Curentul, septembrie 1930 (Anul 3, nr. 937-966)

1930-09-15 / nr. 951

ANUL cu No. 151 PAGINI LEI ■ ■ . ... ■ ■ . " / i . . . Director: Pttflli WIRD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4" Telafon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Ad-tia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci. Instituţia al şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Popas duminical Săptămâna a fost zebrată de evenimente multe şi dese. Toamna la Bucureşti e o risipitoare Pandoră politică, ale cărei toane deabia reuşim să i le surprindem. Epidemia latinizantă deslănţuită de Mistral şi de Bărnuţiu, a făcut ca inimile să bată o săptămână spre Maillane, spre Arles, sau spre Şimleul Silvaniei. Antidotul şi verificatorul sângelui nostru latin, s‘a ivit într’o bruscă indignare împotriva comnitagiilor din Gadrilater, cari ne-au vizitat cu acest prilej, dovedindune încă odată cât sunt ei de bulgari, şi cât le suntem de antipatici. Apoi discuţia ,,insuccesului nostru aviatic“! Toate figurile bunilor români s‘au lungit niţeluş de mirare şi surprindere . Se poate aşa ruşine ? Un fapt ca oricare altul. Ne-am deprins cu el, ca ţiganul cu scânteia. Din nepăsarea organelor oficiale nu poate ieşi alt fruct şi altă recoltă. In mijlocul mustrărilor generale, a picat ca din cer o veste plăcută . Suveranul este contra dictaturii. Augusta Sa frunte, în colaborare cu neostenita Sa energie, vor şti să înlăture necesitatea linei lovituri atât de drastice, partidelor. Statele, după război, au pierdut ceva din absoluta lor autonomie. Condițiunile de armonizare a intereselor ţării cu alte interese ale gospodăriei pacifice europene, cer Regelui o deghizare discretă a voinţii Sale. Aşadar vor fi conservate formele democratice şi legale. — Vivant partidele ! Tocmai în acest timp, Democraţia nemulţumea, în Capitală, pe învăţătorii strânşi în congres. Adunarea, după ce a dezbătut diferite probleme mai mult sau mai puţin abstracte, s-a împrăştiat tot cum venise, dar cu moralul ridicat „ceva teribil“ de discursurile domnilor Costăchescu şi Mihalache, miniştri. Măturătorii sălii de la Liric au avât de lucru trei zile după aceea. Se ştie că intelectualii lasă în urma lor numai hârtii... Deschiderea seziunii a unsprezecea a Societăţii Naţiunilor ne-a reconfortat cu alegerea domnului N. Titulescu, pentru demnitatea de preşedinte. Alegerea sa, prin vot secret, cu o unanimitate din care lipseau numai patru voturi, a aprins invidia unui cunoscut leader liberal, care a exclamat, ca unul ce se pricepe în materie: — Nu se poate. A furat urnele ! Pierdusem cu totul din vedere pe domnul Vintilă Brătianu când d-sa şi-a făcut apariţia în Bucureşti. Tot supărat e moşul! Supărat chiar şi pe ziarul ,,Viitorul“ ! Ei, deacum începe răfuiala cu partizanii, apoi cu ţara, apoi cu Europa, şi aşa mai departe. Printre evenimentele-obuze s’au rătăcit şi câteva evenimente-cartuşe : expoziţia de Radio, din parcul Carol sfidează Turnul Chindiei ; noua lege administrativă a fost destinată unei revizuiri „în părţile esenţiale“, şi peste toate astea, peste zarva guralivă a oamenilor poliţiei reîntorşi din viligiatură — singură, ca un steag de alarmă şi de risipă ticăloasă într-o ţară bogată, Sonda de la Moreni arde, arde, arde, sub veghea ocortitoare a inginerilor „specialişti“. Victor Rodaţi Ziua Domnului Duminica aceasta poartă o dublă cunună sărbătorească, întrucât Biserica noastră ortodoxă cinsteşte, azi 14 Septembrie, atotbiruitoarea Cruce a lui Iisus Christos. Aşezarea acestei sărbători este veche: întâi, Sfânta Împărăteasă Elena şi al doilea împăratul bizantin Eraclie sunt aceia cari, s'au făcut fericiţii orânduitori, ai Innălțării Sfintei Cruci. Dar străvechile ■ împrejurări istorice, in cadrul cărora cele două fete împărăteşti se făcură columne binecuvântate, sunt azi prea puţin cunoscute obştiei creştine. Irmălţarea Sfintei Cruci însemnează, pentru cei mai mulţi, desfăşurarea flamurei simbolice, deasupra