Curentul, octombrie 1931 (Anul 4, nr. 1321-1351)
1931-10-01 / nr. 1321
T ANUL IV Nr. 1321 S pagini3 LEI Joi I Octombrie 1931 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA SITUAIA SARIMAU Na 4 Telefon Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul fi Provină* 312 29 Redacția dMttg . Ad-tta 375/28 ABONAMENTE* be) 700 pe an . lei 150 pe o luni . iei 200 pe 3 iun) , pentru Bănci, Instituțiuni şi Administraţii Publice lei KOO anual , pentru «trai» n&tate ; lei 1700 pe an , lei 850 pe 6 luni lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep lei fl 15 ale fiecarei luni. Tinereţe ucisă In două zile, trei tineri desnădăjduiţi au bătut la uşă-mi să ceară mai mult decât un sprijin — un sfat, un ultim dram de amăgire, iluzia că pentru dânşii se mai poate întâmpla un miracol. Ştiţi, miracolele ireale din vis, când la un cuvânt magic care desleagă vraja cea rea, toate obstacolele cad la pământ, lanţurile se sfarma, elementele se ascultă domesticite, furtunile se potolesc şi cerul se iuminează pacificat şi edeme. Unul, orfan de grănicer ardelean, absolvent a trei ani de politecnică, abia scăpat dinr un sanatoriu de tuberculoşi, venea să nu ceară un cuvânt de sprijin pentru a căpăta nu o sinecură sau un ajutor bănesc, ci putinţa să lucreze ca electrician la vre’o întreprindere, la vre’o uzină, la vreun Cinematograf, la vre’un atelier, plătit cât de puţin, atât cât să-şi câştige ceva, masa şi banii de cursuri pentru ultimele examene. Altul, fecior de ţăran din Moldova, în al treilea an la facultatea de litere, cerea o recomandaţie pentru o slujbă de noapte, oricare : sergent de stradă, paznic de noapte, băiat de serviciu la un ascensor. Al treilea, basarabean fără tată, cu mama servitoare tocmită aci in Capitală, trecuse prin toate acestea. Povestea lui era mai cruntă ca celelalte. Premiant din clasa I de liceu, se tocmea băiat de prăvălie în vacanţă, ca să adune bani de cărţi şi de uniformă. Înscris la facultatea de drept, numai fiindcă nu se cere frecvenţă, a obţinut şi aci notele maxime la examene, cu numele tipărit în gazete printre laureaţii care fac cinste unei universităţi şi unei generaţii. Era până mai e un garderobier şi a pierdut focul. Trebuie să umble pe stradă, până târziu, când se culcă „boierii“, ca să se strecoare în odaia de servitori unde doarme maică-sa şi să se culce la un loc cu câinii stăpânului. Cerea şi el un bilet să capete un serviciu, oricare, vânzător, uşier, măturător, rândaş. El era disponibil toată cursurile şi are deja un trecut de experienţă. Iar tustrei, până deslegarea problemei mai îndepărtate de existenţă, îşi sfărmau mintea să resolve o problemă mai imediată : plata sau scutirea taxelor de examene, obţinerea cu împrumut a cărţilor şi a cursurilor necesare. Bineînţeles, toate acestea altfel împărtăşite de cânt se redau aci, sec, într o expunere grăbită a faptelor. Istorisite cu lacrimi în ochi, cu sughiţuri înăbuşite de umilinţă. Nu ştiţi ce înseamnă să vedeţi un om pe care nu laţi cunoscut cu o jumătate de oră înainte, încleştând fălcile să-şi sugrume plânsul şi totuşi lacrimile să ţâşnească mut, ca omul să întoarcă faţa şi să o plece fugind spre uşă ! Am un scaun lângă birou spre care nu mai pot privi. Parcă ii văd incă. Tustrei, pe rând, căzuţi cu obrajii în pumni. Ce banal şi lacrimogen romantism. Nu e aşa ? . Cine i-a pus să pornească la un drum, care sfârşeşte aci şi aşa ? Să căutăm vinovaţi . Aceasta nu resolvă nimic. Faptul