Curentul, noiembrie 1929 (Anul 2, nr. 643-672)

1929-11-25 / nr. 667

\­n ANUL II No. 667 Iată scuturata ultimele frunze Us­­cate ale toamnei şi iată sfârşit ci­clul epistolar­ al domnului I. Miha­­lache. Nu ştim dacă harnicul şi însu­­fleţîtul ministru al plugăriei a adăoga­t ceva la arta doamnei de Sevigné. Nu putem anticipa pos­teritatea, asigurând cititorii că du­zina de răvaşe va intra într’o an­tologie viitoare, fie de stil şi com­poziţie, fie­ o simplă antologie agri­colă. E sigur , atât doar, că răva­şele au mers, cum spune franţulul, ca o scrisoare, la cutie, dar că în schimb, ogoarele au rămas tot ne­arate. Căci nu e destul o intenţie bună şi un cuvânt focos, ca să provoace fapta­ Mai ales când e vorba de acest mare copil şi acest copil mare, care e ţăranul n­ostru. El a ascultat lectura răvaşelor, cu ace­­laş scepticism cu care lasă să treacă de zece ani pe sub ochi şi prin urechi, tot soiul de programe, de făgădueli, de manifeste şi de asigurări. A lăsat să treacă vorba şi s’a întors la tradiţia lui, care nu e acea a unui bun gospodar, fiind­că a fi bun gospodar, n’a avut de unde învăţa până acum. Ogoarele au rămas­ nearate, vor fi însămân­ţate târziu, la primăvară, recolta dacă prin acelaş miracol al cerului va fi îmbelşugată o va vinde tot pe preţ prost, ca totul să fie cum o a mai fost E drept că pe alocuri, unii con­silieri agricoli au cutezat să intro­ducă un co­lectiv,la sfaturile bune, dar platonice ale domnului Mih­a­­ad­­e. Adică au amintit plugarilor împroprietăriţi ca există un articol care ii obligă să-şi cultive pă­mântul după bunele regu­le, mai amintindu-le apăsat, că nesupu­nerea atrage oarecare sancţiuni. Efectul a fost prompt. Dar ,iu cel aşteptat. Şefii de organizaţie locală , şi prefecţii s­ au­ năpusti,­ indignaţi asupra imprudenţilor consilieri. — Cum? Voiţi­ să ne îndepărtaţi popularitateal'la sate? Faceţi jocul opoziţiei? Daţi­­ ţăranului drept să creadă că­ le-am putea lua îndărăt pământul, când am făgăduit că le vom mai da încă? Vă rog, mai do­mol. Temperaţi excesul de zel! Şi excesul de zel* a fost îndată temperat Plugarul a pierdut vre­mea citind şi comentând răvaşele ministeriale cu acel fin humor care face una din subtilele calităţi ale ţăranului român, dar nu s’a pus vrednic la treabă, acum toamna, când vite­­lerau in putere. A amâ­nat lucrul ca întotdeauna, pe la primăvară, când vitele costelive, abia ieşite­­ din iarnă, vor cădea în brazdă, fantomatice ca după o îndelungă şi cruntă opoziţie. Priviţi câmpurile- Sunt pustii Şi nearate. Ce va răsări oare din ele, când deocamdată n’au fost înse­­minţate decât cu floricele de stil? După uriaşul efort al răsboiului, în care energia umană a atins ho­tarele supreme ale acţiunii, naţiu­nile de astăzi par intrate în sincopa reculegerii,, extenuate şi lipsite de iniţiativă activă ca şi oamenii po­litici de la conducerea lor. Nu mai există nicăeri oameni de acţiune adevărată; toţi marii animatori au devenit prooroci de birou. Este atât de mare predilecţia pentru hârtie şi pentru buletine, încât ele se pot descoperi, — cu pachetele, — în fundul urnelor de la Cameră. Nu se mai iveşte nicăeri o energie care să se desfete în acţiune, — iar ultimul om din speţa aceasta dis­părută, Clemenceau, îşi îndură a­­gonia sub privirile de compătimire ale universului. Cezar Petrescu Hu­­a Domnului S’au împlinit douăzeci de ani în toamna aceasta de când în Biserica Herm­ănă Ortodoxă a pătruns clanul neliniştei şi al schimbărilor. In toamna anului 1909, marele munci­tor Spiru Har­et a adus, in­ discuţia Sf. Sinod, legea consistoriului su­perior bisericesc şi a ridicat prote­­stele şi blestemele Episcopului Gherasim Safirin. Focul răsutatirii şi al mâniei, aprins deocamdată in pridvorul canoanelor, a mers mai departe, cuprinzănd iatacurile şi intimităţile unui înalte­ feţe ierar­hice de pe atunci.