Curentul, iunie 1929 (Anul 2, nr. 490-519)

1929-06-11 / nr. 500

ANUL 11 No. 500 4PAOINI 3 LEI '’Va din­­ iunie 1923 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/20 Ad-t­a şi Mica Publicitate 375/20 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiimi şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Ocnaşii vacanţei In fiecare an, vechiile aspiraţiuni spre fericire din adolescenţă se tre­zesc, la apelul vacanţelor,­­ spre a adormi în desamăgire, la sfârşi­tul lor... Fiecare păşeşte spre salu­brele alizee ale mării sau spre vân­tul înviorător al înălţimilor ca spre făgăduiala unor noi şi luminoase destine. Mai toţi, nu izbutim în uim­­­ile de vacanţă decât să ne plicti­sim, să ne intoxicăm, şi să ne de­­tracăm stomachul şi bugetul. Aţi băgat de seamă că singura amintire durabilă, după vacanţe, este cearta avută în tren, la ple­care, cu tipul care vrea să închidă geamul compartimentului? ....Unde mergem vara asta?... Trepanaţi de arşiţa perfidă a verii care-şi începe barajul de foc pe străzi şi pe şosele, medităm în­delung la deliciile vacanţei care vine,­­ scontând cu voluptate far­­mecul concediului apropiat... Să părăseşti măcar pentru o lună oraşul odios, în care nu ai isbutit să-ţi asiguri legături durabile de­cât cu fiscul! Să poposeşti undeva, departe, pe­ un tapsan de verdeaţă, — sub curcubeele de miresme în­tinse printre arcadele frunzişurilor, — unde să nu mai auzi vorbindu­­se nici de scandalul dela Cameră, nici de certurile de la Academie! Să stai întins la umbra brazilor sau la o margine de mare, odihnindu-ți pe-o mână ceafa, iar cu cealaltă pi­­păindu-ti portmoneul pe care era să ți-l strepelească un hamal improvi­zat, la scoborârea din tren... Să pleci, să-ți clătești timpanele de sgura lăsată de larma atâtor cla­xoane, de sgomotul infernal al uli­ţelor! Să respiri aromele sihăstrii­lor şi mirodeniile buruienilor de câmp,­­ uitând de necazurile ier­­­nii şi de proectele d-lui Mihai Po­po­vici! Pentru o parte din noi, prăfuiţi ca salcâmii în zarva asurzitoare a oraşelor, există o reală nevoie de vacanţă. Pentru cei mai mulţi, — Insă, — pentru femei, mai ales, nu există decât dorul vacanţelor. Este unica epocă de evaziune şi de vis, stagiunea idilelor posibile şi a a­­venturilor probabile, — anotimpul inflaţiilor sentimentale şi al hoină­relilor extramatrimoniale. Vară, o soră de caritate a imaginaţiilor in­trate în clocot şi­ a sufletelor dorni­ce de primenire şi uitare... Deşi, în realitate, cei mai mulţi dintre vilegiaturişti nu izbutesc să uite decât cheile de la cuiere, lăsate pe marmura bufetului din sufrage­rie! Există visul vacanţelor, — tot a­­tât de îndărătnic printre adulţi ca şi printre copiii lor. Şi există reali­tatea plină de desamăgiri a vacan­ţelor. „­ Cuierele, mai întâi. Anul trecut, la întoarcerea dela munte, valizele fiecăruia dintre noi erau, toate, într’un hal de plâns. Cuierele, şi ele, ajunseseră de cu­loarea lipiei, şi ca lipia de plesnite şi de scofâlcite. Cu câtă jenă le-aţi înregistrat la bagaje, atât la pleca­re cât şi la întoarcere, — tineti minte? Aţi jurat că, anul viitor, tim veţi mai îndura ocara unei vilegia­turi atât de jalnic echipate! Şi iată că suntem iar în miez de Cireşar, —­ cu aceleaşi cufere, desfundate ca şi bugetele d-lui Vintilă Brătia­­nu. Tot cu ele vom pleca şi anul acesta? Adoptând vocabularul fi­­gande toate congresele din­­ante­­sta­­nanciar al răposatului