Curentul, noiembrie 1929 (Anul 2, nr. 643-672)
1929-11-25 / nr. 667
\n ANUL II No. 667 Iată scuturata ultimele frunze Uscate ale toamnei şi iată sfârşit ciclul epistolar al domnului I. Mihalache. Nu ştim dacă harnicul şi însufleţîtul ministru al plugăriei a adăogat ceva la arta doamnei de Sevigné. Nu putem anticipa posteritatea, asigurând cititorii că duzina de răvaşe va intra într’o antologie viitoare, fie de stil şi compoziţie, fie o simplă antologie agricolă. E sigur , atât doar, că răvaşele au mers, cum spune franţulul, ca o scrisoare, la cutie, dar că în schimb, ogoarele au rămas tot nearate. Căci nu e destul o intenţie bună şi un cuvânt focos, ca să provoace fapta Mai ales când e vorba de acest mare copil şi acest copil mare, care e ţăranul nostru. El a ascultat lectura răvaşelor, cu acelaş scepticism cu care lasă să treacă de zece ani pe sub ochi şi prin urechi, tot soiul de programe, de făgădueli, de manifeste şi de asigurări. A lăsat să treacă vorba şi s’a întors la tradiţia lui, care nu e acea a unui bun gospodar, fiindcă a fi bun gospodar, n’a avut de unde învăţa până acum. Ogoarele au rămas nearate, vor fi însămânţate târziu, la primăvară, recolta dacă prin acelaş miracol al cerului va fi îmbelşugată o va vinde tot pe preţ prost, ca totul să fie cum o a mai fost E drept că pe alocuri, unii consilieri agricoli au cutezat să introducă un colectiv,la sfaturile bune, dar platonice ale domnului Mihaade. Adică au amintit plugarilor împroprietăriţi ca există un articol care ii obligă să-şi cultive pământul după bunele regule, mai amintindu-le apăsat, că nesupunerea atrage oarecare sancţiuni. Efectul a fost prompt. Dar ,iu cel aşteptat. Şefii de organizaţie locală , şi prefecţii s au năpusti, indignaţi asupra imprudenţilor consilieri. — Cum? Voiţi să ne îndepărtaţi popularitateal'la sate? Faceţi jocul opoziţiei? Daţi ţăranului drept să creadă că le-am putea lua îndărăt pământul, când am făgăduit că le vom mai da încă? Vă rog, mai domol. Temperaţi excesul de zel! Şi excesul de zel* a fost îndată temperat Plugarul a pierdut vremea citind şi comentând răvaşele ministeriale cu acel fin humor care face una din subtilele calităţi ale ţăranului român, dar nu s’a pus vrednic la treabă, acum toamna, când vitelerau in putere. A amânat lucrul ca întotdeauna, pe la primăvară, când vitele costelive, abia ieşite din iarnă, vor cădea în brazdă, fantomatice ca după o îndelungă şi cruntă opoziţie. Priviţi câmpurile- Sunt pustii Şi nearate. Ce va răsări oare din ele, când deocamdată n’au fost înseminţate decât cu floricele de stil? După uriaşul efort al răsboiului, în care energia umană a atins hotarele supreme ale acţiunii, naţiunile de astăzi par intrate în sincopa reculegerii,, extenuate şi lipsite de iniţiativă activă ca şi oamenii politici de la conducerea lor. Nu mai există nicăeri oameni de acţiune adevărată; toţi marii animatori au devenit prooroci de birou. Este atât de mare predilecţia pentru hârtie şi pentru buletine, încât ele se pot descoperi, — cu pachetele, — în fundul urnelor de la Cameră. Nu se mai iveşte nicăeri o energie care să se desfete în acţiune, — iar ultimul om din speţa aceasta dispărută, Clemenceau, îşi îndură agonia sub privirile de compătimire ale universului. Cezar Petrescu Hua Domnului S’au împlinit douăzeci de ani în toamna aceasta de când în Biserica Hermănă Ortodoxă a pătruns clanul neliniştei şi al schimbărilor. In toamna anului 1909, marele muncitor Spiru Haret a adus, in discuţia Sf. Sinod, legea consistoriului superior bisericesc şi a ridicat protestele şi blestemele Episcopului Gherasim Safirin. Focul răsutatirii şi al mâniei, aprins deocamdată in pridvorul canoanelor, a mers mai departe, cuprinzănd iatacurile şi intimităţile unui înalte feţe ierarhice de pe atunci.. intenţiile şi râvna lui Spiru Haret erau impunătoare. Toţi câţi cu,năşteau de aproape pe acest om, atât de devotat binelui obştesc, erau de partea lui şi a legei lui... Dar astăzi, după douăzeci de ani, colaboratorii lui şi eltusiaştii lui