e consumat. Acum şapte-opt ani, când dădeam alarma că dumpingul şcolar pregăteşte o generaţie de proletari intelectuali, sortiţi celor mai tropice naufragii, ni sa replicat că suntem duşmani ai luminării, că nu înţelegem generoasa milostenie a Excelenţelor de la departamentul instrucţiei publice care aveau de aplicat un program şi îşi autoslăveau activitatea cu statistici de şcoli înfiinţate, de elevi înscrişi, de absolvenţi şi de candidaţi la cerşitorie in haine negre. In haine negre şi rupte în coate. „Nu poate exista numerus clausus pentru cultură !" — ni s’a răspuns. Statul are datoria să deschidă uşile şcolilor cât mai larg, să încurajeze, să recruteze voluntarii culturei naţionale de mâine, etc., etc. Societatea nu-i primeşte însă. N’are nevoie de dânşii. Toate locurile sunt ocupate. S’a lăsat tăbliţa. Complect. De unde au plecat nu se mai pot întoarce. Sunt declasaţi de jos în sus. Ce le rămâne altceva de făcut, decât să îngroaşe rândurile miliţiei de partid, pentru a căpăta drept recompensă a fidelităţii electorale, un «trop de lapte din ţâţa bugetului. * '•saiiiuma. Târziu avea târziu ca întotdeauna, un guvern a avut curajul să privească realitatea în faţă şi să curme făţarnica demagogie şcolară care svârlea în fiecare an un nou contigent de muritori de foame cu diploma. Dar ce se întâmplă cu cei plecaţi la drum, ajunşi aproape la capătul drumului ? Ce se întâmplă cu cei merituoşi, muncitori, cu însuşiri deosebite, care sau înverşunat să înveţe carte cu eroism, şi n’au altă vină decât că au sosit prea târziu? Ce facem cu această tinereţe ucisă? Există societăţi pentru protecţia animatelor, pentru ajutorarea fetelor-mame, pentru regenerarea morală a femeilor pierdute. Ne întrebăm dacă nu a sosit ceasul, pentru a mobiliza toate binevoinele să punem la cale şi o societate pentru salvarea muritorilor de foame cu diplomă. Ce-ar fi ✓ aflăm că sau pus la cale câtevaoficii de plasare, pe specialităţi, din grija şi prin puţina jertfă a celor mai bătrâni şi ajunşi din fiecare breaslă Ce-ar fi să salvăm dela desnădejde şi dela pierzanie prin înmatricularea cinică in registrele partidelor politice, ai ceşti naufragiaţi înainte de a fi pornit in larg, naufragiaţi lângă ţărm ? — Mai ales asta, nu vreau domnule ! îmi spunea unul din cei trei. Mai ales nu vreau să devin canalie închei, tinere ! A nu deveni canalie, e un lux pe care nu şi-l permite oricine, în dulcea noastră Românie Mare. Cezar Petrescu kms Aţi urmărit la paginile lăuntrice ale ziarului nostru evlavioasele aventuri ale Smereniei Sale Vartolomeu, prin harul Domnului Episcop al Râmnicului vâlcean.— Este o poveste fără început şi fără sfârşit, ivită in miresmele de smirnă ale unei chilii mănăstireşti şi săvârşită printre ogoarele moşnenilor de la putreda, evanghelitata psaltire a jocului de tui si Păstorind cu toiagul pe cassa de bani, peste un ţinut de oameni pricepuţi in tocmelile negoţului. Sfinţia Sa şi-a spus desigur că datoria sa de Vlădică al unui norod de precupeţi nu este aceea de a-şi lăsa sufletul opărit de fierbinţeala troparelor, şi mâinile par turnate numai de aromele matâuzului de busuioc. E frumos si ceri din turlă ascultare pământului, dar este şi mai plăcut să ceri pământului recolte ce se pot exporta in schimbul gologanilor zimţuiţi; arhiereilor le stă bine şi când cântă intrarea in liturghie, la umbra altarelor, şi când execută o intrare in posesiune, la adăpostul portăreilor. Şi astfel, in