Curentul, iulie 1931 (Anul 4, nr. 1229-1259)
1931-07-22 / nr. 1250
NUL IV Nr. 1250 Illatul '4, v..v. ' S' . v * .y.' Un focar t de energie etnică ! Câţi, din locuitorii Capitalei (ca ’sa nu vorbesc de cei ai ţării), au avut vreodată prilejul (ca să nu "Spun curiozitatea) de a vedea cuochii splendida operă realizată pe dealul Isvorului de colonelul Bădulescu, neobositul animator al oficiului naţional de educaţie fizică?.. Prea puţini fără îndoială. Câteva zeci de mii de oameni, din întreaga ţară, şi-au desfătat singuri privirile cu spectacolul echipelor de atleţi antrenaţi pe imensul covor de verdeaţă al stadionului, iar din aceste mii, doar câteva sute au putut admira în amănunte minunatele instalaţiuni de desăvârşire a trupurilor, zidite cu o perseverentă râvnă de faptă de colonelul Badulescu pe creasta măgurii de la C. N. E. F. ! In prezenţa Suveranului, aveai loc acum câteva săptămâni demonstraţiunea de sfârşit de an a Institutului naţional de educaţie fizică , şi destăinuiam atunci aci, încuvinte de entuziastă admiraţiune, frumuseţea spectacolului atât de înviorător pe care ni-l oferiseră robustele cohorte ale studenţilor şi ale studentelor cu trupuri bronzate de soarele sub cari păreau să cânte un adevărat imn de slavă luminii şi sănătăţii. Credeam că priveliştea aceasta rezuma întreaga activitate a colonelului Rădulescu, şi o socoteam destul de eloquentă pentru a hărăzi iniţiatorului ei dreptul, la cele mai darnice elogii din partea celor preocupaţi de destinele rasei româneşti- Mă înşelam. Ceea ce am văzut în aceste ultime zile, pe ţărmul de la „Eforie“ al mării noastre, m-a convins că opera pe care o realizează cu atâta exagerată modestie colonelul Rădulescu merită nu numai laudele noastre cele mai, recunoscătoare, dar şi o solicitudine mai activă din partea autorităţilor publice, până astăzi total de indiferente la o trudă al cărei ţel suprem este regenerarea energiilor noastre etnice. Câţi ani sunt, de când malul marin dintre Constanţa şi Carmen Sylva nu era decât o pustietate de faleze leproase, devastate de arşiţa toridă, a nămiezelor, şi potopite de bălăriile ce-şi legănau în vânt florile fără mirezme?... Patru sau cinci ani. Au poposit atunci acolo, într’o vară, corturile întinse de atleţii colonelului Rădulescu şi ai colonelului Pălăngeanu,.— şi tabăra lor de concentrare a fost prima defrişare a unui ţărm hărăzit unei neaşteptate prosperităţi. La început, drumeţii treceau grăbiţi pe lângă bivuacul primitiv din care se iveau siluetele pârguite de raze ale tinerilor înfrăţiţi cu apa, cu azurul şi cu vântul Cu timpul, insă, tabăra marină de la C. N. E. F. a devenit loc de popas, — şi astăzi, în jurul bivuacului singuratec de odinioară, s’a înălţat o minunată staţiune balneară, ale cărei case albe şi svelte au eleganţa unor fregate pornite în escadră pe nemărginirile străvezii. Acesta a fost rezultatul social cel mai vizibil al admirabilei iniţiative a colonelului Rădulescu. Am vizitat gimnaziul, cu uriaşa lui sală de gimnastică, înzestrată cu cele mai eficace şi mai practice aparate de educaţiurie fizică La ora mesei, am poposit în sala însufleţită de zarva tinerească a peste 500 de adolescenţi, cu chipurile brune şi cu torsurile sculptural modelate de salubrul vâslit al înnotului. O generaţiune nouă îşi desăvârşeşte aci, odată cu contururile vânjoase ale trupului, şi disciplinele unor suflete dresate la şcoala efortului, a întrecerii şi alealităţii. Aşa este, — sau mai curând aşa ar trebui să fie- Căci, în planul de regenerare fizică a rasei pe care colonelul Rădulescu îl desăvârşeşte aci cu aceeaşi stăruinţă ca şi în Capitală, — aşezământul de la Eforie era destinat să fie un focar de iniţiere a tuturor institutorilor noştri, veniţi din depărtarea şcolilor româneşti spre a culege în disciplina O. N. E. F.