Curentul, iunie 1930 (Anul 3, nr. 845-874)
1930-06-11 / nr. 855
T’ nil r*?* SOí Őí PAUliNl 3 LEI CurenJ Mercuri II Iunie 1930 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA $! ADMINISTRAŢIA« STRADA SĂRINDAR Na 4 TkIcIod! Direcţia şl Redacţia 364/3® Secretariatul «1 Provincia 312/21 Adiţia «1 Mica Publicitate 375/29 ABONAMENTE: &«i 700 pe an; tel 350 pe 6 Sum; tel 20$ pe 3 luni Pentru Rând, institut luni şi Adm** distraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: lei 1700 tm an; tei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 si 15 ale fiecărei bufi ?!Fratele Niki »In luica Argeşului — sunt de aftinci cincispreze ani, — la conacul domnesc al domeniului de la Copăceni. Pe malul râului care-şi mână năpraznic sloiurile spre fluviul de la Miazăzi, Principele Carol a adunat un pâlc de copii în jurul unui brad de Crăciun, sărbătorind ziua Domnului în gerul salubru al iernii. Adunaţi în jurul focurilor aprinse în bivuac, cercetaţii îşi preţuesc cu bucurie darurile primite de la Principele Moştenitor, care povesteşte o snoavă în mijlocul unui grup de ofiţeri. Nimeni nu se clinteşte din tabără peste care străluceşte soarele livid al lui Decembrie; un singur oaspete, neastâmpărat și iscoditor, încearcă să se strecoare de sub supravegherea taberei, printre copacii ce coboară spre apă. — Haidem la Argeş!... Principele Nicolae știe foarte bine ca fratele său mai mare i-a Interzis să treacă pe puntea îngustă de o palmă, şi şubredă, sub care sloiurile Argeşului umflat de desgheţ se prăvălesc cu muget de vâltoare. Un blestemat îndemn de risc şi de exuberanţă îl mână totuşi spre podul improvizat dintr’un trunchiu de fag aruncat dela un ţărm al apei la celălalt. Peste câteva clipe, pornind plin de neliniște în căutarea lui, Principele Carol îl surprinde sărind sburdalnic în mijlocul punții fragile, cu riscul de a se prăbuşi în vâltoarea puhoiului dintr’un moment într’altul. — De ce nu te-astâmperi? — Nu știam că-i primejdios...— —• N’ai de gând să stai liniștit?.. Până seara, principele Nicolae n’a mai scos o singură vorbă, rămânând cuminte în colțul lui de remușcare. La toate îndemnurile de glumă sau de aventură, răspundea cu același accent de totală supunere: — Nu se poate... Se supără Carol... Copilul care tresărea atât de aprig, acum aproape două decenii, la cuvintele şi la privirile de mustrare ale fratelui său mai mare hărăzit temutei sarcini a Domniei, este acelaş care s’a înălţat astăzi în dragostea unanimă a norodului românesc, care-l aclamă ca pe adevăratul făurar al restaurării monarhice. L’am văzut cu toţi în marea Duminică a dreptăţii regale. Regele îşi rostea cuvântarea de înscăunare, şi aureola prestigiului domnesc îi şi aşternuse pe chip severa lumină a conducătorilor de popor. Dela Regele spătos şi robust, privirile recunoscătoare ale mulţimii sburau spre svelta siluetă a adolescentului ,învestmântat în uniforma lui stropită cu aur, învăluindu-i cu dragoste figura de vlăstar al unei milenare nobleţe de rasă, în cari se ivesc atâtea din trăsăturile lui Ferdinand cel real. „Unchiul Niki", — cum îl numeşte cu o familiară desmierdare micul principe Mihai, — nu a vrut pentru el, din augusta moştenire a Regelui Victoriei, decât atributul acesta de „Inul", cu care păşeşte de-acum în istoria ţării. Ar fi putut râvni la tronul copilului asupra căruia îşi întinsese braţul ocrotitor, — şi a dispreţuit ispititoarea coroană a uzurpatorilor de domnie. Ar fi putut, totuşi, îndrăgi puterea lui de