ac­­ţionarii (citiţi grupul băncilor D. — adică Dresdner Bank, Disconto şi Deutsche —) au făcut apel la d. C. Argetoianu să primească pr-eşiden­­ţia consiliului de administraţie pen­­tru marea şi necontestata sa price­pere bancară? Feric­a si­ Mult Doar pentru grupul băncilor D. nu este o taină chipul cum şi­ a riscat fără fo­los capitalul său d. C. Argetoianu in Banca Ţărănească. Atunci? Pen­­tru că este una din cele mai proe­minente personalităţi in partidul li­beral şi prin prezenţa d-lui C. Ar­getoianu se va putea aduce d-l Vintilă Brătianu la sentimente mai bune faţă de capitalul german. Dar nu înseamnă aceste sistema­­tice infeoduri a politicianilor români o justificare a inacţiunii ministrului muncii Liberi sunt gravii exponenţi ai partidelor să închidă ochii în schimbul tantiemelor (preţul tăce­rii) la toată acţiunea metodică de înlocuire a muncitorilor români prin străini, nelegaţi prin nici un fel de obligaţie faţă de ţară, dar ministrul muncii este dator să pună în­ miş­­care legile ţării. Nu-i pu­i la înde­mână legile existente toate mijloa­cele de constrângere a întreprinde­rilor particulare să respecte drep­­tul la muncă a tuturor cetăţenilor ţării? Atunci să înfăţişeze imediat legea de proteguire a muncii româ­neşti şi parlamentul o va vota. Când capitalul străin stabilit în ţară, pune consumatorul român la impo­zitul tarifului vamal protecţionist, nu poate fi nici un argument împo­triva dreptului de a munci a func­ţionarului a muncitorului român proteguit şi el Prin legi Nu poate fi vorba de o apăsare a cheluelilor întreprinderilor particulare, când funcţionarul român acceptă o retri­buţie cu 50 la sută mai mică decât funcţionarul străin importat de pes­­te hotare. 3’a tot vorbit de capitalul naţio­nal, uitându-se că prin esenţa lui capitalul e anonim şi vagabond, deci internaţional. Este insă ceva cu a­­devărat naţional, ceva care nu va­­gabondează, nu se poate desprinde din cadrul realităţii româneşti, ceva care chiar atunci când constrâns de foame porneşte în pribegie şi emigrează spre a găsi de lucru: nuncitorii. In Brazilia, in Canada, în Statele Unite, in Argentina, m­un­­citorul român nu-şi pierde naţiona­litatea, pe când capitalul cu o egală indiferenţă acceptă orice etichetă, după ţara în care poposeşte. Este adevărat că muncitorii ro­mâni au o mare scădere, care nu-i face accesibili atenţiei serviabile a politicianilor români, nu au consilii de administraţie şi nu plătesc tan­tieme. Să pună în fruntea sindicatelor consili de administraţie cu jetoane de prezenţă plătite. II pot asigura că vor fi înăbuşiţi de pasiunea o­­crotitoare a celor mai proeminente şi mai de neinteresate persoane. Dar până atunci ministerul mun­cii este obligat să constrângă toate Întreprinderile particulare să con­cedieze pe toţi funcţionarii necetăţ­âni, spre a pregăti locuri libere funcţionarilor români şome­ri şi celor ce vor fi concediaţi pentru economii bugetare, din serviciile statului. Este oare nevoe de o agitaţie de stradă, ca guvernul să înţeleagă imperativul muncii româneşti? Nimic mai decât uşor să mobili­zezi desnădejdea. Pamfil Șelcaru Scandalul cărţilor didactice Dela Ion Creangă d- Inspector Ion Gângava de CESAR PETRESCU O circulară a d-lui ministru al instrucţiunei, fixa mai deunăzi con­diţiile tehnice în care să se tipă­rească manualele didactice. Măsu­ra, a deschis cu o lună mai de­vre­me, o discuţie care se aprinde pe­riodic la începutul fiecărui sezon cât durează tipăritul cărţilor de şcoală şi se stinge, după Septem­brie când cărţile bune ori proaste, au fost împinse pe gâtul elevilor să le alimenteze indigestia didactică pe­ un întreg an şcolar. De data asta, la alarma noastră s’a adăugat moţiunea votată una­nim la congresul general al învăţă­torilor de la Galaţi, prin care s’a ce­rut declararea incompatibilităţii în­tre