Curentul, noiembrie 1930 (Anul 3, nr. 998-1027)
1930-11-25 / nr. 1022
ANUL III No. 1023 4 PAGINI 3 LEI Marţi 25 Alombrie 1230 Director: AniăLifclO ABU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 1 Secretariatul şi Provincia 812/29 Telefon: Direcţia şi Redacţia: 314/39 Adria şi Mica Publicitate 3.5 28 ABONAMENTE! Lei 700 pe an; lei 350 pe 11 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Banei. Institutuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 11 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Regimul preferenţial cetu expunerea făcută la Geneva de d. Mihail Manoilescuministrul nostru de industrie şi comerţ, în calitate de delegat al României. Punctul de vedere al României a fost pus clar şi lămurit şi anume pentru susţinerea temei tarifului preferenţial, aşa cum fusese stabilită de fostul ministru de industrie d. Virgil Madgearu, atât la Geneva, cât şi la conferinţele statelor agricole, tinere în acest an. Europa occidentală este vecinie preocupată de reducerea barierilor vamale pentru ca circulaţia mărfurilor fiind liberă, să se poată ajunge la o scurgere mai liberă, a lor. Reducerea barierelor vamale nu duce însă întotdeauna la scopul urmărit, adică la sporirea vânzărilor. D. Manoilescu ilustrează această afirmaţie prin exemplul României, care formează un caz specific. „România a mers astfel până la a face spiritului din Geneva concesiunea de a reduce tarifele ei vamale până la 30 la sută. Rezultatul a fost, a arătat d. ministru Manoilescu, cu exemple foarte sugestive, că pentru articolele cele mai importante ale industriei exportatoare engleze, importul României sa redus până la un sfert sau o treime din ceia ce era încă în 1927. ..Aceea, pentru că preţurile cerealelor au scăzut cu mai mult de 36 la antă. Tarifele nu aveau absolut nimic a face în cazul acesta. Putem spune Europei ocidentale : înapoiaţi-ne preţurile la cerealele noastre, şi vom putea din nou importa produsele voastre industriale. „Europa occidentală nu profită în urma acestei reduceri, dacă nu se ajunge a se spori capacitatea de cumpărare a Europei centrale şi orientale. Iată unde se găseşte nodul chestiunei: în schimbul între ţarile industriale şi cele agricole“. Chestiunea este foarte simplă: când ţările agricole nu mai fac export ele nu mai au capacitatea de a importa produsele industriale. Fiind în situaţiunea de a nu putea plăti mărfurile fabricate streine, vor întreprinde industrii proprii. Astfel s’a născut acest conflict economic între cele două Europe: cea occidentală, industrială şi cea orientală, agricolă. D. Manoilescu caracterizează în mod eloquent acest conflict, astfel: „Când Europa occidentală plasează produsele sale pe pieţele Europei orientale, ea o face aproape fără nicio concurenţă din partea Americei de Nord, pe când ţările Europei Orientale, când plasează produsele lor agricole, în Occident, ele sunt handicapate de produsele Americei de Sud care a cucerit aproape complect pieţile noastre naturale din Occident“. Rezultă deci o situaţiune favorabilă de partea Europei occidentale industriale. Deci salvarea nu poate veni decât de la un regim, care ar putea spori capacitatea de cumpărare a ţărilor agricole. Deci, să se acorde regimul preferenţial în Europa, pentru produsele agricole europene ,a o derogaţiune condiţională excepţională şi limitată la clauzele naţiunei celei mai favorizate). Acesta trebue să fie caracterul regimului normal al comerţului internaţional. Acest