loc să se mai ion Dimitrescu wich!» — Ticăloșiile ! La patru se vine acasă ? — Pardon, madam, e trei ! Eu merg după al doilea fus orar est Green- 0 vizitati doua interpretări Ca şi când n'a mai fost nimic, ca este ia bună parte aceeaş lume peste trecut sa întins uitarea, iar ce a dat voturile lui Hitler- Dar să pe străzile Berlinului Laval şi brianţi au fost frenctc aclamaţi ca soli ai unor vremuri mai bune. Sunt insa nouă interpretări au acestei călătorii: cea franceză şi cea germană Franţa vrea pacea, toată politica îi utilază năiat.:fie spre această ţintă, mergând uneori până la sacrificarea unor interese esenţiale spre a da ceva ca zălog al bunei credinţi- O consolidare a actualei aşezări europene, o normalizare a raporturilor dintre State, o potolire a vrăjmăşiilor pânditoare, o îndepărtare a războiului de pe planul posibilităţilor S ar putea să se n umitvuava aii«,*venue CApeiJtfiiţt, care au statornicit câ numai capacitatea războinică a unui popor dornic de pace este capabilă de a asigura viabilitatea unei politici pacifiste, puterea militară descurapresupunem că intr'adevăr din rândurile mulţimii s‘a strigat şi „dăruiţi pace lumii’ , nimic mai firesc, mulţimile fiind înclinate spre pace, având chiar oroarea războiului pe care ele il pătimesc, dar asupra acestor mulţimi acţionează atâtea puteri , putândf? târâte iu direcţii cu totul protivnice dorinici lor intime. Latent subzistă credinţa că un războiu victorios asigură poporului biruitor un trai mai bun şi in străfundul sensibilităţii maselor subzistă încă oarecari înclinări prădalnice, adică tocmai elementele iniţiale ale războiului. Pacifismul mulţimilor este prea vag, UUUU v r** £----* —..Jî —n temerii de risc, asupra acestei dorinţî de pace se poate revărsa oricând seducţia verbului războinic. Deci, „Hoch Briand” nu poate să iie semne o dovadă a unei convingând îndrăznelile ofensive ale celor veri pacifiste, ci doar marea aşteptetor să tulbure pacea-n locui potenţialului războinic, Franţa vrea să aşeze potenţialul forţei morale a unor renunţări succesive din drepturile victoriei, ca o garanţie a păcii. Acesta a fost sensul politicei urmate faţă de Germania. Comentând rostul vizitei Laval-Briand la Berlin, „Le Journal” scrie: „Nu ne aşteptăm in momentul de faţă la nimic. Nu ne vom închipui că la întoarcerea miniştrilor francezi deja obicuiască printre icoanele strâmbe Berin , numei se va „ schimale eparhiei sale pustiite de năvala nepoţilor, febrilul duhovnic şi-a pus chivără sub laviţă, şi prescurile sub saltea, pentru a-şi putea industrializa mai olteneşte vocaţiunea de tejghetar al Atot-Puternicului. Cu Sfinţia Sa Episcopul Vartolomeu se inaugurează veacul eroic al bisericii româneşti, atâta vreme uitată de Christos in letargia pasivităţii. Modernizând pilda ’ străvechilor stareţi cruciaţi, — a căror spadă ştia să se răstoarne, pentru a se strămuta in cruce, hărizitul Vartolomeu creează astăzi standardul Episcopului gospodar, cu palmele tăbăcite de pritocitul borşului, şi cu sârma bărbii ruginită in aburii de ceapă prăjită. In foc de sfeşnice, chinovia este inzestrată cu irigatoare, menite să-i cureţe măruntaiele de nămoluri, şi să ajute pe Cucernicia Sa să se isprăvească în scaun. Au trecut de mult vremurile metaniilor, ale molitvelor şi ale maslurilor...Episcopul de astăzi trebue să ştie să agonisească şi cu tava, şi cu discul, şi cu talerul. Pentru ca pilda să-i fie insă deplină, Episcopul Vartolomeu