cohortelor creştinătăţii milenare. Innălţăm astăzi Sfânta Cruce simţind, subt braţele ei, ceva analog cu avântul şi cu solidaritatea celor ce stau subt drapelul militar. Este — cum a fost de la început — semnul biruinţii Mântuitorului şi al credinţei noastre în dumnezeirea lui, ridicat sus de tot, în cerul bântuit de uragane al sufletelor noastre. Neapărat, este un steag al Încordării de fiecare clipă, al luptelor văzute şi nevăzute, al suprapământeştei ostăşii, pentru împărăţia cerurilor. Calea Crucii, aici pe pământ, rămâne deapururi înfricoşată taină. După două mii de ani, de la venirea Domnului, castrele lui duhovniceşti şi Crucea, de deasupra lor, încep să facă, asupra epigerilor creştini, cam aceiaşi impresiune pe care posturile înnaintate ale colonizării romane o făceau asupra Dacilor şi Germanilor. Neînţelese ridicări şi descreşteri ale oceanului deşertăciunii noastre1 Inconstanţă eternă, deasupra căreia singur Ochiul Dumnezeesc veghează ca un far atot răzbătător. Inima şi cugetarea celor de azi deviază din calea Crucii. Imensa majoritate a scriitorilor şi a gânditorilor de azi va zice, de pildă, cu H. G. Wells (într'un roman care îmi cade în mână): „... penibilul simbol al crucificării şi enigma necesităţii răscumpărării...“ Care simbol?isus Christos a fost răstignit cu adevărat, doar Sf. Pavel ne da mărturie fără de moarte: „V-am dat, întâi de toate, să ştiţi ceea ce am primit şi eu că Christos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor..." (1 Corinteni, 15, 3) Şi unde este „enigma necesităţii răscumpărării"? Care este îngerul, îmbrăcat în trup omenesc, care să nu ştie ce însemnează coroziunea păcatului, şi care să nu poarte, în sânul lui, durerile remuşcării şi desgustul de sine? Cu totul dimpotrivă! Niciodată, ca astăzi, sărmana noastră familie omenească n’a dovedit, mai intâiu şi mai sfâşietor, adevărul necesităţii răscumpărării! Niciodată, ca astăzi Crucea Mântuitorului n’a strălucit mai legitim deasupra peşterilor noastre sufleteşti! Gala Galactici** EVANGHELISMUL CAMERELOR Pentru profanii obicinuiţi să citească zilnic în gazeta lor preferată diverseleştiri colectate de agenţiile telegrafice din toate colţurile universului, tabloul cotidian al evenimentelor înregistrate în aceste veşti are întreg prestigiul unei miniaturi precise şi obiective a aspectului general al planetei. Neobicinuiţi cum suntem cu uriaşa organizaţie a trusturilor informatoare ale Occidentului şi ale Noului Continent, ignorăm cu desăvârşire invizibilele solidarităţi de interese dintre magnaţii acestor formidabile agenţii, şi politicianul marilor puteri ale Asfinţitului. Uneori, totuşi, un eveniment trecător sugerează impresiunea că, dedesubtul acestei reţele de telegrame şi de radiograme ale agenţiilor occidentale, se ascund formidabile şi misterioase coalitări de interese, gata să stranguleze un Stat care încearcă să li se împotrivească, sau să răstoarne un guvern care a avut cutezanţa să le reziste. Deunăzi, când puternicul director de agenţie telegrafică Hearst a fost rapid exilat din Paris, ca represalii pentru perseverenţa cu care urmăreşte în presa de peste Ocean discreditarea Franţei, am avut cu toţiinpresiunea că o agenţie telegrafică poate fi şi altceva decât o uzină de informaţiuni punctuale şi corecte. Recenta revoluţie din Argentina vine să ne confirme presimţirea aceasta. Iată o republică cu un teritoriu de peste 2.800.000 kilometri, — de zece ori mai mare decât România, — şi cu o populaţiune de 8.000.000 de locuitori, — adică de două ori mai redusă decât aceea a ţării noastre. îndeletnicirile majorităţii acestei populaţiuni, — cultura pământului şi creşterea vitelor, — o fac deosebit de improprie mişcărilor revoluţionare, rezervate de obicei ţărior ai puternice aglomeraţiuni urbane şi industriale. Şi totuşi, într-o bună zi, un general mai năzdrăvan porneşte în fruntea trupelor răsvrătite asupra Palatului prezidenţial,— ocupând cu ajutorul tunurilor şi al