guvern, vom periar de noua ispravă, cunoscutul accepta şi anul acesta osânda unei Zr­ar bucureştean care l-a susţinut cu vilegiaturi „de ispăşire“. La mare, sau la munte? Anul trecut, la munte, locuiau­ în aceeaşi curte cu proprietăreasa. Trei luni de zile, v’a afumat cu co­cenii pe cari îi ardea pe înserat, cu o mistică punctualitate. Pe Mimi au ţinut-o trei săptămâni colicile, din pricina smeurei şi-a murelor. Pe Andrei îl pălise mania excursiilor, de era să-şi frângă gâtul la întoar­cerea de pe Caraiman. Iar la sfâr­şit, prin Septembrie, o stupidă ne­răbdare v-a făcut să vă grăbiţi cu trei săptămâni plecarea, şi să por­niţi spre casă cu o precipitare pe care nici astăzi nu v-o explicaţi. Nostalgia oraşului,­­ chemarea as­faltului şi a stridentelor municipale luaseră, pe nesimţite, locul dorului vegetal de soare, de verdeaţă, şi de vânt, cu care plecasem spre munţi... La munte, sau la mare?... Acum doi ani, am fost la cea mai frumoasă plajă a noastră. Tnf Micimii AXA »* w XXXOX^/ MX lil/Ml/4 oî imoncifo wtvnu 91 imvuoivu, de doage putrede, de tutun acrit şi de hoit părăsit. Din prima săptă­mână, nasul a început să vi se ju­­puiască din pricina soarelui; omo­­platele, şi ele, v’au usturat zece zile. Era să vă înecaţi la doi paşi de ponton, şi-aţi înghiţit câteva cin­­zeci de apă sărată, cu parfum de lintiţă. V’aţi întors cu faţa de culoa­rea nucilor de cocos, cu părul de colorat şi răsvrătit, — cu entuzias­mul cosit, şi cu sufletul urzicat. Lună Iunie, — prag al vacanţe­lor, — unică oază în sufletele târ­goveţilor robiţi de inutila lor trepi­daţie, ca de-o misterioasă morfină! Ion Dimi­trescu Latinitatea la... Pesta Am fost, dacă nu mă înşel, singurul om care am atacat pe d. Moritz de Waleffe, surâzătorul antreprenor al latinităţii In congrese internaţionale şi in aranjamente băneşti pe sub mână.11 auzisem, In discursul ţinut la Bucu­reşti, declarându-se cu limbaj şi ţi­nută de biciclist, apărător grozav al latinităţii contra rasei anglo-saxone şi­ elogiind suspect de dulce pe Ionel Brătianu, prezent acolo şi şef atunci al bugetului Statului. L-am revăzut apoi în cursul aces­tui an, organizând un concurs inter­naţional de frumuseţi femeieşti, ale­gând personal pe frumoasa României în persoana u­nei arhicunoscute fe­mei din Constanţa. Ziarele au divul­gat apoi manevrele sale pentru a dis­tinge la Paris pe reprezentanta Un­gariei, adică a unei ţări care face o propagandă turbată in Universul în­treg şi prin orice mijloace,de­­ară, prin urmare, dispusă să plătească ori­cât pentru a-i triumfa numele pe piaţa internaţională. Antreprenorul latinită­­ţei tQfiUTtţăSQ de dăts scessts. îşi cri­­teriul latin, întinzăndu-şi raza de o­­peraţie asupra tuturor raselor euro­pene pentru a face să triumfe echi­voc rasa turanică. In noua sa înfăţi­şare, d. Moriţ de Waleffe apărea ca un proxenet in stil mare, oferind marfă de toate rasele. Când venise in Bucureşti cu lati­nitatea sa, d. Moriţ lansase şi idei, intre ele pe aceea a unei Universităţi franceze la noi! Ideia a fost îmbrăţi­şată serios de un ziarist dobitoc ca d. Romulus Seişeanu care, cu acel prilej, a batjocorit violent pe d. C. Rădulescu-Motru însuşi, fiindcă aces­ta îndrăznise să declare drept năz­bâtie ideea superioară a d-lui Moriţ. D. Waleffe de Moriţ apare azi intr’o nouă ipostază; el îşi duce lati­nitatea la Budapesta, care are nevoie să adune în interesul aceleaşi propa­furioasă admiraţie