Curentul, iunie 1930 (Anul 3, nr. 845-874)

1930-06-11 / nr. 855

T’ nil r*?* SOí Őí PAUliNl 3 LEI CurenJ Mercuri II Iunie 1930 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA $! ADMINISTRAŢIA« STRADA SĂRINDAR Na 4 TkIcIod! Direcţia şl Redacţia 364/3® Secretariatul «1 Provincia 312/21 Adiţia «1 Mica Publicitate 375/29 ABONAMENTE: &«i 700 pe an; tel 350 pe 6 Sum; tel 20$ pe 3 luni Pentru Rând, institut luni şi Adm** distraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: lei 1700 tm an; tei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 si 15 ale fiecărei bufi ?!Fratele Niki »In luica Argeşului — sunt de aftinci cincispreze ani, — la cona­cul domnesc al domeniului de la Copăceni. Pe malul râului care-şi mână năpraznic sloiurile spre fluviul de la Miază­zi, Principele Carol a a­­dunat un pâlc de copii în jurul unui brad de Crăciun, sărbăto­rind ziua Domnului în gerul salubru al iernii. Adunaţi în jurul focurilor aprinse în bivuac, cercetaţii îşi preţuesc cu bucurie darurile pri­mite de la Principele Moştenitor, care povesteşte o snoavă în mijlo­cul unui grup de ofiţeri. Nimeni nu se clinteşte din tabără peste care străluceşte soarele livid al lui De­cembrie; un singur oaspete, neas­tâmpărat și iscoditor, încearcă să se strecoare de sub supravegherea taberei, printre copacii ce coboară spre apă. — Haidem la Argeş!... Principele Nicolae știe foarte bine ca fratele său mai mare i-a Interzis să treacă pe puntea în­gustă de o palmă, şi şubredă, sub care sloiurile Argeşului umflat de desgheţ se prăvălesc cu muget de vâltoare. Un blestemat îndemn de risc şi de exuberanţă îl mână totuşi spre podul improvizat din­tr’un trunchiu de fag aruncat dela un ţărm al apei la celălalt. Peste câteva clipe, pornind plin de neli­niște în căutarea lui, Principele Carol îl surprinde sărind sburdal­­nic în mijlocul punții fragile, cu riscul de a se prăbuşi în vâltoarea puhoiului dintr’un moment în­­tr’altul. — De ce nu te-astâmperi? — Nu știam că-i primejdios...— —• N’ai de gând să stai liniștit?.. Până seara, principele Nicolae n’a mai scos o singură vorbă, ră­mânând cuminte în colțul lui de remușcare. La toate îndemnurile de glumă sau de aventură, răs­pundea cu același accent de totală supunere: — Nu se poate... Se supără Ca­rol... Copilul care tresărea atât de aprig, acum aproape două decenii, la cuvintele şi la privirile de mus­trare ale fratelui său mai mare hărăzit temutei sarcini a Domniei, este acelaş care s’a înălţat astăzi în dragostea unanimă a norodului românesc, care-l aclamă ca pe a­­devăratul făurar al restaurării mo­narhice. L’am văzut cu toţi în ma­rea Duminică a dreptăţii regale. Regele îşi rostea cuvântarea de înscăunare, şi aureola prestigiului domnesc îi şi aşternuse pe chip severa lumină a conducătorilor de popor. Dela Regele spătos şi ro­bust, privirile recunoscătoare ale mulţimii sburau spre svelta siluetă a adolescentului ,­învestmântat în uniforma lui stropită cu aur, învă­­luindu-i cu dragoste figura de vlăs­tar al unei milenare nobleţe de rasă, în cari se ivesc atâtea din trăsăturile lui Ferdinand cel real. „Unchiul Niki", — cum îl nu­meşte cu o familiară desmierdare micul principe Mihai, — nu a vrut pentru el, din augusta moştenire a Regelui Victoriei, decât atributul acesta de „Inul", cu care păşeşte de-acum în istoria ţării. Ar fi putut râvni la tronul copilului asupra că­ruia îşi întinsese braţul ocrotitor, — şi a dispreţuit ispititoarea co­roană a uzurpatorilor de domnie. Ar fi putut, totuşi, îndrăgi pute­rea lui de Regent, s­cârmuind