mitralierelor edificiile simbolice ale autorităţii publice, şi executând cu salve de puşcă pe ultimii sprijinitori ai regimului defunct. In Europa, veştile despre aceste evenimente sosesc, fireşte, graţie bunăvoinţei agenţiilor americane de informaţiuni, ştiri laconice, şi mai ales şibilinice, — în care, din primele zile frazele de războiu civil sunt amestecate cu ciudate expresiuni de bursă. Ni se afirmă, cu o persistenţă suspectă, într-adevăr, că „băncile şi comerţul şi-au reluat activitatea“, — că noul regim speră să amelioreze situaţiunea economică graţie sprijinului generos al Statelor Unite, — şi că este probabil ca guvernele din New-York şi din Londra să recunoască imediat noul regim al generalului Uriburu. îmi exprimam uimirea pricinuită de această stranie promiscuitate, într’o discuţiune de călătorie cu un drumeţ columbian, întâlnit în drumul dintre Avignon şi Aries. Interlocutorul meu a zâmbit, — şi mi-a răspuns cu o lungă conferinţă de explicaţie : „In 1913“, — m’a lămurit el, — „a apărut în Franţa o carte întitulată „Geneza imperialismului englez“, — şi semnată de un scriitor, Léon Hennebicq. Ai să găseşti acolo, admirabil definită, şi psihologia unui Lloyd George, Baldwin sau Mac Donald (între ei, nu-i nici o deosebire mare din punctul de vedere al politicii internaţionale),— şi psihologia anglo-saxonilor de dincolo de Ocean, a unui Wilson, Harding sau Hoover. Ceea ce caracterizează astăzi revoluţiunile pe cari le vedeţi isbucnind cu o deplorabilă frequenţă, pe întinsul continentului Sud-American, este aceeaşi mână subterană a imperialismului anglo-saxon, a decis să utilizeze la nevoe şi ecrazita şi falmicatorii spre a-şi realiza planurile de expansiune şi de dominaţiune. Citeşte cartea asta de care îţi vorbesc, dacă pot pune mâna pe ea !... Ai să găseşti acolo o admirabilă definiţie a politicii puritane. Caracteristica acestei politici, — în care nu ştii dacă trebue să admiri mai mult ipocrizia sau dibăcia, —»este arta cu care ştie să facă din formulele înalte şi din predicile umanitare nişte instrumente în slujba unor scopuri extrem de practice şi de palpabile. Statele Unite, în special, au ajuns la o adevărată virtuozitate în utilizarea acestui sentimentalism de faţadă, a ajuns uneori la un grad la care iţi este aproape imposibil să-l deosebeşti de cea mai persuasivă sinceritate. Ţin minte şi fraza cu care definea autorul meu metoda aceasta: „Nici nu mai ştii dacă eşti în faţa unui pastor care trafichează, sau în faţa unui negustor care predică. Ceea ce este cert, este că misionarii aceştia par decişi să facă fericirea omenirii cu orice preţ, la nevoe chiar cu preţul revoluţiunilor incendiare, ca şi bineînţeles, numai în propriul lor beneficiu“. Cuvintele acestea ale Columbianului mi-au amintit răspunsurile câtorva strălucite personalităţi franceze, la o recentă anchetă asupra prosperităţii anglo-saxone. „Materialismul american", — proclama Henri Massis, — „este o primejdie pentru civilizaţia europeană.“ Jacques Bainville, confirmând această părere, — adăuga că „se îndoeşte că Europa este un organism destul de conştient, încât să aibă sentimentul necesităţii unei defensive comune“. Iar André Siegfried, — eminent profesor al unei şcoli de Ştiinţa Politice, ale cărui lucrări asupra Statelor Unite sunt universal celebre şi unanim celebrate, mărturisea că, după părerea sa, „predominarea metodelor americane ar pune în primejdie civilizaţia europeană“. Concluziune care formează şi sentimentul fundamental al virulentului pamflet publicat deunăzi de Georges Duhamel, sub titlul ironic de „Scene din viaţa viitoare“,— în care setea de a produce şi (mai ales) de a câştiga, principalul mobil al activităţii yankee, căpăta apocalipticile proporţii ale unui modern Mammon, — o divinitate asemănătoare cu acel Plutus al Sirienilor, identificat de evanghelişt] cu însuşi dracul... Ceea ce ne interesează astăzi, însă, mai mult decât perspectivele de viitor deschise omenirii de