Curentul, ianuarie 1931 (Anul 4, nr. 1064-1083)

1931-01-14 / nr. 1067

ANUL IV No. 1067© PAGINI 30 LEI Dictuur; mum REDACŢIA ŞI ADMINISTRAT!/ STRADA SĂRINDAR No. 4 ) Telefon a Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 ; Adiţia 375/28 ABONAMENTE: lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni ; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străinătate 1 lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni. Bătălia grâului in România ’Am avut şi noi o „zi a grâului“ rezidală de Regele nostru, care ,trata o deosebită solicitudine pentru plugarii acestei ţări El însuşi, la declaraţia de recensământ Şi-a dat ca ocupaţie principală, pe aceea de agricultor. Este o atenţiune, a cărei importanţă nu va scăpa nimănui. Cu ocazia recentei conferinţe a grâului s’a stabilit planul de lucru, pentru ,,bătălia grâului“ din România, aşa cum am avut o „Bataglia del grano“ din Italia şi „La bataille du blr“ din Franţa. .O puteam avea mai de mult- Ne mulţumim şi cu această iniţiativă mai târzie, numai să dea Dum trezeu să se realizeze- " Principiul de bază al programului alcătuit de Ministerul de agricultură pentru încurajarea culturei grâului, este în primul rând uniformizarea sortelor de grâu pe regiuni. Până acum am avut o întreagă serie de varietăţi, întrebuinţate la semănat amestecate, fără nicio selecţionare şi fără nici un program. Piata această lipsă de organizaţie, a provocat permanenta stare de inferioritate a grâului nostru faţă de grânele străine, pe piaţa mondială şi în bună parte, pierderea unor importante debuşeuri pe aceleaşi pieţe-Programul de care vorbeam mai sus, prevede ca acţiunea de încurajare să se concentreze la început pe 7 regiuni din cuprinsul ţărei şi anume: în Banat, Oltenia de sud, Muntenia sud-vestică, Bărăganul şi Dobrogea, Sudul Moldovei şi Bugeacul Basarabiei, Nordul Moldovei şi al Basarabiei şi Centrul Transilvaniei. S’au ales deci 7 centre din cele mai agricole ale ţării şi au caracteristică a culturei grâuluiDupă datele oficiale, aceste regiuni, aşa cum au fost delimitate cuprind circa 2 milioane hectare, ceea ce reprezintă 2/3 din totalul suprafeţei cultivate cu grâu din ţara noastră. Această suprafaţă, poate produce circa 18—19 milioane tone de grâu selecţionat şi care producţiune va servi pentru export, în vederea recâştigărei locului de cinste pe care România îl avea pe piaţa străină. Grâul celălalt, până când vom reuşi a înlocui întreaga cultură cu grâu selecţionat, va servi pentru consumaţia internă. Ministerul agriculturei urmează a lucra mână în mână cu Uniunea Camerelor de agricultură, pentru ca activitatea statului oficial să meargă mână în mână cu aceea a iniţiativei particulare-Statul oficial va fi reprezentat în această acţiune prin organele sale de specialitate şi adică: Institutul de cercetări agronomice şi Direcţia agriculturei şi Regia autonomă a exploatărilor agricole. In afară de acţiunea materială se va organiza şi o operă de propagandă, cât mai intensă prin următoarele mijloace: organizarea de cursuri practice pentru agricultorii de toate categoriile, acordarea de premii şi distincţiuni anuale celor mai buni producători de grâu, ajutarea distribuţiei grâului selecţionat şi a grâului de calitate superioară, prin subvenţii asupra preţului de cumparare, subvenţionarea înfiinţărei instalaţiunilor de curăţătorie, după programul întocmit de organele oficiale şi în fine ajutorarea florală şi materială a acţiunei de experimentare, precum şi organizarea unei evidenţe a colecţiilor de grâne, care să cuprindă felurile cultivate pe regiuni şi cele dovedite superioare (din punct de vedere calitativ şi cantitativ) in urma experienţelor comparative Evident, că o operă ca aceasta cere mari sacrificii băneşti, însă astfel de sacrificii ar putea avea rezultate atât de bune, încât s ar acoperi însutit şi înmiit, prin selecţionarea producţiei şi posibilitatea de a concura pe piaţa mondială, orice produs similar. Ministerul de agricultură, a