ţara cu porunci de Rege, şi făcând din credincioşii Dinastiei unelte ale propriei sale ascensiuni. Mai pu­ternic decât îndemnul de mărire, mai năvalnică decât ispita încoro­nării, a ră­traas în principele Nicolae conştiinţa îndatoririlor faţă de ma­rea lege a eredităţii monarhice, şi realitatea lui de mezin în faţa drep­turilor ineluctabile ale fratelui său mai mare. Pentru cei ce judecă faptele oa­menilor cu sumara resursă a senti­mentelor curente, ofranda de gene­roasă şi stoică abnegaţiune făcută ţarii noastre de Principele Nicolae pare desigur un gest firesc şi ine­vitabil. Se uită însă că există şi o beţie a puterniciei, un alcoolism al ascensiunii supreme, care se poate descoperi în trecutul tuturor no­roadelor cârmuite de o Regenţă. Ebrietatea aceasta a uzurpaţiunii domneşti a fost legea permanentă în istoria voevozilor din scaunul dela Argeş şi dela Baia, dela Su­ceava şi dela Târgovişte. Princi­pele Nicolae, râvnind la coroana cuvenită nepotului său, nu ar fi fă­cut decât să urmeze pilda atâtor domni din veacurile noastre tre­cute, înverşunaţi să-şi răstoarne fraţii din domnie, pentru ambiţia-ţ­­ea de­ a le dobândi purpura şi sceptrul. Stăruind în dorinţa atât de naturală de a-şi păstra demni­tatea de Regent, nu ar fi avut de întâmpinat nici o mustrare, şi-ar fi cules mai departe cinstirile şi în­chinările de slavă. Cronica veacurilor viitoare va avea să însemne cu slavă cucer­nică isprava de astăzi a Principe­lui cu trup de adolescent, dar cu suflet de rege, şi cu inimă darni­că de frate. „Nicolae cel real" a crescut de-acum, în dragostea în­tregului Neam românesc, mai mândru şi mai plin de prestigii decât după o adevărată domnie. Carol II şi-a regăsit maiestatea regală,­­ şi viaţa lui, înfrăţită cu aceea a ţării, va cunoaşte amă­răciunea şi bucuria, laolaltă fră­mântare în existenţa unui popor ce se trudeşte să-şi regăsească destinele. Principele Nicolae, — fratele cu suflet de frate, — va rămâne în dragostea mulţimii ro­mâneşti cu hrisovul de nobleţă domnească pe care şi l-a făurit singur, în clipa în care s’a făcut unealta măiastră a restaurării. Ne plâteam prosteşte de năz­drăvăniile săvârşite de Principele Nicolae la volan, — şi-l mustram pentru pasiunea lui de viteză, şi de virajuri prea năpraznice. Să fa­cem închinare de pocăire, — re­cunoscând că în fruntea Regenţii a fost providenţială tactica năz­drăvană a unui om iscusit în arta virajului fulgurant, menit să scoa­tă Monarhia din fundătură, şi s’o lanseze pe calea ei de fecundă propăşire. Ion Dimitrescu In marginea evenimenteli Evenimentul de la­­ Iunie e din­tre acelea cari se pot număra pe de­gete, in trecutul nostru istoric Viitorul apropiat ne va arăta dacă sentimentul unanim al naţiei, s’a înşelat sau nu. Dar ceea ce e sigur e că elanul care sincroniza pulsaţiile atâtor milioane de inimi, în ziua a­­ceia, are toate aparenţele instincttu­lui naţional. Şi­ instinctul nu minte, nicioda­tă... Epilogănd la marginea evenimentu­lui, învăţăturile ce decurg dintr'in­­sul sunt multiple• Las celor cu mai multă cădere, decât mine, sarcina de a le releva. Cât pentru mine unul, reporter obiectiv şi fidel, al fenomenelor ce intră în sfera mea de pricepere, st. Ut de obligaţiile mele profesionale Şi stimulat de o curiozitate înăscu­­tă, am violentat, în ultimele trei zile, poarta zăvorită a multor su­flete. Căci nimic nu-i mai accesibil um nui suflet, ca alt suflet. f — „Sângele, apă nu se­ face''.., mi-a spus un bătrân, clătinând semnificativ din cap, in urma cor­tegiului regal. — „Imi pare bine am întrebat pe un copil care agita, frenetic, un steguleţ de hârtie tricolor. — „Îmi pare!" mi-a răspuns el, eliptic. Şi la privirea mea, insis­tentă : — „Acuma, avem şi noi un rege de-adevărat!