Curentul, septembrie 1930 (Anul 3, nr. 937-966)
1930-09-01 / nr. 937
PAGINI3 LEI ANUL ni Ha, Luni I Sentembrie 1930 III mir Ill I Bill——— Director: PA Hl jJtloAHll REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STHAUA SARINDAR No 4 Telefon : Direcţia şi Redacţia 304/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe au. lei 350 pe ti luui, lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an, lei 850 pe 3 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Popas duminical Eri, a sosit şi d. Vintilă Brătianu Şeful (aproximativ) al partidului liberal a picat în ţară cum pică bolovanul într’un hârdău cu smoală încinsă. Stropii au ţâşnit, în jerbă, împroşcând în dreapta şi stânga, partizani şi inamici; toţi au sărit, evident, ca., arşi, aşa încât „frământările din partidul liberal“ au luat proporţii de adevărată tarantelă politică. Regisorul, pitit între culisele dela Breasta, este d. Argetoianu; maestrul de balet, d. Duca; prima balerină nu s’a ivit, in bătaia luminilor rampei, decât la urmă, aşa cum se vine: e d. Tătărăscu, care a recoltat bogate aplauze cu piruetele şi poantele d-sale pe tema guvernului de mâine. Intre timp, guvernul de azi are aerul să se sinchisească prea puţin de primii fiori ai toamnei, coincidând cu primii fiori ai redeşteptării vieţii politice. Jumătate — jumătatea cea mai bună — din miniştri sunt încă în concediu sau în misiune; interimatele sunt ţinute de interimari, cari la rândul lor se află plecaţi cine ştie pe unda D. Iunian e după operaţie (o operaţie serioasă, de astă dată, de apendicită, nu de... minister). II înlocuieşte, pe timpul absenţei, d. N. Costăchescu, a cărui prezenţă este subiect de îndoială, chiar şi la ministerul Instrucţiunii, D. Vaida: Cică nu mai vrea să vie pe la ministerele d-sale. D. G. G. Mironescu a sosit, pentru ca abea să plece, mai cu elan Precis nu se află la post decât d. Manoilescu, dar şi d-sa, aşa, între două drumuri, sau mai bine zis, între două şosele... Stewart. Se mai afirmă şi despre d. Kalippa că ar fi pe undeva, la un minister. Această din urmă ştire o dăm însă sub toată rezerva. Este drept că absenţele ministeriale nu se prea resimt în mersul treburilor publice. Dar tocmai acest fapt dovedeşte imprudenţa gravă pe care o comit miniştrii, când îşi părăsesc, prea mult sau prea des, slujba. Fiindcă, te pomeneşti, într-o bună zi, cu cetăţeanul român, ajungând la convingerea că, dacă treburile nu merg mai rău, când miniştrii sunt plecaţi, ar putea să meargă chiar mai bine, dacă n’ar mai exista miniştri de loc. Şi atunci ar fi rău şi de miniştri, şi de partidele, care se ceartă între ele, şi de ,,personalităţile“, care se ceartă cu partidele. O explicaţie a desgustului, pe care-i arată bărbaţii noştri politici faţă de înaltele misiuni, primite dela destinele Ţării, voinţa poporului şi simpatia şefului, s’ar putea găsi în urâţenia manifestărilor de gratitudine, la care se dedă patria noastră, când e recunoscătoare. Take Ionescu, cât a fost el de Take Ionescu, şi nu a putut obţine de la posteritate, decât un monument — oroare, lucrat parcă special pentru obţinerea premiului întâi la o expoziţie de monştri plastici. * Se zice — nu cred până ce nu oi vedea cu ochii — că primăria a intervenit, cu toată autoritatea ei în materie de estetică edilitară, pentru a îndepărta blestemăţia de pe bulevardul Colţei. Dacă reuşeşte până la capăt, în această binefăcătoare acţiune, primăria merită — şi ea, odată — aplauze. Victor Rodat* Ziua Pornntului Cineva, din satul meu natal, mi-a făcut zilele acestea următorul raport : — „S'au făcut şi la noi, vreo câţiva, ivantişti... (adventişti). Sunt vreo trei case.