­. intenţiile şi râvna lui Spiru Ha­­ret erau impunătoare. Toţi câţi cu,­năşteau de aproape pe acest om, atât de devotat binelui obştesc, e­­rau de partea lui şi a legei lui... Dar astăzi, după douăzeci de ani, colaboratorii lui şi eltusiaştii lui admiratori încep să fie cercetaţi, în conştiinţă, de fantoma îndoe. Iii... Ne aducem aminte de acele sile — cari par alât de vechil — până undeva, într’un castel singuratic şi inaccesibil, se adunau făra zgo­­mot arhiereii credinţei strămoşeşti. Erau toţi bărboşi,, gletoşi şi înve­liţi în zaimful negru al simbolis­­m­ului monahal. Nu erau toţi un­­geri, în trup omenesc, nu erau toţi cărturari, nu erau poate lipsiţi de­riîilte şi ascunse cicatrice mor de... Dar aveau toţi ceva deosebit şi greu de precizat, un aer, un stil, o discreţiune, cari aminteau, într’un fel, de curţile împărăteşti şi de cio­plirea celor ce văd zilnic faţa Ce­zarului. Aceşti oameni, îmbrăcaţi în haine orientale şi pogonaţi ca per­­sonagiile din Biblie, veneau întra­­devăr in încăperile împărăteşti, din umbra mănăstirilor şi din disci­plina utreniilor netrecute cu vede­­rea... Spiru Harid, omul cugetării matematice şi al apostolatului laic, nu şi-a dat seama niciodată că îm­prejurul tronului lui Hsus Christos nu poţi să institueşti gardă repu­­blicană. Duhul Bisericii Ortodoxe, tradiţionalismul nostru arhieresc, misterul respingător de matematică în care plutesc deapururi turnu­rile cetăţii noastre dogmatice... piereau în faţa lui Spiru Hirret şi se asfixiau subt dosarele volumi­noase, adunate de meticulosul mi­nistru, din activitatea satanică a unor vlădici şi profesori teologi de pesliferată amintire. Greşala lui Haret — toţi ailezau să­­ o ţie în seamă ! — a 'fost gre­­şala multor reformatori': voind sa ■regenereze Biserica, i-a tulburat constituţia. De la Haret încoace sintem­ în pe­­rioada experienţelor şi a transfor­­mărilor. In deosebi■ experimentato­rii democratici, înarmaţi cu foar­fecă lui Şaguna, au făcut energica bărbierie, pe capul Bisericii comate şi aristocrate. Ce va ieşi din toate aceste încer­­cari şi dureri? Unde vom, ajunge cu această nouă arhitectură cano­nica, graţie căreia, din altar, dai dea dreptul în piaţă şi în formare cui politic?... Cum va arăta la­­ chip biserica românească de peste un sfert de veac ?... Cine poate să proorocească Dar cine poate să-şi domolească părerile de rău şi să nu privească spre trecut, când patima şi cute­­zanţa politică vor azi să dea con­­certe în pronaosul Bisericii ! Gala Galaction La tot pasul numai plânsei pen­tru o democraţie absentă, până şî „Viitorul“, oficiosul partidului libe­ral, denunţă pe „vrăjmaşii demo­craţiei“ şi se anunţă hotărît „să opună concepţia lui sincer demo­cratică faţă de falşii democraţi de aventură1*. De fapt, ceea ce ar forma spiri­tul democratic, libera selecţie a valorilor, în afară de orice consi­derent de clasă, există la noi. De­mocraţia a însemnat o lărgire a bazei de recrutare a elementelor de