“ Un avocat mi-a ţinut un adevărat curs de drept. Şi, făcând aluzie la alt act istoric, petrecut cu patru ani şi jumătate mai înainte, m'a lapidat cu o maximă de drept roman: „Fraus omma corrumpit"... — „Ce crezi ?.„•* am iscodit pe un inginer, arătându.i, cu mâna întin­să valurile de oameni ce năzuiau spre Dealul Patriarhiei și pe care cordoanele de jandarmi nu isbuteau să le oprească. — „încearcă să stăvileşti Dună­rea­/­ mi-a răspuns el. Şi câte, câte reflecţii — adevărate proectile din tunul bunului simţ — n'am auzit, zilele acestea... O doamnă căreia îi relatam şe­dinţa dela Cameră, a Adunărilor Naţionale, m'a întrerupt dela prim­­ele cuvinte: „Nu te mai osteni. Cunosc­­“ . „Aţi fost la Cameră?..." „Ba nu, am stat acasă. Dar am auzit tot. Când regele a intrat în incintă, aplauzele au durat un sfert de oră, pe ceasornic..." Şi fiindcă mă vedea mirat: — „De ce te miri ? Am radio aca­să. Am urmărit toată şedinţa". Şi, după o pauză: — ,,Să-mi fi spus altul, nu cre­deam. Dar am auzit cu urechile mele..." Grigore Patriciu " :t­a»V y&w&afc D, VINTILA BRAÎI­ANI­: Nu s pus eu că cine mă urmează nu are niciodată nimic de regre­tat ? mum ■ DRUMUL VICTORIEI Am ascultat discursul Regelui, prima lui manifestare, prima confe­siune a gândurilor care-i muncesc sufletul năpădit de greaua răspun­dere a clipei de faţă. Măsurat şi e­­nergie, hotărât şi plin de majestate, fiecare frază fiind străbătută de un suflu de captivantă tinereţe, tonul de o susţinută înălţime dar totuşi printr’un fluid de emoţie plin de familiaritate. Ambianţa Camerii — incinta şi loji — era o continuă exaltare de entuziasm, o respiraţie de bucurie ce se revarsă sporind măreţia clipei. Regele, în plină şi robustă tinereţe, croit să reziste celor mai teribile încercări, avea priviri sigure, luminate de o încre­dere în puterile lui, socotind bine toate obstacolele ce-i stau în drum, toate obstacolele ce i se vor ridica în drum, încredere in sine, o încre­dere calmă, augustă, un optimism ce poate alimenta o voinţă de faptă, ceva din graba unui om care a pierdut câţiva ani şi vrea să-i recâştige printr’o încordare eroică în care s’ar putea îngloba şi păre­rile de rău îndrituite. Procesul tre­cutului a fost încheiat cu o susţi­nută eleganţă: „Păşesc astăzi cu sufletul înălţat în mijlocul poporu­lui meu şi cu o inimă în care s’a şters cea din urmă mâhnire chiar faţă de aceia cari au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă între mine şi tot ce simte româneşte. Urmând pilda din scriptură, zic : Nu vreau moartea celor ce au greşit, ci În­toarcerea lor la matca din care ni­meni n’ar fi trebuit să iasă. Eu n’am venit să mă răzbun pe nimeni, ci cu inima caldă şi iubi­toare să strâng într’un mănunchiu pe toţi acei cari au voinţa şi pute­rea de a colabora pentru propăşi­rea Patriei“. Un apel vibrant, convingător la patriotismul tuturor factorilor po­litici spre a depăşi patimele, în­vrăjbirile şi a se integra în marea grijă a Patriei, începe domnia cu o iluzie, o regească iluzie determi­nată de concepţia de ansamblu, concepţia monarhică a nevoilor ţării, dar rezistenţa partidelor este cu mult mai mare decât cea mai generoasă iluzie domnească. Este prima împărtăşanie a Regelui din potirul dezamăgirilor Şi vor urma­­ lux de amplă publicitate, împotriva multe altele, cu atât mai amare, cu­ dinastiei o eventuală