„ Poate să fie vreo 10—12 suflete... Râde lumea de ei, dar ei ştiu ce ştiu.. Prin alte sate sunt şi mai mulţi. încolo, spre „Putineiu" am auzit că e un sat numai de ivantişti... Ce lege o mai fi şi asta, îmi spuneau şi mie dilalfi. Ci-co nu mai mănâncă de loc carne; nu mai beau de cât, rar, vin îndoit cu apă; nu mai drăcuesc; nu mai înjură; nu se mai ceartă cu nimeni... Au cărţi de-ale lor şi când te întâlnesc vorbesc numai ca din carte... încolo, mieii lui Dumnezeu . Când râzi de ei, nu zic nimic... Veneam la târg şi era un şir de căruţe şi era şi unul din ăştia, cu căruţa. Tot drumul a cântat numai cântece de-ale lor şi n'a vorbit cu noi..." Fireşte, satul meu n'are nici un privilegiu extraordinar şi faptul că polenul adventist a ajuns, purtat de vânt, şi prin grădinile lui nu constitue o primejdie prea sensibilă, pentru ortodoxie. Dar iată fenomenul nu neîncetată şi ascunsă expansiune !„ Măsurile oficiale, predicile, misiunile obicinuite şi neobicinuite nu sunt suficiente ca să ne redea situaţia cea de altă dată... Erezia se strecoară, pe căi tainice, spre inimile simple şi cămaşa cea fără cusătură începe să se găurească! Observaţia cea mai tristă şi cea mai obiectivă pe care trebue s-o facem este că această trecere la credinţa streină este însoţită — la văzul lumii ca şi în experienţa neofiţilor— de o premenire sufletească netăgăduită. Adventiştii din satul meu — aşa cum mi-a raportat informatorul — nu se mai îmbată, nu mai diocuiesc şi nu se mai ceartă cu nimeni... Aşadar, iată un etaj superior de viaţă morală, pe care consătenii mei îl văd, zilnic, la aceşti separatişti! Aşadar, iată, în capul lor, ideea greşită şi primejdioasă că lăsarea de beţie, de înjuraturi şi de bătăi este condiţia indispensabilă a unei cetăţenii religioase alta decât cea strămoşească ! La noi, dintre creştinii pravoslavnici, putem să ne îmbătăm, să spurcăm cele sfinte şi să ne ţinem de blestemăţii!.. Vă daţi seama că această judecată, odată intrată in mintea lumii noastre rurale, este începutul peirii. Cunosc misionari plini de râvnă şi de iscusinţă dialectică. Mai totdeauna, in ciocnirile şi discuţiile cu sectanţi, disputatorii ortodocşi ies biruitori şi sectanţii sunt, teoreticeşte, ruşinaţi. Dar ce rămâne în sat, după ce misionarul nostru a plecat, ducând cu el, deşartă lui cunună câştigată? Rămâne pilda mută şi revoluţionară: „Ivanliştii“ nu beau, nu se înjură, nu se bate Gala Galaction •" r Rezistenţa Regelui Mulţi zeloşi amici” are Regele. Cu aere grave şi misterioase de iniţiaţi in toate tainele imensei şi complicatei răspunderi pe care o are Suveranul, cu o respiraţie de necontestată superioritate, aceşti „amici“ pontifică cu o hilară solemnitate. Ceva de tutorat spiritual, ceva de protecţiune pentru noua domnie, ceva excesiv ce se manifestă în toate, creiând o atmosferă falsă in jurul Regelui. Ultima formulă lansată, este alinei monarhii absolute, de esenţă divină, fără nici un fel de legătură cu această realitate care se chiamă neamul românesc, care nu are absolut nici un drept in afară de aceea a unei totale supuneri, de acceptare pasivă a tot ce va decide Stăpânul (adică Regele). Și ca pe vremea când Pobiedonostev era oberprocuror al Sinodului rusesc, teoretician al absolutismului bazat pe ortodoxie, ni se atrage foarte grav atenţia: „El este Rege, noi oameni“, de aceea nimeni nu poate da sfaturi Regelui. Am citit un răspuns plin de cuminţenie şi demnitate dat acestei teorii ce se mişcă pe echivocul veit al amicilor Regelui: articol scris în „Epoca“ de d. N. Miclescu: „Capul Statului“, dar căci nu e un adaos, e o consecinţă. Dar „Stăpân“ nu ! Ar fi un adaos la atributele Regelui, aşa cum ii concepem noi, dar in acelaş timp o scădere şi pentru Rege şi pentru naţiune. Un Rege stăpân implică o massă stăpânită, o massă de sclavi, Stăpân peste massă de sclavi, în loc de îndrumător ai destinelor unui popor de oameni liberi, conştienţi de libertatea lor, având simţul demnităţei lor de oameni liberi! In concepţia noastră, Regele şi naţiunea nu sunt două realităţi de sine stătătoare pe două palme deosebite fără posibilitate şi necesitate de contact şi de pătrundere reciprocă. Pentru noi naţiunea e