Curentul, noiembrie 1931 (Anul 4, nr. 1352-1381)

1931-11-25 / nr. 1376

arcui, tv no, 137© Carets, teatre şi bretele Lămurind corespondenţilor bucureşteni ai presei străine rosturile legiuirilor financiare depuse pe biroul parlamentului, d. ministru de finanţe C. Argetoianu a ţinut să răspundă şi numeroaselor protestări ridicate de noi împotriva proectului său de impozit excepţional, pe salariile funcţionarilor particulari Pentru aceşti amarâţi funcţionari, este desigur foarte slabă consolarea că noul impozit este socotit ca un fel de supapă, pentru acoperirea deficitului in cazul când prevederile celorlalte încasări nu ar putea fi realizate. Scontând să adauge bugetului prin acest nou impozit un venit suplimentar de 7(16 milioane, d. ministru de finanţe are opimismul de a spera că până la încheierea exerciţiului nu va avea nevoe de întreaga această sumă. Speranţă pe care noi nu o împărtăşim, şi care nu poate constitui decât o foarte precară mângâiere pentru funcţionarii particulari convinşi ca şi noi că nimeni nu se va gândi să se restitue sub formă de gratificaţiuni ceea ce li se va fi perceput prea mult sub formă de sarcini fiscale. Din moment ce acest impozit asupra salariilor funcţionarilor particulari apare de pe acum ca definitiv hotărât, este desigur cazul să, ne întrebăm dacă el este şi eficace, şi just just este, — declară d. ministru de finanţe , căci el impune funcţionarilor particulari un sacrificiu de 10 la sută, după ce funcţionarilor publici li sau impus în ultimii doi ani jertfe de 27 la sută din salarii. Pentru ca argumentul să fie valabil, ar fi trebuit anterior dovedit că aceste amputări cu 27 la sută făcute în lefurile tuturor funcţionarilor publici au fost şi ele justificate, într'un Stat care nu ezită să distribue câtorva mii de mari carnasieri salarii cifrate lunar la sute de mii de lei. Dar, — chiar dacă nesocotim acest argument, — tot ni se pare lipsită de concluziune comparaţiunea între funcţionarii particulari, a căror râvnă la muncă este o condiţiune indispensabilă activităţii economice care alimentează veniturile vistieriei, — şi funcţionarii publici, cari au acceptat să-şi creeze cariere în admiinistraţiunea unui Stat cu ale cărui dificultăţi financiare şi-au legat destinele. In clipa în care refuzăm să admitem echitatea noului impozit asupra salariilor din întreprinderile particulare, rezistenţa noastră este însă mai puţin justificată de consideraţiuni de dreptate fiscală : principalul argument îl extragem din certitudinea că noul impozit va pricinui o demoralizare care se va solda prin dezorganizarea muncii din fabrici, birouri sau ateliere, determinând apoi şi o restrângere a consumaţiunii care va reduce brutal veniturile publie, prevăzute de d. ministru de finanţe la capitolul atât de important al impozitelor indirecte. Un conducător de uzină, recent sosit din provincie pentru a se informa în Capitală asupra seriozităţii noului impozit, ne mărturisea deunăzi că în atelierele fabricii pe care o administrează toată activitatea funcţionarilor şi a lucrătorilor a fost ca şi suspendată, din ziua în care s’a anunţat noua sarcină impusă salariaţilor particulari. Demoralizând pe producător, noul impozit îl va constrânge însă să-şi reducă şi consumaţiunea , iar această restrângere, se va repercuta dezastruos şi asupra prevederilor bugetare de la capitolul impozitelor indirecte, cam de câţiva ani dau semne alarmante de extennare. In momentul în care va spori cu 700 milioane veniurile Statului, noul impozit, va, provoca astfel la celelalte capitole de venituri scăderi cu mult mai importante : el nu va asgura deci echilibrul unui buget destul de fragil consolidat din partea cheltuielilor (pentru că nu lasă loc pentru neprevăzut) ca şi din , partea veniturilor, unde evaluările sunt prea mari pentru un exerciţiu în care afacerile vor fi din ce în ce mai reduse, iar consumaţiunea din ce în ce mai letargică. Toată lumea trebue totuşi sa se resemneze la sacrificii, declară d. ministru de finanţe : „toţi trebue să