aventură cât voinţa Lui de bine va fi mai mare. Pe primul plan al adversităţilor împotriva domniei care începe, se aşează forţa sumbră, cu hotărîri de desnădăjduiţi, a partidului libe­ral. Astăzi, fireşte, Regele are cu el freamătul de entuziasm al ţării, erupţia de exaltare a unui mit, tu­multul de popularitate înspumată de cea mai minunată legendă ţe­sută de imaginaţia, de candoarea sufletului acestei naţii totdeauna dispusă să vadă, să atribue pricini ideale supărărilor unui prinţ pri­beag. Dar mâine? Popularitatea nu durează, fluxul şi refluxul eferves­cenţii de inconştienţă generoasă şi entuziasată a mulţimilor, a însem­nat ardoarea idolilor şi sălbateca lor sfărâmare. Un rege popular este un rege plebiscitar, deci învestit cu toa­te atributele nestatorniciei, de aceia cuminţenia va sfătui să înlocuiască treptat, treptat năvalnica iubire po­pulară de azi printr’un respect zi de zi tot mai sporit de faptele Re­gelui. Cunosc prea bine partidul li­beral, îi ştiu capacitatea lui de ură tenace, de rezistenţă agresivă, iar Regele Carol al II-Iea este socotit ca un adversar exterminator al partidului liberal. Proclamarea nou­­ui Rege a însemnat în acelaş timp şi totala expropiere a unei întregi categorii politice socotite ca un tutorat legitim al coroanei. Nu văd acest partid abandonând lupta în­cepută, resemanându-se, aceptând o situaţie creiată împotriva socote­lilor, împotriva siguranţelor orgo­lioase pe care le avea. Vor primi lupta, vor repeta până la obsesie acuzaţia de „uzurpator al tronului propiului său fiu", vor şti să mobi­lizeze toate mizerabilele puteri ale calomniei laşe, şoptită la ureche, colportată perfid; fiecare gest al Regelui va fi răstălmăcit, fiecare greşeală ce o vor face succesivele guverne va fi svârtită in spinarea Regelui care va fi făcut mereu res­ponsabil, solidarizat in fiecare mo­ment cu tot ce produce nemulţu­miri, cu tot ce răscoleşte indignarea populară. Liberalii au mare,­ ta­lent al registratului unui distilată perfid, măcinând treptat, sigur, tot ceia ce le rezistă. Mai de­vreme sau mai târziu vor păşi direct la pro­gramul republican, exploatând cu Hochberg, im accident de automobil al prinţului Nicolae, şi la nevoi vor inventa spre a provoca procese răsunătoare, spre a întreţine şi a­­dânci ostilitatea împotriva aşezării monarhice. Raporturile dintre Rege şi principesa Elena vor formă un capitol special de atenţie şi un su­biect de agitaţie infamă, făcută cu indelicateţă, cu o brutalitate, cu o grosolănie specific liberală. Şi nu vor lipsi mai târziu — odată entu­ziasmul trecut — ralierile. Libe­ralii cunosc prea bine arta celei mai infame propagande şi în ţară şi în străinătate. Ce vâlvă a făcut — s’au vândut numai in Franţa vre-o 300-400 de mii de exemplare — bro­şura lui Blasco-ibanez „Alphonse XIII“!.. Există însă un mijloc sigur de luptă împotriva acestei rezistenţe ce se profilează sub egida agitaţiei republicane.­ Regele însuşi. Prin purtarea lui, prin cumpănirea gestu­rilor, prin înţelepciunea faptelor şi — mai ales — prin exemplarita­tea unei vieţi de severă disciplină, de austeră renunţare la toate exu­beranţele unei tinereţi — până mai ori aşa de aventuroase Nu legile de apărare a onoarei dinastiei, ii vor asigura stima ţării, ci exemplul unei vieţi curate. Noul Rege are totul de partea lui: aşteptarea până de iubitoare încredere a naţiei, in­teligenţa, experienţa vieţii, o sănă­tate robustă, voinţa inflexibilă de a continua opera monarhică a tatălui şi a bunicului, iar împotriva lui doar ostilitatea interesată