regim preferenţial va trebui să fie acordat tuturor produselor agricole europene, adică fie de origină animală sau vegetală- cât priveşte cerealele, acestora trebuie să li se aplice tariful preferenţial, fără restricţiune de cantitate, tuturor cerealelor de origină. In fine- d. Manoilescu a mai propus ca să se realizeze reduceri la tarifele vamale ale cerealelor şi garanţii că avantajele care decurg din aplicarea regimului preferenţial, să nu fie anihilate de măsuri de protecţionism indirect. Evident că acest regim preferenţial va trebui acordat de toate ţările importatoare de cereale. Există însă o serie de tratate de comerţ bilaterale, încheiate pe baza clauzei naţiunei celei mai favorizate. Aceste ţări vor trebui du. .emenea, in mod excepţio* Datele la această cauză, să recunoască regimul preferenţial pentru cerealele europene Expunerea făcută pe aceste principii de către d. Mihail Manoilescu, nu reprezintă numai punctul de vedere al României ci şi al delegaţiunilor: Bulgariei, Ungariei, Poloniei şi Iugoslaviei. Este un succes şi un merit al României, pe care noi l-am relevat totdeauna cu cea mai deplină satisfacţie. Tema a fost pusă la început de d. Virgil Madgearu la Geneva, continuată în conferinţele agricole de la Sinaia, Bucureşti şi Varşovia şi actualmente de d- Manoilescu din nou la Geneva. România are meritul de a fi luat această iniţiativă a organizării unui front comun al ţărilor agricole din estul Europei şi suntem pe deplin satisfăcuţi de modul cum aceste ţări au fost reprezentate prin d-nii Virgil Madgearu şi Mihail Manoilescu. Am fost cei d’intâiu cari am criticat atunci când s’au făcut erori în politica noastră economică, mai ales acea externă. Sântem tot cei d’intâiu, cari înregistrăm măsurile şi ideile sănătoase precum şi activitatea care a dus la punctul de vedere unitar al ţărilor agricole, pe baza tarifului preferenţial. O lămurire a situaţiunei economice internaţionale din Europa, nu poate fi obţinută, decât din momentul, în care punctul de vedere al ţărilor agricole exportatoare va fi admis de ţările industriale importatoare de produse agricole. Ţările agricole nu-şi vor putea spori capacitatea lor de cumpărare şi deci nu vor putea oferi debuşeuri pentru produsele tarilor industriale, decât din momentul în care şi ele îşi vor putea plasa în mod avantajos surplusul ele export al produselor agricole. on Seusaru nenea forfaia in Roşia Presa finlandeză aproape de Soviete ca şi noi, dar prin organizaţia şi prin fibrele vechi de rădăcină, mai în putere ca noi să pătrundă în realităfile ruseşti, da informaţii senzaţionale (şi ceia ce e mai important, cu autenticitatea garantată asupra chipului cum te execută in U. R. S. S. munca forţată, pe care se bazează ofensiva dumpingului sovietic. Finlanda e in special lovită de acest dumping, în concurenţa lemnului de construcţie, pe piaţa mondială. In mod firesc, toată atenţia anchetatorilor s'a îndreptat asupra modului cum e organizată exploatarea pădurilor în Rusia de nord, lată ce scrie USI SUOMI: „In această regiune, cu populaţia cea mai rară din Europa, nu s’ar fi putut găsi în nici un chip, o mână de lucru suficientă niei numărul de cai necesari. A fost nevoie să le procure, la început din guberniile vecine, mai apoi din centrul îndepărtat al Rusiei. Dar cum pretenţiile şefilor de conducere, salariul şi hrana neîndestulătoare, şi pe deasupra înspăimântătoarea mortalitate în rândul oamenilor şi a vitelor, a făcut ca