admiratori încep să fie cercetaţi, în conştiinţă, de fantoma îndoe. Iii... Ne aducem aminte de acele sile — cari par alât de vechil — până undeva, într’un castel singuratic şi inaccesibil, se adunau făra zgomot arhiereii credinţei strămoşeşti. Erau toţi bărboşi,, gletoşi şi înveliţi în zaimful negru al simbolismului monahal. Nu erau toţi ungeri, în trup omenesc, nu erau toţi cărturari, nu erau poate lipsiţi deriîilte şi ascunse cicatrice mor de... Dar aveau toţi ceva deosebit şi greu de precizat, un aer, un stil, o discreţiune, cari aminteau, într’un fel, de curţile împărăteşti şi de cioplirea celor ce văd zilnic faţa Cezarului. Aceşti oameni, îmbrăcaţi în haine orientale şi pogonaţi ca personagiile din Biblie, veneau întradevăr in încăperile împărăteşti, din umbra mănăstirilor şi din disciplina utreniilor netrecute cu vederea... Spiru Harid, omul cugetării matematice şi al apostolatului laic, nu şi-a dat seama niciodată că împrejurul tronului lui Hsus Christos nu poţi să institueşti gardă republicană. Duhul Bisericii Ortodoxe, tradiţionalismul nostru arhieresc, misterul respingător de matematică în care plutesc deapururi turnurile cetăţii noastre dogmatice... piereau în faţa lui Spiru Hirret şi se asfixiau subt dosarele voluminoase, adunate de meticulosul ministru, din activitatea satanică a unor vlădici şi profesori teologi de pesliferată amintire. Greşala lui Haret — toţi ailezau să o ţie în seamă ! — a 'fost greşala multor reformatori': voind sa ■regenereze Biserica, i-a tulburat constituţia. De la Haret încoace sintem în perioada experienţelor şi a transformărilor. In deosebi■ experimentatorii democratici, înarmaţi cu foarfecă lui Şaguna, au făcut energica bărbierie, pe capul Bisericii comate şi aristocrate. Ce va ieşi din toate aceste încercari şi dureri? Unde vom, ajunge cu această nouă arhitectură canonica, graţie căreia, din altar, dai dea dreptul în piaţă şi în formare cui politic?... Cum va arăta la chip biserica românească de peste un sfert de veac ?... Cine poate să proorocească Dar cine poate să-şi domolească părerile de rău şi să nu privească spre trecut, când patima şi cutezanţa politică vor azi să dea concerte în pronaosul Bisericii ! Gala Galaction La tot pasul numai plânsei pentru o democraţie absentă, până şî „Viitorul“, oficiosul partidului liberal, denunţă pe „vrăjmaşii democraţiei“ şi se anunţă hotărît „să opună concepţia lui sincer democratică faţă de falşii democraţi de aventură1*. De fapt, ceea ce ar forma spiritul democratic, libera selecţie a valorilor, în afară de orice considerent de clasă, există la noi. Democraţia a însemnat o lărgire a bazei de recrutare a elementelor de conducere, considerentele de naştere, blazonul pierzând orice fel de valoare, regimul reprezentativ a înlocuit regimul ereditar. Nimeni nu te întreabă de unde vii, ce strămoşi ti s’au perindat în dregătoriile ţării, câte slugi ai avut acasă, câte guvernante te-au dădăcit; ceea ce ţi se cere — cum este şi firesc —■ sunt numai însuşirile personale, valoarea ta intrinsecă fiind elementul decisiv, într-o justă întrebuinţare socială. In această privinţă, suntem ţara cea mai lipsită de obstacole in circulaţia valorilor, aşa cum sunt şi câte sunt. Nimic nu l-a împiedicat pe Ion Mihalache, fiu de clăcaş de Cârcinov, să străbată vertiginos toată erarhia politică. Am luat un exemplu, care poate fi multiplicat in voe. A fost sărbătorit în congresul naţional-bisericesc Patriarhul Miron, pentru împlinirea a douăzeci de ani de când a fost ales episcop. Fiul de ţăran din Toplița (Banat), ajuns print al bisericii răsăritene şi tutore al regelui minor, se poate o mai liberă circulaţie a valorilor spre locurile de conducere ale statului? Oricine s- apropiat de Patriarhul Regent Miron a fost uimit de acel aer de firească aristocraţie pe care îl respiră. Mâinile fine, fruntea înaltă, ochii limpezi ce străbat, privind, până în adâncul sufletului, o siguranţă dominatoare în gesturi, în atitudini, o indulgenţă larg cuprinzătoare, care-i dă acea linişte