Curentul, ianuarie 1930 (Anul 3, nr. 709-729)
1930-01-11 / nr. 709
ANUL Ili No. 709 S PAGINI3 TM \ \ Sâmbătă 11 Ianuarie 1930 Direttor: PAMFIL ŞEICAfiO REDACŢIA $1 ADM1N15TKAT1A STRADA SARINDAR No. 4 Yulllos: Direcţia ţi Redacţia 364/99 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate379/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 iuni. Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Institution ol Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate; Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni Constrângerea libertăţii presei Spuneam ieri, că legea care intenţionează să gâtuie libertatea presei, va împinge exact la rezultate contrarii celor urmărite de legiuitor-Constrângerea e o provocare-Constrângerea va biciui inteligenţele, va ascuţi scrisul, va stabili o complicitate tacită şi indisolubilă, între scriitor şi lector- Constrângerea ne va transforma pe toți în conspiratori- Nu uitaţi, că sub regimul cenzurii, ziarele cele mai căutate au fost întotdeauna cele mai aspru lovite de cenzură. E în firea lucrurilor. O lege oricât de draconică sau oricât de perfidă, nu va putea sfărma această realitate psichologică, durând de la Adam şi Eva: curiozitatea lucrului interzis-Ne vom întoarce la fabulă. Vom spune adevărul, interzis de aşa zisa lege a onoarei, sub formă de basm, de legendă, de dialog între animale mai mult sau mai puţin politice, aşa cum ne-au învăţat Kulov, Donici, Grigore Alexandrescu, Florian şi La Fontaine. Cititorul va înţelege perfect cine e boul şi viţelul, dar legea nu ne va putea condamna pe simple prepusuri. Mai mult încă, legea nu ne-ar putea urmări dacă vom vorbi bunăoară despre o familie de turişti americani in voiaj în Europa, regi ai oţelului ori ai automobilului ori fotogenică familie de exibiţionişti cinematografici, în care cititorul va identifica pe cine va crede, chiar dacă va depăşi intenţiile noastre şi va atribui rolurile acestor personagii romanţate cine ştie căror persoane sus puse. Apărarea onoarei va fi salvată în forma impusă de lege şi va fi cu atât mai crunt dejucată în acordul tacit, dintre mine, autor de articole şi lector. Oare legile şi decretele atât de feroce ale celui de al doilea Imperiu, au împiedicat să apară toate sobriquetele care desigur în ziare, cărţi, broşuri, gravuri, cântece şi reviste, familia imperială sub porecla, când : La Familie Riquiqui, când Les Saltimbanques, când Leurs Majestés dégomées, cândVi. et M-me Badinquet ? Citam aceste exemple cunoscute chiar de cel mai puțin informat răsfoitor al istoriei franceze dintre anii 1850—1870, pentru a arăta cât de eronată e premiza legiuitorului- Pentru a aminti ce primejdie și ce provocare poate însemna o asemenea lege- Pentru a face dovadă anticipată, de rezultatele psichologice absolut opuse intenţiilor care au inspirat într’un prost moment, spiritul acestei legi jignitoare, stupide şi inutile Când mâine vom avea douăzeci de gazetari trimişi în temniţă să ispăşească un act de curaj, fiţi siguri că opinia publică va fi alături cu ei, nu cu cei care i-au condamnat.. Regele Carol a rămas mare, fără să îi sugrumat libertatea presei. Regele Ferdinand a rămas mare, fără să aibă nevoie intru aceasta de o lege care să-i apere onoarea. Lui, cel înscris în istorie: Ferdinand I Loaialul. A apela la mijloace, de care acești doi mari făuritori ai României Mari n’au avut nevoie, înseamnă a te socoti prin faptele ori prin intenţiile tale, mai prejos de purele Lor fapte şi intenţii- E o realitate pe care o