prevăzut deocamdată în bugetul anului în curs, o sumă de 80 milioane lei pentru acest scop-Uniunea Camerelor de agricultură a solicitat sporirea acestui fond, cu aproximativ 200 milioane lei. Această sumă urmează a fi ■ întrebuinţată, pentru schimbarea unei cantităţi de circa 20.001 /vagoane grâu de sămânţă obicinuit, cu grâu de sămânţă seiectÎQB&L * Pentru ţara noastră, acţiunea întreprinsă în această direcţiune prezintă o importanţă capitală. Dacă astăzi noi am pierdut o bună parte din debuşeurile noastre externe pentru grâu, aceasta se datoreşte numai calităţii inferioare a grânelor noastre, şi deci imposibilităţii de a concura produsele similare arain© înainte de războiu, griul romănesc era cel mai bine cotat pe piaţa străină. Astăzi grâul nostru selecţionat poate concura cu orice alt grâu, atât ca procent de proteină, căt şi de gluten. (O recentă lucrare a d-nu dr Andronescu, ne arată varietăţi de grâu românesc, superior, celui mai bun grâu de Manitoba). Depinde numai de noi, a ne recâştiga locul pe care-l aveam pe piaţa externă. Aceasta trebuie să fie ţinta bătăliei grâului, pe care o prevede programul ministerului de agricultură şi pra sacrifici, s’ar face, nu vor fi de prisos. Ion Scutaru Pletora intelectuală Evoluţiaprea rapidă a societăţii noastre, prin mutaţii violente, de la starea iobagismului medieval la aproximativa modernizare de astăzi, a pus in circulaţie idei bizare şi a reliefat aspecte contradictorii In masele rurale, analfabetismul domină înspăimântător, promovând 60 de procente, în timp ce în atmosfera urbana, pletora posesorilor de diplome controversează complect echilibrul intelectualităţii. Printr'o curioasă metamorfoză" Universităţile au devenit pepiniere de profesionişti liberi numai cu numele, care după ce părăsesc băncile de cursuri rămân cu senzaţia tactilă a unei diplome imprimate pe pergament. O satisfacţie primitivă, un fetişism barbar, răsturnat cu dureroase deziluzii la primul contact cu realitatea. După nopţi albe, petrecute în lectura scandată a versurilor lui Virgiliu şi suflul voluptos al Didonei, sau sub perspicacitatea fluidă a ritmului lui Horaţiu, profesorul este nevoit să tânjească umil şi resemnat intr'un post de pedagog la o şcoală normală, sau intr'un birou periferic in calitatea de copil clasa întâi. Mediocrităţile intelectuale, inberbii flirturilor academice, pătruna mai uşor în viaţă. Agăţaţi senil de pulpana demagogului electoral, cocoţat indecent pe soclul promisiunilor irealizabile, sau remarcaţi de interesele unui politician de provenienţă dubioasă, îşi fac drum şi se insinuiază cu abilitate pe scara parvenitismului profesional. Practica favorilismului arbitrar şi artifcial, face scrudu de criteriu de selecţiune In plasarea profesioniştilor liberi. In faţa acestei gangrene sociale, cu factura levantină, cum poate reacţiona profesionistul conştiincios, muncitor şi cinstit? Vesperează într'o desconsiderare nemeritată, sau recurge la posibilitatea unei existenţe mo■ deşte, pe care o asigură cu munca manuală" Am în faţă scrisoarea desnădăjduită a unui inginer-arhitect, care, acum câtva timp câştiga peste un milion de lei pe an, oferind concomitent salarii la 500 muncitori angajaţi în întreprinderile sale. Reîntors în ţară după o călătorie in străinătate, întâmpină uşi zăvorite, şi rezistenţa inflexibilă a autorităţilor. Revolkii, dar totuşi de un robust optimism, se află acum în căutarea unei munci manuale. In această tragica situaţie se află categorii întregi de profesionişti intelectuali. La capătul acestor consideraţiuni, ne putem întreba: Care este soluţia susceptibilă de a rezolva tragicul pelerinagiu al profesioniştilor intelectuali în căutare de desperată a unui mijloc de existenţă? Am propus examene riguroase pentru ocuparea posturilor; eliminarea protecfionismului politic; asigurarea preponderenţii elementului românesc. Dar mai în.nainte de orice, n'ar fi necesară o înventariere generală a tuturor profesioniştilor