Curentul, septembrie 1929 (Anul 2, nr. 582-611)
1929-09-01 / nr. 582
anul ii No.582S PAGINI Duminică 1 Septembrie 1929 ———n—I—~—rm—uimo— ni Director: FAUFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADAUMSTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate. Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. • Abonamentele încep la 1 si 15 ale Fiecărei luni REPARAŢIUNI Conferinţa dela Haga, întrunită pentru statornicirea unui nou statut al reparaţiunilor germane, s’a încheiat „cu succes”. Aşa ne-au vestit telegramele. M’am bucurat, fireşte. Dar nu mai un moment. Căci, numaide cât mi-am pus fireasca întrebare : „Noi cum stăm ?” Şi zadarnic am recitit telegramele- N’am putut afla nimic nou-Am deschis atunci oficioasele, semi-oficioasele, în nădejdea sa găsesc o orientare, să pot ceti printre rânduri- N’am întâlnit decât entusiasmul pentru „o nouă politică europeană”..Cum, la Haga, unde s’a desbătut planul experţilor, acel vestit plan Young, care ne nedreptăţea, noi n’am avut interese ? Şi ce-au devenit ele ? Va trece poate timp, până s’o aflăm în amănunt. amdată, rezultatul conferinţei, încheiată cu succesul energic al Angliei, atât de dezinteresat pacifiste, ne dă oarecari indicaţiuni- E îndeajuns să-i punem în legătură cu punctul de vedere englez, reţinut cu îndârjire de „prietenul” nostru , d. Snowden, trezorierul britanic, apărătorul statelor mici. Vom înţelege uşor că, incăodată, am fost pe punctul de a fi nedreptăţiţi. Ce pretindea într'adevăr d- Snowden ? O rectificare a cotei engleze din reparaţiunile germe, fără sacrificarea intereselor statelor mici, printre care şi România. Lucrul s’ar fi putut, dacă celelalte mari puteri ar fi consimţit la o reducere echivalentă. Dar opinia publică din aceie ţâri respingea orice reducere a drepturilor lor la reparaţiuni, sub prevederile minimale ale planului Young. Şi conferinţa ameninţa, să se sfărâme, daca Anglia n'ar fi găsit formula „fericită”, compensaţiuni de acordat micilor state, din reparaţiunile datorite de Austria, Ungaria şi Bulgaria, înţelegeţi ce ar însemna această formulă, privită mai de aproape: anihilarea pe timp de aproape a două decenii a drepturilor noastre la reparaţiuni. Căci nimeni n’a uitat sperăm, ce-au devenit reparaţiunile datorite de aceaste state. Moratorii, pe câte douăzeci de ani au fost acordate de generozitatea foştilor aliaţi, Austriei, Ungariei şi Bulgariei, în vederea refacerii lor. Şi înainte ca Statul român să fi reuşit să-şi cunoască, necum să-şi echilibreze bugetul reparaţiunilor, propriu împrejurărilor speciale, în care s’a găsit după război, spiritul de prevedere al guvernanţilor noştrii a semnat cu uşurinţă moratoriul necondiţionat-Formula „fericită” de la Haga este deci, diplomatic exprimat, un miragiu- Românul, fire deschisă, i-ar zice, da că ar fi putut sezisa înţelesul ascuns al ei : o înşelătorie. Mărndu-nî-se cota din repanţiile ungare şi austriace, în schimbul anihilării drepturilor noastre la reparaţiunile germane sau oferindu-ni-se chiar o compensatoare scădere a anuităţilor îndepărtate ale datoriei noastre publice, aşa cum s’a sugerat, ni-se ia „actualul‘‘ şi ni se oferă „eventualul“. Dar să admitem, cu bunăvoinţă, că nouile creanţe, substituite poate la Haga, drepturilor noastre certe asupra despăgubirilor germane, nu vor fi nici ele reduse încă odată, precum experienţa unui deceniu, în aplicarea reparaţiunilor germane, a dovedit-o. Ce-a devenit totuşi „spiritul de echitate” al planului Young, aşa cum îi alcătuise în principiu experţii ? Pentru bugetul nostru, care se sbate azi în grave dificultăţi, trei miliarde lei, datoria noastră anuală în afară, urmare a războiului, atârnă greu. Dispariţia slabei compensaţii oferite, în fiecare an, de reparaţiunile germane, se va resimţi penibil Şi, obligaţi să achităm, de pe acuma, datoriile noastre externe, reparaţiunile de primit peste douăzeci de ani, când ne vom fi consolidat