poate sezisa şi o logică de copil-A! E vorba de defăimarea omului politic ? E nevoie de o lege care să-i apere onoarea de ofense şi de calomnii ? Dar Doamne ! Cine mai cutează să grăiască astăzi despre onoarea unui om politic? Ei între ei se înjură, se acuză, se scuipă, se împacă şi iar se învinuesc, cu atât de desmăţata dispreţuire a oricărei măsuri, încât nici o lege nu-i mai poate apăra.Dacă un ins, în viaţa lui privată ar săvârşi atâtea felonii, ar arunca şi ar primi atât de grave învinuiri, şi-ar schimba amiciţiile şi şi-ar trafica influenţa cu atâta sfruntare cum o face insul politic nn .„interesul politic“, fiţi siguri că nimeni nu i-ar întinde mâna şi ar rămâne pentru totdeauna descalificat-Presa este ea oare vinovată, de această desgustătoare şi hâdă degradare a sentimentului de demnitate omenească? Ea n’a făcut decât să înregistreze mai puţin de a zecea parte, din ceia ce un fruntaş politic declară la tribună publică despre alt fruntaş politic advers. Ni se impune supliciul tăcerii? Perfect Vom replica prompt cu un vârf de oţel încă mai ascuţit, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie să pribegim în altă ţară, aşa cum sub alte regimuri nefaste au plecat în surghiun, publiciştii francezi din anii 1850—1870 sau generaţia Odeştilor, a lui Vasile Alecsandri, a lui Bălcescu- Adevărul va fi mai crud, când va parveni pe hârtie tipărită în altă ţară. Nu pentru onoarea dinastiei, pe care nimeni din afara Ei, nu s’a gândit să o ofenseze. Nici pentru că ne înspăimântă legile d-lui. Grigoriţă Iunian şi ale d-lui Iuliu Maniu. Ci pentru morţii noştri, care au pierit pe toate câmpurile de bătălie ca să ne dea o ţară liberă, a noastră, nu un azil de surdo-muţi sau o catacombă de conspiratori. Căci dacă nu ne-am face această datorie până la capăt, a cum spunea alt gazetar de sub un regim de prigoană. August Vacquerie — „veacurile vor fi lucrat pentru nimic, inteligenţa e inutilă şi guvernului nu-i rămâne decât să ardă cărţile, să închidă şcolile, să dărâme bibliotecile şi în locul lor să semene iarba pe care va paşte-o o turmă omenească, târându-se în patru labe, între domirul ciobanului şi între cuţitul măcelarului“E adevărat că spre desăvârşita derâdere, de astădată va fi o turmă care şi-a ales singură, şi bacii şi măcelarii Ceia ce nu se poate spune despre bietele dobitoace, celelalte, care nu sunt ca omul, nici animale cuvântătoare și nici animale politice. Cezar Petrescu Cea mai bună propagandă... Ultimele bilanţuri artistice şi scandaloase ale activităţii teatrelor din provincie învederează că noi am avut dreptate atunci când am afirmat, că toată violenţa pe care o comporta subiectul, că teatrele naţionale din provinciile alipite nu există moralmente, iar fiinţa lor e justificată exclusiv de bugetul naţional care le nutreşte, şi de personajul femenin care le populează. E trist că într’o chestiune ca a■ ceasta, faptele vin aşa de curând să ne dea dreptate. Că aşa zisa „activitate“ a acestor nuclee artistice, se desfăşoară intr’o atmosferă ostilă, lucrul este neindoios. Că eforturile se risipesc in neant şi că situaţia reală este ascunsă celor in drept s’o cunoască, (ascunsă cu scopul precis ca aceste teatre remuneratorii să nu se desfiinţeze), e iarăşi lesne de verificat. Dar „deranjul*' produs astăzi la un teatru, nu e nici primul, nici ultimul. E un simptom trist. Un avertisment care pune din nou în discuţie problema propagandei noastre. Nu e destul să spânzuri firmă teatrală în capitalele de provincii, pentru a dormi