realitatea, Regele e simbolul ei. Naţiunea trăeşte, e viaţa cu toată diferenţierea ei în timp şi spaţiu. Regele e întruparea sintetizării naţiunii. Pentru ca Regele să poată fi simbolul naţiunii şi să o poată îndruma potrivit cu menirea ei. El trebue să înţeleagă cu mintea Lui, cât mai de aproape, firea ei, aspiraţiile ei, să pătrundă cât mai adânc prin înţelegere şi prin dragoste in sufletul ei. Şi sufletul fiecăruia dintre noi e o părticică din sufletul naţiunii. Pentru ce atunci n'ar avea dreptul nimeni să dea sfaturi necerute Regelui şi pentru ce n’ar fi bine ca El să le primească? Aşa zisele sfaturi, de fapt mai curând dorinţe, sau jalbe adresate Regelui, privitoare la binele obştesc, sunt expresiuni ale unor credinţe. Sunt deci un mijloc, care stă la dispoziţia Regelui, ca să citească în sufletul Naţiunei prin sufletele individuale. Avântat, mândru şi de captivantă sinceritate, d. N. Miclescu dă o replică formulei „Stăpân“, pe care — spre dauna prestigiului Regelui — o vor popularizată unii. „Stăpân“, dis sens de autoritate supremă, de arbitru ideal, de tare cumpănitor al tendinţelor protivnice, afirmate in viaţa naţiunii, fireşte că da, însuşi elanul cu care a fost primit Regele, formează o deplină dovadă a necesităţii pe care o simţea naţiunea de a avea o autoritate mai presus de toţi factorii politici, o autoritate de a impune o fecundă disciplină tuturor categoriilor sociale. Regenta nu putuse impune, nu putuse radia autoritatea necesară spre a face imposibile manifestările din Martie ale celor trei generali activi, iar unii șefi de partid nu se sfiau să o ignore, să o socotească perimată prin însăşi compunerea ei. Regele incarnează însăşi forma monarhică; a fi împotriva Regelui înseamnă a fi pentru republică, deci nu se pot imagina cutezanţe de ignorare nu se pot executa presiuni şi ameninţări, căci toate sunt eliminatorii pentru oricine. „Stăpân" în acest sens la voit ţara, „Stăpân” în sens de proprietar cu drept divin nu, şi dacă îşi închipuie cineva că naţia aceasta este o hoardă de slugi păcătoase, zănatecă închipuire ar putea avea. De altfel, preferăm pe misticii absolutismului monarhic, oamenilor politici care sunt gata să accepte orice fantezie a Regelui numai să li se încredinţeze puterea. De trei luni asistăm la cea mai descurajantă întrecere de linguşiri, de laude fără măsură, toată tămâia a fost consumată de vrednicii exponenţi ai vieţii noastre politice. O supralicitare de spinări plecate, o îngrămădeală de oferte de serviciu, încât Regele va fi început să-şi ostenească de cât efort de dispreţ trebue să facă pentru toată lista de adulatori. In genere regii au fost obiect de adulaţie, urechile lar n’au auzit decât prea târziu, când se ridicau baricade, când pârâiau picioarele şubrede ale tronului. Ţarului Rusiei nu i se ridicau aceleaşi osanale, nu i se pleca slugarnică întreaga clasă conducătoare, nu se mişca in stepa morală a lipsei oricărei rezistenţe? Intre doctrina lui Pobiedonostev şi mistica răgoasă a lui Rasputin, respira fără să-şi dee seama agonia monarhiei absolute. Când blândul Ţar şi-a dat seama, era prea târziu, zăgazurile disciplinei monarhice fusese frânte, iar imperiul rusesc se prăbuşea in prăpastia de sânge şi noroi a revoluţiei. Toate mătăniile făcute la toate icoanele n'au putut mântui pravoslavnicul imperiu, esenţa divină se dovedea doar o neputincioasă invenţie a teologilor politici. Bineînţeles că la noi nu pot prinde asemenea năuce teorii, in primul rând fiindcă Regele pare tot mai insensibil la tămâia zeloşilor de toate categoriile. Ii observ cu o încordată atenţie mişcările, aştept să văd într'un gest măcar ecoul nemăsuratelor laude pe care protocolur trebue să ie suporte zilnic. Şi totuşi, acelaş refractarism faţă de tămâia cotidiană ce i se arde. Cuminte, măsurat, atent, cumpănind îndelung fiecare pas pe care il face, răspunzând printr o tăcere grăbiţilor politiciani ce prezintă drept