intelectuali, in sensul unui control a diplomelor, a examenelor şi a împrejurărilor in care au ocupat posturile? Cu siguranţă că am intra în posesiunea unor amănunte inedite, susceptibile să reveleze o stare necunoscută până acum în date precise. Până la zăgăzuirea definitivă a pletorei intelectuale, s'ar îngădui unui remarcabil procent de profesioniști să pătrundă în locurile rămase libere prin inevitabile eliminări. Nicolae Roşu Ziarele politice comentează cu mult interes, articolele ziarului d-lui Aurel Vlad împotriva regimului național-țărănist. —P. AUREL VLADi la sc uită, domnule . Și cât am fost ministru, nimeni nu mă lua în serios! DE CE TĂINUIRE! A fost chemat în faţa comisiunii disciplinare a ministerului de externe, d. Lahovari, învinuit de a fi pus la îndemâna presei unele secrete de Stat. Mărturisim că ne-am simţit oarecum buimăciţi de această ştire, un funcţionar superior dăunând prin publicitate unele interese secrete ale Statului. Ulterior am aflat marele secret destăinuit: ministrul de externe al Poloniei ne-a făcut cunoscut un demers al Sovietelor, pentru întărirea pactului de neagresiune Litvinov, la care Polonia a răspuns cerând simultana iscălitură și a celorlalte State semnatare. . O telegramă de la Varşovia, trimisă de ministerul de externe, manifesta o oarecare iritată nedumerire asupra publicităţii date. In presa românească informaţia privitoare la demersul Sovietelor pentru o întărire a pactului Litvinov, apăruse ca o telegramă venită din străinătate, nu din sursa ministerului nostru de externe, deci o desminţire ar fi fost o soluţie comodă şi complect satisfăcătoare, urmând ca indiscreţia, dacă era, să fi fost pedepsită printr’o drastică, dar tainică admonestare. Ministrul nostru de externe, a socotit că este mult mai politic să procedeze cu totul altfel; socotim deci necesar un examen și al demersului Poloniei și al practicei ciudate a ministerului nostru de externe. Dacă s’a produs din partea Rusiei Sovietice un demers în sensul unei întăriri a pactului Litvinov, dacă Polonia ca o fidelitate faţă de alianţa pe care o are cu România, a condiţionat ca şi prima oară semnarea pactului de neagresiune de solidaritatea faţă de România, nu vedem ce-ar putea constitui un secret, un mare şi tăinuit interes. O afirmare a unui spirit de pace din partea Rusiei sovietice, o impresionantă loialitate din partea Poloniei, nu ar fi dăunat nimănui întru nimic iar dacă Rusia sovietică ar fi respins condiţia unei semnări simultane a tuturor Statelor, ce şi-au pus iscălitura pe pactul Litvinov, implicit, ar fi avut dovada unei complecte nesincerităţi, a unor tendinţi cu totul protivnice şi pe care le marchiază prin asemenea demersuri. Şi în ceea ce priveşte angajamentele bolşevice, avem o preţioasă contribuţie în cartea „Avec Staline dans le Kremlin“ de Boris Bojanov, fost adjutant al lui Stalin şi secretar al lui Politbiro, autoritatea supremă a Sovietelor. La pagina 176, Boris Bojanov, spre a ilustra metodele bolşevice în politica externă, aminteşte propunerea făcută de Litvinov intr’un consiliu al lui Politbiro, de a se plăti toate datoriile externe ale Rusiei, şi cele făcute înainte de război, ca şi cele contractate în timpul răsboiului. La întrebarea unui membru al lui Politbiro: „Dar de unde să plătim noi datoriile?“, faţa lui Litvinov deveni atunci sarcastică şi el strigă:„Nătângi mai sunteţi ! Nimeni nu spune că noi vom plăti. Noi vom promite numai că vom plăti, dar fără îndoială, că noi nu vom plăti nimic“. In acest moment Kamenev, care.: prezida nedinţa, începe sa se intereseze de conversaţie. „Dar cum putem promite fără să plătim, salvând aparenţele?