strângă cureaua“... Asupra acestei curele, pe care funcţionari particulari o tot strâng de ani de zile (atunci când nu şi-au prefăcut-o în ştreang liberator), am mai avea câteva cuvinte de adăugat. Intrarea ei în discuţiune ne pare simbolică, într’o ţară în care impozitele cele mai grele par rezervate obştenilor obicinuiţi să-şi menţină pantalonii cu cureaua, şi în care se găsesc foarte puţine sacrificii de cerut hărăziţilor care-şi pot îngădui luxul bretelelor. Clasificarea aceasta între contribuabilii cu curea şi contribuabilii cu bretele ne pare chiar esenţială, în repartiţiunea impozitelor născocite de conducătorii noştri din ultimii ani. Pentru contribuabilul cu curea, — adică pentru omul cu pântecul scofâlcit de usturimile mizeriei, — se găsesc intotdeauna chingi de compresiune şi trăgători de flagelare: pentru patruienii cu cozondraci, pe cari nu-i mai încape nici cureaua nici chinga, se inventează toate supapele de evaziune fiscală, şi se descoperă toate genurile de tantieme. Funcţionarii sunt strânşi cu cureaua, dar magnaţii de la Banca Agriculturii româneşti îşi martirizează cauciucul bretelelor sub povara buzunarelor îndopate cu bancnote parazitare , în bugetul Instrucţiunii Publie, — adică la departamentul d-lui Nicolae Iorga, care nu şi-a plătit de cinci luni învăţătorii, — sunt suprimate liceele, dar se rezervă pentru teatre peste 100 de milioane, din care 7.000.000 (şapte milioane) lei d-nei Ventura. Daţi şapte milioane de lei unei patroane vagabonde de teatru bulevardier, domnule prim ministru, şi îndemnaţi pe funcţionari să-şi transforme curelele în ştreanguri?... Ion Dimitrescu INTRE HINDENBURG ŞI HARZBURG Hindenburg, astfel cum toată lumea ştie, este un unchiaş de 85 ani, ales pentru şapte ani preşedinte al Republicei germane ca răsplată pentru perseverenţa cu care a organizat vreme de patru ani frontul războinic al Monarhiei imperiale. Se ştie însă mai puţin că astăzi, un an înainte de împlinirea septenatului său prezidenţial, mareşalul Hindenburg trece in Germania drept conducătorul cel mai moderat, cu o prudenţă in naţionalism pe care i-o reproşează foarte mulţi din alegătorii Reichului. La această umoristică etapă a ajuns spiritul public in Germania republicană, înzestrată cu o constituţiune al drei democratism a fost deplin anulat de crescânda ascensiune a lui Hitler, condortierul care jura acum câteva săptămâni la Harzburg să-şi conducă vijelios cruciaţii spre puntea de comandă a puterii. Cucerirea aceasta a guvernului, — toată lumea este astăzi de acord să o constate, — nu mai este decât o chestiune de săptămâni sau de luni pentru brigăzile hitleriene, ridicate in efective prin necontenitul aflux al recruţilor adolescenţi, ridicate în prestigiu prin izbănzile obţinute la ultimele scrutine locale sau regionale. De la38.000 de voturi, cât obţinuse in Hessa la trecutele alegeri pentru Reichstag, partidul lui Hitler, a progresat la 3003,00 voturi, recoltate deunăzi cu prilejul alegerilor pentru Landtag. Pretutindeni, tinerii pe cari depăşirea majoratului ii promovează in cadrele nouilor alegători îşi manifestă repulsiunea pentru partidele moderate tradiţionale. In vreme ce o cincime din credincioşii socialismului se convertesc la comunism, fanaticii lui Hitler îşi dublează contingentele electorale, spre marea disperare a populiştilor şi a democraţilor, căzuţi in sincopele agoniei. Dispariţiunea populiştilor şi a democraţilor, ci singurii adevăraţi republicani ai Rethului, — «lasă in arenă un partid comunist bine organizat, in flancul unui Centru catolic din ce în ce mai dispus să-şi consolideze in faţa naţionaliştilor prestigiul printr’o colaborare ministerială cu pretorienii lui Hitler. Aceasta este, in esenţă, situaţiunea din Germania, — o lună după triumful conservatorilor in Anglia, câteva luni înainte de deschiderea marii concurenţe electorale din 1932, când va avea foc şi reinoirea Dietei prusiene şi plebiscitul pentru alegerea succesorului mareşalului Hindenburg. In această atmosferă, este probabil că va