soluţii mântuitoare ambiţia lor precipitată. Faţă de situaţia politică aşa de complicată, faţă de situaţia economică aşa de nevragică, Regele opune o grijă de om încercat, ascultând, informându-se, străbătut de Îngrijorarea ţării.Din locul unei tinereţi încrezute, aduce atâta simţ de cuviinţă, manifestă atâta Interes a marelui răspunderi, încât nici nu-ţi dai bine seama dacă este in ţară numai de trei luni. La toate îndemnurile de impetuoasă asvârlire în ineditul aventures al unei formule, pretins inoitoare, Regele opune rezistenţa masivă a celei mai puternice frâne de cuminţenie. Mai rar atâta rezistenţă. Să s ti vuiască zilnic timpanul de sonoritatea ameţitoare a laudelor şi sa nu-ţi pierzi capul; să ţi se spună în fiecare zi: „Stăpâne, fă ce vrei cu ţara“ şi Tu să Te socoteşti doar cel mai încărcat de griji slujitor al ţării, iată semnul unei robuste conştiinţi, garanţia cea mai preţioasă pe care o dă Regele ţării. Căci să ne dăm bine seama şi să ne-o repetăm mereu: Regele este ultima rezervă a ordinei burgheze, dincolo de el începe necunoscutul sinistru al anarhiei. Să nu și închipue nimeni că s’ar mai putea găsi, odată formula actuală a monarhiei epuizată, dovedită nevrednică de chemarea ei, s’ar mai putea înjgheba o nouă autoritate, am putea recurge vreun expedient, am mai putea improviza ceva. După monarhie vine anarhie, după Rege succede Stalinul demenţii comuniste. Ceea ce ne întremează, ne dă un suflu de încredere, este tocmai mişcările măsurate ale Regelui, mişcări in care respiră amplu intuiţia momentului istoric. De aceea rezistă cu o superbă superioritate morală la toate adulaţiile şi pare că zâmbeşte de oferta misticei absolutiste, care se prezintă cu toată toaleta doctrinară necesară unei filozofice seducţii. Necazurile ţării nu se tămăduesc cu formule, ci cu vrednicia Regelui şi conştiinţa primejdiei ce o cuprinde criza economică în care ne sbatem. Pamfil Șeicaru REGELE CAROL II CITITI IN PAG. VIII-A: Ce se discuta la Geneva IMPORTANTELE DECLARAJIUNI ALE D-LUI Ghr. MIRONESCU . V. 'r .m v " •m. /■* - Restaurări de CEZAR PETRESCU Palatul administrativ din Iaşi, e o clădire foarte arătoasă, când o vezi de departe. De altfel ca toate frumuseţile romanticei capitale a Moldovei, ceea ce dovedeşte că prea puţine lucruri s’au schimbat din vremea călătorului episcop Marcus Blandinus, care scria in Memoriul său din anul 1647, că „această cetate privită de departe QUASI NOVA ROMA APPARENT, graţie turnurilor, templelor şi mănăstirilor ce-i dau oarecare măreţie la privire. Dacă însă cineva intră în oraş, nu găseşte decât cocioabe şi colibe...“ Palatul Administrativ mai sus pomenit, e de o asemenea măreţie, cu turnuri şi minarete, impresionante de la distanţă. De aproape, cu toată reconstruirea de acum câţiva ani, arată tencuială care se surpă, statuete de tinichea ruginită, capiteluri care se desprind în capul trecătorilor şi o fragilitate de provizor decor cinematografic. Inscripţiile severe din interior „nu vă rezemaţi de pereţi...“ ar trebui complectate cu avertismentul „...căci să dărâmă" — căci acesta e sensul adevărat, nu teama de murdărie. In săliie tribunalului, judecătorii, avocaţii şi împricinaţii vorbesc în şoaptă, ca nu cumva vibraţiile prea puternice să desprindă felii de văpsea din tavan. O uşă trântită poate provoca oricând o catastrofă. E tot ce s’a putut face din cele câteva zeci de milioane cheltuite cu restaurarea şi din care, fără nici o exagerare, jumătate au mers direct în punga antreprenorilor. In cursul acestei veri, deşi unele aripe nu sunt complect terminate s’a simţit nevoia unor lucrări de totală refacere a fundamentului. Cu acest prilej s’a constatat că măreţul edificiu se reazimă pe temelii de 1 m. 65 construite în mod primitiv, din cel mai prost material şi în cea mai cinică decădere a principiilor de arhitectură modernă. Palatul va cădea în brânci, la cel mai slab strănut al planetei, fără