în celelalte două, l-a somat pe d. Moriţ să se explice. Iar d. Moriţ s’a explicat; se duce cu latinitatea la Budapesta fiindcă... in evul­ mediu Ungaria catolică între­buinţa... limba latină! Argumentul e decisiv. Aşteptăm, prin urmare, din partea d-lui Romulus Seişanu o nouă apologie a proxenetului latinităţii, d. Mariţ Walaffe, Nichifor Crainic E bolnavă rău Budapesta Nu odată am scris cu umană în-1 şi toată lumea a crezut că sunt ln­­telegere de drama imperialismului­ «uu-iamat.» «infot-mni ei»«­unguresc redus de hotărîrea impla­cabilă a istoriei la proporţiile justei lui extinderi. Ne-am dat prea bine seama câtă tristeţă trebue să fie in sufletul unguresc a­­cărei megalo­manie a primit cel mai violent co­rectiv prin pacea de la Trianon. Am rămas indulgenţi la vaetul magna­ţilor de au asurzit Europa „redati­­ne pe iobagii valahi“, nu am protestat când redacţiile tutu­ror ziarelor din toate ţările au fost invadate cu broşuri, hărţi înfăţişând Ungaria milenară, aşa cum o pot concepe ungurii. Pen­tru febra cu o temperatură ridi­cată a Budapestei obsedată de ha­lucinaţii geografice, am avut o În­găduinţă de naţie sănătoasă, aştep­tând ca anii să mai domolească vi­rulenţa febrei şi să intre în covales­­cenţă. Bolnavul Europei cu crize de furie elocintă se vindică foarte greu şi noi avem o răbdare egală cu r­ăb­­darea milenară de a aştepta drep­tatea istoriei. S’a petrecut un fapt care trece dincolo de febră, pentru a intra deadreptul în plină necuviinţă, un fapt ce nu mai poate avea nici o scuză, tolerat ar echivala cu o pa­ralizie a simţului de demnitate, cu acceptare­a oricărei ofense viitoare. Să istorisim ciudata mojicie prea puţin potrivită pentru maniile aris­tocratice ale Ungariei. In timpul congresului internatio­nal de agricultură delegaţia ungară a socotit prilejul potrivit să împartă o serie de broşuri. Nimic mai firesc crări de specialitate, material ştiin­ţific util unei cât mai complecte do­cumentări a participanţilor la con­gres. Spre uimirea generală erau cărţi de propagandă politică, bro­şuri împotriva tratatului de la Tria­non, întovărăşite de faimoasele hirti 1„ i'nro «nîrîitil Uf» nmtftRtare­tihi ;■ XXX —— « ——m ■— — - — — — ale Ungariei se complace de zece ani de zile. Liberi sunt ungurii să svârle mi de tone de maculatură protestă­­reată, dar nu in casa noastră, nu la noi în tară. Suntem o naţie de ţărani, blazoa­ne nu cunoaştem decât din ţaina fanarului, Basarabii şi Muşatinii dorm somnul de veci fără urmaşi, nu avem ceea ce se chiamă o aris­tocraţie cum au ungurii, dar sme­rita naţie de ţărani, aceşti valahi au ceia ce se chiamă cuviinţă. Ştie respectul cuvenit unui oaspe, fiind­că presupune că şi oaspetele cu­noaşte legile de bună cuviinţă. Nu intri in casa cuiva ca să-l batjoco­reşti, să-i scuipi icoanele, sa-i ne­cinsteşti căminul, să-i scotoceşti prin unghere ca să-l prazi. Există o reciprocă siguranţă de omenie. In memoriile exploratorilor prin părţile unde subsistă rudimente u­­mane, abia înmuguriri de viaţă în comun, toţi aceşti exploratori, fără excepţie, constată obiceiul ospitali­tăţii într-o formă sau alta. Nu ni se spune dacă cunosc şi reciproca o­­bligaţiilor, dar se pare că este aşa de normală această obligaţie de bu­nă cuviinţă a celui ospătat încât ni­meni nu s’a trudit să o noteze. Iată că neamul aşa de mândru (nu zicem îngâmfat) al ungurilor, neamul grofilor nu cunoaşte cele mai elementare norme