dispare şi majoritatea social-democrată din Dietă,— şi moşneagul de 85 ani din fotoliul prezidenţial al Reichului. Şi va veni, — şi va veni năvalnicul Hitler, spre marea uimire a profeţilor cari ne tot asigurau că omenirea merge inevitabil şi automatic spre stânga. N. Pârvu „Toată lumea trebue să strângă cureaua". ID. Argetoianu in expunerea făcută Presei) Ei, fraţilor, acuma ce ne facem ? Cioclii prosperităţii popoarelor Nimeni nu se aştepta ca legea conversiunii datoriilor agricole să fie primită cu ropote de aplauze. Partidele politice sunt complect desorientate, se aşteptau la orice, dar la acest neprevăzut al hotărârii guvernului de a nu trăgăna, lăsând libera exploatare demagogică a celei mai iritante probleme sociale, nimeni nu se aștepta, nu deobște se tot amână , se lasă un lung răgaz supralicitărilor obligatorii în orice propagandă electorală, până ce se creiază o stare de spirit cu totul neprielnică unei legiferări cumpănite. Și bine a făcut guvernul că a venit brusc cu un proect, silind toate partidele să se pronunţe odată pentru sau contra conversiunii. De aici zăpăceala, firească urmare oricărei surprinderi, de aici şi furia abia stăpânită împotriva d-lui C. Argetoianu, autorul isprăvii. O lege demagogică, o lege menită să nefericească pe debitor, să-i creeze o iobăgie pe viaţă, o servitute ipotecară ce imobilizează, ce-i curmă libertatea de acţiune, „ne găsim în faţa unei adevărate aserviri pe viaţă, nu numai a debitorului fasanat” ci şi a urmaşilor lui”. Se pare că toţi vrăjmaşii conversiunii au fost cuprinşi de o rară grijă de soarta debitorilor, tremură la gândul nenorocirilor ce se vor abate asupra lor, schimbându-li-se situaţia lor minunată de azi cu soarta vitregă a „asanării”. Nu este o servitute să plăteşti o creanţă exigibilă imediat, ce dă creditorului dreptul unei execuţii silite, ci este o servitute ,C am puterea din oficiu a creanţei cu 25 la sută drept primă condiţie a conversiunii” şi plata in 30 de ani cu 4 la sută. Da, este o servitute pe viaţă, şi să o tot repete adversarii conversiunii până ce striviţii camerei nu vor accepta nici plata pe 30 de ani, ci vor refuza orice angajament. Cunoaştem teoria intangibilităţii creanţei condiţie de bază a oricărei organizări de credit, dar creditul este în funcţie de temperatura unei societăţi la un moment dat. Se pot forţa debitorii să plătească? Odată executaţi şi averea debitorilor agricoli scoasă in vânzare, creanţa poate fi realizată prin prezentarea celor ce vor să cumpere? Când 80 la sută din proprietatea rurală este grevată de datorii, admiţând libera funcţionare a dreptului de execuţie forţată, cine să cumpere 80 la sută din pământul ţarii ? Şi presupunând că s ar găsi un consorţiu capabil de a achiziţiona toate proprietăţile rurale scoase în vânzare, ce se fac cei 80 la sută din populaţia rurală scoşi din căminurile lor şi lăsaţi pe drumuri ? Am putea continua aceste întrebări ce răsar din mijlocul realităţilor ignorate de teoreticianii dreptului de creanţă, dar o problemă mult mai gravă se pune decât ostilitatea mascata a partidelor ..Banca Naţională” îşi îngăduie să se erijeze în adversară a unei mari reforme sociale, să devină animatoarea piezişă a unei vaste conspiraţii, împotriva conversiunii datoriilor agricole. Elementul activ al acestei rezistenţi este d. Costin Stoicescu, economist de la Leipzig, până acum trăit în umbra anonimatului. Este adevărat că la timpuri de prosperitate economiştii nu apar, existenţa lor este ignorată . in afară de restrânsul cerc al savantelor iniţieri, nimeni nu se preocupă de activitatea acestor pretinşi geografi ai economiei popoarelor. Cum apar zilele grele şi ritmul normal al vieţii economice este tulburat de febra crizei, apar şi economiştii, agitaţi, îmbrâncind pe toată lumea, cu aere de stăpânitori, aşa cum apar şi cioclii în preajma unei case unde se aude horcăitul agoniei. Funebra apariţie a economiştilor, aceşti ciocli ai prosperităţii popoarelor, o semnalăm şi cu prilejul conversiunii datoriilor agricole. Şi