sau de bună credinţă a unui singur par­tid — din nefericire cel mai puter­nic ca organizaţie şi disciplină — care vrea să se aşeze de acurmezi­­şul mersului implacabil al istoriei. Stă absolut în puterea Regelui să dee dovadă nu numai că n’are nici o răfuială cu nimeni, dar nici parti­zani să-i răsplătească nu după me­ritele lor ci după fidelităţile de eri. Cu tact, cu vrednicia de fiecare zi poate învinge. Capetele ridicate as­tăzi într’o bravadă orgolioasă se vor pleca respectoase — nu capete de schele ce n’au ce căuta în preajma Regelui — ci de suflete convertite. Şi cea mai mare dorin­ţă a Regelui să fie ca pe Toma ne­credincioşii de azi să-i convingă spre a rosti din tot sufletul un mân­tuitor „Nostra culpa". Pamfil Şeicaru resteri istorice de EUGEN NICOARA Concepţia istorică asupra trecu­tului nostru se revizueşte neconte­nit. Sunt abia câteva zeci de ani de când exponenţii şcolii latiniste scriau Istoria Românilor începând cu fondarea Romei, continuând cu Republica şi Imperiul, iar pe noi atârnându-ne la un colţ, întocmai ca un ciucure lipit de un cande­­lambru — aşa cum mai făcea răpo­satul August Treboniu Laurian ş. a. Ideia dacismului se impune azi hotărâtor, mergându-se până a se recunoaşte persistenţa aceluiaş ele­ment încă din timpurile preistorice (Andreeşescu: Contribuţii la Dacia înainte de Romani). Această continuitate — sub toate Ine baza isvoarelor, raporturile — este magistral înfă­ţişată în splendida sinteză etnogra­fică a d-lui Mehedinţi „Le pays et le peuple roumaîn" (Buc. 1927 şi ed. II 1930), pe care d. N. Iorga o aşează alături cu celebra Deutsch­land a lui Friederich Ratzel, soco­tind-o chiar superioară sub unele raporturi (Revue historique du S. E. E. 1927, p. 400-401). Studiile de amănunt, nu fac de­cât să confirme concluziile acestei opere de sinteză. Dovadă cazul cărţii d-lui Al. I. Săndulescu, „Re­­ligiunea Daco-Geţilor“ ce vine să aducă aceeaş concluzie în chestiu­nea religiei Daco-Geţilor, studiată Autorul porneşte de la mărturia lui Herodot, controlând principa­lele isvoare literare care menţio­nează câte ceva în această ches­tiune şi ajunge la concluziunea că religia Daco-geţilor a fost mono­teistă. Cartea este împărţită în patru capitole: 1. Chestiuni preliminare; 2. Isvoarele literare; 3. Monoteismul daco-getic; 4. Spiritualismul daco-getic. E de remarcat faptul că d. Sân­­dulescu afirmă în primul capitol su­perioritatea planului d-sale de in­vestigaţii, uitând totuşi că isvoare nu sunt numai cele literare: măr­turia pentru faptele istorice o fac in primul plan documentele (pentru antichitate inscripţiile), iar cronicele, isvoarele literare, sunt mărturii pe al doilea plan, confirma­re a celor dintâi, (I. Ursu, concepţia istorică, Buc. 1924). Istoricii noştri—ca şi cei străini— s’au ocupat îndelung cu clarificarea acestei chestiuni, fără a ajunge la concluzii asemănătoare, decât nu­mai în parte. D. Săndulescu — după cum tra­tează — nu-i un istoric: bănuesc a fi mai degrabă un teolog şi conclu­zia cărţii pare am­ fi fost dată anti­cipat. Cea mai mare competenţa în ma­terie de protoistorie a pământului nostru, e — până în prezent —ma­gistrul Pârvan, a cărui carte—Ge­tica — e amănunţit utilizată de d. Săndulescu, cu toată bibliografia pe care o dă, fără a mai adăuga — unde trebue — banalul „apud“. Pârvan, interpretând pasagiul „oi de afton ton aton touton nomizousi (Continuarea in pag. II-a£ Spre o noua eră economică a ţârii de ION SCUTARU Ţara românească a intrat într’o nouă eră, la baza căreia stă sigu­ranţa zilei, de