situaţia financiară, nu vor mai avea aceiaşi eficacitate-iată de ce nu e tare teamă că am fost nedreptăţiţi. Şi fiindcă, până la încheierea acestor rânduri, telegramele nu ne-au vestit încă, în amănunt, aranjamentul de la Haga, în ce priveşte drepturile statelor mici, am fi bucuroşi să constatăm că ne-am înşelat, anticipând. Decât — exceptând un gest generos al Franţei care nu e exclus — sunt slabe speranţe să fie alt fel. Suntem o ţară „cu interese limitate” şi din ce în ce mai limitate, precum se vede... Ricardo Pompierii poeţi Mania comisiunilor se întinde, devastatoare, in toate direcţiunile, iar ravagiile ei, înregistrate cotidian în coloanele presei informative ori opoziţioniste, devin din ce in ce mai importante. O comisiune s’a numit şi pentru.. focul dela Moreni. li spune lung şi grav: „Comisiunea pentru studierea mijloacelor pentru stingerea focului de la sonda 160 a societăţii Româno-Americane, din Moreni”. Ţine şedinţe şi dă comunicate asupra hotărârilor pe care le ia, deşi vâlvătaia ce îmbujorează până şi cerul Capitalei, în partea lui nordică, vidată după asfinţitul soarelui, are aerul să se sinchisească prea puţin de deliberările „comisiei pentru studierea mijloacelor pentru etc., etc., etc.". Şi continuă să palpite împotriva tututor ingenioaselor mijloace de stingere, ce s'au încercat şi — mai ales, s'au propus. Ocupându-se de aceste propuneri, un comunicat al comisiei cu pricina — ultimul — face nişte ciudate „distinguo-uri intre diferite sisteme de potolire a măreţului incendiu, stabilind, cu detalii tehnice complicate, metodele de stingere, a căror propunere o va mai discuta de acum înainte. Este adevărat că nu am fi deloc mirafi să aflăm că faimoasa comisie a ajuns la capătul răbdării sale, faţă de asaltul inventatorilor, plini de originalitate şi, in special, stăruinţă. ‘‘Noi chiar, la redacţie, fără a avea considerabila calitate oficială de membri ai „comisiei pentru studierea mijloacelor pentru etc., etc., etc., in. .pent să ne pierdem sărita, faţă de talazul inepuizabil al propunătorilor de metode pentru stingerea incendiului de la Moreni. Unul dorea să se încerce stingerea flăcării prin bombardarea ei cu baloane de azot; altul propunea îngroparea sondei sub mormane uriaşe ■ de nisip, deşertat din aeroplane, ce ar stura deasupra incendiulu: un al treilea socotea salutară săparea unui tunel prin miezul pământului, dela antipozi, cam din Noua-Zelanda adică, încoace; un al patrulea ne ruga să-i publicăm ideia d-sale, care ţintea la abaterea cursului Prahovei, prin Moreni, tocmai peste sonda înflăcărată. Şi câte altele de acest fel, propuse de contabili, profesori de muzică, avocaţi, colonei la pensie, învăţători, şefi de gară, preoţi şi... poeţi ! Comunicatul Comisiei cu nume lung pare să înlăture din înaltul ei sau aceste propuneri de pompieri improvizaţi, rezervându-şi exclusiv atenţia ideilor de tehnică pură. Foarte rău, fiindcă tehnica pură a dat faliment ! Focul arde de o sută de zile — fără una! — şi tehnicienii au încercat un chip şi fel să-l domolească fără a putea obţine nici cel mai infim rezultat. După eşecul pompierilor specialişti, vine, firesc şi logic, rândul pompierilor amatori, pompierilor improvizaţi, pompierilor... poeţi. In faţa flăcării de la Moreni, tehnicienii şi-au istovi, zadarnic cerebelul, lăsaţi să vie poeţii. Victor Rodan rCazanul Satanei Herbe iar•„*. D. N. IORGA D. STEREI (către d. Barbu Știrbey): ori am pus’o definitiv de mămăligă ! Ori facem de data asta rasol O satisfacţie celor nevoiaşi »Urgie fiscală” scrie înduioşat ,»Viitorul” de soarta bieţilor contribuabili constrânşi să plătească pe timpurile acestea de criză, in definitiv nu este o plăcere să te achiţi faţă de fisc; obligaţia către Stat este cea din urmă la care te gândeşti şi când îi aminteşti de ea te frămânţi să găseşti mijlocul prin care ai putea să scapi de obligaţie. De când s’a constituit prima societate umană şi