cei mai activ cioclu este acest d- Costin Stoicescu, doctul economist, implacabil doctrinar al integrităţii creanţelor. Că d. Costin Stoicescu socoteşteconversiunea datoriilor agricole o nenorocire, o catastrofă a creditului, nu ne miră. Pentru acest economist al obscurităţii de emi, un ţăran va trebui executat chiar dacă o datorie de 3500 de lei contractată acum 5 ani s a urcat acum la 105 mii lei; creanţa este sfântă să piară lumea numai ideia de creanţă să rămână intactă- D Costin Stoicescu este logic, consecvent, atitudinii pe care a avut-o. A învăţat la Leipzig că o creanţă intangibilă este axioma creditului, şi la acest principiu rămâne pe care il pune mai presus de viaţă. Dar in spatele agresivităţii d-lui Costin Stoicescu se profilează silueta dansantă a d-lui Mihail Manolescu- Până a nu fi guvernator al Băncii Naţionale d. Mihail Manoilescu era unul din agitatorii conversiunii. In „Curentul” am publicat un proect de conversiune a datoriilor agricole semnat de actualul guvernator. Deci d- Mihail Manoilescu de acum un an nu socotea ideia conversiunii datoriilor agricole ca protivnică ideii de credit, iar astăzi se agită fie in spatele d-lui Costin Stoicescu, fie prin procuristul său intim Florin Zaharia- Când a fost neserios, când a fost un îndrăzneț mistificator d. Mihail Manolescu? Acum un an, când svârlea în desbatere proectul de conversiune a datoriilor agricole, proect pe care noi l-am susţinut, sau astăzi când susţine aşa de activ împotrivirea d-lui Costin Stoicescu, sau dă prilej de înveselitor spectacol punând pe d. Florin Zaharia să protesteze că n a fost consultat asupra acestei probleme ? Se ştie ce piramidală personalitate este d- Zaharia (Florin) pretnomul politic al d-lui Mihail Manoilescu ! Dar d. ministru de finanţe cara îngădue această depăşire de atribuţie a domnilor de la Banca Naţională ? Când la mijloc sunt necesităţi de viaţă ale organismului Statului român, când sunt în desbatere interesele întregii economii agrare, ce să credem de pasivitatea fleşcăită a d-lui C Argetoianu, care tolerează agitaţia guvernatorului ,,Băncii Naţionale” ? Şi cioclii prosperităţii şi mistificatorii să fie cuminţiţi. Pamfil Şeicaru Miercuri 25 Noembrie IS3 Director: PAMFIL ŞEICARU RSOACTU $1 administraţia STRADA SAKINDAR No. 4 Telelőn: Cabinetul directorului 5—7730 Secretariatul şi Provincia 5—1729 Redacţia 3—6439; Adiţia 3—7528 ABONAMENTE: lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni, lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 lunii lei 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Prinţul Fasolă şi suratele... Guvernul a promis, cum promit guvernele, că după scurtarea trenei salariilor va lua şi oarecare măsuri pentru normalizarea preţurilor pieţii. Oricât de anapoda ar fi acest fel de a înfăţişa lucrurile, adică suprimând consecinţele ca să dispară cauzele, luptând cu petele de pe obraz ca să se vindece ficatul, sunt îndreptăţite şi unele speranţe. Nu ignorăm sacrificiile ce se impun, în acelaş timp, industriaşilor şi comercianţilor. Dar iarăş nu ignorăm că au fost cruţaţi câţiva porci a căror sfidătoare rezistenţă la tendinţa de scăderee fenomenală., Am luat o listă a tarifului de legume îmbălsămate ale fabricilor domnului Ştirbei. Intre altele, patruzeci şi doi lei o cantitate de opt sute de grame de fasole verde ceea ce însemnează că un chilogram revine la cincizeci şi doi de lei şi cncizeci de bani. Sunt şi mai scumpe, dar am ales acest etalon minimal findcă în marginile lui se brodează un întreg sistem de spoliaţiune industrială, in dauna agricultorului şi în dauna orăşeanului consumator. Anul acesta a fost, slavă Domnului, o producţie agricolă aşa de bogată că a putut reînvia celebrul cuvânt, spus odinioară lui Vodă Carol I, în grânarul de pe Bărăgan : „c- c. f. a., Măria Ta”. Preţurile au mers în scădere şi aprovizionarea fabricilor de conserve s-a făcut uşor, cu tot luxul de nazuri ale capitalului, şi cu toate posibilităţile unei selecţiuni prodigioase, cu adevărat. Or, îl ştim pe