-ului metodele de educaţiune fizică menite să fie aplicate tuturor copiilor din satele noastre. Dacă realizarea acestui ţel nu este încă posibilă astăzi, este pentru că tabăra de la Eforie a colonelului Rădulescu este constrânsă să facă apel la ofrandele amatorilor, agonisind din contribuţiunile lor modeste sumele necesare construirii tuturor localurilor indispensabile. Statul, — miop şi ingrat ca întotdeauna, — Statul acesta, care risipeşte anual 120COO.OOO lei cu subvenţionarea teatrelor falimentare, nu găseşte anual cele 2-3 milioane necesare pentru că la Eforie şi la Predeal să se desăvârşească definitiv cele două mari centrale de energie şi de regenerare a tineretului românesc. Pentru ce nu se repede într'o bună dimineaţă, spre tabăra de la Eforie a colonelului Rădulescu, d. prim-ministru N. Iorga, — să vadă, să răsplătească, — și să împlinească această lacună ?... Ion Dimitrescu „Asta-i execiţa ta, portărele!“ Portărelul tribunalului Caransebeş, a fost ucis acum h câteva zile de un ţăran, cu încărcătură de mistreţi, in momentul când aplica sechestrul pe mobilele închise într’o cămară. „Asta-i execuţia ta, portărele!“ __ a sunat actul de osândă, in momentul execuţiei. Pe urmă criminalul fa zăvorât în casă, de unde rra putut fi scos şi dezarmat decât după câteva ore. Fapt divers. Dar fapt semnificativ. Al câtelea portărel şi al câtelea perceptor cad oare victimă a datoriei? Cine a ţinut vreo socoteală? De trei ani cu deosebire, nu trece săptămână să nu aflăm despre asemenea execuţii dramatice, în împrejurări întotdeauna asemănătoare. Până la o vreme au fost numai simptome. Acum înfăţişează o reacţie generalizată, într’ascuns privită cu o complice satisfacţie, de contribuabilul şi debitorul de oriunde, din România mare şi calică. Victima de la Caransebeş, a lăsat in urmă o văduvă şi trei orfani. Cine i-a numărat pe toţi? Şi cine poate spune că vor primi pensia cuvenită celor căzuţi la datorie din ţara unde îmbogăţirilor prin politică l se rezervă funeralii naţionale ? Bieţii portărei şi bieţii perceptori, nu fac decât să-şi îndeplinească sarcina. Odioasă, fireşte. Dar odioasă, numai fiindcă litera legii, în Cruda ei impasibilitate, este şi rămâne odioasă. De trei ani, guvernele şi parlamentele bat apa în piuă, făgăduind o soluţie pentru a uşura mizeria debitorilor şi pentru a da respiraţie contribuabilului. Am rămas cu vorbe, cu făgădueli, cu proecte şi cu legi care se modifică înainte de a intra in aplicare. Dincolo de această vânturare de controverse şi de soluţii care nu soluţionează nimic, viaţa de toată ziua continui implacabil. Fiscul execută. Creditorii execută. Iar contribuabilul sau debitorul cuprins de desnădejde, pune mana pe arma de foc sau pe topor, să-și apere cenușa din vatră — cum am mai cunoscut ceasuri de desnădejde pe vremea fumeritului, olăritului și stupăritului fanariot. Victimele nu cad intoialei. Sunt ca întotdeauna victime inocente ale întâmplării. Dar criminalii nu sunt întotdeuna de plâns. In temniţă, îşi au asigurată cel puţin pâinea cea de toate zilele, iar de acolo, nu-i scoate nimeni si-i arunce in stradă. Acum un confrate publica mai deunăzi fotografia unei bătrâne bolnave, zăcând, de patru zile, pe trotuar, în mijlocul Capitalei în mijlocul Capitalei, cu Lido, Strand şi nu ştiu câte baruri automate — anticamere ale caselor de rendez-vous. ..Asta-i execuţia ta, porfirele!