Regent, scârmuind ţara cu porunci de Rege, şi făcând din credincioşii Dinastiei unelte ale propriei sale ascensiuni. Mai puternic decât îndemnul de mărire, mai năvalnică decât ispita încoronării, a rătraas în principele Nicolae conştiinţa îndatoririlor faţă de marea lege a eredităţii monarhice, şi realitatea lui de mezin în faţa drepturilor ineluctabile ale fratelui său mai mare. Pentru cei ce judecă faptele oamenilor cu sumara resursă a sentimentelor curente, ofranda de generoasă şi stoică abnegaţiune făcută ţarii noastre de Principele Nicolae pare desigur un gest firesc şi inevitabil. Se uită însă că există şi o beţie a puterniciei, un alcoolism al ascensiunii supreme, care se poate descoperi în trecutul tuturor noroadelor cârmuite de o Regenţă. Ebrietatea aceasta a uzurpaţiunii domneşti a fost legea permanentă în istoria voevozilor din scaunul dela Argeş şi dela Baia, dela Suceava şi dela Târgovişte. Principele Nicolae, râvnind la coroana cuvenită nepotului său, nu ar fi făcut decât să urmeze pilda atâtor domni din veacurile noastre trecute, înverşunaţi să-şi răstoarne fraţii din domnie, pentru ambiţia-ţea de a le dobândi purpura şi sceptrul. Stăruind în dorinţa atât de naturală de a-şi păstra demnitatea de Regent, nu ar fi avut de întâmpinat nici o mustrare, şi-ar fi cules mai departe cinstirile şi închinările de slavă. Cronica veacurilor viitoare va avea să însemne cu slavă cucernică isprava de astăzi a Principelui cu trup de adolescent, dar cu suflet de rege, şi cu inimă darnică de frate. „Nicolae cel real" a crescut de-acum, în dragostea întregului Neam românesc, mai mândru şi mai plin de prestigii decât după o adevărată domnie. Carol II şi-a regăsit maiestatea regală, şi viaţa lui, înfrăţită cu aceea a ţării, va cunoaşte amărăciunea şi bucuria, laolaltă frământare în existenţa unui popor ce se trudeşte să-şi regăsească destinele. Principele Nicolae, — fratele cu suflet de frate, — va rămâne în dragostea mulţimii româneşti cu hrisovul de nobleţă domnească pe care şi l-a făurit singur, în clipa în care s’a făcut unealta măiastră a restaurării. Ne plâteam prosteşte de năzdrăvăniile săvârşite de Principele Nicolae la volan, — şi-l mustram pentru pasiunea lui de viteză, şi de virajuri prea năpraznice. Să facem închinare de pocăire, — recunoscând că în fruntea Regenţii a fost providenţială tactica năzdrăvană a unui om iscusit în arta virajului fulgurant, menit să scoată Monarhia din fundătură, şi s’o lanseze pe calea ei de fecundă propăşire. Ion Dimitrescu In marginea evenimenteli Evenimentul de la Iunie e dintre acelea cari se pot număra pe degete, in trecutul nostru istoric Viitorul apropiat ne va arăta dacă sentimentul unanim al naţiei, s’a înşelat sau nu. Dar ceea ce e sigur e că elanul care sincroniza pulsaţiile atâtor milioane de inimi, în ziua aceia, are toate aparenţele instincttului naţional. Şi instinctul nu minte, niciodată... Epilogănd la marginea evenimentului, învăţăturile ce decurg dintr'insul sunt multiple• Las celor cu mai multă cădere, decât mine, sarcina de a le releva. Cât pentru mine unul, reporter obiectiv şi fidel, al fenomenelor ce intră în sfera mea de pricepere, st. Ut de obligaţiile mele profesionale Şi stimulat de o curiozitate înăscută, am violentat, în ultimele trei zile, poarta zăvorită a multor suflete. Căci nimic nu-i mai accesibil um nui suflet, ca alt suflet. f — „Sângele, apă nu se face''.., mi-a spus un bătrân, clătinând semnificativ din cap, in urma cortegiului regal. — „Imi pare bine am întrebat pe un copil care agita, frenetic, un steguleţ de hârtie tricolor. — „Îmi pare!" mi-a răspuns el, eliptic. Şi la privirea mea, insistentă : — „Acuma, avem şi noi un rege de-adevărat!