eventualitatea unei heghemonii americane, este metoda folosită de Statele Unite spre a-şi infiltra autoritatea aceasta până în cele mai uitate unghere ale continentelor. Revoluţie în Argentina, astăzi, ieri, revoluţie în Bolivia. Continuitatea acestor succesive minări ale guvernelor din Statele predestinate mandatului economic al Americii anglo-saxone a fost, de curând, magistral expusă de publicistul Louis Guilane in volumul său despre „America latină şi imperialismul american“. Invaziunea de acum cinci ani din Nicaragua, — cucerirea metodică a Cubei, — lovitura de forţă din Haiti, — ocuparea republicei Honduras,— pasionata cultură a fermenţilor de anarhie mexicană, — infiltrarea metodică în Statele latine ale Americii centrale, şi finanţarea generoasă a amatorilor de revoluţie din restul continentului. — totul apare ca o inşirare de etape ale unei politici inflexibile, menite să facă din New- York unicul pol financiar şi economic al Americii latine. In slujba acestei tiranice năzuinţe de supremaţie comercială, şi de acaparare industrială, toate forţele aşa-zîsei „civilizaţii moderne“ sunt concentrate, monopol al agenţiilor de înformaţiuni, cari asigură universul că populaţiunea din Nicaragua reclamă cu doine şi cu rugi împioratoare intervenţiunea pacificatoare a puterii yankee, — trust a! Instituţiunilor de credit, cari acordă sau refuză Dolarul-Rege după cum guvernul Statului respectiv se arată sau nu favorabil robiei către New- York, — tot ceea ce ştiinţa şi progresul contimporan poate acumula ca forţă coercitivă şi represivă în mâna unui satrap, militează pentru expansiunea americană. Iar, în ultima extremitate, — atunci când nu se poate folosi sistemul atât de confortabil al războiului civil, — graţie căruia cei destinaţi mandatului „civilizator“ se măcelăresc ca şerbii între ei, — metoda trufaşelor defileuri de crucişătoare cuirasate, în apele teritoriale ale Statului refractar. La nevoe, şi numai când toate celelalte metode au eşuat, o semnificativă debarcare a infanteriei de marină. Este forma cea mai rafinată a puritanismului civilizator, — evanghelismul dreadnoughturilor, al distrugătoarelor şi al canotierelor. Despre el, nu pomeneşte nimeni la Geneva, —* în clipa în care şi Europa şi celelalte continente orbăcăesc în căutarea unui interes federator comun, Pamfil Şei care D. HOOVER il —„Lasă-mă, domnule sergent, zău lasă-mă şi pe mine la expoziţia asta de radio, că.... am şi eu paraziţi, zău aşa !“ Spre dezastrul agricuurei de IoN SCUTARU Chesttiunea soluţionărei crizei financiare în general şi a creditului agricol în special, a căzut iarăşi pe planul al doilea în preocupările cercurilor noastre diriguitoare. Din când în când, apare câte un memoriu, un referat, o propunere, o şedinţă a delegaţiei economice, eventual un comunicat oficial, urmat de câteva comentarii prin presă, apoi linişte, iar reprezentanţii tuturor ramurilor de producţiune din această ţară, rămân tot mai deznădăjduit. Se vor fi credzând oare, guvernanţii noştri şi oamenii politici ai ţarei româneşti? Nu vrea nimeni să-şi dea seama de gravitatea situaţiei de astăzi a economiei noastre naţionale şi în special a producţiei agricole? Am devenit într’adevăr banali şi poate — pentru unii — plicticoşi, scriind zilnic aceleaşi şi aceleaşi lucruri, dar informaţiile noastre, cari sunt mult mai precise decât rapoartele oficiale (fabricate în necunoştinţă de cauză sau cu vădită rea intenţiune), sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. Am trimite o colecţie de scrisori, delegaţiunei economice a guvernului, scrisori sincere şi simple, din partea a sute de plugari, pe cari le primim zilnic la redacţia noastră, pentru a se convinge, cu un ceas mai devreme de dezastrul către care mergem şi pentru a constata, odată cu noi, că într’o bună zi crachul definitiv se va produce totuşi şi atunci nimeni şi nimic nu ne va mai putea ajuta. Rezultatele diferitelor anchete oficiale sau neoficiale, întreprinse