Curentul, august 1929 (Anul 2, nr. 551-581)

1929-08-01 / nr. 551

ARIUL IS, NO'«|5£ Jel 1 A­ugust 1929 S PAGINI 3 CEI Director ! PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni Intre America şi Europa Există în Statele­ Unite o for­mulă care reprezintă noţiunea perfectului american şi care a dat titlul unui roman al lui Upton Sinclair: „100 % — sută la sută american”. Preşedintele Herbert Hoover, bo­gat, puritan, remarcabil om de afaceri mediocru orator, amic al cifrelor şi inamic al frazelor, sim­bolizează în cel mai înalt grad misticismul acesta al prosperităţii materiale. Omul de rând, omul de pe stradă, se recunoaşte în şeful suprem al statului, în orice caz îşi recunoaşte idealul ultim. Iar această autosatisfacţie, a împins la mila şi la dispreţul cu care Statele­ Unite, tratează astăzi tot ceea ce nu este american. In afară de interesele, de con­cepţia şi de ideologia americană, în afară de Statele Unite, se află „tenebrele exterioare”, haosul po­poarelor inadaptabile condiţiilor moderne de existenţă, invidioase pe prosperitatea americană, per­vertite, artificioase şi incapabile să se desbare de moştenirea unor tradiţii stupide şi unor ambiţii copilăreşti. Virtuosul, inocentul, atotputernicul Uncle Sam, nu are decât de pierdut din amestecul cu asemenea popoare larvare. Un bun american trebuie să evite orice contact cu realităţile euro­pene — cel mult să viziteze vechiul continent cu un muzeu curios şi să execute populaţia indigenă ca un creditor neîndurat. Mentalitatea aceasta s’a afirmat succesiv şi progresiv, începând cu refuzul Statelor­ Unite de a par­ticipa efectiv la lucrările Socie­tăţii Naţiunilor, cu refuzul de a adopta planul Young, cu refuzul de a contribui la crearea super - băncii internaţionale care să uşu­reze şi să garanteze lichidarea datoriilor în funcţiune de achi­tarea reparaţiunilor, şi a culmi­nat în răspunsul tăios adresat Franţei, la cererea de a amâna şi verifica datoria rezultată din lichidarea faimosului stoc rămas după retragerea trupelor pe teri­toriul francez. Dar dacă manifestaţiile sunt recente, spiritul e ceva mai vechiu. Hoover nu face decât să treacă în fapt, ceea ce exprezidentul Coolidge, afirmase încă de mult, în graiu. Găsim intr’adevătr, într’o colec­­ţiune a discursurilor rostite de Coolidge în cariera sa preziden­ţială, câteva pasagii care dove­desc mai evident decât un copios studiu, incomprehensiunea Statelor­ Unite faţă de sacrificiile şi de si­­tuaţiunea Europei, şi dovedesc mai cu seamă o mulţumire de sine, prin nimic justificată. Astfel, în cuvântarea rostită în Noembrie trecut, în ziua de aniversare a armistiţiului, Coolidge spunea: „Nici o ţară n’a făcut dovada u­ui spirit mai magnific, nici n’a împins într’un mai înalt grad sentimentul patriotic... Resursele noastre au scăpat Europa de foa­me şi de ruină. Noi, întru cât ne priveşte, nu ne-am atins de nici un bun aparţinând germanilor înainte de războiu, şi am prevăzut printr’o dispoziţie legislativă, res­tituirea bunurilor private germa­ne proprietarilor de drept. Cu toate că propriile noastre pierderi au fost grele, cele ale altora poate să pară (?) mai grele încă, dar nu mai aparent (?) căci au fost com­pensate prin cuceriri teritoriale şi prin reparaţii. Cheltuelile răz­boiului au fost mai grele pentru noi, decât pentru orice altă naţiu­ne (!) Singurile câştiguri pe care ţara noastră le-a scos din răsboiu n’au fost reprezintate prin valori materiale, ci prin valori spiri­tuale”. Şi pentru a încheia „Cele mai mari răspunderi care pot să apese în această lume pe umerii unui popor, ne-au fost hă­răzite. Noi ne achităm de ele cum ne dictează conştiinţa