a înălţimilor. Nu odată mi-a fost dată cinstea de a-i asculta în intimitate vorbind, fără nici un fel de reticenţă oficială, despre oameni, despre împrejurări. Şi am fost impresionat de aceeaş judecată cuminte, dire cântăreşte precis pe oameni şi după gândurile care-i însufleţesc şi după puterea lor făptuitoare. In diversele probleme, aduce acelaş dar de analiză, de chibzuită destrămare a tesăturii cauzale, de fixare anticipată a consecinţelor inevitabile. Un optimism robust, o încredere nesdruncinată in posibilităţile viitoare ale neamului românesc, şi acest optimism naţionalist ii simţi respirând în fiecare frază, cucerindu-i toate gândurile, învingând toate îngrijorările. Rar mi-a fost dat să pot întâlni, la oamenii politici pe care i-am frecventat, preocupări permanente de nevoile statului, cum am văzut la Patriarhul Miron. Primejdia de la Nistru, neastâmpărul Ungariei, problema minorităţilor, starea gospodăriei româneşti, problemele actuale ale culturii româneşti, asupra tuturor a meditat îndelung, cu toată iubirea pentru destinele neamului românesc. Adesea, ascultându-i vorba domoală, mângâetoare aproape, definind totuş o judecată sigură, sprijinită pe examinareaseveră a faptelor, desprinzând, din vălmăşagul confuz al actualităţii, germenii creatori ai zilei de mâine, fixând linia soluţiilor mântuitoare, ai impresia unui prinţ al bisericii — conducător de stat, aşa precum a fost pe vremuri în Franţa un Richelieu. Dacă, sub adevăratu aspect, Patriarhul Regent nu este cunoscut, faptul se datoreşte grijei de a nu păşi înaintea omului bisericii, omul politic, înaintea divinului, lume şlie preocupări. Şi, pentru noi, românii din vechiul regat, Patriarhul Miron mai are şi o altă semnificaţie. A fost ales mitropolit primat ca un omagiu al bisericii de aici, bisericii luptătoare pentru cauza naţională din Ardeal, ca un prinos de iubire, de bucurie pentru frăţescul ceas al unirii. Şi, în această alegere, se definea şi atitudinea morală a vechiului regat pentru noile ţinuturi şi sensul unirii. Au fost, în aceşti zece ani dela unire, ceasuri de rătăcire; patima şi zavistia politică nu odată au întunecat minţile, au deslănţuit învrăjbiri, au scuipat vorbe de păcătoasă profanare a unirii. Deoparte şi de alta a Carpaţilor s’au rostit cuvinte grele: minţile, înebunite de ura politică dintre partide, au uitat totul şi nu s’au sfiit să mârâe nemernice regrete pentru sfânta împărtăşanie istorică a unirii. S’au svârlit învinuiri şi gestunie de ameninţare n’au lipsit. Partidele s’au luat la întrecere, pentru a dovedi cât de puţin cântăreşte, în cumpăna intereselor lor, noţiunea patriei. Fiecare discurs rostit era o torţă incendiară; mai bine să-i dea foc casei părinteşti decât să nu fie singur stăpân în ea. Dacă s’ar strânge, într’o carte a rătăcirilor, tot ce-au rostit oamenii politici din toate partidele şi nu odată, tot ce-au putut rosti în ceasuri de dementă mânie, fiecare cuvânt fiind un atac împotriva unităţii neamului, ce formidabil rechizitor naţionalist s’ar desprinde din această acumulare de stupide erori! In această horă a patimilor, s’a spovedit inferioritatea naţională a partidelor, toate hulpave de putere. Patriarhul Miron, nu odată mâhnit de toate lepădările vinovatelor rătăciri, a rămas credincios primului ceas al unirii. Vechiului regat i-a purtat o iubire mişcătoare, iubire pentru toată jertfa înălţătoare a răsboiului, pornit cu acea transfigurare idealistă a unei mari chemări istorice, care se cere îndeplinită. Când, in Ardeal, se rosteau, de patima neghioabă de partid, unele cuvinte ofensatoare pentru vechiul regat, nimeni nu a fost mai întristat ca Patriarhul Miron. Avea sentimentul unei imense ingratitudini faţă de ţara ce a cunoscut tragedia înfrângerii, devastările ocupaţiei, şi la fiecare casă plânsetul pentru un mort. Spiritul adevărat al Ardealului se sbuciuma în Patriarhul Miron, spiritul acelui Ardeal care a rămas românesc împotriva unui mileniu de vitregie a istoriei, spiritul acelui Ardeal,care şi-a formulat crezul