a apărut impozitul, frauda fiscului a fost născocită de om. Cel mai nevoiaş era mai uşor de executat, cel mai cuprins a găsit totdeauna mijloace să scape de impozit, cel puţin în parte. In ţări mai bine organizate ca noi, practica fraudei fiscale se face cu o artă savantă. Intr’o carte scrisă împotriva faimosului fabricant de parfumuri Coty, cunoscutul scriitor francez Latzarus denunţa toată tactica industriaşului de a scăpa cât mai eftin de asprimea fiscală. Uşor de imaginat intr’o ţară de generală neorânduială, cum este a noastră, ce uşor se poate ocoli neplăcuta obligaţie a Impozitului Cei care nu pot chiuli fiscul sunt bieţii funcţionari şi în primul rând funcţionarii Statului. La leafăt mecanic li se percep toate impozitele, de aceia faţă de această categorie de contribuabili fiscalitatea trebuia să fie cât mai redusă. Profesiunile libere strălucesc prin îndemânarea de a reduce declaraţia veniturilor. Unui medic, unui advocat, e greu să-i poţi evalua măcar aproximativ venitul real, iar când comisiunile fiscale se hotărăsc să facă evaluări, atunci se fac aşa de exagerate, aşa de oneroase încât reaua credinţă a contribuabilului este pe bună dreptate justificată. In ceia ce prieşte întreprinderile industriale, bancare, comerciale, escamotarea veniturilor reale am putea spune că, formează dogmă. Din această sustragere de la fisc a provenit o concepţie exagerată a impozitelor care au tot sporit spre a acoperi dificitele la încasări; sporirea impozitelor a determinat o şi mai mare fraudă fiscală, iar în acest cerc vicios victimele fatale au fost funcţionarii şi cei nevoiaşi pentru care nu exista nici o păsuire sau mijloc de sustragere Inchiziţie fiscală, dar pe urma acestei inchiziţii impuse de sărăcia visteriei, se va vedea că în bună parte deficitele bugetare provin din generala fraudare a fiscului. Mărturisim că aveam o teamă : venirea la guvern a naţional-ţăraniştilor, aşa de populari, se va resfrânge într’o îngăduinţă la încăsarea impozitelor, ceia ce va zdruncina complect echilibrul bugetar. Obligaţi să-şi menajeze popularitatea, era normal să nu strice tradiţia uitărilor fiscale, să nu pună în viteză pe perceptori şi să nu bată toba contribuabililor- Cum vreţi să mai dea votul cetăţeanul când perceptorul nu mai este îngăduitor şi execută din ordin fără nici o cruţare ? Şi totuş acest guvern a pus în cumpănă întreaga popularitate pentru a acoperi golurile bugeare. Un act de mare curaj cu toate riscurile ce se implică din punct de vedere electoral. Dar ne permitem să cerem d-lui Virgil Madgearu, ministru ad-interim la finanțe, ca strășnicia să se aplice de sus în jos. Nu este o prea mare vitejie dacă i se bate toba unui pârlit de cismar ce se cocoşează cârpind o pereche de ghete ale altui amărit. Nu este un act de curaj dacă baţi darabana unui negustor cu un ochiu de prăvălie, şi care Dumnezeu ştie de vinde atât ca să-şi poată plăti chiria şi să scoată o pâine mucedă. Dar poate fî socotit ca un act de mare bărbăţie să dai o raită in circumscriţia celor cu întreprinderi de sute de milioane. De poarta celor bogaţi nici nu cutează perceptorul să se apropie, căci riscă să fie electrocutat de toate puterile văzute şi nevăzute ale consiliilor de administraţie. Un instinct de conservare îi obligă pe agenţii fiscului să fie prudenţi şi să ocolească pe contribuabilii primejdioşi prin forţa bogăţii lor. Recomandăm d-lui Virgil Madgearu, ad-interim la finanţe, acest capitol de încercare al vitejiei fiscale. O măsură buna, pe care „Viitorul” o combate fără nici un rost, este eroarea de orice amendă a celor ce-şi corectează declaraţiile ticluite fals sau a celor amendaţi pentru neplată. Dacă contribuabilul nu mai riscă o amendă, se poate prea bine să-i convină o plată onestă a impozitului in schimbul riscurilor fraudei Această măsură cere însă un corectiv : să se înceapă o cât mai activă verificare a declaraţiilor, căci numai când siguranţele