şi cum dic­tează dreptatea”. Cu alte cuvinte, aliaţii europeni, au câştigat din războiu teritorii şi bani, numai Statele­ Unite s’au mulţumit singure, doar cu onoa­rea! Dacă discursul ar fi fost rostit cu o intentiune cinică, încă ar scandaliza mai puţin, considerân­­du-l ca o afirmare singuratecă şi orgolioasă, a unui om aflându-se din întâmplare într-o înaltă situa­­tiune vremelnică. Dar din neferi­cire, afirmatiunea era sinceră, fără intentiune de humor. Lucrătorul american, care pose­dă Fordul său şi trăeşte în con­diţii de confort mult superioare celui mai prosper burghez euro­pean, nu observă că bancherii din Wall Street au devenit graţie războiului stăpânii târgului de bani mondial, nu observă că in­dustriaşii, exportatorii şi armatorii Statelor­ Unite, au alungat, graţie războiului, toţi concurenţii euro­peni de pe pieţele sud-americane şi asiatice c el de bună credinţă, are siguranţa că pacea lumnii e primejduită numai de burghezia europeană, de intrigile europene, de lăcomia europeană şi de inca­pacitatea europenilor de a se adopta ritmului de viaţă contem­poran. Iar sub presiunea acestor convingeri, se află alături, solidar şi complice cu lupta de extermina­re şi de acaparare, pe care capita­­lismul american o duce nu numai împotriva capitalismului european dar împotriva Europei pur şi simplu, aservind-o şi menţinând-o în condiţii de inferioritate. Incom­­prehensiunea masselor, întreţinută de incomprehensiunea voită sau involuntară a politicienilor, a căs­cat un abis între America şi Europa. Egoismul american, vi­zând numai viitorul, dispreţueşte trecutul şi e ostil trecutului. Dar cine sfarmă trecutul, ucide în sâm­bure, şi viitorul. Căci reducând viaţa numai la legile mecanice, la preocuparea de a câştiga banal şi de a economisi timpul, treptat se pulverizează legăturile subtile şi durabile care leagă om de om şi constitue cimentul societăţior omeneşti. Brutalitatea maşinei nu e întrecută decât de brutalitatea banului. Amândouă, nu pot da decât o iluzie de forţă şi de cohe­siune, ruptă imediat ce dispare interesul ori când se iveşte un con­flict de interese. „Stăpânul lumei — cum spune undeva Lucien Ro­mi­er — cu toate victoriile apa­rente şi numai vremelnice — va fi civilizatul, ştiind să se servească de maşină, nu proletarul, căutând în maşină, secretul unei civili­zaţii”. Iar americanul, rămâne proletar, chiar atunci când a devenit capi­talist. Proletar, adică depersona­lizat de maşină; proletar, adică pradă a maşinei, a prosperităţii materiale fără suflet şi fără creer. Cezar Petrescu t Clara Maniu S’a stins la Rădăcini, In casa bă­trânească pe care atât şi-o iubia, ve- 71SV213, mamă, s­c-hit prim-ministru, Clara Maniu. O lungă suferinţă, des­pre care indiscreţia fatală la care este expusă viaţa familiară a omului pu­blic, ne-a pus un curent din timp, pre­gătise acest sfârşit. Şi poate că ulti­mele luni şi săptămâni de lumină pă­mântească Clara Maniu le-a cucerit morţii susţinută, peste durere, de bu­curia cu care atent şi minuţios, urmă­rea opera de guvernământ a marelui său fiu. Căci Clara Maniu a fost, printre fe­mele Ardealului, o personalitate de rangul intâiu, împrejurările in care au trăit românii de peste munţi au creat acolo un tip de femee cu su­flet bărbătesc şi eroic, luptătoare fă­ră frică alături de feciori, de fraţi şi de soţi. Femeile au fost amestecate in revoluţiile ardeleneşti şi unele dintre ele au căpătat, pentru eroismul lor, simbolul legendelor. Femeile au alcă­tuit elementul tenace, uneori agresiv şi ostentativ, al rezistenţei naţionale. Ele se numără printre martirii temni­ţelor ungureşti, iar în marele războiu multe