“ Un avocat mi-a ţinut un adevărat curs de drept. Şi, făcând aluzie la alt act istoric, petrecut cu patru ani şi jumătate mai înainte, m'a lapidat cu o maximă de drept roman: „Fraus omma corrumpit"... — „Ce crezi ?.„•* am iscodit pe un inginer, arătându.i, cu mâna întinsă valurile de oameni ce năzuiau spre Dealul Patriarhiei și pe care cordoanele de jandarmi nu isbuteau să le oprească. — „încearcă să stăvileşti Dunărea/ mi-a răspuns el. Şi câte, câte reflecţii — adevărate proectile din tunul bunului simţ — n'am auzit, zilele acestea... O doamnă căreia îi relatam şedinţa dela Cameră, a Adunărilor Naţionale, m'a întrerupt dela primele cuvinte: „Nu te mai osteni. Cunosc“ . „Aţi fost la Cameră?..." „Ba nu, am stat acasă. Dar am auzit tot. Când regele a intrat în incintă, aplauzele au durat un sfert de oră, pe ceasornic..." Şi fiindcă mă vedea mirat: — „De ce te miri ? Am radio acasă. Am urmărit toată şedinţa". Şi, după o pauză: — ,,Să-mi fi spus altul, nu credeam. Dar am auzit cu urechile mele..." Grigore Patriciu " :ta»V y&w&afc D, VINTILA BRAÎIANI: Nu s pus eu că cine mă urmează nu are niciodată nimic de regretat ? mum ■ DRUMUL VICTORIEI Am ascultat discursul Regelui, prima lui manifestare, prima confesiune a gândurilor care-i muncesc sufletul năpădit de greaua răspundere a clipei de faţă. Măsurat şi energie, hotărât şi plin de majestate, fiecare frază fiind străbătută de un suflu de captivantă tinereţe, tonul de o susţinută înălţime dar totuşi printr’un fluid de emoţie plin de familiaritate. Ambianţa Camerii — incinta şi loji — era o continuă exaltare de entuziasm, o respiraţie de bucurie ce se revarsă sporind măreţia clipei. Regele, în plină şi robustă tinereţe, croit să reziste celor mai teribile încercări, avea priviri sigure, luminate de o încredere în puterile lui, socotind bine toate obstacolele ce-i stau în drum, toate obstacolele ce i se vor ridica în drum, încredere in sine, o încredere calmă, augustă, un optimism ce poate alimenta o voinţă de faptă, ceva din graba unui om care a pierdut câţiva ani şi vrea să-i recâştige printr’o încordare eroică în care s’ar putea îngloba şi părerile de rău îndrituite. Procesul trecutului a fost încheiat cu o susţinută eleganţă: „Păşesc astăzi cu sufletul înălţat în mijlocul poporului meu şi cu o inimă în care s’a şters cea din urmă mâhnire chiar faţă de aceia cari au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă între mine şi tot ce simte româneşte. Urmând pilda din scriptură, zic : Nu vreau moartea celor ce au greşit, ci Întoarcerea lor la matca din care nimeni n’ar fi trebuit să iasă. Eu n’am venit să mă răzbun pe nimeni, ci cu inima caldă şi iubitoare să strâng într’un mănunchiu pe toţi acei cari au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea Patriei“. Un apel vibrant, convingător la patriotismul tuturor factorilor politici spre a depăşi patimele, învrăjbirile şi a se integra în marea grijă a Patriei, începe domnia cu o iluzie, o regească iluzie determinată de concepţia de ansamblu, concepţia monarhică a nevoilor ţării, dar rezistenţa partidelor este cu mult mai mare decât cea mai generoasă iluzie domnească. Este prima împărtăşanie a Regelui din potirul dezamăgirilor Şi vor urma lux de amplă publicitate, împotriva multe altele, cu atât mai amare, cu dinastiei