populaţia să capete groază de aceste regiuni de lucru, încetul cu încetul, exploatarea pădurilor s'a transformat într'o adevârată muncă silnică... La început, ţăranii au fost forţaţi, sub ameninţarea amenzilor şi pedepselor, să trimită din fiecare sat, un număr de lucrători pentru şantiere. Aceştia erau eliberaţi de la muncă toamna, şi se socotea fericit, acela care fie chiar fără bani, fără cal, în soirenţe, isbutea să mai ajungă în satul lui. Dar mâna de lucru, astfel asigurată, se dovedi în curând prea neîndestulătoare pentru planul lui Stalin. Pentru îndeplinirea lui, au fost trimişi în câmpurile de concentrare din Nord, şi mai ales la fostele monastiri din Soloveţ, prizonierii politici şi criminalii, pentru fasonatul şi încărcatul lemnului. In ultima toamnă, un nou element îşi făcu apariţia în şantierele de lucru. Toţi ţăranii suspectaţi că fac opoziţie colectivizării economiei rurale, nu mai pot rămâne la vatra lor şi au fost transportaţi cu tot cu famiie în aceste şantiere, în numele apărării sociale, sub cuvânt că numai astfel vor putea fi de aproape supraveghiaţi de autorităţi. Aceiaşi soartă, a fost rezervată preoţilor, învăţătorilor şi foştilor proprietari, — elemente ,,Rulace". OI libertate! OI marxism ! O !revoluţia pentru care a luptat bunica Brescka Bresckopskaia I, Ion Darie Lucrează de zor toată lumea prin ministere, ca să purece la statele de plată ale funcționarilor, unde s’ar mai putea rupe un ban, prin darea afară a unui funcționar, ca economiile absolut necesare echilibrului bugetar să fie reaizate. Şi menajamente nu prea există, fiindcă sărăcia generală a tarii nu dă răgaz. Nimeni nu-şi inchipue ce z de amare trăesc nenorociţii care nu sunt siguri de a doua zi, şi tremură ia gândul că s'ar putea să rămână fără nimic, spânzuraţi în aer, cu gândul ca cerul să se mai milostiv decât oamenii. La aceşti vitregiţi ai vieţii mă gândesc, înţelegând şi greul unui Stat ajuns la ananghie. Zilnic primesc la gazetă scrisori, aceleaşi scrisori de tânguire a cutărui învăţător din cine ştie ce uitat colţ de ţară, a unui biet necăjit de grefier dela o judecătorie de ocol rural care se plâng că n’au primit leafa de două, trei luni. Povestea este veche; de doi, trei ani aud aceiaş plângere, de când suntem sub zodia neagră a crizei. Citeam în „Viitorul” următoarea informaţie, pe care o împărtăşesc în concluziile ei umane: „Profesorii şi funcţionarii din Făgăraş ni se plâng că nu-şi primesc salarile regulat. Unii din aceştia nu şi-au primit salariul nici pe luna Septembrie, deşi ne aflăm la sfârşitul lui Noembrie. Sunt unii funcţionari bătrâni, cari fac parte din cadrele auxiliare, şi mai nenorociţi, căci aceştia nu şi-au primit micul lor salar din Iunie. Este o complectă lipsă de umanitate ca funcţionarii Statului să fie lăsaţi pradă mizeriei acum pragul iernei”. Dar, aceiaş plângere a apărut şi când era d. Vintilă Brătianu vistier, bineînţeles comentată cu multă înduioşare electorală în „Dreptatea”. Şi acum doi ani, ca şi acum, acelaş stat nevoiaş cârpind dela o zi ................... —» -»-O—------------ alta un biet buget bârtănit ca şi legendarafanteriu al lui Arvinte. Ce] -.iuţi acum avem o huzie mai puţin pe urma guvernării naţional-ţărăniste. Dar în zi ele acestea de tragică strlmtorare, peeare suntem datori să examinăm dacă intr’adevâr, Statul cu visteria mai mult goală, nu ar putea ori și-o umple, dacă nu cumva sunt găuri pe unde banul public se tot scurge în buzunare iara