“ Luaţi aminte, să nu se urce strigătul mai sus, pe măsură ce deznădejdea coboară mai afund. Ion Darie O nouă organizaţie de spionaj descoperită, antenele fiind formate din militari. Se judecă la noi aceste organizaţii cu o oarecare uşurinţă, mai mult ca deviere gravă de la legile onoare, decât ca o punere în serviciul inamicului. Am pierdut simţul gravei primejdii pe care o reprezintă aceste iscoade, nu avem noţiunea exactă a răului ce ne aşteaptă pe urma acestor subminări ale secretelor apărării naţionale. Spionajul nu este o invenţie a timpurilor noastre; războiul a treiat această necesitate de a exclude din jocul forţelor surpriza. Nu este numai forţa reală a inamicului, dar mai ales acel adaos de taină care dă mersului unei bătălii tot graficul surprizelor. O precizare a frontului advers, o desăvârşită iniţiere în rânduiala forţelor de luptă ce le ai in faţă, o cunoaştere a planului de luptă, a rezervelor, a moralului trupelor, îţi creiază imediat o superioritate aproape hotărîtoare în întâlnirea liniilor de bătae. Pe drumul cel mai sigur, omul cel mai curajos noaptea simte efluvii de teamă pornind din întunericul, din taina nopţii. Acelaş sentiment îl încearcă şi o armată ce nu este informată asupra forţelor inamice. De aici a pornit necesitatea iscodirii, utilizarea căilor de iniţiere în ceea ce priveşte organizarea apărării militare a adversarului, câştigarea de slujitori ai spionajului, chiar în rândurile inamice. Cu cât arta războiului a evoluat spre o predominare tot mai decisivă a tehnicei, serviciul de spionaj a luat o mai mare desvoltare. Nu numai forţele adversarului din punct de vedere numeric şi al rânduiui lor, dar mai ales in ceea ce priveşte pregătirea tehnică, ceea ce se lucrează în laborator», invenţii care sunt ţinute învăluite în cel mai desăvârşit secret. Statul major formează iarăşi o susţinută ţintă, un obiectiv al pândei inamicului. O indiscreţie utilizată poate să însemne o bătălie pierdută. De aceea mai ales la noi — naţie de indiscreţi, incorigibili flecari — spionajul poate face ravagii, când fiecare român ţine să se arate primului venit grozav de informat şi iniţiat in toate secretele de Stat. Suntem o ţară in care noţiunea de secret nu este cunoscută, astfel că organizaţia apărării naţionale este implicit scăzută şi grav primejduită de orice organizare a spionajului inamic. Se cuvine să ne dăm bine seama că avem în vecinătatea răsăriteană acea forţă imensă, un haos de posibilităţi, o nesfârşită acumulare de surprize, care este Rusia sovietică. Ce vrea se ştie: prăbuşirea tuturor statelor neconvertit© la mecanismul roşu. Dezagregarea societăţii prin exaltarea forţelor revoluţionare, prin inocularea misticei comuniste in massee muncitoare, prin acea gâfâială dată respiraţiei oricărei autorităţi constituite, formează un fel de lentă şi sigură pregătire a unei viitoare deslănţuiri de forţa armate. Căci nimeni nu ar putea nega continua sporire a armatei roşii. Evident, şi necesităţile interne impun unui regim de silnicie, de înăbuşire a oricărei noţiuni de libertais, unui regim de robie şi penitenciar să-şi aibă o cât mai puternică armată, spre a avea cătuşe cât mai trainice, spre a sfărâma orice început de insurecţie; dar, în afară de aceste exigenţe, mai rămân şi obiectivele pur militare. De altfel n’au făcut nici un fel de taină conducătorii sovietelor din ţintele viitoarelor războae, contra statelor burgheze. Militarismul roşu, imperialismul Rusiei sovietice este o realitate pe care nimeni nu o mai ignoră. Or, aceste obiective impun o continuă informaţie, un serviciu de spionaj organizat, cu ramificaţii multiple, cu o centrală de selecţie şi coordonare. Se ştie că la Viena există o centrală a serviciului de spionaj sovietic, se ştie că noi formăm un obiectiv principal