o eventuală aventură cât voinţa Lui de bine va fi mai mare. Pe primul plan al adversităţilor împotriva domniei care începe, se aşează forţa sumbră, cu hotărîri de desnădăjduiţi, a partidului liberal. Astăzi, fireşte, Regele are cu el freamătul de entuziasm al ţării, erupţia de exaltare a unui mit, tumultul de popularitate înspumată de cea mai minunată legendă ţesută de imaginaţia, de candoarea sufletului acestei naţii totdeauna dispusă să vadă, să atribue pricini ideale supărărilor unui prinţ pribeag. Dar mâine? Popularitatea nu durează, fluxul şi refluxul efervescenţii de inconştienţă generoasă şi entuziasată a mulţimilor, a însemnat ardoarea idolilor şi sălbateca lor sfărâmare. Un rege popular este un rege plebiscitar, deci învestit cu toate atributele nestatorniciei, de aceia cuminţenia va sfătui să înlocuiască treptat, treptat năvalnica iubire populară de azi printr’un respect zi de zi tot mai sporit de faptele Regelui. Cunosc prea bine partidul liberal, îi ştiu capacitatea lui de ură tenace, de rezistenţă agresivă, iar Regele Carol al II-Iea este socotit ca un adversar exterminator al partidului liberal. Proclamarea nouui Rege a însemnat în acelaş timp şi totala expropiere a unei întregi categorii politice socotite ca un tutorat legitim al coroanei. Nu văd acest partid abandonând lupta începută, resemanându-se, aceptând o situaţie creiată împotriva socotelilor, împotriva siguranţelor orgolioase pe care le avea. Vor primi lupta, vor repeta până la obsesie acuzaţia de „uzurpator al tronului propiului său fiu", vor şti să mobilizeze toate mizerabilele puteri ale calomniei laşe, şoptită la ureche, colportată perfid; fiecare gest al Regelui va fi răstălmăcit, fiecare greşeală ce o vor face succesivele guverne va fi svârtită in spinarea Regelui care va fi făcut mereu responsabil, solidarizat in fiecare moment cu tot ce produce nemulţumiri, cu tot ce răscoleşte indignarea populară. Liberalii au mare, talent al registratului unui distilată perfid, măcinând treptat, sigur, tot ceia ce le rezistă. Mai devreme sau mai târziu vor păşi direct la programul republican, exploatând cu Hochberg, im accident de automobil al prinţului Nicolae, şi la nevoi vor inventa spre a provoca procese răsunătoare, spre a întreţine şi adânci ostilitatea împotriva aşezării monarhice. Raporturile dintre Rege şi principesa Elena vor formă un capitol special de atenţie şi un subiect de agitaţie infamă, făcută cu indelicateţă, cu o brutalitate, cu o grosolănie specific liberală. Şi nu vor lipsi mai târziu — odată entuziasmul trecut — ralierile. Liberalii cunosc prea bine arta celei mai infame propagande şi în ţară şi în străinătate. Ce vâlvă a făcut — s’au vândut numai in Franţa vre-o 300-400 de mii de exemplare — broşura lui Blasco-ibanez „Alphonse XIII“!.. Există însă un mijloc sigur de luptă împotriva acestei rezistenţe ce se profilează sub egida agitaţiei republicane. Regele însuşi. Prin purtarea lui, prin cumpănirea gesturilor, prin înţelepciunea faptelor şi — mai ales — prin exemplaritatea unei vieţi de severă disciplină, de austeră renunţare la toate exuberanţele unei tinereţi — până mai ori aşa de aventuroase Nu legile de apărare a onoarei dinastiei, ii vor asigura stima ţării, ci exemplul unei vieţi curate. Noul Rege are totul de partea lui: aşteptarea până de iubitoare încredere a naţiei, inteligenţa, experienţa vieţii, o sănătate robustă, voinţa inflexibilă de a continua opera monarhică a tatălui şi a bunicului, iar împotriva lui