au plătit cu viaţa vitejia de-a fi îmbrăţişat cauza românească. Clara Maria a întrupat cu­ superi­oară distincţie acest spirit al femeii ardelene. A fost mai presus de toate o înţeleaptă. O sfetnică politică a ge­neraţiei sale, un izvor de energie că­lăuzitoare în frumoasa operă socială şi culturală a doamnelor de peste Car­păţi. A participat activ şi neîntrerupt la luptele politice naţionale, ştiind să păstreze in jurul persoanei sale o a­­ristocratică discreţie. In retragerea sa din Ardeal, regimul bolşevic a luat-o şase luni ostatecă la Budapesta. Clara Maniu a fost astfel, cea din urmă martiră dintr’un şir de martiri, care se adânceşte nesfârşit în trecutul Ar­dealului. Dumnezeu o răsplătise, pentru toa­te durerile, cu marea bucurie de a-şi vedea fiul conducător al României Mari. Ea vedea in această biruinţă un semn al Proniei Cereşti. Fiindcă Clara Maniu era un suflet adânc cre­dincios şi retigiositatea ii cizelase via­ţa cu sobrietate şi puritate de sfântă. Felul cum şi-a crescut copiii in spiri­tul virtuţilor evanghelice, iubirea, im­presionantă prin adâncimea ei mistică cu care a ştiut să le rămână prietenă şi sfetnică până la moarte, fac din Clara Maniu modelul mamei româ­neşti. Dumnezeu să-i odihnească sufletul In corturile drepţilor l­ ui Ca D­ina DEPUTAT : Bine că in sfârşit eşti liber, dragul meu. Am pentru vilegiatura noastră un proiect, pe care te rog să-l admiţi fără discuţie... D. DEPUTAT : Cu plăcere, draga mea. Doar o lună de zile în şir tot asta am făcut ! Prima parte a guvernării naţional-ţărăniste S-a închis parlamentul după cea mai lungă sesiune, după 7 luni şi ju­mătate de funcţionare activă, neîn­treruptă­ A fost o febrilitate de ritm, o precipitare legiuitoare, care au definit foarte bizar spiritul na­ţional-ţărănist. In tot timpul opoziţiei partidul naţional-ţărănist a făcut o teribilă risipă de grandilocintă democrată­ Tot vocabularul liberului examen, criticismului democrat a fost epui­zat de prea mare utilizare. Liber­tate? Dar absolută, fără nici un co­rectiv, aşa cum a fost imaginată de metafizicienii revoluţiei franceze- Libertatea copstîlntil umane de a se exprima iară nici un fel de im­­plediment, gândul scăpat de toate cătuşele ce-l umileau înlănţuindu-i. Fgîijjţate? Exact cim­ au imaginat-o profeţii dreptăţii divine coborîte în raporturile dintre oameni. Fraterni­tate? Creştineasca iubire apro­piind pe oameni, înlăturând vrajba dintre ei, solidarizându-i într-un gând unanim împărtăşit. Cam aceasta era ideologia ce a­­nima opoziţia dusă de naţional-ţă­­rănişti. Aveau mistica democraţiei revoluţionare­ Când repetau cu o perzistenţă obsedantă „alegeri li­bere" protestând împotriva urnelor violate, împotriva falsificării voinţei populare, nu o făceau din furia unei lupte electorale pierdute ci din cre­dinţa unei dreptăţi ofensate. Demo­craţia are fanatismul numărului, a­­tribuie, o capacitate de cugetare po­litică impecabilă mulţimei, ca şi când prin complicatele probleme pur tehnice ale statului modern se poate mişca sacra ignorantă a mul­ţimilor analfabete. E doar unul din aspectele paradoxale ce caracteri­zează viaţa modernă a statelor: pe de o parte o evoluţie spre complex, spre excesivă specializare care nu îngădue nici un fel de diletantism enciclopedic, pe de alta o metodă de recrutare a elementelor de con­ducere, o erarhizare a valorilor po­litice pur patriarhală, designarea numerică. Fireşte că în această contradicţie subsidă o mare parte de ipocrizie; mulţimilor până mai eri stăpânite de mistica dreptului divin, li s’a inoculat iluzia eliberării şi a voinţii lor afirmate în valori de conducere a statului­ Nicăeri n’am găsit