în spionajul sovietic şi am avut un prim avertisment in dispariţia unor documente privitoare la apărarea noastră, acum patru ani; era deci de la sine înţeles că sforţările de spionaj sovietic în rândurile armatei vor continua. Procesul maiorului Vărzari a svârlit o lumină tragică asupra progresului realizat de spionajul bolşevic. Se descoperă alte organizaţii anexe şi nu putem fi siguri dacă urzeala iscoadelor nu este cu mult mai întinsă. Ceea ce ne dă de gândit, ceea ce ne sileşte la amare meditaţii asupra armatei noastre este apariţia acestui element cu totul inedit în sinistra lui mârşăvie; apariţia ofiţerului român spion, ne meriie trădător. înainte de răsboiu s’a cunoscut un singur caz de spionaj, de vânzare trădătoare a unor secrete militare: cazul căpitanului Rodrig Golgescu. Ce emoţie a provocat în toată ţara această călcare a onoarei militare, ce durere profundă a simţit corpul ofiţeresc faţă de actul izolat al unui camarad devenit iscoadă străină. Acum ceea ce era un caz cu totul izolat, o apariţie necunoscută în cadrul oştirii româneşti, devine tot mai frecvent, dându-ne deprimantul exemplu al vânzării ignobile, clătinându-ne siguranţele, udaptându-ne de griji pentru viitor. Se măsoară o scădere a disciplinei morale, un simţ al onoarei militare pervertit, o incapacitate de a rezista ispitei corupătoare. De aici necesitatea unei ridicări sufleteşti a corpului ofiţeresc, o animare a tradiţionalei mândrii a uniformei, căci cazurile ofiţerilor în slujba spionajului sovietic au o semnificaţie excepţional de gravă. Pentru câţiva nemernici, nu se poate concep©părarea onoarei militare şi primejduirea apărării noastre. Pedepse exemplare păcătoşilor, animarea spiritului de corp, severa supraveghere a relaţiilor din afara serviciului. Sunt porunci care se desprind din descoperirea ultimei organizaţii de spionaj. Pamîsl Şeicaru Organizaţii de spionaj PAGINI3 LEI * fr.-4, ..»* -V Si -• • . '■ • • ? h / Miercuri 22 iuns 1931 Director: PAMFIL $E1CABU REDACŢIA şi administraţia STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon 1 Cabinetul directorului 377/30 .Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 304/39 ; Adi ţîa 375/28 ABONAMENTEi tei 700 pe an ; tei 350 pe 6 luni ; lei 200 pă 8 lani; pentru Bănci, institutiuni şi Admi*niatraţii Publice lei 1000 anual; pentru străl* intratai lai 1700 pe an ; lei 850 pa 8 luni ; \jJ* Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei lei 500 pe 6 luni. — încă puţintică răbdare ! La toamnă desfiinţăm impozitul global... — Dar oare îl desfiinţaţi într’adevăr, d-le ministru, sau şi în chestia asta.O bateţi numai toba? i (continuat prm te pita. II-ar I i Marile centre ale industriei flamande In clipele prezente, când zvonuri de răscoală se frământă în nordul Franţei, când numele oraşelor, Lille, Roubaix şi Tourcoing sunt tot mai des pronunţate în presa mondială ca focare de mişcări extremiste, socot că sunt foarte binevenite pentru lectorii ziarului ,,Curentul’’, câteva cunoştinţe despre aceste mari centre ale activităţii flamande, — unde nu se întâlnesc* fermecătoare peisagii şi păduri misterioase legănându-ş i frunzişul pe marginea lacurilor pline de cer, nici splendide apusuri de soare scăldând în sânge şi aur munţi cu stânci pitoreşti, dar în schimb se respiră aspra poezie a muncii, din sunetul ciocanelor pe nicovală şi ritmul monoton al războaielor da ţesut. Dacă suflul otrăvit al ideilor suversive s’a implantat şi aici, că mai fie iertată credinţa că poporul băştinaş, despre care scria cu mândrie Verheeren, n’are nimic comuni cu violenţele comuniste ce avură foata de EL. CHEFSGSULESCU Roubaix şi în alte oraşe din