doar ostilitatea interesată sau de bună credinţă a unui singur partid — din nefericire cel mai puternic ca organizaţie şi disciplină — care vrea să se aşeze de acurmezişul mersului implacabil al istoriei. Stă absolut în puterea Regelui să dee dovadă nu numai că n’are nici o răfuială cu nimeni, dar nici partizani să-i răsplătească nu după meritele lor ci după fidelităţile de eri. Cu tact, cu vrednicia de fiecare zi poate învinge. Capetele ridicate astăzi într’o bravadă orgolioasă se vor pleca respectoase — nu capete de schele ce n’au ce căuta în preajma Regelui — ci de suflete convertite. Şi cea mai mare dorinţă a Regelui să fie ca pe Toma necredincioşii de azi să-i convingă spre a rosti din tot sufletul un mântuitor „Nostra culpa". Pamfil Şeicaru resteri istorice de EUGEN NICOARA Concepţia istorică asupra trecutului nostru se revizueşte necontenit. Sunt abia câteva zeci de ani de când exponenţii şcolii latiniste scriau Istoria Românilor începând cu fondarea Romei, continuând cu Republica şi Imperiul, iar pe noi atârnându-ne la un colţ, întocmai ca un ciucure lipit de un candelambru — aşa cum mai făcea răposatul August Treboniu Laurian ş. a. Ideia dacismului se impune azi hotărâtor, mergându-se până a se recunoaşte persistenţa aceluiaş element încă din timpurile preistorice (Andreeşescu: Contribuţii la Dacia înainte de Romani). Această continuitate — sub toate Ine baza isvoarelor, raporturile — este magistral înfăţişată în splendida sinteză etnografică a d-lui Mehedinţi „Le pays et le peuple roumaîn" (Buc. 1927 şi ed. II 1930), pe care d. N. Iorga o aşează alături cu celebra Deutschland a lui Friederich Ratzel, socotind-o chiar superioară sub unele raporturi (Revue historique du S. E. E. 1927, p. 400-401). Studiile de amănunt, nu fac decât să confirme concluziile acestei opere de sinteză. Dovadă cazul cărţii d-lui Al. I. Săndulescu, „Religiunea Daco-Geţilor“ ce vine să aducă aceeaş concluzie în chestiunea religiei Daco-Geţilor, studiată Autorul porneşte de la mărturia lui Herodot, controlând principalele isvoare literare care menţionează câte ceva în această chestiune şi ajunge la concluziunea că religia Daco-geţilor a fost monoteistă. Cartea este împărţită în patru capitole: 1. Chestiuni preliminare; 2. Isvoarele literare; 3. Monoteismul daco-getic; 4. Spiritualismul daco-getic. E de remarcat faptul că d. Sândulescu afirmă în primul capitol superioritatea planului d-sale de investigaţii, uitând totuşi că isvoare nu sunt numai cele literare: mărturia pentru faptele istorice o fac in primul plan documentele (pentru antichitate inscripţiile), iar cronicele, isvoarele literare, sunt mărturii pe al doilea plan, confirmare a celor dintâi, (I. Ursu, concepţia istorică, Buc. 1924). Istoricii noştri—ca şi cei străini— s’au ocupat îndelung cu clarificarea acestei chestiuni, fără a ajunge la concluzii asemănătoare, decât numai în parte. D. Săndulescu — după cum tratează — nu-i un istoric: bănuesc a fi mai degrabă un teolog şi concluzia cărţii pare am fi fost dată anticipat. Cea mai mare competenţa în materie de protoistorie a pământului nostru, e — până în prezent —magistrul Pârvan, a cărui carte—Getica — e amănunţit utilizată de d. Săndulescu, cu toată bibliografia pe care o dă, fără a mai adăuga — unde trebue — banalul „apud“. Pârvan, interpretând pasagiul „oi de afton ton aton touton nomizousi (Continuarea in pag. II-a£ Spre o noua eră economică a ţârii de ION SCUTARU Ţara românească a intrat într’o nouă eră, la baza căreia