liniştit că ai împlinit o datorie. Mijloacele pentru a ne apropia de minorităţi sunt altele, — cu totul sitele / N’am dori să umilim virginitatea intelectuală a nici unuî om politic de la noi, dar trebue să amintim in legătură cu această chestiune, lupta pentru seducerea minorităţilor, ir platoul lorrein Sarre, luptă care e o lecţie strălucită, de abilitate. Avem la îndemână un studiu documentat asupra rezultatelor obţinut, până în 1930, în efortul de refrancare a acestei provincii populate truite de foştii vasali ai Franţei. Studiul este scris de d. Henri Lorin, de -mutat de Gironda, un domn ceva maieştept decât tenorii de extracţiune democrafică, obişnuiţi la noi. In Sarry problema minorităţilor steune cu mult mai grav decât oriunde -se continent. Mozaicul minorităţii.este pus sub protecţia Societăţii Neundor, sub rezerva unui plebiscit ce se va face in 1935. Totuşi Sarre este singurul loc din Europa, unde se mai cultivă acel indoelnic desprit de Locarnote,odele de propagandă ale Francelei ? Iată-le denunţate simplu: „Singura propagandă a francezilor este aceea a prezenţei lor acolo, a spectacolului cotidian al existenţei lor laborioase şi familiale“. Când oare ne vom însuşi noi acest mijloc infailibil de propagandă naţională ? ! Când Romulus Dia»“ ofensei. Intr’un articol intitulat „Ofensele contra dinastiei“, d. N. lorga analizează în treacăt slugarnica lege care se îngrijeşte de apărarea familiei domnitoare şi a rudelor ei până in al treilea grad. Am arătat spiritul acestei legi de o perfidie în care se spovedeşte cea mai respingătoare abdicare de la bărbăţia unei atitudini oneste, ce nu are nevoe de nici o reticenţă spre a-şi exprima lapidar voinţa. Dar fiindcă d. N. Iorga readuce in discuţie „ofensele contra dinastiei“, punct de plecare al acestei legi sortite să rămână doar un simplu proect, vom analiza şi noi elementele ce ar justifica unele eventuale străşnicii. O dinastie înseamnă incarnarea principiului monarhic, autoritatea supremă in stat, continuitatea fizică a acestei autorităţi prin sistemul succesiunii ereditare, eliberarea supremei autorităţi de fluctuaţiile ereditare, de instabilitatea a ceea ce se numeşte opinie publică. Fiind deasupra tuturor, o dinastie trebue să înfăţişeze în acelaş timp toate virtuţile pe care le-ar dori să se practice poporul ale cărui destine se reprezintă. Familia monarhului trebue să reprezinte acea cuviinţă de ţinută, acea atitudine sfioasă de orice ar clătina armonia unei concepţii morale a vieţii de familie. Purtarea familiei regale este socotită ca un model de imitat de restul naţiei; deci orice gest se multiplică vertiginos, devine gestul firesc al poporului. De aici primejdia unor purtări prea deşănţate, de aici obligaţiile de severă supraveghere pe care trebue să ni le impună ,cei ce încarnează principiul monarhic: spre ei sunt aţintite privirile unui neam întreg. O dinastie cu apucături boeme poate fi, estetic, foarte originală şi simpatică, dar pentru principiul monarhic înseamnă o forţă da surpare. Un prinţ de Coroană cu care te-ai întâlni la aperitive sau ai frecventa aceeaş casă cu fete nostime şi nefiicile in generozităţi intime, un pinţ de Coroană cu care te-ai bate o burtă la „Capşa“ sau la „Tripovici“, un prinţ de Coroană care întârzia la bodega „Mircea“ şi zori s’ar drege cu o ciorbă de artă la „Mitică Dona“, un ascms- 3a prinţ de Coroană ar fi un cemplar nespus de simpatic, foarte opular, dar în acelaş timp nefar oricărei autorităţi a principiului nonarhic. Popularizarea