conducere, considerentele de naştere, blazonul pierzând orice fel de valoare, regimul reprezen­tativ a înlocuit regimul ereditar. Nimeni nu te întreabă de unde vii, ce strămoşi ti s’au perindat în dregătoriile ţării, câte slugi ai a­­vut acasă, câte guvernante te-au dădăcit; ceea ce ţi se cere — cum este şi firesc —■ sunt numai însuşi­rile personale, valoarea ta intrin­secă fiind elementul decisiv, într-o justă întrebuinţare socială. In această privinţă, suntem ţara cea mai lipsită de obstacole in cir­culaţia valorilor, aşa cum sunt şi câte sunt. Nimic nu l-a împiedicat pe Ion Mihalache, fiu de clăcaş de Cârcinov, să străbată vertiginos toată erarhia politică. Am luat un exemplu, care poate fi multiplicat in voe. A fost sărbătorit în congresul naţional-bisericesc Patriarhul Mi­ron, pentru împlinirea a douăzeci de ani de când a fost ales episcop. Fiul de ţăran din Toplița (Banat), ajuns print al bisericii răsăritene şi tutore al regelui minor, se poate o mai liberă circulaţie a valorilor spre locurile de conducere ale sta­tului? Oricine s- apropiat de Patriar­hul Regent Miron a fost uimit de acel aer de firească aristocraţie pe care îl respiră. Mâinile fine, fruntea înaltă, ochii limpezi ce străbat, privind, până în adâncul sufletului, o siguranţă dominatoare în gesturi, în atitudini, o indulgenţă larg cuprinzătoare, care-i dă acea linişte a înălţimilor. Nu odată mi-a fost dată cinstea de a-i asculta în intimitate vorbind, fără nici un fel de reticenţă oficială, despre oa­meni, despre împrejurări. Şi am fost impresionat de aceeaş jude­cată cuminte, dire cântăreşte pre­cis pe oameni şi după gândurile care-i însufleţesc şi după puterea lor făptuitoare. In diversele pro­bleme, aduce acelaş dar de ana­liză, de chibzuită destrămare a te­­săturii cauzale, de fixare antici­pată a consecinţelor inevitabile. Un optimism robust, o încredere nesdruncinată in posibilităţile vii­toare ale neamului românesc, şi a­­cest optimism naţionalist ii simţi respirând în fiecare frază, cuce­­rindu-i toate gândurile, învingând toate îngrijorările. Rar mi-a fost dat să pot întâlni, la oamenii politici pe care i-am frecventat, preocupări permanente de nevoile statului, cum am văzut la Patriarhul Miron. Primejdia de la Nistru, neastâmpărul Ungariei, pro­­blema minorităţilor, starea gospo­dăriei româneşti, problemele ac­tuale ale culturii româneşti, asu­pra tuturor a meditat îndelung, cu toată iubirea pentru destinele nea­mului românesc. Adesea, ascultându-i vorba do­­moală, mângâetoare aproape, de­finind totuş o judecată sigură, spri­jinită pe examinarea­­severă a fap­telor, desprinzând, din vălmăşagul confuz al actualităţii, germenii cre­­­atori ai zilei de mâine, fixând li­nia soluţiilor mântuitoare, ai im­presia unui prinţ al bisericii — conducător de stat, aşa precum a fost pe vremuri în Franţa un Ri­chelieu. Dacă, sub adevăratu­­ as­­pect, Patriarhul­ Regent nu este cunoscut, faptul se datoreşte gri­jei de a nu păşi înaintea omului bisericii, omul politic, înaintea di­vinului, lume şli­e preocupări. Şi, pentru noi, românii din ve­chiul regat, Patriarhul Miron mai are şi o altă semnificaţie. A fost a­­les mitropolit primat ca un omagiu al bisericii de aici, bisericii luptă­toare pentru cauza naţională din Ardeal, ca un prinos de iubire, de bucurie pentru frăţescul ceas al unirii. Şi, în această alegere, se definea şi atitudinea morală a ve­chiului regat pentru