stă siguranţa zilei, de mâine stă posibilitatea unei normalizări a întregei noastre vieţi economiico-financiare. In ultimii ani, am asistat la o perioadă de frământări între partidele noastre politice, mai ales pe tema economică, şi cari au avut ca efect, o neîncredere din ce în ce mai sporită a capitalului internaţional şi a oricărei iniţiative străine de colaborare cu ţara noastră. Această neîncredere, avea însă la bază în mod necontestat situaţia de provizorat la conducerea destinelor ţărei, care dădea posibilitatea oricăror zvonuri de nesiguranţă, alimentate în mod intens de unii factori politici. Astăzi toate aceste temeri şi toate aceste nesiguranţe au dispărut şi România a reintrat în făgaşul său normal cu Regele său şi cu încetarea stării de provizorat de până acuma. Acest eveniment, de o importanţă capitală, va avea influenţe neînchipuit de mari asupra desvoltărei economico-financiare a ţarei, mai ales în relaţiunile cu ţările străine, în vederea unei strânse colaborări cu finanţa internaţională. Este de netăgăduit făptuit că orice tratative s’au dus de diferiţii noştri reprezentanţi cu streinătatea în vederea unei colaborări a capitalului strein la valorificarea bogăţiilor noastre naţionale, nu au putut fi încheiate, nu din cauza lipsei de încredere a acestui capital în capacitatea de producţiune a ţării sau capacitatea de muncă şi cinste a poporului român, ci din cauza neîntcrederei în partidele politice conducătoare şi în special din cauza frământărilor în jurul actului, care din fericire a fost definitiv tranşat şi desfiinţat, odată cu proclamarea Regelui Carol al II-lea. Ne amintim, cum rând pe rând partidele noastre politice, s’au ponegrit şi s’au acuzat în faţa streinătăţei, ameninţându-se reciproc cu anularea măsurilor de natură economico-financiare, pe cari le luau, având grije a-şi baza aceste ameninţări, pe vechea chestiune pe atunci „deschisă“. Bazaţi pe aceste considerente, credem că astăzi odată cu definitiva consolidare a chestiunei celei mari a Dinastiei, odată cu încetarea oricărei stări de provizorat în conducerea destinelor acestei ţări, situaţiunea României — cea mai bogată ţară din Europa — se va schimb şi din punct de vedere economico-financiar. Actele guvernului român de mâine, nu vor mai putea fi speculate de adversarii neputincioşi sau de rea credinţă, pe baza unei situaţiuni neclare, care le convenea de minune. Ele vor avea sancţionarea unui Rege, care se bazează pe dreptatea şi susţinerea sinceră a unui întreg popor, vor fi învestite cu Autoritatea Lui, şi cu garanţia Lui Iată de ce ne punem toate speranţele noastre de popor necăjit şi speculat până acum de toţi politicianii, în ziua de mâine, care va aduce, dacă nu definitiva rezolvare, cel puţin o îndulcire apreciabilă a crizei economice în care ne zbatem. In cuvântarea pe care M. S. Regele Carol al II-lea, a ţinut-o în faţa adunărei naţionale, a ţinut să releveze încă odată necesitatea unei politici economice sănătoase, pentru salvarea ţărei din criza în care se zbate astăzi. „Ţara noastră" — a spus Regele Ţărei — „este atât de bogată, are atâtea resurse naturale, încât nu putem, cu concursul tuturor, să nu îndreptăm cât mai repede, starea economică, şi să redăm astfel mulţumirea materială locuitorilor, cari de atâta vreme o aşteaptă. Patrimoniul de bogăţii ale României, este atât de mare, încât şi pe terenul cultural, vom trebui să ne luăm locul in lume, graţie intelectualilor noştri, ai căror reprezentanţi cei mai de