vor fi zdruncinate, când se va contura posibilitatea de a fi prins, atunci măsurând riscurile mulţi, vor prefera să plătească decât să fie impuşi la amende executabile. „Viitorul” inteligent ca totdeauna (nu degeaba pluteşte în atmosferă duhul d-lui Vintilă Brătianu) găseşte prilej de ironie şi face şi o propunere: „să renunţe (guvernul) la ideia cărţilor de contribuabili care va fi cel mai ingenios sistem de şicană cetăţenească”. Tocmai o măsură de ordine în perceperea impozitelor tulbură unele mari întreprinderi până acum liniştite în escamotarea fiscului. Dar până la cărţile de contribuabili, să ni se dea exemplul tobei la cei cuprinşi-O satisfacţie pentru cei nevoiaşi care plăţesc regulat. Pamfil Șeicaru internaţionala catolică de ION DIMITRESCU (Pertinax: „Le parlagé de Rome“) Care va fi viitorul tratativelor de la Latran? După 60 de ani de augustă izolare şi de umiliri, — impuse de cucerirea Romei pontificale de către trupele piemonteze, — a avut sau nu dreptate Pius XI să înceapă cu ducele Mussolini lungile tratative încheiate prin convenţiunile semnate la 1 februarie de cardinalul Gasparri şi de dictatorul Italiei fasciste? întrebările sunt mai interesante ca oricând astăzi, după câteva săptămâni de la ratificările în baza cărora aplicarea celor trei pacturi, — a concordatului» a acordului financiar şi a tratatului politic, — a început- La intervale destul de dese, între semnarea convenţiuniîor şi ratificarea lor, — telegramele au trimis continentelor ştiri neliniştitoare asupra statorniciei înţelegerii. Incisivelor ironii ale lui Mussolini la adresa „sectei apărute în Palestina, şi devenită catolică la Roma“, — rostite în uluitorul discurs de la 13 Mai, — Ie răspundea la 14 Mai cuvântul Papei, menit să restabilească adevărata hierarhie a puterilor spirituale şi temporale. Broşurei în care Ducele îşi edita discursurile de semeaţă interpretarea acordurilor, îi răspundea imediat broşura în care Pius XI punea sub ochii tuturor textul protestărilor sale tot atât de hotărâte. Şi totuşi, peste inevitabilele desamăgiri şi polemici, ratificarea a venit, inaugurând o situaţiune fără precedent în istora Sfântului Scaun al Romei. PERTINAX,—unul din cei mai patrunzători comentatori ai politicei şi a forţelor continentale de azi,— a examinat într’un volum de densă erudiţie 1) şi de lucidă observaţie întreg complexul de realităţi şi de tradiţii cari au condus la ceremonia de acum câteva luni, din palatul apostolic al Latranului. Un studiu în care toate aspectele problemei romane sunt cercetate, şi întrevăzute toate eventualele consecinţe ale acordurilor dintre Vatican şi Quirinal, asupra Statelor şi a diplomaţiei mondiale, asupra destinelor spirituale ale Bisericii. Cu un admirabil spirit de sinteză, cu o neobicinuită virtuozitate în arta de a disocia secundarul de esenţial, CERTINAX a cercetat în trecutul Italiei ca şi în tradiţia catolicismului elementele ce militau pentru importantul acord de la H Februarie, punând simultan în evidenţă şi realele ostilităţi pe cari negociatorii au avut să le înfrunte. O caut de indispensabilă informaţie politică şi pentru noi, — mai ani, într’o vrem, în care şi ’al nostru are prilejul de a întâlni in calea iniţiativelor sale crescândele energii ale 1) PERTINAX: ..Le partage de Rome“ (1 vol—ed. Chasset). catolicismului O convenţiune financiară, — un concordat, — şi un tratat politic, menit să declare rezolvată şi eliminată „chestiunea romană”, prin recunoaşterea oficială a suveranităţii Sf- Scaun de către Regatul italianDin punct de vedere international, conventiunea financiară nu are importantă decât în măsura în care, înlesnind Vaticanului posibilitatea de a avea un buget regulat, ii eliberează de necesitatea de a face permanent apel la contributiunile credincioşilor săi de pretutindeni. Mult mai însemnate sunt, deci, concordatul şi tratatul politic, ambele acorduri pline de consecinţe pentru viitoarea evoluţie morală şi politică a lumii.in tradiţia diplomaţiei vaticane care a condus la Concordatul dintre Sf. Scaun și guvernul italian. PERTINAX distinge trei faze, — clasate după trei tipuri succesive de concordate: 1) Concordatele după tipul celui francez, smuls Papei Pius VII, la 15 Iulie 1801, de consulul Bonaparte. 