nord. Interesată la progresul uimitor al textilei din această regiune muncitoare şi productivă, am vizitat fabricile şi am putut să-mi dau seama că germenul nesănătos clocea doar în sufletele veneticilor, aşa de numeroşi în această ospitalieră Franţă. Numai în minele de cărbuni din judeţul Pas-de-Calais lucrează peste 200 mii de streini. • Lille, capitala Flandrei, n’avea la 1848, m mai mult de 72.000 locuitori. Mărirea oraşului a început în 1860 şi a continuat până la războiul zilelor noastre, care a însemnat desigur epoca cea mai tragică din istoria cetăţii. Când armata bine organizată a prinţului Rupprecht ajunse în faţa uriaşelor ziduri de fortăreaţă rzvorâte din geniul lui Vauban, inaxpugnabile la alte vremuri, cei patru mii de soldaţi aflaţi înlăuntru ţinură piept cu ultima energie. Dar un atac neaşteptat cu faimoasele bombe incendiare interzise de legile războiului pedepsi oraşul pentru vina de-a se fi apărat cu eroism. Trei mii de case fură nimicite, la cari s’au mai adăogat alte o mie în urma exploziei unei pulberării germane, în anul 1916. „Am trăit patru ani — scria cineva în Octombrie 1918 — într’un mormânt, fără veşti dela ţară şi cei dragi; am asistat cu pumnii strânşi la devastarea căminului; am cunoscut umilinţa de-a asculta chiotele de bucurie ale duşmanilor Franţei ; am fost batjocoriţi, furaţi, închişi, ne-a fost foame şi frig, am suferit şi-am plâns. Parcă când într’o dimineaţă se auzi un glas de femeie strigând pe fereastra deschisă: nu mai e nici ţipenie de Neamţ pe stradă!...” In timpul ocupaţiei germane activitatea n’a fost întreruptă decât inaparenţă. Spiritul profund patriotic al unei populaţii încrezătoare în destinele ei, punea la cale în umbră reconstrucţiile materiale şi morale de mai târziu, planurile dezvoltării viitoare. După armistiţiu, lucrările de extindere a razei oraşului erau continuat cu sporită stăruinţă şi azi industriile se revarsă tot mereu dincolo de fortăreaţă, cu grupurile lor compacte de clădiri uriaşe. In anumite locuri centura de ziduri a citadelii a trebuit sacrificată spre a asigura continuitatea oraşului tentacular, în tendinţa de a se uni cu Roubaux cel nobil şi Tourcoing cel bogat. Cea mai mare parte a localităţilor mărgitoaşe sunt deja încorporate şi tramvayele Lille-ului vopsite în verde — culoarea speranţei — pătrund până în cele mai îndepărtate foburguri, ducând din zorii zilei, mulţimea muncitoare la poarta uzinelor. Faima capitalei Flandrei o fac fabricile de tors bumbacul, de provenienţă americană şi egipteană, atelierele de confecţionat vestminte, dar mai ales comerţul ce se face aici pe o scară foarte întinsă. Ca o placă învârtitoare, ea stabileşte comunicaţia produselor industriale şi, agricole ale regiunii, cu mai toate statele continentului şi chiar cu lumile de dincolo de oceane. Roubaix poartă cu mândrie deviza seniorilor săi: „mereu tot înainte’’. Acum mai puţin de două secole era doar un târguşor format din cătune risipite, iar astăzi e o cetate modernă în felul oraşelor americane ce răsar ca din pământ, cu o populaţie de aproape 250.000 de locuitori. O imensă uzină unde se lucrează fără preget. Secretul acestei uimitoare desvoltări nu stă numai în buna organizare a industriilor sale, ci mai ales în spiritul de iniţiativă şi tenacitatea călită în cursul veacurilor de luptă manufacturieră a populaţiei sale. Bogaţi în idei practice pe cari le înfăptuiesc în ciuda tuturor piedicilor, aşa încât s’ar putea zice că pentru ei nu există greutate, care să nu fie învinsă, aşa sunt Roubaisienii. După războiu bunăoară lipsea mâna de lucru. Industriaşii se organizară atunci făcând să vie zilnic lucrători belgieni prin automobile 51 trenuri speciale, pe cari apoi îi reţinură prin înfăptuirea unor puternice opere sociale In fabricile dela Roubaix se lucrează lâna în mari cantităţi. Dela 1469, când Carol Temerarul a acordat locuitorilor de aici dreptul „de a face erore din orice fel de lână”, cantitate« hier«!» a tot sporit, până a aj«M ta li* 1« 80.700.549 kgr. D«r p«»tru «a o industrie aşa de fimantft să poată st trăiască şi să M dirrabe. 