de bună cu­viinţă obligatorie pentru musafir. Un confrate, pe bună dreptate in­dignat de mojicia, căci aşa poate fi calificată fapta delegaţiei ungu­reşti, cere o drastică intervenţie a ministrului de externe. Nu vedem în ce mod, dar ni se pare absolut inutil când o naţie vă­deşte apucături ce nu pot fi măcar concepute de o minte normală. Să fii oaspetele unei ţări şi să găseşti momentul potrivit să o insulţi este într’adevăr un record de necuviin­ţă, de mojicie cu miros rânced de picioare nespălate. Un jeg moral pe o vanitate de grofi. Dar dacă s’a putut întâmpla o a­­semenea acţiune înseamnă că Un­garia este bolnavă rău, febra l-a a­­nulat complect simţul realităţilor, şi in impulsivitatea isterică a ges­turilor se poate citi un fluid de de­menţă colectivă. Sunt sigur că toa­te delegaţiile statelor participante la congresul internaţional de agri­cultură au rămas oarecum buimă­cite de mojicia ungurească. Nu cel mai frumos răspuns, cea mai umilitoare replică este acelaş zâmbet pentru bolnavii de la Buda­pesta In definitiv naţia de ţărani valahi are atâta siguranţă in intan­­gibilitatea hotarelor ei încât poate îngădui, consolarea cu halucinaţii geografice a bieţilor grofi. E bolnavă rău Budapesta. Pamfil Șeicaru Bacalaureatul la minoritari Superficialitatea candidaţilor de PAUL I. PAPADOPOL I. Ghica cu „scrisorile către V. Alecsandri“ (H. E. şi S. M.); Alecu Russo cu „Cântarea Ro­mâniei“ (1) şi V. Alecsandri cu „perineia romana“ (2) (5. m.) ; I. L. Caragiale care „face istori­cul ţării din anumite puncte de vedere şi în multe locuri accen­­tuiază despre neajunsurile cauzate de Turci şi sfârşeşte cu ideea răs­boiului care nu mai este de înlă­turat“ (3) (S. M.) ; B. P. Hasdeu cu „Răsvan şi Vidra“ ; (4) (S. M.) ; P. L. Caragiale „prin operele sale teatrale“ (5), (S. M ) ; Titu Maiorescu „prin discursu­rile sale patriotice“ ; (S. M.) ; Mihail Eminescu: „împărat şi proletar“ ; (S. M.) ; Mihail Kogălniceanu „prin re­formele şi ideile sale“ (S. M.). Astfel de candidaţi merg şi mai departe, afirmând că Alecsandri Eminescu, cu articolele din zia­i sa născut la 1850, că a fost un motivat așa cum am văzut F­rul „Timpul“ . (H. E.) , bacalaureatul de mai jos nu va mira. El se va mărgini la reprodu­cerea scrisă a câtorva răspunsuri tipice de literatură românească din care se va vedea (cu rare ex­­cepțiuni) totala lipsă de pregătire file străvezii, valurile acumulau a­devărate morene de alge pestilen- i a candidailor minoritari în legă­­t­ate, — cu miros de iod învechit şi, tură cu obiectul fundamental al şcoalei noastre. Obiectul examenului a fost : „Câțiva cântăreţi (proză şi ver­suri) ai răsboiului de la 1877—78. Răspunsuri vagi, nesigure, su­perficiale, îndoelnice, eronate, îns­păimântătoare care constau din : 1. Confundarea scriitorilor în­tre ei. Astfel printre cântăreţii a­­ces­tui eveniment, a cărui datare, pentru uşurinţă, a fost circum­scrisă chiar în titlu, ni se citează : Delavrancea, despre care, în loc de orice altă analiză ni se spune că „are un volum cu nuvele din acest răsboiu" (candidatul P- P.), elev al şcoalei latiniste, că St. O. Iosif, în „La arme" (6) se referă la acelaş eveniment (7), că N. Iorga a conferenţiat la..