mai are ceva de săvârşit înainte de a-şi lăsa stârvul drept hrană şerpilor de morminte, nu şi~a raţionalizat incă deplin meşteşugul. Ar mai putea fabrica un leac de bătături cu bumbacul mirurilor, — de pildă, — ar putea distila o loţiune contra mătreţei din mugurii crengilor de salcie de la Florii, sau o gargară bigienică din vinul împărtăşaniei. Ar fi exmplul cel mai aşteptat de la un prinţ eclesiastic care a înţeles că in eparhia Olteniei trebue să se păstorească olteneşte,__ şi care nu ne-aruimi cu nimic, în ziua in care ne-ar destăinui să se hrăneşte voios şi cu untdelemnul din candelele morţilor. bat, că încrederea se va fi restabilit, că pacea va fi asigurată- Sunt unele probleme esenţiale care încă nu pot fi rezolvate. Va veni însă momentul acela, care va fi a treia şi ultima etapă a apropierii definitive intre Franţa şi Germania. Evenimentul acesta nu trebue întârziat prin graba care ar putea strica totul" Deci aceeaş politică de pace, aceleaşi sforţări de a aşeza între Franţa şi Germania punţi de înţelegere Aceasta este interpretarea franceză a vizitei făcute de Laval şi Briard la Berin interpretarea germană a sensului acestei vizite este cu totul alta- a strigat ,,Hoch Briand” de către o mulţime cuprinsă de un freamăt de entuziasm, dar să nu se uite tare pe care o leagă Germania de vizita celor doi miniştri francezi, marea aşteptare de credite ce-ar mai putea înviora economia Germaniei. In acest moment Franţa este de fapt bancherul lumii. Popor de oameni strângători, cu oroare de risipă, ştiind să strângă bani la ciorap, măsuraţi in orice cheltuială, francezii au rezervele pe care alte neamuri le-au cheltuit cu o generozitate de adolescenţi! Când lira sterlină alunecă brusc pe panta devalorizării, francul francez stă răzimat pe rezervele de aur ale „Băncii Franţei". Nimeni nu ar putea să mai înlesnească un împrumut in afară de piaţa franceză, e deci firesc ca Germania să-şi îndrepte privirile spre acest bancher al lumii- In iarna aceasta se aşteaptă ca numărul şomerilor să depăşească şase milioane, ceea ce va determina în chip fatal o creştere corespunzătoare a subvenţiei necesare întreţinerii muncitorilor fără lucru, aşa că bugetul Reichului de 22 miliarde 469209000 mărci aur va fi mărit la efiriMell cu încă alte câteva miliarde Neavând Încotro, pooniî gemi-maîougardă-, extrema limită a capacităţii lui de fiscalitate, este firesc să recurgă la experimentul împrumutului. O nouă ipotecă asupra viitorului, o nouă respiraţie, cu speranţa că din incertitudinile viitorului să răsară un drum nou pentru poporul german. Deci nu o interpretare politică in sersul unui pacifism posibil, dorit, realizabil, ci o Interpretare financiar-economică, posibilitatea unor nou credite, formează sensul vizitei Laval-Briand pentru german. Era în epoca de decadenţă a imperiului roman, când legiunile nu mai reprezentau forţa biruitoare, Roma plătea barbarilor tributari ca pacea să nu fie tulburată Cu preţul unor noul credite acordate Germaniei, pacea este foarte precar asigurată, limită, iar posibilităţile de Credit 90 o limită. De altfel Hitler este pentru o politică de faliment a Germaniei ceea ce ar însemna o lichidare a trecutului şi o constrângere a Germaniei de a se restrânge la propriile ei mijloace Că se merge in această direcţie reiese şi din discursul ţinut la o întrunire a agrarienilor de către Schiele, ministrul aprovizionării : „Scopul politicei agrare germane este ca alimentarea