politic, rostind această deviză de luptă pentru unitatea naţională: „Soarele românismului de la Bucureşti răsare”. Şi statornic a rămas credincios acestei devize Patriarhul Miron. S-a încercat, chiar cu prilejul sărbătoririi celor douăzeci de ani de când a fost ales episcop,in congresul naţional-bisericesc, să se execute o mişcare strategică de registrat al politicianismului. Patriarhul Miron a rostit aceleaşi îndemnuri de solidaritate morală: „Eu doresc să ne ferim, ca de foc, să alimentăm certurile nu numai dintre fraţi, dar şi intre celelalte neamuri conlocuitoare”. Unitate românească şi îngăduinţă umană faţă de minorităţi. Sărbătorirea Patriarhului Miron, are sensul unei preamăriri a unui animator al unităţii morale a neamului românesc, unui ctitor al noilor aşezări ale statului român, aşezări ce se fac cu trudă, cu sbucium, dar şi cu neclintită credinţă în destinul neamului pentru viitorul prinos ce-l va aduce culturii umane. Din satul Topliţa, din unică casă de ţărani bănăţeni, a pornit şeful bisericii noastre ortodoxe şi tutorele regelui minor. Tot sensul desvoltării noastre istorice, tot ritmul vieţii noastre politice stă în drumul străbătut de Patriarhul Miron. Pamfil Şeicaru Popas duminical Sărbâtorirea Patriarhului Miron PATRIARHUL MIRON “ 5 S PAGINI 3 CD Luni S3 Noomfirt# 1919 «rector: PAMFIL iltCASI RIDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SARINDAR No. 4 Ytitfon: IHnctic fi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia «iMicaPublicitate 373/2S ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 1OO pe 3 luni Pentru Bănci, instituţionaţi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 100 m aug Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele Încep la 1 și 15 ale Ricărei luni «SBHB—SWBM—SWBB» Citiți in pagina VII»a Taxa scontului a fost reusă * Limrescanii reintri în Parlament? Printre sburători Dacă nu ţi-ar fi spus cineva, seara trecută, că Aero-Clubul şi-a înviorat încăperile printr-o recepţie de sărbătoare, ai fi privit cu mirare clădirea lipsită şi de strălucirea deosebită a candelabrelor, şi de escadrilele limuzinelor ce aşteaptă pe invitaţi la ieşire. Nici o zarvă de blaxoane, — ca la o nuntă selectă la „Domniţa Bălaşa“ sau la biserica Amzei, — nici o expoziţie de fracuri sau de decolteul. Ci, — pur şi simplu, — o reuniune de entuziasme, întrunite spre a sărbători isprava celor doi piloţi ai raidului Paris-Bucureşti, pe maiorul Burduloiu şi pe căpitanul observator Iacobescu, — câştigătorii cupei Bibescu, — chemaţi să-şi primească trofeul din mâinile celui care instituise această grea probă de rezistenţă şi de virtuozitate aeriană. Fără îndoială, — după cum în fuselajul lui Assolant se descoperă, după pornire, şi câte un pasager clandestin ca Schreiber, descoperi siluete umoristice sau răzleţite şi în echipagiile civile ale iniţiativelor de încurajare a aviaţiei româneşti. întâlneşti, de pildă, figura unui politician de suburbie ca a d-lui Alexandrescu (Temistocle), — cu ciocul şi pletele ciufulite ca de vântul unei elice, — pentru care devotamentul aeronautic nu poate însemna decât cel mult un confortabil platou de „decolare” electorală. Dar lăsând la o parte făptura d-lui Menstocle Alexandrescu, — şi discursurile lui inco■ rente ca nişte filme fără subtitluri, — mărturisim că am întâlnit arareori o atmosferă de mai Însufleţită camaraderie decât cea descoperită zilele trecute, în mijlocul uniformelor tivite cu şuviţele de azur ale cerului. Şi apoi, de ce n’am adăoga că, atunci eiind toată lumea de „specialişti’’ combatea din răsputeri proectul raidului realizat cu avionul JEfomasie Sfânta Maria“, cel care s’a lăsat robit şi convins de însufleţirea persuasivă a generalului Rufinsky, a fost tot d. Temistocle Alexandrescu, acceptând să gireze poliţele celor două milioane şi jumătate, necesare cumpărării aparatului?... Cu tariful acesta, mai putem refuza cuiva colaborarea şi vocaţiunea aeronautică, — fie chiar că ele au alte mobile decât pura nostalgie a sborurilor eterice?... Ce