prinţilor contra miroase a vulgaritate, iar mai ales în România este nevoe de imruchipuri severe ale autorităţei, iar nicidecum de ştrengari ai gesturilor prea puţin protocolare. Săpresupunem — ceea ce cu toţii ştim că este o ipoteză absurdă — că am avea un prinţ de Coroană cu apucăturile prinţului George al Serbiei, dar nuunul sub aspra supraveghere intr un castel, ci umblând liber, făcând boroboaţe, punând fantina regală in situaţii jenante, nimeni neindrăsnind să pue trau apucăturilor prinţului; atunci înseamnă o obligaţie a poporui de a suporta fanteziile scandaloase, iar dinastia să suporte ofensele unor purtări deşănţate? Fireşte că familia domnitoare trebue apărata prin legi severe de orice calomnie, de orice ofensă, să nu fie terfelită in coloanele ziarelor amatoare de scandal. Particularii, fiecare din noi ne putem apăra onoarea, putem cere socoteală ofensatorului; ţara insă este datoare să ceară socoteală, să tragă la răspundere pe oricine ofensează dinastia, care, direct, nu se poate apăra; onoarea ei este in mâinile ţârii, fiind onoarea ţării. Este aşa de comod să batjocoreşti pe rege, când ştii că, personal, regele nu-ţi poate răspunde!.. Atacul rămâne nu un act de curaj al opiniei, ci ne mojica laşitate. Dar tocmai fiindcă, onoarea dinastiei este onoarea ţării, nimănui dintre membrii dinastiei nu este îngăduit să uite acea severa autosupraveghere în fiecare mişcare, in fiecare atitudine pe care a luat-o. D. N. Iorga scrie : „Când dinastia e chemată, între ea şi naţie este un contract bilateral. Dinastia se pune în serviciul ţării. Ţara respectă pe i dinastia care s’a pus în serviciu, ei‘‘. Perfect adevărat, dar acest contract bilateral impune obligaţii bilaterale. Să presupunem că un prinţ moştenitor s’ar specializa in fugi amoroase, in scrisori de abdicare răspândite oricui, apoi reveniri, o călătorie, ţin copil şi iarăş fugă amoroasă peste hotare, iarăş abdicare, apoi divorţ. Câte campanii de presă ar echivala, ca dezastros efect de devalorizare morală a principiului monarhic, o asemenea faptă a unui •■»rinţ moştenitor? In definitiv, pamete contra familiilor regale au apărut în toate timpurile şi in toate ţările. Gură mai afurică ca a car dinastiei dinalului de Retz, neîntrecut pamfletar din timpul Frondei, nu a mai fost in a spurca o dinastie; şi totuşi, unific nu s a scimulat. Ce puteau pamfletele pline de fiere ale cardinalului de Retz, faţă de afirmaţia robustă a Bourbonkor? Un atac de presă nu poate dărâma ceea ce este solid construit; cel mai virulent pamfletar nu poate anula respiraţia de prestigiu, atunci când ea există. Şi mai este şi reacţia spiritului public împotriva unei campanii nedrepte, acea respingere a unei mmdarii tipărite, desgustul biruind curiozitatea. Deci, nimic de zis faţa de o lege ce-arapăra, cu un plus de scurbate, densete contra dinastiei; deşi, după noi, legile existente sunt prea sufpreme spre a sancţiona orice mitocănie a tiparului faţă da ce',ce încarnează principiul monarhic; dar fiind, cum spune d. N. lorga, un contract bilateral intre dinastie şi ţară, aceleaşi asigurări, aceleaşi garanţii trebue să le aibă şi ţara că nu va fi ofensată, tot d. Iorga spune: „contractul bilateral e rupt printr’o revoluţie înv , iugatoare“. Deci singura eşire a unei ţări nu poate fi decât puhoiul devastator al unei revoluţii pentru a sancţiona greşelile, evident grave, aie unei .masai. Nu este vorba la noi, discuţii ,~tc pur teoretică, dar cum sa credem — şi întreg trecu.e. u garantează — că