­ Academia Mi­­hăileană, — etc., că N. Geme a fost poet — etc. Unii merg şi mai departe consi­derând : pe Iosif autor al volumului „Cân­tece de vitejie“ ; (B. N.) ; (8) ; pe Mărioara Ventura — a „pie­sei Curcanii“ (9) ; (I- R.) ; Pe Alecsandri ca „făcând parte din curentul Semănătorul“ (10) ; (S. Al.) ; pe Coşbuc scriind, în Muntenia, în acelaş timp cu Alexandri ; (R.I.); poezia „Tatăl lui Neacşu“ ca fiind de Alexandri (11) ; (I. Gh.) ; pe Coşbuc drept primul cântă­reţ al răsboiului de la 77 (Sz. I) ; pe Alexandri ca autor de ro­mane cu operele : „Nunta Zamfi­­rescu“, „In războiu“ (P. Fr.); (12); pe I. Her. Rădulescu ca scriitor în aceiaş direcţiune, alături de Gr. Alexandrescu (13)... (R. E.) , pe regele Carol I cântăreţ al aceluiaş eveniment, (P. V.), cu care s’a ocupat foarte mult. „Soc. Junimea(F. U). O menţiune speciala merită can­­didata D. E. care răspunde la chestiunea de mai sus amintind, ca opere de Alexandri, între altele : Povestea unei coroane de oţel. (14), Cetatea Neamţului, Sobieschi Şi Polonii (15) şi Despot Vodă, Iar de Eminescu, Doina iar de D. Zamfi­­rescu, Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu (16)­O altă candidată (R. I.) îşi în­cepe enumerarea cu V. Cârlovă (17), pentru ca o a IlI-a s’o ter­mine cu „Şoimii“ de Mihail Sado­­veanu (R. C.) (17), iar o a IV-a să-i adaoge — colac peste pu­păză — „Neamul Şoimăreştilor“ (Şt. G.). Să amintesc că aceiaş (şi a V-a : M- S.) se referă chiar la „Marşul anului 1848“ (19)? Monument de confuziune este şi lucrarea candidatei H. V. care vorbeşte despre romanul lui Coş­buc „Dan“. 2. Acestor confuziuni, care dau perfect de bine pe faţă debandada cronologică a celor câteva cu­noştinţe de istorie literară, li se adaugă altele şi anume : regreta­bile confuziuni ale unor opere des­pre care candidata D. I­ afirmă în scris : „Care copil din clasele pri­mare nu cunoaşte versurile lui Alexandri...?.“ Şi totuşi, cindi­datul H. Er. crede că „Ostaşii noştri“ e o odă — dovedind defi­nitiv că n’a avut niciodată curio­zitatea să cerceteze volumul cu poezii de Alexandri. Aceiaş igno­ranţă dovedeşte candidatul M. Al. care crede că, în legătură cu răs­­boiul amintit, sânt opere ca: „Florin şi Florica“ de Alexandri, „Stejarul din Borzeşti“ de Nic. Gane şi mai ales broşura lui Al. Odobescu — Moţii Şi Curcanii — care ne expune, într’o lucrare foarte interesantă şi cu multe în­suşiri literare, într'o conferenţă, ţinută la Ateneu, răsboiul dela 1877—78...“ ; că ,,Emil Gârleanu ne face şi el un expozeu al răs­­pbiului pentru neatârnare în „1877)); în fine că Mihail Sado­­veanui „reuşeşte să întrupeze în­tr’un şir de romane şi nuvele, epoci din istoria noastră naţio­nală“ — ceia ce e cu totul altceva decât chestiunea propusă. Şi confuziile continuă. Astfel, operele în porză ale lui Coşbuc sunt „nuvele“, iar în „Mama“ ni se arată aceiaş durere părintească din „Trei, Doamne...“ (acelaş can­didat)­ După altul, ,Povestea unei coroane...“ e 5,un volum de­­semte* „la cars egpupes cu multă ardoare scene dîn luptele Români-­ lor cu Turcii“, iar poezia „Ser­gentul“ începe cu: Plecat-am nouă din Vaslui­.. (F. L). Hotărât : superficialitate —­ mai ales când o găsim evidenţiată şi prin completa necunoaştere a conţinutului operelor. Astfel des­pre „Balcanul şi Carpatul“ ni se spune că Simbolizează pe Ruşi şi pe Turci (Ch. K.), iar în „Peneş r**iî co im nunil-i VUl WU1UU XXX OW jjwvuvi.v —• —r -tan voinic“ (acela). Să adaog că, la finele aceleiaşi lucrări, găi­sim opera „Din zile mari* de Io­sif ? Şi sistemul se repetă , astfel: „în toate aceste poezii,­­Alexandri slăveşte vitejia ostaşilor noştri, în­­curajându-i