2) Concordatele Sfintei Alianțe, — și 3) Concordatele actuale printre cari poate fi înscris şi cel recent semnat de guvernul ducelui Mussolini. Obţinut prin violenţă şi intimidare, concordatul impus Romei de Napoleon nu avea alt scop decât acela de a pune religia catolică în serviciul autorităţii politice, —subordonând cultul unei tutele extrem de stricte a naţionalismului autoritar al viitorului împărat. Fenomen excepţional şi special Franţei imperiale, — formula lui este depăşită de concordatele Sfintei Alianţe, — al căror regim avea să domine în Europa vreme de o jumătate de veac începând cu concordatul bavarez din 1817, şi sfârşind cu cel muntenegrean din 1886, — acordurile acestea rezervau guvernelor semnatare (sub numere de „delegaţie“, „patronaj“ sau ,,veto“) prerogativa de a confirma şi ele numirile de episcopi ale Vaticanului, menţinând astfel autoritatea spirituală a păstorilor sub dependenta capriciului puterii lumești. Astfel legata de destinele regimurilor politice, Biserica își (Continuarea in pag. 4-a) Un rechin politic au fost şi continuă să fie citite cu mare interes reportagiile ziarului nostru privitoare la persoana, să zicem aşa, morală, a domnului C. Stere, cum şi la rolul său de „Eminence grise“, în politica românească. Capul său crispat a ilustrat astfel odată mai mult actualitatea, marcând faza finală a legendei. Căci d- l Stere este un fetiş prizonier al legendei saie şi un posedat care se mişcă la porunca demonului său interior, iar acum la bătrâneţe, când fizionomia sa de ratat îl demască fără nici o rezervă, mişcările i-au devenit extrem de dificile. Domnul Stere a fost cândva speranţa cea mare a socialismului deghizatA fost ideologul lipsit de idei al unui nucleu idealist din Iaşi. Cancerat însă de ambiţia de a străluci singur, lipsit de orice însuşiri omeneşti afective, şi-a sacrificat prieteniile pe rând, rămânând izolat cu sufletul său, cugetând că e destul ca cineva să fie singur pentru a fi socotit excepţional. In realitate şi-a cultivat perseverent legenda că e un om ursuz (deşi făcea deliciul damelor în saloane), că e misterios şi ermetic — (deşi trăia simplu ca un pescar rutean şi se exprima limpede şi total), că e puternic şi temut, (deşi totdeauna prin turnura caracterului său a atârnat de alţii, de Brătianu, de Ştirbei, de Maniuc.) Tragedia acestui om profund slab vine de acolo că i-a lipsit căldura ochilor, şi forţa de a stăpâni prin iubire. Nu şi-a iubit nevasta, nu şi-a iubit ţara, nu şi-a iubit persoana. Faptele sale toate au fost pornite din exasperarea firească a omului conştient de desechilibrul dintre ambiţiile sale puse în balanţă cu insuficienţa mijloacelor de realizare. D-lui Stere i-a trebuit o celebritate, indiferent care. Soarta i-a oferit-o pe aceea de complotist. Astăzi e un păianjen care nu mai poate eşi din plasa lui. Acest om care pentru unii apare pietros şi tare, mi-l închipuesc încuiat în odaie şi recitând ca un cabotin discursuri» ca să se emoţioneze auzindu-şi glasul: ,,Aceste mâini cari au purtat lanţuri, vă binecuvântează. Moldoveni băsărăbeni!