o mai neertătoare descompunere a ideii democrate ca în faimosul pamfletar american Henry Mencken, care lasă în urmă critica acerbă a unui Maur­­ras de pildă. „In Statul democrat, plutocraţia tinde să Înlocuiască aristocraţia ab­sentă şi să se confunde cu ea“. „In democraţie individul care se hrăneşte cu sperant© absurde şi ahi­merice, face o mai bună figură de cetăţean decât acel ce cercetează şi expune simplu adevărul". ,,Scopul secret al oricărui guvern democrat este să reducă la tăcere criticile ce i se aduc” şi „nimeni nu ar dori să fie preşedintele Statelor­ Unite aplicând ca stricteţă consti­tuţia" Şi acest corectiv ironizat de Henry Mencken a fost cu prisosin­ţă utilizat de naţional-ţărănişti. Au fost aduşi la guvern fiindcă popularitatea lor se învolbura ame­ninţător, culminând in adunarea de la Alba Iulia; au fost aduşi însă cu teamă, cu o evidentă neîncredere, o soluţie fortată de împrejurări. Factorul constituţional se temea de o descompunere a ideii de auto­ritate prin respectarea excesivă a ritualului democrat. Orice lege, ori­ce măsură să fie supusă discuţiilor, controverselor fără sfârşit ale par­lamentului, care nu se va gândi la nevoile ţării ci vor subordona totul nevoilor electorale­ Erau la mijloc acele miliarde deficit lăsate maşte­lare de d. Viotilă Brâtianu, şi se im­punea o politică financiară de res­trângere, de impozite noi, deci mă­suri menite să macine orice popu­laritate. Toate noile impozite s’au votat, ministrul de finanţe Mihai Popovici, aplicând cu tenacitate neiudurata terapeutică impusă de restaurarea visteriei. Contrar aştep­tărilor, parlamentul nu a terorizat banca ministerială, ci a fost redus la rolul de ratificator al legilor ce i se prezentau­In definitiv guvernul a avut drep­tate: ce-ar fi fost discuţia pe arti­cole a noului tarif vamal? Faimoa­sa răfuială cu prilejul noilor taxe pe spirt, împărţirea parlamentari­lor în două tabere (spirt din vin şi spirt din cereale) a fost un specta­col destul de concludent pentru a impune o prudentă sustragere din desbateri a legilor cu un caracter economic de mobilizator a sute de amendamente interesate. Viteza cu care s-au votat atâtea legi, reduce­rea votului parlamentului, autorita­tea absolută a miniştrilor, numai as­pect de pură democraţie nu dă ac­tivităţii celor aproape opt luni de activitate a corpurilor legiuitoare liber alese. Numai fascismul a pro­cedat la fel cu democraţia naţional­­ţărănistă. Dar acum şi-a făcut cadrul legiui­rilor de care pretindea guvernul Maniu că are absolută nevoe spre a lucra. O fi democraţia un guver­nământ al legilor, dar tot omul cre­­iază, dă forţa animatoare legilor, mişcă realităţile­ Până acum am avut pasiunea le­giuitoare cu un semn tare îmbucu­rător: nesubordonarea ideii de gu­vernământ imperativului electoral. De aici începe examenul regimului naţional-ţărănist. Pamfil Şeicaru Calendarul pe o sută de ani c­e Dr. MIRACOL Extraordinare coincidenţe între o lucrare meteoro­logică din sec. XVII şi constatările ştiinţei moderne Dorkaja de senzaţional, care frământă neîncetat omenirea de la război încoace, este, fără îndo­ială, cauza esenţială a pasionării ...opiniei publice pentru prevesti­rile meteorologice, abil exploatate de unele ziare, este drept că anul acesta clima Europei a fost atât de ciudată, în fluctuațiunile ei, în­cât nu era mare lucru să atragi asupra-i curiozitatea publică și să faci din avidul buletin prevestitor al vremii, pe bază de curente ae­riene şi creşteri ori scăderi de pre­siune atmosferică, o piesă pasio­nantă ca un roman senzaţional. De altfel, din totdeauna omeni­rea s-a pasionat pentru cunoaşte­rea anticipată a