mâine stă posibili­tatea unei normalizări a întregei noastre vieţi economiico-financiare. In ultimii ani, am asistat la o perioadă de frământări între parti­dele noastre politice, mai ales pe tema economică, şi cari au avut ca efect, o neîncredere din ce în ce mai sporită a capitalului interna­ţional şi a oricărei iniţiative străine de colaborare cu ţara noastră. Această neîncredere, avea însă la bază în mod necontestat si­tuaţia de provizorat la conducerea destinelor ţărei, care dădea posibi­litatea oricăror zvonuri de nesigu­ranţă, alimentate în mod intens de unii factori politici. Astăzi toate aceste temeri şi toate aceste nesiguranţe au dispă­rut şi România a reintrat în făga­şul său normal cu Regele său şi cu încetarea stării de provizorat de până acuma. Acest eveniment, de o impor­tanţă capitală, va avea influenţe neînchipuit de mari asupra des­­voltărei economico-financiare a ţa­rei, mai ales în relaţiunile cu ţă­rile străine, în vederea unei strân­se colaborări cu finanţa interna­ţională. Este de netăgăduit făptuit că ori­ce tratative s’au dus de diferiţii noştri reprezentanţi cu streinăta­­tea în vederea unei colaborări a capitalului strein la valorificarea bogăţiilor noastre naţionale, nu au putut fi încheiate, nu din cauza lipsei de încredere a acestui ca­pital în capacitatea de producţiune a ţării sau capacitatea de muncă şi cinste a poporului român, ci din cauza neîntcrederei în partidele po­litice conducătoare şi în special din cauza frământărilor în jurul actului, care din fericire a fost de­finitiv tranşat şi desfiinţat, odată cu proclamarea Regelui Carol al II-lea. Ne amintim, cum rând pe rând partidele noastre politice, s’au po­negrit şi s’au acuzat în faţa strei­­nătăţei, ameninţându-se reciproc cu anularea măsurilor de natură e­­conomico-financiare, pe cari le luau, având grije a-şi baza aceste ameninţări, pe vechea chestiune pe atunci „deschisă“. Bazaţi pe aceste considerente, credem că astăzi odată cu defini­tiva consolidare a chestiunei celei mari a Dinastiei, odată cu înceta­rea oricărei stări de provizorat în conducerea destinelor acestei ţări, situaţiunea României — cea mai bogată ţară din Europa — se va schimb şi din punct de vedere eco­­nomico-financiar. Actele guvernului român de mâine, nu vor mai putea fi specu­late de adversarii neputincioşi sau de rea credinţă, pe baza unei si­­tuaţiuni neclare, care le convenea de minune. Ele vor avea sancţio­narea unui Rege, care se bazează pe dreptatea şi susţinerea sinceră a unui întreg popor, vor fi învestite cu Autoritatea Lui, şi cu garanţia Lu­i Iată de ce ne punem toate spe­ranţele noastre de popor necăjit şi speculat până acum de toţi po­­liticianii, în ziua de mâine, care va aduce, dacă nu definitiva re­zolvare, cel puţin o îndulcire a­­preciabilă a crizei economice în care ne zbatem. In cuvântarea pe care M. S. Re­gele Carol al II-lea, a ţinut-o în faţa adunărei naţionale, a ţinut să releveze încă odată necesitatea u­­nei politici economice sănătoase, pentru salvarea ţărei din criza în care se zbate astăzi. „Ţara noastră" — a spus Re­gele Ţărei — „este atât de bogată, are atâtea resurse naturale, în­cât nu putem, cu concursul tuturor, să nu îndreptăm cât mai repede, sta­rea economică, şi să redăm astfel mulţumirea materială locuitorilor, cari de atâta vreme o aşteaptă. Patrimoniul de bogăţii ale Româ­niei, este atât de mare, încât şi pe terenul cultural, vom trebui să ne luăm locul in lume, graţie intelec­tualilor noştri, ai căror reprezen­tanţi cei mai de seamă, se găsesc in mijlocul dv.I".