d. Barbu Ştirbei cât e de idealist !... Il ştim din tariful fabricei sale de vată, naţională, şi din multele treburi învârtite în sporadicele sale consilii de administrare. Boer altoit acestui neam cu prilejul micilor imixtiuni ale Porţii în Principatele româneşti, domnia-sa şi-a zdrumiat o bună parte din viaţă pentru fericirea noastră, a tot întemeiat consilii şi a tot interesat partizani, până când sa băgat de seamă că devenim şi noi, aşa cum se cuvine, o ţară industrială, adică evoluată, şi că avem nevoe de tarife vamale protecţioniste care să asigure prosperitatea marei afaceri a domnului Barbu Ştirbei. Dacă i-ar fi fruntea înaltă cum îi e gulerul, şi tariful inteligent cum îi e buzunarul, domnul Ştirbei ar pricepe că această politică a preţurilor fabricei sale are darul de a-l face şi mai odios unui popor de resemnaţi, care nu i-a uitat nici reptilina politică de până acum doi ani, nici băţoasa figură de cal de şah, smolită şi vicleană. Desavantajul prezenţei unui asemenea prinţ comersant într-o industrie de legume fierte şi plumbuite, este că fixează şi impune preţurile pieţii cu un absolutism pe care el l-a obşnuit în zone mai înalte decât zona funcţionarilor constrânşi la o existenţă curbată şi vegetariană. După exemplul prinţului Fasolă, fabricile Flora şi Griviţa, suratele care se sacrifică pe altarul neamului tot vânzând legume la tinichea, au stabilit nişte preţuri foarte aproape de aprecierea sultanului pribeag dela Buftea : 65 lei kilogramul de mazăre, 65 iei bârnele, 60 lei ghiveciul.. O eftinătate, să tot trăiască ,salariata noastră burghezie ! Cum să scadă preţurile acestei fabrici ? S’ar supăra foc nenea Bărbucică! Să concureze suratele pe prinţ ? Să-i scadă acestuia veniturile? Să nu-şi mai vândă el muştarul politic sau banăra diplomată? Ar fi un sacrilegiu ! Deaceea tariful conservelor se menţine. Frontul e astfel organizat încât să nu fie spart. Conservele pot aştepta, de aceea sunt conserve ! Aşteaptă pătlăgica In tinichea, aşa cum aşteaptă inima prinţului in frac, o cât mai rapidă rehabilitare. Guvernul deocamdată e într’o „passă” de abstracţiuni, de evaluări principiale, de curbe şi volute, de extracţiune a urdei din aer. Când va trece la fapte, va trebui să se împiedice negreşit şi de tinichelele cu blazon ale Prinţului, pentru a pune la respect răsfăţul, huzurul şi batjocura. Moderaţiunea nu câştig la un aliment de primă necesitate, a cărui aprovizionare s’a făcut dintr’un depreciat belşug de producţie, este cea dintâi obligaţie pe care s’o impună guvernul, în politica sa de ,,normalizare“. Prinţul Fasolă să se rezigneze.. Romulus Dianu (Continuare în pagina: Reabilitarea poetului Vasile Cârlova de NICOLAE ROŞU Centenarele şi aniversările scriitorilor — sunt un bun prilej — pentru a revizui valorile în concordanţă cu achiziţiile timpului. In jurul oricărui eveniment de acest fel, se pot face discuţii savante de ideologie literară căci succesiunea revizuirilor care vor urma cată să pue în evidenţă personalităţile dominante ale secolului al XIX. In aliajul in plină combustiune, se vădesc tendinţe contradictorii, acţiuni divergente — orientări greşite — cu alte cuvinte lipsa de unitate — de concordanţă şi de continuitate. Sub acest raport — Heliade Rădulescu este un visionar-romantic — dedublat, cu temperamentul de convenienţă al unui revoluţionar, dar totodată este şi un pedagog şi un cărturar pasionat, care a deschis perspective frumoase şcoale româneşti, Grigore Alexandrescu, este, zice-se un romantic — care vădeşte la tot pasul sincronisme cu literatura la modă din apus — dar pilduirile şi savoarea ironică şi moralistă a fabulelor sale se leagă mai mult de o reacţiune realistă decât de porniri criticiste ignorate de poet. Un secol romantic literar, în adevăratul înţeles al cuvântului, nu avem. Preferinţele erotice şi patriotice ale poeţilor, care au desţelenit ogorul literelor româneşti — se explică prin evoluţia naturală a sensibilităţii artistice de la subiectivul liric şi patetic — la obiectiv. Verificări