vremii; dovada acestei afirmaţii ne-o furnizează numeroase calendare şi almana­huri populare, ai căror editori, buni cunoscători ai publicului că­ruia se adresează, întocmesc ta­bele prevestitoare a vremii pentru un an înainte. Evident, toate a­­ceste proorociri sunt lipsite de ori­ce bază ştiinţifică, fiind create doar de fantezia meteorologului improvizat. Totuşi există­­ în biblioteca manuscriselor de acum­ câteva se­cole când ştiinţa nu se distinsese bicie de vrăjitorie, când alhimia şi astrologia predominau preocupă­rile aşa zişilor savanţi, o lucrare deosebit de interesantă, prin in­tuiţia fenomenală de care dă do­vadă autorul ei, abatele Mauri­­cius Knauer, stareţul mănăstirii Langheim din Austria. Lucrarea aceasta este intitu­lată „Calendar pe o sută de ani” şi manuscrisul ei este datat 1654. Prin acest calendar, Mauritius Knauer punea la dispoziţia seme­nilor săi mijlocul de a putea pre­vedea oricând vremea, fiu numai peste zece, douăzeci, treizeci, o sută de ani ci şi peste câteva se­cole, de­oarece — după teoria lui — fenomenele atmosferice se re­­înoiesc în cursul veacurilor, după un sistem armonic şi precis de al­ternanţă a fluctuaţiilor tempera­­turii, ploaiei, secetei, ş. a. m. d. Mauricius Knauer îşi complec­­tează profeţiile meteorologice — în manuscrisul primitiv — şi cu sfaturi privitoare la muncile agri­cole. Aceste sfaturi dispar însă din prima ediţie tipărită a ,,Ca­lendarului pe o sută de ani”, pu­blicată în 1701, prin îngrijirea doc­torului vienez Christian Hellwig. Principiul de bază al „Calenda­rului pe o sută de ani” este super­stiţia că fiecare an sufere influ­enţa uneia din planetele sistemu­lui solar. Pe vremea lui Mauri­cius Knauer, planetele Uranus şi Neptun nu fuseseră încă descope­rite; în schimb însă, Soarele şi Luna erau trecute tot printre pla­nete, al căror număr era aşa­dar socotit la şoapte, în următoarea ordine: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Lună. Fie­care din aceste „planete” deter­mină — conform credinţei abate­lui Knauer — intemperiile unui an, socotindu-se începutul anului la 21 Martie, adică la echinoxul de primăvară. Se vede aşa­dar, că de fapt, nu e vorba de un ciclu de o sută de ani, ci numai de şeapte ani, peri­oadă înlăuntrul căreia fenomenele atmosferice se repetă. In conse­cinţă, teoria lui Knauer, expusă în „Calendarul pe o sută de ani” este că vremea variază, dar nu la infi­nit, schimbările ei făcându-se în­tr’un ritm regulat de şeapte ani, fiecare an sub influenţa uneia din planetele de mai sus. Se ştie cum a ajuns Mauricius Knauer la acest sistem intere­sant: în cursul lungii sale vieţi, el nota zi cu zi, fenomenele at­mosferice; din examinarea atentă a acestor notaţiuni pe o perioadă de câteva decenii, Knauer observă că starea generală a atmosferei, asprimea, sau dimpotrivă, dul­ceaţa anotimpurilor’ se repetă, mai mult sau mai puţin, într’un termen de şeapte ani. Potrivirea cifrei ace­stei perioade de ani cu cifra plane­telor cunoscute ca atare pe atunci, l-au determinat să clădească siste­mul său de meteorologie empirică, bazat pe influenţa planetelor asu­pra atmosferei pământeşti. Fireşte că asemenea cărţulii, cuprinzând elucubraţiuni pseudo­­ştiinţifice lipsite de orice temei se­rios, există cu sutele şi miile. Calendarul abatelui Mauricius Knauer merită insă o deosebită atenţie, fiindcă — şi aceasta este în adevăr extrem de surprinzători — ultimele cercetări ştiinţifice (Continuare in pag. 11­a) Diletantismul curagiului de ingenios şi devotat istoric al fascismului va isbuti să-i justifice odată, prin câteva principii de uni­tar sistem politic, toate manifestă­rile atât de incoherente