­­ Este atât de mult adevăr, în a­­ceste cuvinte Regale. Da. Ţara ro­mânească este atât de bogată — poate cea mai bogată din Europa—, însă această bogăţie naţională a fost speculată în modul cel mai criminal de boala cea veche a „po­liticianizmului“ românesc, iar acolo unde nu a putut fi speculată, a fost împiedecată a se dezvolta în mod normal şi folositor ţărei. Nu a fost o singură problemă e­­conomică în România, în care par­tidele noastre politice să fie de co­mun acord. Totdeauna problemele de acest fel au fost privite prin prisma intereselor meschine de par­tid, totdeauna s’a făcut operă ne­gativă sau de obstrucţionizm. Iar atunci, când aceste maşinaţiuni nu şi-au putut avea efect între grani­ţele ţărei, atunci „patriotismul" (!) partidelor politice (cu unele onora­bile excepţiuni), au trecut peste frontierele ţărei, avându-se grije a se amesteca într’o proporţie sufi­cientă,­­cu­ situaţiunea politică şi mai ales cu chestia, astăzi definitiv re­zolvată. Astfel nesiguranţa a crescut, iar lipsa de încredere a străinătăţei în ţara noastră, a ajuns la maximum un timp, ce alte ţări, mai sărace decât noi îşi asigurau o dezvoltare normală şi intrau într’o fază de prosperitate, prin ajutorul şi cola­ş (Continuarea in pag. II-a) Crepascuun­ Ciarifenint Procesul a două generaţii a lua sfârşit. Populaţia validă, muncitoa­re fi militantă a ţării şi-a cucerit libertatea, dreptul la iniţiativă fi conducere, din chiar momentul când şi-a proclamat rege, pe coman­­dan­tul ei firesc O stare anormală a fost înlăturată, o alta, sănătoasă, în potrivire nu numai cu sentimen­tele naţiunii dar şi cu legile naturii a fost instituită. Uzurpatorii isbut*­­seră, la suprafaţă să oprească de* jdfurarea istoriei. Peste fluviul vie­­ţilor şi al evenimentelor se aruncase podul de argint al iernii. Dar apele nu afund ifi urmau cursul. Astăzi îngheţul este spart şi sloiurile gheron­tocraţiei sunt îmbrâncite în zădăr­nicie fi un neant. Efortul liberat al generaţiei care a lărgit hotarele, fi care a fost apoi osândită la zece ani de ascultare absurdă fi de inerţie­ dezastruoasă, îţi rerea vertiginoasa ei înaintare, sub comanda fulguran­tă a regelui reîntors. Regele a clamat o chemare către toţi românii. S’a simţit o clipă ntre, mai, temerea că vor mai fi râtăci­i cari să nu asculte bătaia ceasului celui de-al doisprezecilea. In marele concert al bucuriei naţionale, se pă­rea că vom distinge unele note stri­dente. Spectacolul impresionant al ralierii unanime sub sceptrul lui­ Carol al IIlea ar fi fost ştirbit, în ochii străinătăţii de recalcitranţa înăcrită şi ursuză a conspiratori­­lor. Se spunea că partidul liberal se va declara în totalitate ,legitimised susţinând pe Mihai, nu contra Im Carol. Parcă cetim vechi pagini de ruşine şi meschinărie din povestea principalelor române Se mai spu­nea că partidul liberal se va desbif­­na în cartişti şi__cum să spunem? — mihăişti spre marele desgust al opiniei publice, lată însă că dl George Brătianu a dat în mijlocul acestui partid semnalul deşteptării. Şi iată că organizaţiile sau urmaţi. Au rămas in jurul d-lui Vintilă Bră­tianu, do.­— istoviţii culiselor, învin­­şii tentativelor de uzurpaţie, răpu­şii perversităţilor politice, bătrânii, in sensul propriu al cuvântului, ciu­rucurilor tuturor transfuziunilor complicii ianuarismului. Vechi­l club liberal , un biet azil al servili­­tăţii încăpăţânate, D. George Brătia­nu, urmat de tineretul partidului, a salvat şi destinele şi onoarea unei vechi organizaţiuni politice.­­ *.V .on

Next