noile ţinuturi şi sensul unirii. Au fost, în aceşti zece ani dela unire, ceasuri de rătăcire; patima şi zavistia politică nu odată au în­tunecat minţile, au deslănţuit în­vrăjbiri, au scuipat vorbe de pă­cătoasă profanare a unirii. Deo­parte şi de alta a Carpaţilor s’au rostit cuvinte grele: minţile, îne­­bunite de ura politică dintre par­tide, au uitat totul şi nu s’au sfiit să mârâe nemernice regrete pen­tru sfânta împărtăşanie istorică a unirii. S’au svârlit învinuiri şi ges­tunie de ameninţare n’au lipsit. Partidele s’au luat la întrecere, pentru a dovedi cât de puţin cân­tăreşte, în cumpăna intereselor lor, noţiunea patriei. Fiecare discurs rostit era o torţă incendiară; mai bine să-i dea foc casei părinteşti decât să nu fie singur stăpân în ea. Dacă s’ar strânge, într’o carte a rătăcirilor, tot ce-au rostit oa­menii politici din toate partidele şi nu odată, tot ce-au putut rosti în ceasuri de dementă mânie, fie­care cuvânt fiind un atac împo­triva unităţii neamului, ce formi­dabil rechizitor naţionalist s’ar desprinde din această acumulare de stupide erori! In această horă a patimilor, s’a spovedit inferioritatea naţională a partidelor, toate hulpave de pu­tere. Patriarhul Miron, nu odată mâh­nit de toate lepădările vinova­telor rătăciri, a rămas credincios primului ceas al unirii. Vechiului regat i-a purtat o iubire mişcă­toare, iubire pentru toată jertfa înălţătoare a răsboiului, pornit cu acea transfigurare idealistă a unei mari chemări istorice, care se cere îndeplinită. Când, in Ardeal, se rosteau, de patima neghioabă de partid, unele cuvinte ofensa­toare pentru vechiul regat, nimeni nu a fost mai întristat ca Patriar­hul Miron. Avea sentimentul unei imense ingratitudini faţă de ţara ce a cunoscut tragedia înfrângerii, devastările ocupaţiei, şi la fiecare casă plânsetul pentru un mort. Spiritul adevărat al Ardealului se sbuciuma în Patriarhul Miron, spi­ritul acelui Ardeal care a rămas românesc împotriva unui mileniu­­ de vitregie a istoriei, spiritul ace­lui Ardeal,care şi-a formulat cre­zul politic, rostind această deviză de luptă pentru unitatea naţională: „Soarele românismului de la Bucu­reşti răsare”. Şi statornic a rămas credincios acestei devize Patriar­hul Miron. S-a încercat, chiar cu prilejul sărbătoririi celor douăzeci de ani de când a fost ales episcop,­in con­gresul naţional-bisericesc, să se e­­xecute o mişcare strategică de re­­gistrat al politicianismului. Patriarhul Miron a rostit ace­leaşi îndemnuri de solidaritate mo­rală: „Eu doresc să ne ferim, ca de foc, să alimentăm certurile nu numai dintre fraţi, dar şi intre ce­lelalte neamuri conlocuitoare”. U­­nitate românească şi îngăduinţă u­­mană faţă de minorităţi. Sărbătorirea Patriarhului Miron, are sensul unei preamăriri a unui animator al unităţii morale a nea­mului românesc, unui ctitor al noi­lor aşezări ale statului român, aşe­zări ce se fac cu trudă, cu sbucium, dar şi cu neclintită credinţă în des­tinul neamului pentru viitorul pri­nos ce-l va aduce culturii umane. Din satul Topliţa, din unică casă de ţărani bănăţeni, a pornit şeful bisericii noastre ortodoxe şi tuto­rele regelui minor. Tot sensul des­­voltării noastre istorice, tot ritmul vieţii noastre politice stă în dru­mul străbătut de Patriarhul Miron. Pamfil Şeicaru Popas duminical Săr­bâtorirea Patriarhului Miron PATRIARHUL MIRON “ 5 S PAGINI 3 CD Luni S3 Noomfirt# 1919 «rector: PAMFIL iltCASI RIDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SARINDAR No. 4 Ytitfon: IHnctic fi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia «iMicaPublicitate 373/2S ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 1OO pe 3 luni Pentru Bănci, instituţiona­ţi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1­00 m­ aug Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele Încep la 1 și 15 ale Ricărei luni «SBHB—SWBM—SWBB» Citiți in pagina VII­­»a Taxa scontului a fost re­usă * Limrescanii reintri în Parlament? Printre sburători Dacă nu ţi-ar fi spus cineva, seara trecută, că Aero-Clubul şi-a înviorat încăperile printr-o recep­ţie de sărbătoare,­­ ai fi privit cu mirare clădirea lipsită şi de strălucirea deosebită a candela­brelor, şi de escadrilele limuzine­lor ce aşteaptă pe invitaţi la ie­şire. Nici o zarvă de blaxoane, — ca la o nuntă selectă la „Domniţa Bălaşa“ sau la biserica Amzei, — nici o expoziţie de fracuri sau de decolteul­­. Ci, — pur şi simplu, — o reuniune de entuziasme, întru­nite spre a sărbători isprava celor doi piloţi ai raidului Paris-Bucu­­reşti, pe maiorul Burduloiu şi pe căpitanul observator Iacobescu, — câştigătorii cupei Bibescu, — che­maţi să-şi primească trofeul din mâinile celui care instituise acea­stă grea probă de rezistenţă şi de virtuozitate aeriană. Fără îndoială, — după cum în fuselajul lui Assolant se descoperă, după pornire, şi câte un pasager clandestin ca Schreiber, desco­peri siluete umoristice sau răzle­ţite şi în echipagiile civile ale ini­ţiativelor de încurajare a aviaţiei româneşti. întâlneşti, de pildă, fi­gura unui politician de suburbie ca a d-lui Alexandrescu (Temistocle), — cu ciocul şi pletele ciufulite ca de vântul unei elice, — pentru care devotamentul aeronautic nu poate însemna decât cel mult un confortabil platou de „decolare” e­­lectorală. Dar lăsând la o parte făptura d-lui Men­stocle Alexan­drescu, — şi discursurile lui inco­■ rente ca nişte filme fără subtit­luri, — mărturisim că am întâlnit arareori o atmosferă de mai Însu­fleţită camaraderie decât cea des­coperită zilele trecute, în mijlocul uniformelor tivite cu şuviţele de azur ale cerului. Şi apoi, de ce n’am adăoga că, atunci eiind toată lumea de „specialişti’’ combatea din răsputeri proectul raidului rea­lizat cu avionul JEfomasie Sfânta Maria“, cel care s’a lăsat robit şi convins de însufleţirea persua­sivă a generalului Rufinsky, a fost tot d. Temistocle Alexandrescu,­­ acceptând să gireze poliţele celor două milioane şi jumătate, necesa­re cumpărării aparatului?... Cu ta­riful acesta, mai putem refuza cui­va colaborarea şi vocaţiunea aero­nautică, — fie chiar că ele au alte mobile decât pura nostalgie a sbo­­rurilor eterice?... Ce reconfortantă impresiune de forţă bine cumpănită, şi de senin echilibru, se desprinde de pildă din chipul acestui maior Burduloiu,­­ pilot observator încă din timpul răsboiului, — isbânditor în circui­tul capitalelor Europei, — al doi­lea ofiţer laureat al concursului din 1928 al Poloniei şi Micii Antante, — triumfător al raidului Bucu­reşti- Paris, în sfârşit!... Croit, par’că, din tulpina unui stejar centenar de prin codrii Ardealului, — pare anume făcut să compenseze chipul de flo­rentin isteţ al căpitanului Iacobe­scu, pe care l-ai lua­t ml curând drept romancier decât drept lun­traş al negurii şi-al văzduhului!... Şi totuşi, — împreună au realizat acest minunat tur­ de­ forţă de re­zistenţă şi de îndemânare aeriană: un raid de peste zece ore, cu o vi­teză medie superioară celei de 200 km. pe oră, — cucerirea cupei Bi­bescu, pentru a cărei dobândire porniseră pe rând vâslaşi ai ceru­lui de talia lui Pelletier d’Aisy, Arrachart şi Chasles. O armă de elită este pe cale de a se forma astăzi, in cadrele noa­stre militare, — cu echipe de sbu­rători pe­ ale căror chipuri drago­stea pentru avion aşterne un fel de aer de familie, — lumina de no­bleţă a celor atraşi de ispititoarele chemări ale primejdiei şi-ale jert­fei. Câte prilejuri de amărăciune ar avea aceşti navigatori ai mor­ţii,­­ dacă ar sta să-şi spovedea­scă necazurile şi lipsurile ! Şi to­tuşi, nu am auzit în mijlocul lor de­cât aceeaşi frază, rostită cu a­­ceeaşi privire de înviorătoare adole­scentă : „Este arma cea mai fru­moasă, « aviaţia». E cea mai mi­nunată meserie". Ion Dimitrescu Jocul de pe planetă Statele.Unde au intrat cu hotărâre pe calea protecţionismului exclusivist. El tinde la eliminarea desăvârşită a produselor străine de pe piaţa a­me­­­­icană. Această politică este de­sigur una din cele mai grave ameninţări caci au existat pentru echilibrul economic al lumii şi în cele din urmă, pentru pa­ce. De după faţada de măsuri pur r iscate fi de interior, această ţară purcede la un imperialism economic extrem de agresiv, mulţumită căruia, crede, va ajunge să aservească o Europă dezbinată fi slăbită. Pentru spiritele europene, obişnuite cu o oarecare logici fl cari înţeleg obligaţiunile cari Incumbă unei pieii creditoare, politica Statelor­ Unite tA i.timul timp, este un amestec de con­­tradicţii fl de nonsensuri. Pretenţia însă, a celor de peste Atlantic, este de a fl realizat minunea de a vinde din ce in ce mai mult, cumparApt­ din ce 1» ce mai pufin fi reclamtiffi in acelag timp datorii!« de r&ad­ cari sunt origina dezechilibrului rtrew­eean, WaU-Streetul era însărcinat cte acest rol da pompă aspiranți care .zbatea s& înlocuiască afluxul de măr­­furi «trăise printr'un reflux de capi­­taluri americana. Nu a un sistem lip­ sit da ingeniozitate. Dar pleacă dela idee« simplistă ci Europa se va corn. ierta până la cap&t, ca un fiu clMph tor. Procedeul utilizat de Statele­ Urd, te nu înseamnă alt decât o «astă scoatere In vânzare a Europei prin. tr'o hlpotecare gradată a tuturor ime­nurilor el active. E o formă de Invaziane economică mult mai primejdioasă decât Invazia militară, și care s’a pornit, vicleană și Insidioasă încă din 1922. Noua lege mt ara In vedere Secii să accelereze procesul de lentă ex­­proptiere a lumii In folosul Americei. E neîndoios că oamenii politici şi 3 afaceri ai Statelor­ Unite nu-şi dau seama de primejdiile jocului. Dar re­­acţiunea nu contra încălcărilor impe­rialismului american va porni de la­­topoarele tinere ale lumii-nouă. Ca­nada, America de Sud şi Australia dau de pe acum semne de nemulțu­­mire eficace. Franţa, cu finanţele ei refăcute pa­­e din ce in ce mai preocupată de r­­­azia a cărei victimă aproape este... România e imperios chemată să-şi ocupe frontul ei modest in această ■■■tă. De pe urma unei coordonări a economiei europene, noi n’am avea decât de câştigat. Dr. Caligari MINIŞTRI: „De ce să rupi din bugetele noastre, domnule? Mai pune ceva contribuabili în talgerul celălalt!** — MINISTRUL DE FINANŢE: „Pun destui, nu vedeţi? Dar de* geabas că numai pielea şi oasele au rămas din ei!...*1

Next