“ „Nimic mai simplu, explică Litvinov. Vom declara lumii întregi că noi consimţim să ne plătim datoriile. Atitudinea faţă de noi se va schimba imediat. Vom trage toate avantajele posibile din această nouă situaţie. Pe urmă, vom trimite o circulară, emanând de la partid, şi vom recomanda să se sporească în toată Rusia activitatea societăţii pe care noi am creiat-o în acest scop: „Societatea victimelor intervenţiei străine“... Şi când va veni momentul de a vorbi de cifre şi creanţierii noştri ne vor prezenta notele de plată, noi le vom răspunde prin contrareclamaţii ale „victimelor intervenţiei străine“. Iată concepţia diplomaţiei sovietice, iar cât priveşte despre siguranţa unei pacinice vecinătăţi, vom reproduce din „discursul asupra planului Quinquenal“ ţinut de Stalin: „Se vorbeşte de drept internaţional, de obligaţii internaţionale. Dar în virtutea cărui drept internaţional domnii aliaţi au detaşat Basarabia de Soviete pentru a o ceda boerilor români? (pag. 58 în traducerea apărută în editura librăriei Valois). Dacă secretul priveşte demersul făcut pe lângă Polonia spre a se întări pactul Litvinov, atunci reese sinceritatea acestui demers şi destăinuirile lui Boris Bojanov zugrăvesc bine portretul moral al lui Litvinov care nu se socoteşte cu nimic obligat moralei burgheze când este în serviciul comunismului. Daca secretul a fost impus de Polonia, nu vedem interesul tăinuirii unui răspuns perfect în acord cu spiritul loialităţii al solidarităţii internaţionale. Refuzăm să punem singura ipoteză care ar putea legitima secretul : o politică de duplicitate. Până acum însă dovezile date de Polonia nu îndreptăţesc o asemenea ipoteză. Atunci pentru ce atâta tăinuire? întrucât — dacă demersurile ar ajunge la un punct mort, — atunci implicit s'ar face încă odată dovada intenţiilor agresive ale Rusiei Sovietice. Atunci dece secret? In interesul cui se cere atâta tăinuire? Cine trişează în această împrejurare? Dar mai este un aspect al celor petrecute la Externe. Regimul democratic transformă poporul în suprem judecător al întregei politici a Statului. Or, i se interzice orice informaţie în politica externă, celui care este chemat să hotărască de destinele acestei ţări. In definitiv cam ce ştim noi despre politica noastră externă? Avem măcar noi o politică externă? Care-i situaţia noastră internaţională? Pe cât ştim, în urma neclintitului nostru devotament faţă de Franţa, noi am fost — ca orice fiinţă de care eşti sigură — cu o deprimantă consecvenţă, neglijaţi. Câtă atenţie financiară —■ singura care contează —« a avut Franţa faţă de Polonia, Cehoslovavia şi Iugoslavia, şi câtă atenţie financiară a avut faţă de România? Sunt întrebări normale pe care toate guvernele noastre le-au ocolit cu o neînţeleasă prudenţă. Micul incident de la Externe îndreptăţeşte întrebarea noasstră: de ce tăinuirea politicei noastre externe? Ţara nu trebue să ştie ce o aşteaptă? Atunci de ce i se impune regimul democratic? Pamfil Şeicaru 14 TaswurîW'e f^38 O abundenţă simptomatică de CEZAR PETRESCU In vremurile glorioase ale ,,Moftului român“, ale lui Caragiale, d-rul Ureche şi Tony Bacalbaşa, exista o singură ghicitoare vestită. Faimoasa Iulia Poloneza, care poate se află acum undeva în lumea spiritelor, să stea la taifas cu Conan Doyle şi alţi spiritişti mai proaspăt ori mai de demult defuncţi — dar care e sigur că mai supravieţuieşte încă în amintirea lectorilor români din vremea când românul mai ştia să râdă. Iulia Poloneza era un fel de oracol notoriu. Dacă o căutau cocoanele şi domnişoarele de atunci să le citească în palmă şi în drojdie de cafea destinul, ce mai are de gând duşmanca, drumul de serră şi bucuria la aşternut, faima şi utilitatea sa nu se încheia aci. Numele Iuliei Poloneze, dacă nu şi meşteşugul de a ceti semnele viitorului, revenea cu tenacitate invocat, de câte ori într’o chestie politică şi financiară, conducătorii nu găseau o deslegare şi nu puteau rosti un pronostic. Articolul gazetarilor de pe vremuri se încheia cam cu aceste rânduri : ,,Cc. Mitiţa sturza a refuzat să răspundă. Nu ne rămâne decât să apelăm la luminile Iuliei Poloneza...”. Sau : ,,Aseară, d. Nicolae Fleva, a fost văzut strecurându-se pe strutare, la numărul cutare, unde se ştie că e domiciliul Iuliei Poloneza...