8 trebuie, evident unţ mi perfecţionat. Roubaix este deci şi un centru metalurgic, cu uzine ca acele dela Fives Lille, cari au făurit şi podul noştri dela Cernavodă şi altele producătoare de maşini destinate industriei textile. Distanţa de 11 km. dintre Lille Roubaix azi nu se mai bagă în seamă. Trenuri electrice, urmânduse la fiecare 5 minute, o parcurg în mai puţin de o jumi oră, de aluiaiul unui splendid bulevard, printre palate din a căror arhitectură reiese grija reîntoarcerii la vechile disci- pline ale stilului flamand, pe lângă, parcul Barbieux, cu mici coline înverzite, pajişti minunate, cascade şi lacuri pe a căror faţă liniştită plutesc lebede cu ochi sclipitori. Tourcoing, care la rându-i a devenit tangibil cu Roubaix, stă în fruntea centrelor textile franceze. încă din 1173 se torcea lână, făcându-se stofe și postavuri, dar primul document oficial datează din 1491, când Maximilian de Austria, căruia în urma căsătoriei cu Maria de Burgundia i se concedase Ţările-de-jos, încuviinţă un târg anual cu prerogativele şi libertăţile *al* In sec. XVIII-lea sa făceau covoa ceea ce n'au văzut camerele agricole Revenim o socoteală de orb care a lăsat unii cititori nedumeriţi. Constatam că d- ministru Ionescu-Siseşti, evaluând la o sută de milioane suma risipită până acum de către Camerele agricole pe jetoane de prezenţă şi misii, a omis din calcul un rezultat mult mai grav şi mai impresionant. „Cu această sută de milioane — spunea d. ministru al agriculturii— se putea face un pod peste Dunăre; cu această sută de milioane se putea face palatul Senatului ; cu această sută de milioane de lei puteam să scăpăm de ruşinea de a vedea în Bucureşti, capitala acestei ţări frumoase- ruine cum sunt muzeul naţional şi ruina arcului de triumf”. De ce pod peste Dunăre? De ce palatul Senatului? De ce ruine, ca muzeul naţional şi arcul de triumf? înţelegem că d. Ionescu-Siseşti, a căutat să ofere “Camerei exemple imediate şi directe, care să nu supună la un efort prea mare meningea aleşilor naţiunei. Arcul de triumf, pod peste Dunăre, palatul Senatului. Acestea sunt realizări tangibile, la mintea şi la priceperea oricui. Explicabil dar ,că toţi au strigat într’un glas, cu unanimă Indignare: — „Ruşine! Ruşine!”. Dar cele o sută de milioane jefuite de demnitarii Camerelor agricole pe diurne, jetoane, aparate pentru tratamentul reumatismului, ar fi avut o altă destinaţie precisă în domeniul de acţiune al Camerelor agricole tocmai — şi acolo ar fi putut sluji pentru săvârşirea unor minuni mai mari încă decât Arcul de triumf, podul de peste Dunăre şi palatul Senatului. O sută de milioane, bine întrebuinţate, adică întrebuinţate aşa cum le era destinaţia, ar fi îmbogăţit agricultura naţională nu înzecit, ci de douăzeci, de treizeci ori cât indică simplist cifra goală. Căci o sută de milioane, învestite în seminţi selecţionate în loc de jetoane, în reproducători de rasă în 10 demisii, în maşini agricole în loc de diurne, ar fi fructificat în atâţia ani, cum bobul de grâu dă treizeci de boabe în spic- E o socoteală fără nici o exagerare. Suma aceasta furată agriculturii, a împiedicat ca semânţa sa fie selecţionată încă de pe vremea când grâul nostru avea preţ de piaţa apusului şi nu