să mai aştepte un cutremur catastrofal ca acele care cutreeră pământul, începând din golful Neapolului şi sfârşind cu insulele care apar şi dispar în mările Chinei. Se caută răspunderile şi vinovaţii. Ca întotdeauna prea târziu. Dar lecţia ar putea sluji măcar pentru viitor. Palatul Administrativ din Iaşi, a fost restaurarea unui monument istoric — fost palat domnesc. Chiar în cele mai oneste condiţii restaurate cu fundaţii de beton, cum suna devizul şi cu ziduri solide cum nu le-a executat antreprenorii, şi încă planul iniţial ar fi rămas un motiv de scandal. Nimic din stilul vechei clădiri n’a fost respectat — iar stilul adoptat de arhitect, are pitorescul paradoxal al absenţei de orice stil. E un fel de marafet inclasificabil, care nu poate fi situat nici în spaţiu, nici în timp, nu are nici epocă, nici patrie. Fanteziile faţadei lipsite de consistenţă arhitectonică, pot lua ochii admiratorilor de căsuţe de carton pentru păpuşi. Au isbutit un singur lucru — să strivească armonia simplă şi puternică a Statuei lui Ştefan cel Mare, una din cele mai frumoase monumente equestre din ţara românească. Ne gândim la minunata restaurare a Palatului de Justiţie din Rouen, în vechiul castel al ducilor de Normandia, devenit mai târziu Palat al consiliului provincial. Totul este păstrat. Trecutul trăeşte în prezent. Urci scările unui (Continuare in pf.0- NI'1*) Cu mişca Draeger la căriileVătUl morii Mai bine de zece ani, serviciul apărării contra gazelor a funcţionat în ministerul de răsboi ca o vastă şi costisitoare sinecură parazitară, — spre marea satisfacţiune a celor ce-şi lucrau in atelierele lui ulucile ogrăzilor şi cercevelele ceardacurilor, streaşinele magaziilor şi carâmbii cismelor, îşi mai amintesc desigur, cititorii noştri, cronica închinată pe vremuri de ziarul nostru ruinătoarei inactivităţi a acestui serviciu somnolent, — în ale cărui barace pielea destinată confecţionării măştilor este ciopârţită in branduri penuru papuci aereşti, — iar gazele destinate experienţelor chimice expodiate spre livezile boereşti, spre a sluji la deparazitarea prunilor de omizi. Pe vremea aceea, armata românească poseda, în total, nouă măşti, menite să asigure în caz de război apararea tuturor soldaţilor, civililor, cailor, catârilor şi câinilor indigeni. Aflăm că nimic din situaţiunea aceasta serafică nu s’a schimbat până astăzi, când în sfârşit generoasa dărnicie a fraţilor germani Draeger se Hotărăşte să acorde norodului şi armatei româneşti mult cerşitele măşti contra gazelor. Undeva, — acolo, — la Berlin sau la Hamburg, — dincolo de hotarul ţării şi dincolo de orizontul supraveghierii noastre, — un consorţiu răspre într’o bună zi, luând în mâinile lui nesăţioase şi impresariatul furniturilor noastre de război şi stăpânirea destinelor noastre în cazul unui eventual război. Experienţa şi observaţiunile confirmă convingerea că viitorul răsboi va fi o întrecere intre materialul aero-chimic al unui beligerant, şi acela al altuia, lupta cea mai cruntă se va deplasa, din tranşeele asalturilor, în plămânii luptătorilor înecaţi in valul gazelor ucigaşe şi prăvăliţi in ţărână cu 0 mici de svârcoliri de holerici. Şi pentru ca aşa stau lucrurile, armata noastră îşi încredinţează şi plămânii şi controlul respiraţiei unui anonim stăpân de dincolo de graniţă, strămutând peste hotar centrul de gravitate al rezistenţei noastre militare. Unui stăpân german. Unui stăpân împrietenit cu Sovietele. In cazul unui eventual război, — ştim de-acum care va putea fi independenţa noastră de acţiune şi cât de mare ne va fi autonomia respiraţiei. Pornim cu masca Draeger la carnavalul morţii, — ca sclavii a căror mască poate fi oricând smulsă de mâna stăpânului care vrea să-i lase cu chipul descoperit. In faţa privirilor indiscrete, — la carnavalul obicinuit. In cazul nostru, în faţa morţii care-şi va sugruma sute de mii de victime, oferite la discreţie, Ion Dimitrescu