‘‘. Şi aşa mai departe. Iulia Poloneza îşi împărţea celebritatea cu Cc. Mitiţă Sturza, Nicolae Fleva, Nababul, Nicu Filipescu, Tache Ionescu, Emil Costinescu, Lahovăreştii, lanca Kalinderu, lanca Brătescu, etc., etc. Era una singură. Dar era celebră. Acum, ghicitoarele şi ghicitorii sunt mai puţin celebri, dar cât mai numeroşi . Aruncaţi-vă ochii pe anunţurile ziarelor : „Miss Ellynee, eleva lui Ahmed Dih, din Ierusalim, inspirata zeilor, cu o ştiinţă ce nu s’a văzut la Bucureşti“. Una ! „Doamna Mafalda, prezicătoare care ghiceşte destinul Vinerea cu preţul jumătate pentru săraci“. Două. ,,Madam Sonia, care speră că după ghicirea sa, fiecare client va avea impresia cea mai bună“. Trei. ,,Unica ghicitoare fără rival care a voiajat în India unde a făcut experienţe cu cei mai vechi Fachiri, a descoperit moartea lui Beloescu, etc. etc...“. Nu-şi dă numele, dar numai poza şi adresa (Str. Occident 15, uşa-’a). Patru! ,,V. Bossco, sosit din străinătate celebrul grafolog-prezicător...“. Cincii Cinci oracole, cu pozele respective, numai în două ziare anunţaţi în „Dimineaţa“ şi „Universul‘‘! Ce să mai spunem de cei mai mărunţi ? De ghicitorii cu raza de acţiune limitată numai la un cartier. Această abundenţă de prezicători se poată mai simptomatică pentru starea de spirit a ţării de cât zece tomuri de consideraţii economico-socialo-psicologice. Dacă n’ar avea căutare, desigur că nici doamna Mafalda, nici d. Bosso, nici doamna Ellynee, nici Madam Sonia, nu şi-ar fi lăsat India cu cei mai vechi fachiri ai săi, Ierusalimul și cu Ahmed Dih, ca să moară de foame în capitala României Mari. Au sosit (de altfel erau aci de mult) fiindcă au preț de cătare. Fiindcă în dis(Continuare în pagina) CITITI IN PAG. 3-A. Decernarea premiilor literare ale „curentului“ (Continuare în pag. 6-a) Memoriile unui filosof de ION NISIPEANU Când mi-au căzut întâi sub ochi memoriile filosofului Wilhelm Wundt, — căci de el e vorba — am rămas foarte surprins. Pe Wundt l-am văzut și l-am audiat la Leipzigi înainte de războiu. Impresia^ pe care mi_a făcut-o, și care se desprinde şi din opera lui filosofică, a fost aceea a unei personalităţi sobre, rece până la glacial, care nu şi-ar îngădui deloc avânturi de imaginaţie şi poezie caldă. Opera lui filosofică e încărcată de un eşafodaj enorm de fapte de ştiinţă pozitivă, o tăiată în stâncă de granit sumbru, neşlefuit de virtuozităţi de stil, e aşa de obiectivă, încât, cum se exprimă unul din bunii lui comentatori, îţi dă impresia că nu un gâriditor incarnat vorbeşte în ea, ci însăşi gândirea filosofică. „La Wundt, zice acest comentator, desigur nu atât Orwis, individul e acela care filosofează, cât ştiinţa însăşi“. (R. Eisler W. Wundts Psychologie und Philosophie) Pe de altă parte, citisem şi caracterizarea biografică sumară a lui Höffding, din care reiese aceeaş impresie de despersonalizare: „Viaţa lui Wundt e mersul studiilor sale Personalitatea lui nu reiese mult din lucrările lui...“ E drept că Höffding adaogă: „dar aceia pe cari viaţa i-a pus în legături cu el, au simţit căldura ei atrăgătoare, sincera ei cordialitate şi calmul entuziasm intelectual“. Cum însă eu n’am fost unul din fericiţii, cari să poată intra în astfel de legături cu marele filosof, rămăsesem totuşi cu impreisa că Wundt e o personalitate rece, severă, ce pune cea mai mare grijă in a se acoperi în laturile ei subiective, intime. Parcă însăşi rezonanţa fonetică a numelui lui e glacială, şi cine li abordează opera, profundă, analitică, minuţioasă, construită pe o temelie uriaşă de fapte, şi în care urcuşul spre principii înalte, ultim explicative, se face foarte încet şi cu neîncetate reîntoarceri tot spre fapte, acela nu poate decât să confirme impresia aceasta, de hotărâtă ascundere a personalităţii subiective. De aceea am fost foarte surprins, când am văzut că Wundt şi-a scris memoriile, în lucrarea ,,Erlebtes und Erkanntes“, şi mi-am procurat-o îndată, şi am citit-o, pot spune, pe nerăsuflate. Atât de antrenantă e! Un alt Wundt, decit cel pe care mi-l imaginasem eu, se desprinde din memoriile lui: Un Wundt duios cald, capabil să guste poezia naturii şi s'o redea în culori sclipitoare, un Wundt plin de umor, interesându-s® de aproape de aspectele vieţii zilnice, ba chiar amesteca_____________________i_______u_u.ii!iii......