Germaniei să se facă pe baza agriculturii germane“. Ministrul a arătat că de acum creditele străine nu vor mai veni in Germania, de aceea poporul german trebue să se hrănească din produsele solului său. Laval şi Briand au fost aclamate la Berlin in freamătul uratelor mulţimilor ce poate mai păstrează amintirea sinistră a războiului multi vor citi o poruncitoare chemare de pace, dar exponenţii politici ai poporului german nu vor uita să repete : Germania se înăbuşe in hotarele ei prea strâmte Pe 468.000 kilometri patrati traesc 60 de milioane de germani, atunci când pe 550 000 kilometri patrati sunt numai 40 700 000 de francezi, vor aminti hitlerii obsesiei războinice germane. Cele două interpretări date vizitei celor doi miniştri francezi la Berlin, rezumă două concepţii ireconciliabile- Pamfil Şeicaru David sau etnafh ? Cei mici şi iuţi, sau cei gigantici şi cuirasaţi? David sau Goliath? E întrebarea pe care o pune revista germană „Militär Wochenblatt“, pentru a desina aspectele răsboiului de mâine şi este în acelaş timp marea problemă a răsboiului economic la care asistăm , vor triumfa ţările căptuşite cu om, şi cu o mentalitate de patroni exploatatori, sau dimpotrivă, vor triumfa ţările al căror singur etalon să fie etalonul-muncă, etalonul hărnicie, etalonul vioiciune, activitate, cum vreţi să-l numiţi? Chestiunea tinde să fie lămurită în favoarea tarilor ce nu-şi pot desface produsele depreciate de rezistenţa aurului. Sir Detterting publică în ziarele engleze nişte judicioase articole, reproduse desigur cu indignare şi cu mirare de presa franceză naţionalistă, fiindcă ele pledează împotriva „prusianissiului comercial“ al Franţei şi împotriva brutalităţii politicii aurului- Sir Detterting însă nu e nici el mai puţin interesat decât francezii când îşi susţine teza. Acum doi ani el n’ar fi fost tot aşa de fanatic detractor al etalonului aur. Acum doi ani, şi mai înainte, pe vremea când discuta acest lucru cu Vintilă Brătianu, nu s ar fi aprins cu atâta fervoare pentru destinele ţărilor nevoite să-şi incendieze depozitele de grâu, sau să arunce în ocean harabalele de bumbac. Acum când Ura trage bina în pivniţă, spre etalonul modest al produselor, vorba e alta. Pe vremea aceea însă, Sir Detterding nu observa că e pe lume aur mai puţin decât echivalentul de marfă produsă de maşinismul modern. Nu observa că între a condamna produsele agricole şi industrice -strict1- necesare" şi nevânzabile şi între a condamna etalonul-aur,e preferabil să fie sacrificat acesta din urmă, pentru bunul motiv că aurul nu e articol de consumaţie , nu se mănâncă. El nu e decât un intermediar menit să marcheze diferenţa de valoare între produsele de vânzare. Acest spiritual argument, cu Cftiv up aia wivoiiuuca i/uhv»««Omulul deci a reabilitării argintului, n’a fost formulat de Sir Detterting decât după ce lira s’a rostogolit trăgând după ea, într’un timp apropiat, toate monezile revalorizate : șilingul, marca, zlotul, guldenul... Nenorocirea aceasta, care a, fost prevăzută de profesorul Siegfried, în cartea despre care de atâtea ori s’a vorbit în ,.Curentul“ La crise britanique au XX-âme siecle, a pricinuit pagube mari ţărilor detentoare de lire. Franţa singură a pierdut diferenţa de curs a două sute milioane lire în trio singură zi. Din această însângerare însă Anglia a eşit cu datoria publică sensibil micşorată şi cu exportul crescut Cu cât timpul trece, cu atât lumea se convinge de necesitatea