funcţiunea de inspector sau re­vizor şi aceea de autor didactic. Căci nu calitatea tehnică a manua­lului de şcoală, e răul cel mai stri­gător. Ci mai ales contribuţia auto­rilor organizaţi în monopoluri re­gionale, poartă răspunderea acestui scandal fără ruşine şi fără prece­dent. Problema s’a discutat risipit, pe date care n’au fost până acum tota­lizate şi coordonate. O reluăm as­tăzi într’o serie de articole, spriji­nite pe documente din sursă ofi­cială. Şi vom stărui cu deosebire asupra manualelor de curs primar, fiindcă majoritatea copiilor, viitori cetăţeni, se opresc aci. Pe aceste cunoştinţe de bază, se formează viitoarea structură spirituală a in­dividului. Cartea care-l formează strâmb, e ca o mână nepăsâtoare şi criminală de grădinar, care ucide pomul din vlăstar. Copilul nu înma­gazinează în aceşti singuri ani de învăţătură numai cunoştinţi funda­­mentale. El rămâne şi cu pecetea acestor prime impresii sufleteşti. Deprinde nevoia de o formă fru­moasă, care să îmbrace fondul bine şi exact lămurit In toate ţările cu mai veche tra­diţie de cultură, scriitori de seamă şi oameni de ştiinţă s’au specializat în problema primului contact din­tre copil şi carte. Există o întreagă literatură cu caracter didactic, care din elevi, a format oamani îrtregi. Marii întemeetori ai culturei noas­tre naţionale, n’au neglijat această realitate. Veniamin Costache, G. A­­sachi, Q. Lazăr, I. Eliade Rădulescu şi-au închinat o parte preţioasă de muncă, pentru înfăptuirea celor din­­tâi cărţi româneşti de învăţământ. Mai târziu, Ion Creangă împreu­nă cu colegii săi de la şcoala Trei Ierarhi din Iaşi, ne-a dat o serie de cărţi care a rămas scumpă în amin­tirea dascălilor. Erau cărţi muncite, cu fiecare frază cântărită, fruct al unei conştiinţe din care nu rosese încă viermele trusturilor didactice de astăzi. Prietenii lui Ion Creangă, povesteau în legătură cu­­ această scrupulozitate profesională, o în­tâmplare mai convingătoare ca ze­ce citate. Intr’o vară, când pregătea manuscrisul unei cărţi de citire, prietenii veniseră să-l ia la Un­­gheni, la scăldat, în apa Prutului. — „Plecaţi, că vă ajung din urmă. Am de schimbat o singură încheere ca­re nu-mi place cum sună 4. Propo­ziţia era: „Din in­ca şi din cânepă se face pânza*'. Lui Creangă, meş­ter neîntrecut al scrisului, numi plă­cea. Prietenii s’au dus la Prut, au stat până târziu, s’au încălzit după baie cu un rând de ţuici, sau întors. Ion Creangă era tot la aceeaşi pro­poziţie. Din in­ca şi din cânepă se face pânza... Cât timp durează o baie, un au­tor de cărţi didactice actuale, pe care nu-l chiamă Ion Creangă, ci numai Ion Gângaru, dar care e măcar revizor, dacă nu inspector, se simte în stare să dea gata o jumă­tate de duzină de manuale, operând cu foarfecă şi cu pensula muiată în gumă. La 1893, odată cu marea reformă a învăţământului primar legiuită sub Take Ionescu, se hotărăşte şi o deosebită îngrijire a manualelor de curs primar, instituindu-se un con­curs de cercetare şi de aprobare a manuscriselor. Măsura, notaţi bine, nu venea într’un pustiu Exista „învăţătorul copiilor”, cele trei cărţi ale lui Creangă şi existau ma­nualele lui Odobescu şi Slavici. Dar o bună rânduială nu nemulţu­mea pe nimeni. Dimpotrivă. Şi ast­fel în 1894, apare prima carte de citire alcătuită potrivit proaspetei reforme. Carte alcătuită de Gh. Scraba. Şi paralel cu dânsa, se inaugurează o serie de alte cărţi de citire, alcătuită de marele profesor, erudit şi scriitor Al. Odobescu, cu concursul lui V. Gr. Borgovan, pro­fesor de pedagogie la şcoala nor­mală de institutori şi director al şcolii primare de aplicaţie. La moartea lui Odobescu, în 1895, V. Gr. Borgovan îşi asociază scriito­rul şi istoricul G-Ionnescu-Gion, con­tinuând ciclul, cu concursul institu­torilor de la şcoala de aplicaţie. Re­zultatul a fost o serie