reconfortantă impresiune de forţă bine cumpănită, şi de senin echilibru, se desprinde de pildă din chipul acestui maior Burduloiu, pilot observator încă din timpul răsboiului, — isbânditor în circuitul capitalelor Europei, — al doilea ofiţer laureat al concursului din 1928 al Poloniei şi Micii Antante, — triumfător al raidului Bucureşti- Paris, în sfârşit!... Croit, par’că, din tulpina unui stejar centenar de prin codrii Ardealului, — pare anume făcut să compenseze chipul de florentin isteţ al căpitanului Iacobescu, pe care l-ai luat ml curând drept romancier decât drept luntraş al negurii şi-al văzduhului!... Şi totuşi, — împreună au realizat acest minunat tur de forţă de rezistenţă şi de îndemânare aeriană: un raid de peste zece ore, cu o viteză medie superioară celei de 200 km. pe oră, — cucerirea cupei Bibescu, pentru a cărei dobândire porniseră pe rând vâslaşi ai cerului de talia lui Pelletier d’Aisy, Arrachart şi Chasles. O armă de elită este pe cale de a se forma astăzi, in cadrele noastre militare, — cu echipe de sburători pe ale căror chipuri dragostea pentru avion aşterne un fel de aer de familie, — lumina de nobleţă a celor atraşi de ispititoarele chemări ale primejdiei şi-ale jertfei. Câte prilejuri de amărăciune ar avea aceşti navigatori ai morţii, dacă ar sta să-şi spovedească necazurile şi lipsurile ! Şi totuşi, nu am auzit în mijlocul lor decât aceeaşi frază, rostită cu aceeaşi privire de înviorătoare adolescentă : „Este arma cea mai frumoasă, « aviaţia». E cea mai minunată meserie". Ion Dimitrescu Jocul de pe planetă Statele.Unde au intrat cu hotărâre pe calea protecţionismului exclusivist. El tinde la eliminarea desăvârşită a produselor străine de pe piaţa ameicană. Această politică este desigur una din cele mai grave ameninţări caci au existat pentru echilibrul economic al lumii şi în cele din urmă, pentru pace. De după faţada de măsuri pur r iscate fi de interior, această ţară purcede la un imperialism economic extrem de agresiv, mulţumită căruia, crede, va ajunge să aservească o Europă dezbinată fi slăbită. Pentru spiritele europene, obişnuite cu o oarecare logici fl cari înţeleg obligaţiunile cari Incumbă unei pieii creditoare, politica Statelor Unite tA i.timul timp, este un amestec de contradicţii fl de nonsensuri. Pretenţia însă, a celor de peste Atlantic, este de a fl realizat minunea de a vinde din ce in ce mai mult, cumparApt din ce 1» ce mai pufin fi reclamtiffi in acelag timp datorii!« de r&ad cari sunt origina dezechilibrului rtreweean, WaU-Streetul era însărcinat cte acest rol da pompă aspiranți care .zbatea s& înlocuiască afluxul de mărfuri «trăise printr'un reflux de capitaluri americana. Nu a un sistem lip sit da ingeniozitate. Dar pleacă dela idee« simplistă ci Europa se va corn. ierta până la cap&t, ca un fiu clMph tor. Procedeul utilizat de Statele Urd, te nu înseamnă alt decât o «astă scoatere In vânzare a Europei prin. tr'o hlpotecare gradată a tuturor imenurilor el active. E o formă de Invaziane economică mult mai primejdioasă decât Invazia militară, și care s’a pornit, vicleană și Insidioasă încă din 1922. Noua lege mt ara In vedere Secii să accelereze procesul de lentă exproptiere a lumii In folosul Americei. E neîndoios că oamenii politici şi 3 afaceri ai Statelor Unite nu-şi dau seama de primejdiile jocului. Dar reacţiunea nu contra încălcărilor imperialismului american va porni de latopoarele tinere ale lumii-nouă. Canada, America de Sud şi Australia dau de pe acum semne de nemulțumire eficace. Franţa, cu finanţele ei refăcute pae din ce in ce mai preocupată de razia a cărei victimă aproape este... România e imperios chemată să-şi ocupe frontul ei modest in această ■■■tă. De pe urma unei coordonări a economiei europene, noi n’am avea decât de câştigat. Dr. Caligari MINIŞTRI: „De ce să rupi din bugetele noastre, domnule? Mai pune ceva contribuabili în talgerul celălalt!** — MINISTRUL DE FINANŢE: „Pun destui, nu vedeţi? Dar de* geabas că numai pielea şi oasele au rămas din ei!...*1