fund. Sunt fraude fiscale, oricâte comunicate s’ar da, dar nu un minus !a venit trecut de un advocat, de un medic, de un negustor (funcţionarul este singurul contribuabil care nu poate trage chiulul la fisc nici cu un leu, este singurul contribuabil sigur platnic f findcă i se opreşte la leafă datoria către fisc). Când se înşeală fiscul, apoi se face numai împins de excesul dement al fiscaltăţii — vorbim fireşte de contribuabili individuali. Nu aceleaşi scuze — dacă pot vista scuze — pot fi invocate de diverse societăţi cu capitaluri străine, care nu se mulţumesc cu imensele beneficii pe care le realizează ?a urma protectiorismui — impozit fioros dar nu în favoarea Staulul, în favoarea diverselor întreprinderi industriale — ci mai recurg şi la chiuluri formidabile trase fiscului. Se descoperă, se strâng dovezi irefutabile,vâlvă in presă şi pe urmă, vine ca un pompier, comunicatul ministerului de finanţe, care neagă energic faptele. Totdeauna a fost aşa, iar taina nu este decât forţa diverselor legaţii ale ţărior de unde sunt marii acţionari ai întreprinderilor certate cu onestitatea, faţă de fisc. Dacă ar exista energia necesară, acea energică autoritate care să înţelagă că niciodată capitalul străin nu poate cere privilegiul de a frusta fiscul, curajul intervenţiilor ar dispărea, iar in visteria Statului ar mai putea intra şi ceva banî. eriei Mal este o gaură pe unde se scurg bani sortiţi să intre In casieria ministerului de finanţe! Contribandele: O delegaţie de comercianţi care s-a prezentat la ministerul de finanţe pentru a cere să se ia măsuri împotriva contrabandelor, spunea : „Dacă această stare de lucruri va continua încă, tot comerţul cinstit va fi distrus, deoarece comerciantul cinstit importă astăzi mătăsuri plătind vămuiri, iar din partea industriaşilor am constatat că sunt cu toţii decişi a închide fabricele, aşadar in curând Statul va avea în spinare încă un număr de 6—8000 şomeuri”. Măsuri ? Dar care funcţionar vamal, care agent de polţie nu are încântat să descopere o contrabandă, când are o cotă-parte de preluare din amenda ce o fixează Statul la orice contrabandă prinsă? Nu odată mi-a fost dat să aud la funcţionarii vamali aceiaş decoraţie : ,,La ce bun să mai prindem pe cei ce fac contrabande, când se aranjează la Bucureşti, iar noi rămânem cu buzele umflate!” Nu-i greu de bănuit, că diverşii politiciani mai mari, sau mai mărunţei, îşi aranjează rotunjoare venituri printr-o activă spălătorie chimică a diverşilor contrabandişti. Şi iarăşi povestea este veche. Să ni se spună procentul celor care plătesc amenzile la care au fost impuşi cei ce au fost prinşi practicând industria contrabandei. Iată ceia ce formează încă’ o gaură prin care se scurg veniturile posibile ale Statului Suntem pentru regimul economiilor, dar cerem să se pună capăt practicei provocătoare, şi să se astupe odată găurile vistieriei. Când ţării i se cer atâtea jertfe, nimănui nu-i poate fi îngăduită ignorarea găurilor vistieriei. amfil Selisru » (( ontinuurea fn png. it-a) Constituţie şi Evanghelie de P. ANGELESCU Iată pentru ce Constituţia Ţării lui, veghiată zi şi noapte de Majestatea Sa Regele, având la dreapta un lung şi măreţ cortegiu de Domnitori, Voevozi Boieri băştinaşi şi teroi naţionali, iar la stânga Armata, M’aiştri, Parlamentul şi pe toţi slujbi ai Statului, inclusiv Clerul militar la nimbc şi valoare de evanghelie sfântă tot astfel şi Evanghelia „bisericească“‘ e Neamului său, o „evanghelie" de