seamă, se găsesc in mijlocul dv.I". Este atât de mult adevăr, în aceste cuvinte Regale. Da. Ţara românească este atât de bogată — poate cea mai bogată din Europa—, însă această bogăţie naţională a fost speculată în modul cel mai criminal de boala cea veche a „politicianizmului“ românesc, iar acolo unde nu a putut fi speculată, a fost împiedecată a se dezvolta în mod normal şi folositor ţărei. Nu a fost o singură problemă economică în România, în care partidele noastre politice să fie de comun acord. Totdeauna problemele de acest fel au fost privite prin prisma intereselor meschine de partid, totdeauna s’a făcut operă negativă sau de obstrucţionizm. Iar atunci, când aceste maşinaţiuni nu şi-au putut avea efect între graniţele ţărei, atunci „patriotismul" (!) partidelor politice (cu unele onorabile excepţiuni), au trecut peste frontierele ţărei, avându-se grije a se amesteca într’o proporţie suficientă,cu situaţiunea politică şi mai ales cu chestia, astăzi definitiv rezolvată. Astfel nesiguranţa a crescut, iar lipsa de încredere a străinătăţei în ţara noastră, a ajuns la maximum un timp, ce alte ţări, mai sărace decât noi îşi asigurau o dezvoltare normală şi intrau într’o fază de prosperitate, prin ajutorul şi colaş (Continuarea in pag. II-a) Crepascuun Ciarifenint Procesul a două generaţii a lua sfârşit. Populaţia validă, muncitoare fi militantă a ţării şi-a cucerit libertatea, dreptul la iniţiativă fi conducere, din chiar momentul când şi-a proclamat rege, pe comandantul ei firesc O stare anormală a fost înlăturată, o alta, sănătoasă, în potrivire nu numai cu sentimentele naţiunii dar şi cu legile naturii a fost instituită. Uzurpatorii isbut*seră, la suprafaţă să oprească de* jdfurarea istoriei. Peste fluviul vieţilor şi al evenimentelor se aruncase podul de argint al iernii. Dar apele nu afund ifi urmau cursul. Astăzi îngheţul este spart şi sloiurile gherontocraţiei sunt îmbrâncite în zădărnicie fi un neant. Efortul liberat al generaţiei care a lărgit hotarele, fi care a fost apoi osândită la zece ani de ascultare absurdă fi de inerţie dezastruoasă, îţi rerea vertiginoasa ei înaintare, sub comanda fulgurantă a regelui reîntors. Regele a clamat o chemare către toţi românii. S’a simţit o clipă ntre, mai, temerea că vor mai fi râtăcii cari să nu asculte bătaia ceasului celui de-al doisprezecilea. In marele concert al bucuriei naţionale, se părea că vom distinge unele note stridente. Spectacolul impresionant al ralierii unanime sub sceptrul lui Carol al IIlea ar fi fost ştirbit, în ochii străinătăţii de recalcitranţa înăcrită şi ursuză a conspiratorilor. Se spunea că partidul liberal se va declara în totalitate ,legitimised susţinând pe Mihai, nu contra Im Carol. Parcă cetim vechi pagini de ruşine şi meschinărie din povestea principalelor române Se mai spunea că partidul liberal se va desbifna în cartişti şi__cum să spunem? — mihăişti spre marele desgust al opiniei publice, lată însă că dl George Brătianu a dat în mijlocul acestui partid semnalul deşteptării. Şi iată că organizaţiile sau urmaţi. Au rămas in jurul d-lui Vintilă Brătianu, do.— istoviţii culiselor, învinşii tentativelor de uzurpaţie, răpuşii perversităţilor politice, bătrânii, in sensul propriu al cuvântului, ciurucurilor tuturor transfuziunilor complicii ianuarismului. Vechil club liberal , un biet azil al servilităţii încăpăţânate, D. George Brătianu, urmat de tineretul partidului, a salvat şi destinele şi onoarea unei vechi organizaţiuni politice. *.V .on