“... Socotindu-se reprezentantul uns al Basarabiei oropsite, omul oftează în numele celor cari suferă. El e organul de oftat. Chiar când nu mai e cazul să ofteze, chiar când acest guvern naţional-ţărănist prin politica sa rurală, e pe cale de a lichida odată pentru totdeauna printr’un ajutor efectiv chestiunea basarabeană, domnul Stere tot mai oftează. E genul lui. E ticul lui. Iar când oftează, oful său parcă ese din foaie, nu din inimă. E un de sgomotos şi pestilenţial. Abstracţie făcând de păcatele sale, multe şi grele, cum putea să joace un rol serios în ţara aceasta, domnul Stere, bătut de Creator cu atâtea infirmităţi?.. Predestinat să poarte, sufleteşte vorbind, o mizerabilă livrea de valet, d- Stere a oscilat când între anarhia română şi ordinea brătienistă, când între regalismul naţional-ţărănesc şi oculta politică a domnului Barbu Ştirbei. Abilitatea sa politică? Vai, dar întrebuinţează mijloace de cumătră intrigantă! Felul cum a acţionat în chestiunea constituţională, crezând că duce de nas pe un om ca d. Ion Mihalache, îl descrie magistral. Şi apoi nu este oare semnificativ faptul că tot ce a urzit în secret acest demon a devenit public, şi s’a întors împotriva lui? In ţara asta au existat unii oameni politici odioşi, hoţi veritabili, intriganţi veroşi, cari totuş n’au pătimit atât cât d- Stere pentru faptele lor. Explicaţia? Stere a vrut să pătimească. Meseria sa de bocitoare politică avea nevoie de excitante. Nu, nu putem crede în geniul acestui om şiret» care le coase pe toate cu aţă albă, pentru a fi prins şi pentru a se vorbi de el , în fond un om slab, devastat de atâtea eşecuri câte a suferit, şi căruia i-a lipsit curajul de a se sinucide. E un rechin politic. Romulus Dianu Pe marginea unui accident Un accident stupid de tramvaiu, a curmat viaţa unui intelectual, avocat de elită şi eminent servitor al intereselor Municipiului Bucureşti. Căci acesta e adevăratul titlu 'dă., glorie al lui Ion Polixu. Conducătorii Primăriei •— aleşi sari numiţi — s’au perindat, tind pe rând, prin cabinetele cu uşi capitonate, aducând, fiecare, programe eroiate pe măsura mentalităţii lor. Ion Poliza — devenit, exclusiv, prin meritele sale, directorul contenciosului municipiului — a urmat o singură linie de conduită : corectitudinea. Dacă Unia dreaptă n’ar avea definiţia ei geometrică, activitatea, funcţionărească şi profesională, a lui Poliza, ar putea sluji la definirea ei. Alături de cei cari au avut norocul să-l cunoască mai de-aproape, alături de colegi şi de confraţi, unim şi noi glasul nostru. In corul suspinelor „Dumnezeu să-l ierte Nu puteam începe aceste rânduri, fără de a aduce laconicul nostru omagiu, la marginea mormântului care se deschide. Dar altceva ne îmboldea să lescriem... Pe tragedia aceasta — căci este una, intr’adevăr, să pieri, bun-teafăr, in spațiul a câtorva minute — se grefează o alta. Şi despre aceasta vrem să vorbim. întâmplarea a făcut să fim la faţa locului, în clipa accidentului Desigur că valoarea mărturiei noastre se pierde in masa anonimatului. Dar, pentru liniştea propriului nostru cuget, trebuie s’o dăm in vileag. Tragicul accident din faţa Palatului Sutzu se datoreşte imprudenţii victimei. N’am cunoscut nici când pe umilul manipulant al „vagonului asasin", nefericitul Ştefan Vulpe, etichetat cu numărul 3079 în scriptele Societăţii Tramvaielor Bucureşti, iar numele lui — acela al uruui animal cu proastă reputaţie — nu e făcut să ne stârnească, din senin, simpatia. Dar trebuie să spunem adevărul. Grăuntele lui de vină — dacă într’adevâr i se va socoti ca atare un oarecare exces de viteză — trebuie, să-i fie drămuit cu scumpătate. Hărţuit de „itinerarii" pe cari societatea ar vrea să le vadă respectate „la secundă", zăpăcit de un traseu care — mai ales in punctul unde a avut loc nenorocirea — e foarte incurcat, Ștefan Vulpe o fi depăşit, poate, viteza prescrisă. Dar accidentul nu s’ar fi produs, fără imprudenţa victimei. Căci nu se poate pretinde unui conducător de tramvaie — om cu o singură pereche de ochi — să trebuiască a prevedea urcările — interzise, de altfel — din mers. : Pe Ştefan Vulpe îl aşteaptă complicatul purgatoriu al celor acuzaţi de omucidere prin imprudenţă. Vom mai reveni, poate, asupra cazului său. Dar, deocamdată, fie ca rândurile noastre să-i remonteze, dacă e cu putinţă, moralul — şi aşa destul de sdruncinat , de grozăvia de care, fără voie, s’a făcut „culpabil”, Grigore Patriciu