în apa­renţă din ultimii ani? Sunt printre noi destul de numeroşi cei cari, ală­turi de o neclintită admiraţie pen­tru geniul restaurator al Ducelui Mussolini, rezervă diplomaţiei fas­ciste înmărmuririle lor cele mai consternate. Oricât ni s’ar repeta că există raporturi de continuitate şi de coherenţă între discursul ţi­nut generalului Averescu în palatul Chigi, la 16 Septembrie 1926, de către Benito Mussolini, şi efuziunile de frăţie italo-maghiară (în care nostalgiile de fraternizare ale un­gurilor sunt atât de agresiv de­monstrative), — oricât ni s’ar spu­ne că a cere revizuirea tratatului dela Trianon nu constituie o promi­siune de restituire a ţinuturilor lua­te Austriei de Italia prin tratatul de la St. Germain, — nu isbutim decât să rămânem uluiţi, şi să zâm­bim de propria noastră incapaci­tate de pătrundere politică­ Un ast­fel de zâmbet ne consacra inferio­ritatea şi astăzi, — în clipa în care (luându-ne capul în mâini), citim înmărmuriţi darea de seamă a ban­chetului prăznuit deunăzi, la amba­sada sovietică din Roma-Intr’o ţară al cărui regim şi-a vă­zut adepţii, — nu de mult, — urmă­riţi cu carabinele pe străzi, de că­tre fanaticii demenţei roşii, — în partidul acesta fascist, al cărui prin­cipal merit rămâne acela de a fi reacţionat împotriva resemnării co­lective a Italiei, potopite de fluxul revoluţiei, — ne este dat să vedem­ încă odată la Italo Balbo rostind cuvinte de afectuoasă camaradei pentru aviatorii escadrilelor sovie­tice. Că aceşti îndrăzneţi naviga­tori ai cerului sunt sburătorii desti­naţi să arunce mame, asupra metro­polelor capitaliste ale Occidentului, pachetele cu ecrazită ale regene­rării comuniste,­­ amănuntul a­­cesta nu mai are nici o importanţă, pentru temerarul subsecretar de Stat al aviaţiei italiene. „Italienii recunosc doar o internaţională, a­­ceea a curagiului",­­ a încheiat d. Italo Balbo... „In numele acestei internaţionale, eu sahit aviaţia ru­să”». Se va răspunde, negreşit, că ase­menea piruete dratorice sunt eve­nimente banale şi lipsite de conse­cinţe politice, în lumea poe­.ziilor convenţionale, botezată „diploma­ţie modernă“. Se va adăuga, iarăşi, că ospitalitatea cea mai elementară dictează oamenilor de Stat anu­mite formule de politeţă obligato­rie, menite să fie uitate de la un banchet la altul Nu este însă mai puţin adevărat că vizitele neplă­cute nu sunt impuse nici unui Stat cu sila, — și aici discursurile ca parfum de estetism literar, ca cel al lui Italo Balbo. Și genul acesta de eloquenţă italo-rusă pare cu a­­tât mai deplasat astăzi, cu cât el împrospătează în ajunul zilei de 1 August prestigiile deco­r­ate ale comunismului; — cu atât mai ine­legant, cu cât nu toate Statele eu­ropene își pot permite luxul repre­siunilor inaugurate de fascism pe întinsul teritoriului peninsulei, îm­potriva propagandei comuniste. Credincios originilor sale bur­gheze și literare, — pe care le-a pomenit (cu atâta erudiţie) volu­mul „La Civilta Fascista“a apărut anul trecut la Torino, — fascismul păstrează încă anumite metehne, — foarte decorative pentru indivizii cu dare de mână, dar cu totul inu­tile şi primejdioase pentru omul a­­şezat la conducerea noroadelor. Este, astfel, bine cunoscută predi­lecţia burghezului liberal pentru to­vărăşia revoluţionarilor,­­ pe care orice mare financiar occidental ţine să-i vadă, la zilele mari, prin pro­priile lui saioane; ca şi aceşti im­prudenţi diocli ai burgheziei, fas­cismul are voluptatea contacturilor cu epiderma ghimpoasă a bolşevis­mului. Dacă explicaţiunea aceasta nu ar fi îndestulătoare, promiscui­tatea dela ambasada romană a So­vietelor poate fi mai verosimil lă­murită prin