unei monezi unitare în lume. Decât atâtea monezi variabile, mai bine una singură stabilă. O monedă, ca orice instrument de măsură, trebue să fie stabilă. O monedă variabilă, spune Gaxette, e tot aşa de inutilizabilă ca un metru construit din cauciuc: înşeli cât vrei cu el. Mijloceşti câştig hoţesc intermediarului, în dauna producătorului. Asta nu se poate face sub egida statului. De aceea scăderea cursului lirei şi foloasele evidente survenite ulterior, au alarmat deopotrivă pe cei cari au ceva de vânzare. Şi pe Sir Detterding, bineînţeles. Fiindcă etern va învinge David şi niciodată Goliath. Ca în povestea biblică. Romulus Dianu Cipia isranl In servitiului Stalin tiu putem trece cu vederea, când cele afirmate de noi cu atâta tenacitate de atâţia ani, îşi găsesc confirmare in verificarea presei mondiale, cu mai multe mijloace de investigaţiune şi situată la un post mai propice de observaţie. N’o tăcem din vanitate. Ci fiindcă realitatea apare cu atât mai clară şi irevocabilă, cu cât e verificată de mai mulţi ochi, sub diferite unghiuri de perspectivă. Susţinem c_şi fiecare fapt nou întăreşte spusele noastre — că pe rând, capitalismul german, englez, american, francez chiar, in aviditatea lui oarbă și fără instinct de conservare cu o indărătnicie sinucigaşă oferi singur in mâinele comuniștilor dela Moscova, armele care in mod fatal sa vor întoarce spre suprimarea actualei alcătuiri socialo-economice. Surpriza confirmării vine de altădată dela un comunist „PUR", rămas în afară de cadrele Sovietiei, urmând pe Trotzki in disgraţia lui şi demascând potemiciada planului quitsquenal. Bineînţeles că situaţia din Rusia e văzută sub unghiul comunist. Dar aceasta nu importă. Ne interesează concluziile, care se potrivesc aidoma cu ale noastre. Intr'adevăr, Boris Suvarin, amicul lui Trotzki, fost „ochiul Moscovei la oficiosul partidului comunist francez „ HUMANITE” şi in momentul de faţă directorul revistei „Critica -corală”, intr'un lung şi copins dorumentat articol, demonstrează că Stalin se menţine la putere cu ajutorul capitalismului mondial şi că prin aceasta, din punct de vedere comunist, poate fi considerat şi trebuie să fie considerat ca un trădător al proletariatului internaţional. ,,Planul e la discreţia capitalismului atât de urât. Cu schema copilătorul merge bine ln noi, Sisha nu poate masca situaţia. AR AJUNGE. UN MINIMUM DE ÎNŢELEGERE INTRE TREI STATE BURGHEZE CATEVA MASURI VAMALE;CATEVA RESTRICTII DE CREDIT AR AJUNGE CHIAR O SCHIMBARE IN POLITICA COMERCIALA A STATELOR UNITE PENTRU A DETERMINA CATASTROFA SOVIETICA. Fără îndoială, e o bună tactică pentu o ţară revoluţionară încercuită să tras foloase din concurenţa intre producătorii rivali, să speculeze asupra antagonismelor de forţe." Dar de c să comptezi exclusiv numai pe orbirea adversarului?" Aşadar, chiar un duşman mai înverşunat al capitalismului ca Stall care a capitulat compromisurilor, pur, ca Bons Savarin, declară că numai capitalismul, orbirea capitalismului avid sâ tragă foloase imediate făr a preveni viitorul, numai atâta mei ţine la putere bolşevismul, pe Stall şi comparşii săi. Povestea insă nu se sfârşeşte ac Vom arăta cum capitalismul a ajut la această paradoxală situaţie, numai împrumutând bani dar şi punând la dispoziţia Sovietelor tehnieni, mijloace de organizaţie, o experienţă şi armele capitalismului mâna adversarului de moarte al captalismului. Ion Darie (Continuare în uou. //■« remisa dramatică