■uimii rm-----r——————————— Lămuriri la un premiu Câţi, dintre studenţii Facultăţilor noastre de Litere, au ales ca specialitate şi ca materie de predilecţiune Istoria?". Dintre discipolii însufleţiţi de magistralele cursuri şi de vibrantele monografii ale profesorului ISicolae Iorga, câţi îşi împlântă cu pasiune cercetările în comoara de experienţă politică a trecutului românesc? Foarte puţini, fără îndoială, din moment ce numai doi au concurat la premiul de ÎO.OOO lei oferit de noi anul trecut, având ca subiect „Ereditatea şi electivitatea monarhică în trecutul Principatelor române“. Primul manuscris, — acela al studentului C. J. C. — cuprindem total 12 pagini sumare, broşate şi acestea greşit, — în ordinea 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 6, 11, 12. Lucrarea aceasta, — pentru a cărei înţelegere ne-a trebuit o reală caznă, obstroindu-ne să încercăm lectura paginilor de zece ori, până la descoperirea adevăratei ordine de numerotaţie, — se mulţumeşte să enumere pe Voevozii români cari au urmat părinţilor îi scaunul de domnie, — adăugând câteva consideraţiuni biologice inspirate de „legea cauzalităţii aniversare aplicată la organismul social diferenţiat“. Ca dimensiune şi ca erudiţie, este o lucrare care ar intra tocmai bine într’un foileton de ziar„ A doua lucrare, aceea a d-lui Traian Christescu, conţinând46 pagini de caet frumos şi chibzuit scrise, cercetează evoluţia monarhiei în Principate numai din punctaj, de vedere, — exterior, — al raporturilor cu puterile străine suzerane. Vom invita pe d. Traian Cornescu să colaboreze la ziarul acesta, — dacă va consimţi, — spre a-şi utiliza darurile de stil, incontestabile. Până atunci, vom da aci câteva lămuriri pentru cei ce ar vrea să concureze la premiul nostru în cursul anului acestuia. Într'o scrisoare pe care ne o trimetea la 24 Mai dela Paris, ed. I. Grigoriu, student în Istorie, ne mustracu interesante citate din A. Mathieu şi din Albert Sorei) că încercăm să facem şi noi din istorie un instrument de confirmare a credinţelor noastre politice" Pentru eventualii studenţi dornici de a lua parte la concurs, spunem astăzi aci că nu am aşteptat nicidecum de la lucrările lor întărirea tezelor (sau superstiţiunilor) noastre monarhice. Am aşteptat monografii serioase, —pur şi simplu. Un studiu care să urmărească dealungul veacurilor de istorie româneasca elaborarea unui principiu de necesitate a monarhiei ereditare (sau a efectivităţii), — în genul admirabilei lucrări a d-lui N. Iorga despre „Desvoltarea ideii unităţii politice a Românilor”. O monografie care să cerceteze din punct de vedere interior evoluţia aşezămintelor noastre monarhice, urmărind conflictul dintre ereditatea monarhică şi partizanii monarhiei elective,oitre parlamentarismul boerimei din Divan şi principiul de permanenţă al succesiunii ereditare. Un studiu, mai ales, care să pună în relief, — cu pilde luate din istoria Principatelor noastre, — virtuţile (sau, poate, infirmităţile politice) ale eredităţii regale — insistând asupra infirmităţilor (său, poate, a virtuţilor) electivităţii domneşti. Cum a fost naturalizat la noi cest principiu al legitimităţii dinastice, __ de origină germanici (sau, poate, de altă obârşie)"..? Este vreo legătură între concepţiunea legitimismului monarhic (adică politic) şi evoluţiunea legitimismului social (adică a dreptului de proprietate), astfel cum s’a desăvârşit din ţările româneşti sub influenţa dreptului bizantin sau (poate...) occidental?".. Atâtea întrebări ce trebuesc cel puţin catalogate, dacă nu chiar rezolvate, într’in studiu despre „Ereditatea şi electivitatea monarhică l» trecutul Principatelor române”. Ion Dînitîresci)