antecedentele literare ale fascismului: respiră, într’ade­­văr, în gesturile esenţiale ale con­ducătorilor lui, o vagă şi demodată aromă de roman dostoyewskian, — nostalgii de puternicie de-ale lui Stavroghin şi ebrietăţi de-ale „imo­­raliştilor“ lui (ude. Sunt reminis­cenţele lecturilor, insuficient dige­rate, în nopţile de febrilă inactivi­tate de la „Avanti”, — sunt crâm­peie de fraze de-ale emigranţilor slavi, întâlniţi la răscrucile şi prin tavernele exilului- întrebarea este, numai, dacă acestea sunt discipli­­nile menite să fecundeze o rasă crescută pe pământul peninsulei clasice, — şi dacă prin asemenea acrobaţii estetice se va restitui o unitate spirituală omului clasic, sco­­borât (direct) din legionarii Romei. Ion Di­rspirescu Desnădejdi municipale Fanatismul cu care, vreme de câ­teva luni, d. Constantin Stere s’a În­căpăţânat să rămână in Bucureşti, spre a semăna în drumul guvernului conif de pepene, de cantalup, de por­tocală şi de lămâie, a fost insuficient pentru ca d. Maniu să şi piardă echi­librul, alunecând in faţa bufetului unde sultăneşte marele grămătic al Basarabiei. In schimb, această înde­lungată absenţă a d-lui Stere din pro­vincia pe care a primit-o in exploa­tare electorală, a avut cele mai sinis­tre urmări pentru gospodăria ei ge­nerală. In clipa in care se pregătea să fie poclamat capitală de regiune şi metropolă de satrapie, Chişinăul sa văzut, intr’adevăr, brusc expro­priat de sacalele cu cari il înzestrase blinda administraţie a liberalilor. In definitiv, bine că noua lege adminis­trativă a refuzat să recunoască, prin­­tr’un text legal, individualitatea orga­nică a regiunii; ce s'ar fi făcut Chişi­năul fără şacale, în clipa in care ar fi trebuit să-şi întâmpine cu doine şi cu jerbe de apă proconsulul? Capi­tala Lăpuşnei nici nu ar fi fost in stare să-şi suporte cu prestanţă noua ei glorie... Nu suntem în stare sâ explicăm pentru ce este goală vistieria Chişi­­năului. Fapt este, însă, că funcţio­narii metropolei basarabene nu şi-au primit de luni întregi lefurile, şi că a­­vocaţii ei se luptă toată ziulica in procesele intentate Primăriei de fur­­nizorii şi de creditorii ei. Un astfel de creditor era şi cetăţeanul Ceaptic (rog pe culegător să nu scrie „Ceap­­cân”!), care, fiind potopit de ape cu prilejul recentelor inundaţii, convin­sese Justiţia ţării sale că vina cădea asupra defectuoasei canalizări a ora­şului, înarmat cu sentinţa definitivă, care-i acorda daune-interese de 1001 mH lei, E­d. Ceaptic se prezenta Ca­sieriei centrale, reclamând achitarea sumei, şi in faţa sertarelor goale, se resemna să sechestreze unicul auto­­mobil-stropitoare al oraşului, spre marea dezolare a drumeţilor ce roiesc în amurg pe „Corso" şi in faţa Bur­sei... Departe de noi gândul de a reproşa portărelului dela Chişinău, sau chiar d-lui Ciaptic, de a fi sechestrat în miez de vară şi de arşiţă tocmai u­­nica sa ca perfecţionată a Municipiu­lui, inundat de ape graţie tembelis­mului comunei, cetăţeanul dela Chi­şinău avea tot cuvântul să ia din mâi­nile Municipiului o stropitoare al că­rei unic scop este tot acela de a i­­nunda pe trecători sub mustăţile ei u­­­cl­­de. Şi-apoi, este drept ca d. Dec­p­­tic să fie la adăpost de secetă, în vreme de zăduf, din moment ce in vreme de inundaţii a fost la postul de suferinţă şi de pompă. Dar ne în­­trebăm, totuşi: cu ce vor stinge bieţii Basarabeni fierbinţeala d-lui Stere, dacă ţi se răpeşte sacaua tocmai în a­­ju­nul întoarcerii sale la Chişinău? D. Pan. Halippa, specialistul stropitori­lor de drumuri şi­ al incidentelor de deplasare, este rugat să se ocupe şi de acest accident de automobil... N. Pârvu

Next