se afirmase atât de ucigaşă concurenţa ţărilor care pregăteau în tăcere un vast plan de motocultură; cele o sută de milioane ar fi slujit la selecţionarea raselor de vite cornute, ovine şi bovine, la vitele pentru carne de export, păsări, etc. Cele o sută de milioane, învestite în maşini agricole, ar fi pregătit din timp posibilităţi de rezistenţă la concurenţa dumpingului rusesc, sau a celor două Americi. Ne-am fi aflat pregătiţi. Am fi avut posibilităţi astăzi să ne îndreptăm ochii spre alte soluţii faţă de crisa de consumaţie şi de preţuri a cerealelor, utilizând o cotă din producţia interioară la îrtgrăşarea vitelor pentru export— căci la această marfă preţurile n’au căzut atât de jos şi am fi putut înfrunta orice concurenţă. Dar ţăranii au rămas tot la rasa de porci, nalţi pe picioare ca ogarii, jigăriţi şi cu carnea bună pentru pastrama; tot la vitele cornute cu mai multe tendoane decât carne, tot la găinile care se ouă numai în post; tot la rasele îmbătrânite, uzate, degenerate şi improductiveAplicaţi în calcul, paguba provocată de această deturnare a celor 100 milioane de la unica şi justa lor destinaţie, şi vedeţi că socoteala e prea blândă. Jaful a fost cu atât mai criminal, cu cât ne-au furat seminţe şi ne-au lăsat să culttivăm mai departe, numai neghina numai sărăcia. Să-i restituie. Cine? Să restitue. Cât? Cezar Petrescu grăfueli sinistre încetineala de melc. — să mă ierte melcii, de această injurioasă Comparaţie! — cu care am progresat, până astăzi, pe tărâmul apăscătdi aerochimice, nu mai e un secret pentru nimeni. Regele, El însuşi, a spus-o respicat, cu prilejul unor recente „manevra de gaze“, efectuate pe platoul de la Ghencea : îŞtiam că Serviciul Gazelor nu are un trecut; constat că nu are.i nici prezent!...“ Despre această infirmitate gravă, a apărării noastre naţionale, se poate vorbi, deci, pe faţă. Dar nu despre această culpabilă inactivitate — pe care ziarul nostru a relevat-o, cu o perseverenţă vrednică de supremele interese naţionale pe cari năzuia să le servească — mi voiu ocupa, în aceste puţine rânduri. Ea constitue, doar, latura negativă a activităţii Serviciului Gazelor. Un zvon — din nenorocire, cu multe şanse de a corespunde realităţii — pretinde că actualul conducător al „Apărării contra gazelor“ (un ofiţer provenit din rândurile defunctei armate austro-ungare) i-a pus gând rău „Institutului chimic militar“ din Cluj-" Și, intru atingerea acestui obiectiv, a provocat un referat care să conchidă la... strămutarea acestui institut, de la Cluj la... București. Tentativa aceasta e atât de asemănătoare cu aceia pe care faimosul Ieremia a făcut-o — de a străbate gardul, cu oiştea . Încât, in ipoteza că Serviciul Gazelor a conceput-o din... simplicitate, Imi permit a-i formula următoarele întrebări: Cu ce-a păcătuit o instituţie, în plină desvoltare, ca să merite crtt dn soartă ce i se pregăteşte? Ce se vor face studenţii Facultăţi de Chimie din Cluj — cu totul altfel organizată, decât Facultăţile de „Ştiinţe Fizico-Chimice“ sau de „Chimii Industrială* din vechiul regat, cari prin strămutarea proiectată, îşi vor vedea nimicită munca lor, de atâţia ani de zile? Şi, mai cu seamă, care e adevăratul mobil al... idosincrasiei pe care Serviciul Gazelor o manifestă contra Institutului chimic militar din Cluj? Nu cumva e vorba de vreo poliţă pe care d. general Schmidt vrea so plătească d-lui prof. Dan Rădulescu, directorul institutului în chestiune? (Acela care l-a acuzat, în public, de SABOTAJ)». Nu de alta, dar în materie de... rărgueli, pe terenul apărării naţionale, poate că şi opinia publică, a ţării aceştia, are de spus un cuvânt... Grigore Patriciu !