totodată“ (N. Tr.), cât despre „povestea“ şi „răsboiul“ la Coşbuc — ele „formează o bună istorie a răsboiului“ (Ch. M.). Aşadar, perfectă superficialitate, dovedită­­— deocamdată —* prin confuziuni de autori și opere, simple enumerări sau caracteri­zări care nu spun nimic —iată că mi-a dat pe față ultimul bacalau­reat la care am participat ca exa­minator — la minoritari. ** Direcţia generală P. T. T. anunţă că in curând vom putea vorbi la telefon, în mod curent, cu toate capitalele europene• — Allot Allo! Cine-i acolo? Londra? Nu, duduie, pentru Dumnezeu!■■■ Eu cer de două ceasuri Gara de Nord!«» numele Gazul metan In definitiv, întregul scandal în jurul acestei bogăţii de energie se reduc© la o nimica toată, cu care, de altfel, ţara a fost obicinuită şi înainte de războiu şi, mai ales, după, oride câte ori partidul li­beral îşi făcea iatacul în conduce­rea ţării, la o simplă confuzie în­tre patrimoniul public şi inventa­rul dela club, şi de care o ţară a luat cunoştinţă, atunci când s’a produs. Şi a protestat. Dar pro­testele n’au avut nici o urmare, ceeace înseamnă că morala pu­blică n’a fost în stare să cuprindă, în imperativele ei, măsurile nece­sare pentru înlăturarea acestei Confuzii şi reprimarea nemaipo­menitului brigandaj economic, a­­ranjat în bordelul de conştiinţe patronat de madona trotuarului politic. Brigandajul constă în ocuparea câmpurilor de gaz metan din Ar­deal, de către o societate liberală înfiinţată prin ocheadele târfei şi în care statul aducea totul, iar câţiva curtezani deveneau acţio­nari tarifaţi după preferinţele ce li se acorda. Şi astfel o bogăie, a cărei evaluare atinge cifre fantas­tice, a trecut în proprietatea aces­tora printr’o socoteală sumară şi expres greşită, făcută nu după randamentul ce-1 putea da în de­cursul anilor, ci prin venitul ce-i dădea o infimă parte exploatată și verificată. In speță însă, tara n’a fost cu nimic vinovată. Ea se afla atunci, de partea acelora, cari o repre­zentau realmente, fără umbra protectoare a jandarmilor, și cari n’au aprobat, nici sub rezerve, concepţia partidului liberal în ma­terie de valorificare a bogăţiilor naţionale­ De atunci reprezentan­ţii ei morali n’au încetat, un sin­gur moment să afirme voinţa că, la momentul oportun, vor reda in­tereselor obşteşti, avuţia şterpe­lită de liberali. Era, deci, un an­gajament autentificat prin confir­mări repetate prin care partidul national-tărănesc a devenit cen­trul către care s’au îndreptat plân­gerile nu numai ale moralei publi­ce ultragiate, dar și ale consuma­torilor, ce refuzau să figureze în registrele politice ale grupării aca­paratoare, întâmplările de­ astăzi erau de prevăzut: ele sunt consecinţa na­turală a felului cum a fost naţio­nalizat gazul metan, precum şi a felului cum au înţeles conducă­torii societăţii concesionare să se ţină de angajamentul ca, în nici un caz, preţul gazului să nu în­semne un instrument de torturare a industriilor, cari întrebuințează acest element de energie. S’au ti­­nut de angajament concesionarii? Când au procedat după sistemele cunoscute la evaluare, se mai poate îndoi cineva de apucăturile lor nefaste? Concesionarii s’au ales cu acest chilipir, doar prin scuza invocată — de altfel sin­gura scuză —că vor ajuta crearea unei industrii românești în aceas­tă regiune și încurajarea celor e­­xistente. In loc de aceasta, conce­sionarii au căutat să sugrume in­dustriile, cari nu primeau să intre în sfera de influenţă a intereselor liberale, să spolieze pe gospodari, în schimb să acorde un regim de favoruri la industrii şi cu capital şi cu conducere streină, numai şi numai pentru că au acceptat în consiliile lor de administraţie si­securiştii partidului. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, au pornit la facerea de cheltueli, dintre cari numai salariul directorului general atinge proporţii princiare. Era dar foarte natural ca acei concesio­nari să treacă peste angajamentul ce şi-au luat şi să mărească, fără nici o raţiune mărturisită, preţul gazului, pe sprânceană. In astfel de conditiuni, statul, cel mai mare acţionar, poate sta nepăsător? Dar grupul concesionar, invo­când textele de legi dictate de Tancred în noaptea aranjamentu­lui, se miră de „inegalităţile“ la care sunt supuşi. Se miră? De ce se miră? Doar răfuiala dintre ţara care protesta zadarnic ieri şi briganzii (cari se miră azi), unşi de către Tancred, la gazul metan, abia în­cepe. A evita această răfuială, iată calea cea mai bună, pentru conce­sionari şi pentru d. Motaş. Mai ales, i. Ion Biciolla Gospodărie valahă Cu prilejul serbărilor de la zece. Mai, ne arătam mirarea pentru te­nacitatea eroica a edililor noştri,c­tare observa că străzile sânt sparte, şi zidurile jegoase, exact cu 24 ore, înainte de sosirea în gara de Nord­ a mosafirilor streini. Şi ne mai mi­ram tot­odată, de ingeniozitatea de­ meşteri regişori cu care aceiaşi er­dili ştiu să măsluiască realitatea cu, mare viteză, fardând lipul şi putui roşenia ca bătrânele cantatrice de cai­baret ce par de 18 ani ani văzute de­ la distanţă şi de 69 văzute de la uri­metru jumătate, in cruda lumină a zilei. Se vede că rândurile noastre au avut răsunet la locul în drept. Căci, efectul a fost mai rapid şi mai radii­cal de cum îl aşteptam.­­ Intr’adevăr, n'a trecut luna şi mixt nicipiul Bucureşti, cu prilejul proasi­peţitor oaspeţi ai congresului agri­col, a căutat să dovedească până la cea­­mai netăgăduită evidenţă căi renunţă la asemenea scandaloasă improvizaţii. De aceia, s’a aşternut pe cârpeală şi pe reparaţii nu cu 24 ore înainte de sosirea mosafirilor, ci tocmai şi numai in prezenţa lor«. Probabil ca să le ilustreze prin fap­­tă, că românul e vrednic lucrător, nu numai la muncile câmpului, ci şi în mijlocul Capitalei, la calda­­­râm,­­ primăria a tocmit câteva­ sute de salahori să spargă străzile­ cele mai umblate, să ridice movili de pietre şi de nisip, să întrerupă­ circulaţia şi să dea aspectul unui­ oraş in frenetică transformare. Strada Academiei, îngustă şi go­,­tuită din naştere, a fost astfel mai gâtuită prin asemenea hirurgie edi­litară, exact in momentul când au­tomobilele încărcate cu cei vre-o 606 congresişti streini, aveau de alergat dinspre poştă spre Şosea şi invers. Spectacolul străzii înfundate, cu maşinile imobilizate, cu tramvaiul bălăngănind, cu şofe­rii şi birjarii suduind, cu agenţii de circulaţie „restabilind ordinea’’, cred că a fost atât de elocvent şi de impresionant pentru mosafirii chinezi, perusieni, chilieni, bolivieni, algerieni şi egip­teni, încât desigur abia ajunşi aca­să, aceşti tr­ans­continentali vor cere şi ei autorităţilor respective să pur­ceadă la o renovaţie tot atât de ac­tivă ca a d-lui Dobrescu-Balamuc — activă şi mai ales oportună. Căci_nu e aşa? — secretul gos­podăriei bine chibzuite, e să faci fiecare treabă la vremea ei. Cezar Petrescu

Next