nu s’ar putea trece un divorţ de sentimente intre dinastie şi ţară. Putem însă discuta acele matur.ee erori ce pot, a.nimvlate, ameninţa soliditatea ... aia a unei dinastii. Cum insă fi.i poate manifesta ţara neplăcerea , care i-o produc unele atitudini lea libere, un boemism ce nu eamn cază cu prestigiul monarhic? Au-i mai potrivit un cuviincios avertisment prin presă? (Fireşte, nu cuizând vocabularul de maidane, ci cu toată ţinuta demnă ce se CUvine. Cerem şi noi să fie menajată dinastia, dar apărarea dinastiei impotriva unor ofense nu înseamnă aplibarea dreptului ţării de a-şi manifesta unele mâhniri. Căci şi ţara poate fi grav ofensată. In momentul în care ni se aminteşte respectul, cuvenit maiestăţii regale, pentru ce nu am aminti că există şi o Majestate a Neamului?.. Pamfil Şeicaru Inepta dictatură a liberalilor, desfiinţase legile. Legalist scrupulos, d. Maniu a proclamat rezistenţa cetăţenească Era cea mai potrivită tactică revoluţionarismului pasiv al românului. Lupta s’a dus pe toate căile, in toată ţara, raliata şi stimulată de vocea cu sute de mii de guri, a presei. Curând dictatura fu izolată ca de un asediu real, în câteva edificii şi palate. De atunci, guvernarea uzurpatoare, n’a mai fost decât un simulacru. Căci în micii şi numeroşii sbiri şi complici răspândiţi pretutindeni, şi cari asigurau executarea bunului plac al uzurpatorilor, dăduse spaima- Autoritatea cu care erau învestiţi, era ruinată- Acte de răsvrătire nu s au petrecut-Dar o unanimă pasivitate amortiza, ca o apă, violenţa şi iuţeala oligarhicelor lovituri- Şi ostilitatea mută şi dârză a tuturora creia o atmosferă de opresiune, pornită din adâncuri, ca negura din râpi- Frica, o altă frică, şi o sinistră aşteptare, aceea pe care o întreţin confuzia şi nesiguranţa, paraliza pe agenţi şi buimăcea pe conducători- Populaţia se retrăgea in mizeria ei, şi în surda ei revoltă, lăsând în jurul guvernelor, golul, cu vasta lui ameninţare. Intre timp nu se mai încasau dările. Se dezorganizau serviciile- Se părăgineau avuţiile.» Când un duşman pătrunde într’un stup, albinele îi durează un mic sicriu de ceară sub care-l uită să moară, nesupărat. Îşi amintesc, miniştrii de azi, râvna cu care s’a zidit acest mausoleu imponderabil, de ură şi dispreţ, peste capetele îngâmfate ale dictaturii ? Nimic n’ar fi fost posibil fără concursul entuziast al presei- A dat glasurilor răzleţe ale oratorilor, marea rezonanţii a tirajelor.Şi n’ar fi fost deajuns atât« Amintim modesta parte a comentariilor ‘gazetăreşti, car alăturate strălucitelor texte oratorice ale vorbitorilor , de la Dacia şi de aiurea, îşi adăogiau umila lor forţa de persuasiune. Şi n’ar fi fost deajuns atât- Să nu insistăm.. Să întrebăm însă : toate acestea, pentru ce ? Pentru spectacolul instalării unei serii noui de miniştri, de prefecţi şi de primari, in guvernare ? Pentru curiozitatea ironică de a contempla noui chipuri de electori în ipostaza de salvatori de patrie ? Pentru sadismul unor noui experienţe ? Nu, ci pentru restaurarea libertăţilor şi a raporturilor legale.. Şi iată, guvernul Iuliu Maniu, după zece ani de grea sforţare, de mândră intransigenţă, s’a realizat. Şi s’a ţinut de cuvânt. A ridicat starea de asediu şi cenzura- Să recunoaştem acestui gest, dintâi, al său, virtutea de a răscumpăra orice alte păcate, afară de unul singur : acela de a cădea el însuşi în păcatul de fără de lege şi de violenţă abuzivă- Şi a căzut-Ultimele confiscări de reviste şi de ziare, dimpreună cu reînvierea unei cenzuri