TESTUL NAŢIONAL: „Anna Karenin“, piesă in 6 acte de 1, duband după Tolstoi) Numai convingerea că Cezar Petrescu nu citeşte niciodată cronicele mele dramatice, — şi că astfel nu va afla niciodată impietatea pe care o săvârşesc faţă de Tolstoi, idolul său, — îmi dă astăzi curagiul de a mărturisi că nu am citit până la capăt romanul „Anna Karenin“, mi l-a confiscat în momentul când eroina sta sa se arunce în fața trenului blândul si cucernicul meu profesor Simion Podescu, plin de indignare în clipa în care m a surprins că mă îndeletniceam cu lectura aceasta profană în „ora de religie, şi tocmai atunci când eloquentul duhovnic ne comenta cu smerenie viaţa sfântului mitropolit Andrei Şaguna..... Din ziua aceea, am mai citit sub bancă multe volume lumeşti, la cursul de apologetică eclesiasticâ, dar n’am mai avut curagiul să parcurg și ultimele pagini ale acestei dramatice povestiri de dragoste și de moarte : nici o altă atmosferă nu mi-ar fi putut restitui exaltarea pe care o savura*sem iscodindu-mi sub pupitru eroii, cu aventurile atât de nepre-I văzut reliefate de predica dascălului care da grai pe catedră vocilor din Scripturi. Şi totuşi, — ..Anna Karenin“ merită să fie şi astăzi citit până la capăt, — deşi generaţiunile contimporane au uitat deplin pe Tolstoi, de dragul marelui şi isbânditorului său rival Dostoievski. Amândoi ne-au vrăjit adolescenta cu spovedaniile sufletelor de stepă, ivite din zarea priveliştilor învestmântate în zăpada peste carigonesc săniile strepe, mânate de isvodnicii vecini, beţi, spre hotarele nemărginirilor străvezii. Fireşte, arta depăşeşte la Dostoievski viaţa prin divinaţiuni geniale, — şi nimeni n’a vibrat mai intens faţa plăgilor umane decât amintitorul din casa morţilor, mai puţin profund, şi cu generozitatea mai capricioasă. Tolstoi ştie totuşi în clipele lui supreme să-şi implânte privirea în străfunzimile conştiinţei, dăruind cuvânt unor făpturi cari au sguduit şi au întrupat- o întreagă generaţiune. Când plăsmueşte „Răsboi şi pace" şi „Anna Karenin", — adică în epoca sa de echilibru moral şi de maturitate artistică, — scriitorul mi a început încă să epistoizeze" sub obsesiunea fanatismului evanghelic, dar stăpâneşte plenitudinea măsurrei sale epice : forţa creatoare domină în slova lui veleităţile de consolare şi de speranţă, şi legea biblică nu a sugrumat încă eternele legi ale vieţii impure. După „Anna Karenin", artistul este eclipsat de moralistul brutal şi de sectarul negator : aci, insă, în acest roman cu un cadru sentimental atât de sumar şi ,de primitiv, o întreagă lume rreşte si vibrează cu pasiunile ei nestăvilite, — trezind pentru închipuirea noastră aromele unui univers ignorat Seniori cu trupurile încinse în blănuri, şi cu sufletele devorate de o invincibilă melancolie, — mujici cu cânepa bărbi! încleştată în ţurţurii de ger, conştiinţe moarte ce se trude, să-şi desăvârşească autopsia fumul orgiilor, — şi peste toţi, peste toate, acea milă infinită, zmislită dintr’o instinctivă sincertate. Suflete căznite de contradiţiuni şi de scrupule, dorinţe eliberare învălmăşite peste resennări, momente de scrupul înfrate cu clipe de sadică atrocitate,o beţie, de excese şi de voluptă deasupra căreia creşte devâsri toare frenezia durerii. Este apogeul şi suprema realizare a realismului rus, în care pasunea desfrâul sunt reduse la o divir -simplicitate, în care vasta perpectivă a artei egaleaza comidditatea vieţii. Artistul reduce un