printre plugarii ţărei, sunt mai mult decât alarmante. Sunt proprietăţi mică — şi sunt multe —, cari sunt presate cu datorii de 10-12.000 lei la hectar şi dobânzi aferente de 3-4.000 lei. Şi trebuie ştiut, că în acele regiuni, preţul de vânzare al unui hectar este de 8-10.000 lei, deci inferior datoriilor cari îl grevează. S-au gândit guvernanţii noştri 1® astfel de cazuri, cari distrug deodată şi pe creditor şi pe debitor? Acum 5 ani, când se găsea un caz, în care un hectar de pământ era grevat cu 1500-2000 lei, se părea (pe vremea aceea), ceva extraordinar. Astăzi, după ce datoriile şi-au capitalizat dobânzile şi au ajuns la 10-12.000 lei, este cazul a ne întreba: cine sunt vinovaţii ? Răspunsul nu este greu de găsit, căci stă în inconştienţa şi neglijenţa condamnabilă a tuturor partidelor politice, cari s’au perindat la cârma ţarei acesteia, dela războiu şi până astăzi. Ni se răspunde mereu, cu aceleaşi cauze : Griza este mondială şi România, ca ţară agricolă, fatal trebuia să treacă prin această griză, întrebăm şi noi şi rugăm să ni se arate o SINGURA ţară din lume, în care, datoriile unui hectar de pământ trec de valoarea acestui pământ, la care agricultorul plăteşte dobânzi de 36% (recunoscute oficial chiar de justiţie), în care, la o datorie de 200.000 lei, cheltuelile de judecată sunt de 10 %, în care venitul netto este 50 % din suma care reprezintă dobânda, în care fiscul paralizează orice întreprindere iar transportul pe c.f.r. costă la 100 km., mai (Continuare în pag. SI aj Şi vedeţi *■' cât e tie prost... Românii au reputaţia că învaţă uşor şi frumos franţuzeşte, atunci când nu sunt în serviciul propagandei, in străinătate. Pentru această funcţie ei se tâmpesc subit, şi fac ţara de râs, aşa cum dovedesc în cele ce urmează. In toate vagoanele directe, pentru străinătate, se află un foarte interresant prospect, redactat in limba lui Racine, şi năzuind să servească Braşovul, Sinaia, Ţara. In el, citesc o trista reclamă, pe care o împodobeşte prostia şi olimentează greşelile de ortografie. „Pour accéléRE le Transports de colis par G. F . SONT CRÉÉ Ies trains rapiDS de colis avec liaison IMMÉDIATEMENT, pour tous Ies lignes laterAUX. De Bucarest-Constanța DANS 9 heures...". Pentru un asemenea exemplu de grangur ajuns, prin politică, sus de tot, nu e destulă pedeapsă a-l așeza din nou in banca întâia, din clasa întâia şi a parcurge cu el tabla de materii a culturii: şcoala. Nu ne îndoim că acest luxos prospect de reclamă e făcut fără ştirea măcar a d-lui Vidrighin sau a inginerului Mereuţă, care e un om deosebit şi subţire. Totuş ni s'ar riposta că autorul n'a fost român, că tipograful i-a amplificat greşelile, sau cine mai ştie ce. Prospectul însă conţine cu cea mai grasă literă, această ispititoare inscripţie de inconştienţă absolută: „RAPIDITATEA TRANSPORTURILOR EXCLUDE FURTURILE Va să zică, trăim într-o ţară de hoţi/ Se fură de pretutindeni, chiar din trenuri, şi direcţiunea căilor ferate ştie că se fură! Nu numai atât: trompetează această ruşine naţio■ nald în străinătate, şi încă în limba cea mai universală. Ca să fim drepţi, vom spune că din tot contextul prospectului, singurul lucru inteligibil, este că România e o ţară de hoţi. Cum, numai rapiditatea transporturilor ne salvează cuferele cu lenjerie? Nu scăpăm, prin urmare, de bandiţi, decât cu fuga? Atunci la ce sunt buni agenţii ordinei publice, legile, funcţionarii? Ei n'au nici un rost? Se exagerează. Nu e chiar aşa. Aşa de ar fi, şi totuşi într'un caiet de propagandă românească lucrul nu poate fi spus, mai ales întro formă atât de ignară, de fără rezerve. Prospectele trebuesc retrase imediat şi arse. Pentru serviciul de propagandă e nevoe de cel puţin un om inteligent, cu examenele trecute, de un om cu bun simţ, care să ştie să evalueze vătămarea morală pe care ne-o pricinueşte un domn certat cu gramatica. E ruşine, ruşine mare. Ce dracu, suntem o ţară cu universităţi şi cu Academie! Rowles Miss Dissîm