travestite, desvăluie obscura revoluţie săvârşită sub ochii noştri orbi-Spartacus, tyran- Mihalache, cenzor- Maniu, confiscator. In locul legalismului scrupulos până la inerţie, se flutură costumul de cauciuc al legii siguranţei statului, a raţiunii de stat, sub care dictatorul se umflă ca un pneu. Şi se adaugă, în confirmare, inchizitorialul, ignobilul, proiect de lege al presei. Nu-ţi vine a crede.» Timiditate? Demascare? Amândouă? O guvernare poate sau nu stabili moneda, poate sau nu echilibra bugetul. Acestea sunt mărunţişurile istoriei. Libertatea şi legalitatea sunt însă altceva. Şi d- Maniu sfarmă cu târnăcopul, adevăratul său soclu, acela de liberator- El, educatorul ţării întru rezistenţa cetăţenească. Poate că a uitat, foit cu nepăsarea omului care nu a auzit niciodată rostit numele autorului, „Le calvaire des héros”, —în care, Gabriel Reuillard se înclinase cu talent și cu pietate asupra durerilor indurate de marii martiri ai epopeei europene, comentând cu o patetica sobrietate umilirile trăite în zilele victoriei de invalizii războiului Prin ce minune au ajuns rândurile noastre, atunci, în mâinile autorului volumului . Câteva cuvinte de mulţumire, urmate mai târziu de adevărate spovedanii, — şi mai ales de dorinţa noastră de a cunoaşte mai temeinic pe necunoscutul al cărui chip nu-l văzusem niciodată, — a cărui slovă revela o sensibilitate atât de puţin atra-Dar ţara îşi aminteşte- Mai este timp şi pentru pocăinţă şi pentru amintire. Căci numai perseverenţa in greşală, ne poate pierde. Ion Vinea Pentru tănaşi şi proprietari Se anunţă — aşa cum se cam întâmplă în fiecare an de la războiu încoace, către începutul celei de a doua părţi a sesiunii parlamentare ordinarte , că ministrul justiţiei pregăteşte un nou proect de lege pentru o nouă reglementare a raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Prin alte ţări, problema acestor reporturi, care au beneficiat peste fit de caracterul excepţional izvorât din răsturnarea, consecutivă războiului, a valorilor mobiliare şi imobiliare, a fost rezolvată printr’o lege generală, stabilind odată pentru totdeauna criteriile, după care revenirea la normal să se săvârşească treptat, treptat, în raport cât mai direct cu normalizarea tuturor condiţiilor vieţii economice. La noi — ca şi in toate celelalte chestiuni de seamă — intervenţia Statului nu a f°st nici curajoasă, nici salutară , in locul unui gest de energie, care ar fi trebuit să stea la baza orânduirii generale a acestor raporturi, s’a recurs la expedientul legilor pe termene scurte, la succesiva îngrădire a avantagiilor chiriaşului, nâzuindu-se spre normal ,pe calea mai multor legi din ce în ce mai puţin protecţioniste, care au avut regulat acelaş efect: nemulţumirea tuturor celor interesaţi. Fiecare votare a unei asemenea legi era precedată de cam acelaş discurs al respectivului ministru de justiţie: proectul, ce -Se prezintă, e numai o soluţie tranzitorie, problema urmând a se rezolva in general, printr’o politică a construcţiilor, de apropiată inaugurare şi stăruitoare conducere spre ţel. Este inutil să mai observăm că politica construcţiilor n’a depăşit niciodată cadrul discuţiilor parlamentare. Rezultatul a fost că s’a construit — la Bucureşti, mai ales — destul de mult, dar s'a construit scump, așa încât chîr.ctjul nevoiaș, pe care. legea il expulzează din sfera ei de proteguțre, tot nu are unde să ». mute. chiriile caselor recent construite, grevate in genere de enorme dobânzi, făcându-le absolut inabordabile. Urmarea: o sumă importantă de apartemente stau goale, în timp ce o sumă — tot atât de importantă — de chiriaşi aşteaptă, cu inimile cât purecii, legea cea nouă a d.lui Iunian, care, după cum anunţă ziarele, va protegul „pe funcţionarii publici şi pe chiriaşii nevoiaşi’’. Formula e vagă, prin „funcţionari publici’’, care beneficiază de protecţia legii, se înţeleg şi acei şefi sau subşefi de administraţii, cari, cu lefuri, misii, jetoane şi diurne, ejung la venituri de peste un milion anual? lai■ dintre „chiriaşii nevoie,şi“ nu vor fi cumva excluşi acei, cari au după ce bea apă, dar cărora profesiunea le impune o locuinţă mai ca lumea, n putându-se avea, sub regimul liberei tranzacţii, decât ca chirii de la o sută de mii de lei în sus ? Sunt îngrijorări, cari stăpânesc deopotrivă, şi pe chiriaşi, şi pe proprietari. Ar fi bine deci ce e proectul, ce se pregăteşte, să nu fie ticluit in atmosfera de taină geloasă, care imprejmuieşte de la o vreme ministerul justiţiei şi să nu cadă, pacoste, pe capetele celor interesaţi, ca pate celelalte surprize, cu care tot ceută să ne obicinuiască d. Grigore Iunian. A. Pecelar: „Rezistenţa Cetăţenească“ „Nu se poate nega faptul că la noi parlamentul a fost întotdeauna numit de guvern, iar alegerile un simulacru de ratificare". D. general Averescu în articolul ,,Occidentalizare“. D. GOCA : Bine, șefule, eu le fac, dar cine te pune pe d-ta să te spui ca să ne înjure lumea pe amândoi ? Romanul iluziei de dragoste Sabriel Reuîilard: „L’amour“) de ION DBMITBESCU — „Şi îndată ce ne întoarcem, fireşte, începem ce-am hotărît... Eu, cel puţin, vă promit un schimb regulat de cronici, de însemnări, de volume... — „Numai să ne ţinem de cuvânt!... — „Ce stabilim acum rămâne bine , Stabilit!... La urma urmei, pentru ce nu ne-am adresa reci l)oît>riel Reuillard: „L’amour“ ------ ţ Randimére). proc, odată cu scrisorile, şi diversele cărţi de poezie sau de proză cărora le-am consacrat recenzii?... Literatura nu poate decât să câştige din inaugurarea unor asemenea raporturi întrnjîlnitorii din diferitele ţări ale. .Ropei“... ...Finalul acesta de optimistă camaraderie, ni-l amintim şi astăzi din conversaţiile legate cu atâţi drumeţi ai literaturii străine, — sosiţi la noi în ţară cu prilejul ,,Congresului Presei Latine“ sau cu ocazia altor congrese, — de cari ne legase subită prietenie născută în generozitatea unui sfârşit de banchet. In curierul nostru de astăzi, totuşi, nimic nu mai vine să amintească entuziasmul ivit în clipele de efuziune ale desserturilor de la ospeţe. Vina este, negreşit, şi a noastră: ce să destăinueşti unui om întâlnit la o răscruce de praznic, — cu care nu ai nici amintiri, nici idei comune? Eram convinşi de neputinţa unor asemenea prietenii intelectuale, până la recenta noastră aventură cu Gabriel Reuillard. Un foileton al nostru, — sunt luni întregi de atunci, — închinat unui volum zărit din întâmplare într’o vitrină de librărie. Şi răssn de zarva succesului şi " citaţii. Am cutreerat astfel, paginile vibrante di prouvé”, — povestea tragic al lui Vincen biet exilat al bucuriei ţiei, elown obsedat de dorinţă a fi şi el iubit de o femee, şi ea nu-şi găseşte tihna decât în desmierdările venale ale unei prostituate, singura fiinţă cu care-şi poate însfârşit înfrăţi mizeria. In „La füle’’, — această mişcătoare dramă a maternităţii şi a desnădejdii, — am regăsit aceeaşi artă în evocarea necazurilor celor umiliţi, — umanizată de simpatia uinut observator care se trudeşte (Continuare in pag- //■«/