lege străbună, veghiată zi şi noapte de Dumnezeu şi de Mirttuitorul Cristos, având la dreapta pe Apostoli, pe Sfinţi şi pe toţi eroii creştini din Calenda, iar la stânga pe Patriarh, pe episcopi pe preoţi, Sinod ud şi toate bisericile româneşti laolaltă, capătă o aureolă mistică şi făcătoare de minuni istorice — asemeni Constituţiei politice. Cele două feluri de cetăţenii—naţională şi „bisericeasca“ — nu se exclud ca la Catoliu, ci se Îmbină se contopesc întro a'itadiae unitară, neferbindu-se prin aceasta nimic din mistica Primaturii Conestuţiei, precedată întotdeauna însă de misteriul evanghelico-ortodox. Ar putea opteta ciieva că fenomenud acesta al imix’Hun* intre Evanghelie şii Constituţie, Intre Biserică şi Stat, mi-i real în „mentalitatea”, in inţelepcum al poporului nostru, şi că ar fi „groaznic de dureros“ dacă ar fi să fie aşa. Am răspunde întrebând, până către anii 1330 când, după afirmaţiile sacrosancte ale d-lui Iorga, se poate vorbi de cea dintâi „Constituţie” a loii româneşti, făurită la Curtea-de-Argeş, care alta a fost Constituţia viabilă a acestei Ţări in afară de „Legea" ei strămoşească. Conştiinţa ortodox-religioasă unită fericit cu cea naţionalsetnică1’.. Şi iarăşi, care ala a fost Constituţia viabilă a Românilor din Ardealul ţinut atâta amar de vreme în robie de Ungurii Sfântului Ştefan, dacă nu aceeaşi lege străbună aceeaşi. Ortodoxie neclintită, — apostaziată abia la 1700 (una mie ţap« sute) descâţiva dintre ei, în frunte cu Atanasie. („Satanasie“) Anghel?.. Da, hotărît lucru: drumul cel mai drept la conştiinţa naţională, a dus şi duce mereu, la noi, prin Evanghelie şi Biserică. In această a opta Taină neoficială rezidă toată viabilitatea, toată măreţia şi intangibilitatea edificiului nostru naţional, ba e cheia de boltă a rezistenţii noastre de nassă, ea e steaua polară a Statului Român. Să nu ne surprindă deci faptul, că tot aici rezidă şi acel nepotolit necaz „creştin” al Romei papale, vădit şi încontinuu îngrijorată de Soarta“ noastră!,. Imperialismului ei apostolic, i se opune dârz şi conştient regalismul, constituţionalismul nostru ortodox!.. Aşa se şi cuvine să fie. Că prin această atitudine nu am fi cu adevărat creştinii Se poate. Nici Roma, cu politica ei oportunistă şi agresiv-internaţională pe care-o duce în Apus şi în Răsărit, în Germania ca şi în Rusia, nu mai e creştină stricto sensu. De aceea, până la o înfăptuire in integrum a Mesagiului lui H Hristos — aceias urbi et orbi — Neamul nostru, pe cât de des pe atât de vitreg încercat, ţi-a naţionalizat dintru început nu numai solul, subsolul şi văzduhul, ci şi Sufletul, dând astfel naştere unei Conştiinţe creştin-ortodoxe şi românească. Alţii au făcut altfel Facă şi de-acum înainte aşişderea. Noi nu ne împotrivim. Ne opunem însă cu toată cerbicia oricărui fel de „apariţie“ a „Umbrelor S. Lor Papilor, Cardinalilor şi ale tuturor celorlalţi mesageri ai Vaticanului — asemănătoare umbrei tatălui lui Hamlet — fiindcă vor să ne încurce socotelile şi rosturile Aşezămintelor noastre voevodale. Le strigăm insă din răsputeri: NON POSSUMUS1.. * Se vorbeşte şi la noi de la o vreme încoace de o despărţire, de un divorţ d intre Statul Român şi Biserica lui dominantă. Când în Franţa se militează asiduu pentru o reimpăcare între aceste două forţe vitale, noi ne gândim la separarea lor! Gândul acesta ne înfioară. L-am simţit strecurându-se în Cetatea noastră, venind de la Roma pe oia Blaj, în ziua când ni s’a desfiinţat