de cărţi şco­lare, care fac şi acum cinste învă­ţământului românesc, pot sluji de model şi care de altfel, au fost pră­date cu foarfecă, aproape de toţi autorii didactici improvizaţi de mai târziu. Secretul izbânzei era simplu. Au­torii nu se adunaseră la întâmplare, din capete opuse de ţară, legaţi doar prin interesul de a-şi plasa marfa. Erau specialişti legaţi prin comunitate de concepţii colegi de şcoală şi de muncă, oameni legaţi zi de zi, de experienţa vie, de la ca­tedră. Iar cărţile au fost atât de te­meinic şi chibzuit alcătuite, încât la 1900, când Spiru Haret înfiinţează monopolul cărţilor de citire pentru curs primar, vizând Înadins elimii­narea manualelor lui Ionnescu-Gion, adversar politic, tot acestea au fost premiate de minister şi adoptate. (Continuarea In pag. 11). Satânul oratoric intro vreme In care atâţia oameni politici sau obicinuit să trăiască nu­mai din mâncărimea limbii, edi­tând dela tribuna, întrunirilor electo­rale sau a parlamentelor aceleaşi te­­­renuri răsuflate şi aceleaşi discursuri avariate, iată o invenţie salvatoare­, aparatul de tăiat cuvântările, inaugu­rat zilele trecute in Camera franceză, şi menit să facă epocă in veacul de­mocraţiei cronice. La Palais-Bourbon,­­ ca şi la Pa­lais Dealul Mitropoliei, de altfel,­­ regulamentul prevede pentru comuni­cări şi discursuri un spaţiu de timp precis delimitat: o oră, un sfert de ceas, sau cinci minute. Este insă ex­trem de penibil preşedintelui, — mai ales atunci când are un temperament de pachiderm, sau când nu mai păs­trează decât câţiva dinţi în gingiile pustiite de vârstă, — să intervină me­reu in turbina de clăbuc oratoric a vorbitorilor, amintindu-le că au depă­şit timpul reglementar. __ „Domnule deputat, aţi depăşit timpul!!” __ „O ţâră numai, domnule preşe­dinte... Numai o ţârică, şi-amu a­ga­ta!” Şi discursul se întinde interminabil ca şerbetul de vişine, flagelând mini­ştri şi colegi şi agravând varicele uşi­erilor... ■ Pentru a evita aceste grave incon­veniente, Biroul parlamentului fran­cez a adoptat o născocire ingenioasă: pe masa din faţa tribunei, un aparat electric manevrat de preşedinte aprin­de după voie două mici ecranuri. La prima apăsare prezidenţială, primul ecran vesteşte: „Cinci minute”. Ora­torul este astfel anunţat să-şi strangu­leze In pripă eloquenţa. Căci peste cinci minute, al doilea ecran anunţă Terminal’. Şi in clipa aceea, oricât ar simţi de vijelioasă inspiraţia prin torace şi prin laringe, oratorul tre­bue să părăsească tribuna, lăsând şi pe alţii pe trambulina volubilităţilor reprezentative. Nu este nevoe să fie cineva prea prespicace, totuşi, spre a obiecta că invenţiunea franceză nu aranjează ni­mic definitiv: ce se va întâmpla, în­­tr'adevăr, în ziua când maxilarul ora­torului nu va asculta de îndemnurile ecranurilor lumi­oase? In lipsa unui aparat in stare a-l scuipa pe vorbitor automat in hemiciclu, propunem tutu­ror parlamentelor din lume invenţia unui român, pe care din modestie nu-l numim astăzi... Nu introducerea unui aparat de c­omoţiune electrică, menit să sgălţie pe orator şi­­electrocutăn­­du-l) să-l îndemne la locomoţiune. Aparatul românului (modest) despre care vorbim, economiseşte risipa de curent pe care ar pricinui-o limbuţia specifică parlamentarii indigeni: în plus, ea ţine seama de specificul no­stru naţional, şi se inspiră din cel mai autentic folklor autohton. Constă, pur şi simplu, într’o găleată cu apă rece aşezată în dreapta preşedintelui: la împlinirea termenului de vorbire, ea ar fi automat vărsată în capul ora­torului recalcitrant. Sistemul, inspirat de datina strămoşească a paparude­lor, are pe deasupra avantagiul că transformă Camera în piscină, in lu­nile de vară. La nevoe, pentru câţiva majoritari mai semnificativi, Biroul Camerei ar putea servi şi câte-o coajă de săpun... Ion Dimitrescu

Next