Ministerul Cultelor, Unde ar conduce sigur o asemenea ispravă, la ce anume ar da imediat naştere, nu e deloc greu să se întrevadă din cele conturate doar în rândurile de mai sus, dacă stăruim asupra lor cu atenţie şi îngrijorare. Lefurile funcţionarilor publici continuă să te achite cu mare întârziere. ZIARELE — Ai auzit ? Cică funcţionarilor suprimaţi bugetar o să li se plătească reaba pe un an. — Pe anul trecut ? . Titulescu şi pacea Înmii Neobositul şi strălucitul nostru ambasador extraordinar în Europa occidentală, d. Nicolae Titulescu, a ţinut la Universitatea din Cambridge şi în faţa unui select auditoriu de intelectuali o conferinţă despre ,,progresul ideii de pace”, al cărei succes şi-a prelungit ecourile până aci în ţară. Crainic excepţional peste hotare, învestit cu unanima şi recunoscătoarea admiraţiune a unei Naţiuni căreia ştie să-i apere cu atâta talent numele şi pământul, —d. N. Titulescu nu scapă un prilej de a sluji mândra cauză căreia i s’a închinat, recoltând aiurea aplauze cari se revarsă şi asupra ţării lui natale. Iscusit diplomat şi advocat persuasiv,jurist savant şi pătrunzător cugetător politic, — ministrul nostru de la Londra îşi afirmă cu o generoasă dărnicie în toate domeniile competenţa, — uimind publicurile cele mai diverse cu resursele unei scânteietoare inteligenţe, cu vibranta şi insinuanta lui eloquenţă, cu pasiunea risipită în explorarea tuturor curiozităţilor superioare ale epocii actuale. Printre aceste curiozităţi vitale, — atât de familiare minţii lucide a d-lui Nicolae Titulescu, — este şi aceea a celor mai sigure unelte de propăşire a păcii, — explorată de d-sa în recenta conferinţă de la Cambridge. Nu avem în faţă întregul text al acestui discurs, fără îndoială, — şi suntem siguri că dacă ara trăi cinstea unei discuţiuni cu d. N. Titulescu, Tom părăsi deplin convertiţi la credinţele sale în „progresul ideii de pace“. Neavând această cinste, însă, şi nefiind puşi în faţa întregii înşirări de argumente a conferinţei, ne putem îngădui libertatea de a contesta câteva din afirmaţiunile cele mai peremptorii ale însufleţitului nostru ambasador. , D. Titulescu a proclamat, în faţa strălucitului său public de la Cambridge, că realizarea unei păci durabile nu este posibilă decât printr’o organizare supranaţional a Europei, adăogând că propunerea de federalizare a d-lui Briand ar fi, pentru oropsitul nostru continent, unica formulă de salvare. Este şi părerea noastră, — nutrită de o atât de voluminoasă repulsiune pentru ororile războiului, — încât am fi dispuşi să aplaudăm imediat nu numai o eventuală federalizare a Europei, dar chiar una a întregului univers. Nimeni nu pretinde că formula d-lui Aristide Briand n’ar fi excelentă; ideea ministrului de externe al Franţei este preferabilă actualei situaţiuni a continentului, — tot astfel cum este preferabil să mănânci de trai ori pe zi în loc de o singură dată. Odată recunoscută ca bună, din punct de vedere moral, — rămâne însă ca această formulă să fie consacrată drept bună şi din punctul de vedere al realităţii cu care ea trebue confruntată. Or, — pe acest teren, — formula federalizării europene întâmpină atâtea piedici, încât poate fi de pe acum garantată ca irealizabilă, —« adică proastă, Irealizabilă, — pentru că oamenii îşi conservă eternele lor instincte de jaf şi de revanşă, ~* pentru că învinşii de ieri nu pot pricepe cum foştii învingători nu le pricep năzuinţele de dislocare a fruntariilor „vremelnic” statornicite, — şi mai ales irealizabilă, pentru că mai toţi actualii profeţi ai pacifismului ecumenic sunt teologi democraţi, convinşi că progresele ideii de pace sunt paralele cu acelea ale ideii democratice. Mai mult decât o ,,ultima ratio” a Regilor, — războiul este o sculă de predilecţiune a democraţiilor, dovedite dealungul secolelor cu mult mai agresive, mai pătimaşe şi mai omicide decât monarhiile. Vechea şi falsa alternativă : ,,Sau război, sau democraţie’ trebue deci răsturnată. „Sau pace, sau democraţie“.» Aceasta este adevărata formulă. Nu poate avea virtuţi pacifice, în planul internaţional, — un regim care se dovedeşte generator de atât scandal şi vrajbă în planul naţional. Ion Dimitrescu Citiţi în pag. IV-ai Campania de întruniri a guvernului Lecţia unei demisii Recenta demisie a ministrului de justiţie, francez, a provocat aprinse discuţii chiar în Franţa, unde sau văzut lucruri mai „bizare“, încă. (Căci bizarerie d e calificarea pe care unii oameni politici au dat-o gestului făcut de către prea scrupulosul ex.,,Garde des aceaux“). Tare pe aprobarea propriei sale conştiinţe şi, mai ales, pe majoritatea obţinută de guvern, in această chestiune, d-l Raoul Péret şi-ar fi putut păstra portofoliul, In chipul cel mai decent, cu putinţa. Şi totuşi a preferat să demisioneze. Motivele arătate in scrisoarea sa către preşedintele consiliului de miniştri — merită a fi relevate. Ele onorează pe cel învins de propriile sale scrupule şi pun o problema de înaltă moralitate, ale cărei aphea- Huni depăşesc hotarele Franţei. Ce i se reproşa, in adevăr, fostului lonofit al dreptăţii?... In crup precis, nimic. Dar se formulase un început de îndoială asupra chestiunii dacă instrucţia începută contra conducătorilor unei instituti bancare, ce depusese registrele, îşi mai poate urma, nestingherită cursul său, dată fiind calitatea de fost atacat consilier al acelei bănci pe vremuri, ce-i drept] — a actualului ministru al justiţie. Primul ministru — dl André Tardiej — şi-a desfăşurat aripa-i, largprotectoare, asupra colaboratorului său. Partizanii politici — cărora s-au raliat o massa impunătoare de admiratori şi de amici personali ai d-lui Pirét, au subliniat, cum se cuvenea, semnificaţia votului de încredere al reprezentanţei naţionale. Şi totuş ministrul a demisionat. Iar preşedintele consiliului de miniştri — aurindu-i pilula in poleiala celor mai sincere păreri de rău — i-a acceptat, in cele din urmă, demisia. Evenimentele au fost viu comentate, în presă. S a pus chestiunea dacă magistratura franceză merită ofensa de a fi apărată contra presupusei influenţe a unui ministru suspect de parţialitate. Răspunsul l-a dat un reputat ziarist — d-l Vément Vautel — de la cotidianul „Le Journal“ , ,,Spre deosebire de nevasta Cesarului — care nu trebuie să fie nici bănuită — magistratura trebuie să nici nu poată a fi, măcar, bănuită..“ Subtila — nu aparenţă — dar salutară distincţie. ,A nu fi bănuit“, e una. ,,A nu putea fi bănuit“, e cu totul altceva. lată cărui subtil distinguo işi datorează, d-l Raoul Péret pierderea portofoliului său. lată nuanţa care a provocat, pe vremuri, şi la noi, o nobilă uzanţă — aceia ca foştii miniştri de justiţie să se abţie de a pleda, câtva timp, după abdicarea lor din înalta dregătorie — şi care ar justifica astăzi mai mult ca oricând, legiferarea incompatibilităţii între exerciţiul profesionil de avocat şi editatea de reprezentant al naţiunii... Grigore Patriciu