recente, de critică literară stăruesc în reabilitarea estetică a poetului Vasile Cârlova. Ele ţintesc să anticipeze întradevăr, sancţiunea unui proces de echitate literară care se valorifică tardiv şi insuficient, prin ridicarea unui monument, poetului Cârlova, în oraşul său natal, Târgovişte. Acest soldat romantic — porneşte din această reşedinţă domnească, concomitent cu Heliade Radulescu şi Gr. Alexandrescu — într’o vreme în care generaţia patriotico-democratică — încerca să însămânţeze în ţarina românească arhdeele ideologice îmiprumutate din mansardele Parisu- I lui. Iată-l pe poetul Vasile Cârlova,ofiţer de cavalerie în armia română, purtând fireturi şi galoane — mustaţă răsucită, privirea visătoare — cuprins de maladia secolului şi înclinat să toarne în versuri tocul inimei sale. Nu ne vom strădui să precizăm când anume, la ce vârstă, şi în ce anotimp a schiţat poetul primele versuri. — Este suficient numai să reamintim — ca la vârsta de 18 ani a compus poema .Păstorul întristat'' şi un an mai târziu, a urmat, elegia intitulată „Ruinele Tărgoviştei". Ne oprim deocamdată aici. Heliade Rădulescu şi N. Bălcescu — ne-au lăsat câteva rânduri de Informaţie biografică primul, şi de elogiere patetică cel de al doilea, care pot fi folosite şi răstălmăcite după folosinţă. Lăsăm în grija arhivarilor universitari, comentarea acestor date, revenind la „Ruinele Tărgoviştei". Din imprejurimele oraşului văduvit de slava timpurilor istorice, poetul a desprins un prilej de tânguire şi mângâere — care evidenţiază deopotrivă virtuţile unui temperament sau sincronizarea inevitabilă cu motivele literare ale secolului romantic. Rezonanța îndepărtărilor glorioase îi pătrunde sufletul, și din retrăirea ei în actualitate, poetul dă curs unei confesiuni intime . ştii româneşte? Un onorabil român, dela Chişinău, mărturisea pl ăngănd, intr’o imprejurare festivă, cum după unirea Basarabiei, fiindu-i ruşine de fraţii hii moldoveni, fiindcă nu ştia să pledeze in limba română, s'a retras din barou, a părăsit avocatura pe care o profesa până atunci şi a început să vândă mere, fructe, apoi vin, apoi la un coif de stradă articole de băcăn,e♦ până s’a înlesnit si deschidă un magazin ■zare să-i permită o viaţă adăpostită de nevoi prea mari. Acest domn,—căci este un domn, in faţa căruia îmi scot cu respect pămăria — este şi un personaj de roman, iar viaţa fui frântă la mijloc şi refăcută prin mijloace atât de cinstite, e un exemplu de toată frumuseţea. Am citit pe faţa lui o splendidă resemnare faţă de aceste ceţoase destine pe care nu le desluşim niciodată şi nu le putem evita. Un român la cincizeci de ani, care se ascunde să nu ştie fraţii lui că el a uitat româneşte. Singura lui durere era acum, că in zece ani de zile de când face comerţ, încă nu a reznvăţat cum trebue. Aş fi avut nevoe de un bun dicţionar complect, unde să găsească explicat fiecare cuvânt. Sunt şi termeni technici născociţi de o civilizaţie care Ui Rusia nu exista. Acest dicţionar nu s'a făcut însă, spunea el, şi e păcat. Pentru lauda celor care au muncit la un astfel de dicţionar enciclopedic scriu rândurile de faţă. O mare casă de editură, „Cartea Românească", a imprimat lucrarea migăloasă a d.lui profesor A Candrea, investind in aceste timpuri de cumplită sărăcie, un capital umflat, riscăndu-l, ca să îmbogăţească graiul ţării şi să pună via dispoziţia celui mai modest intelectual, profesor, avocat, inginer, scriitor, medic, etc., un instrument preţios de colaborare in orice domeniu. Lucrarea este mai mult decât tot ce se putea aştepta şi nar fi alcătuit-o atât de bine nici zece societăţi subvenţionate, nici zece academii somnolente şi solemne, nici zece instituţii pentru educaţia poporului şi ingrăşarea paraziţilor. Munca onestă poartă in fructul ei pecetea neştearsă a calităţii şi a efortului. Ca să aşteptăm dicţionarul Academiei, ar fi să vorbim încă o sută de ani păsăreşte, căci acolo se merge cu viteza melcului pornit la Rouen. Tot in asemenea condiţiu nui s'a făcut in Franţa cunoscuta dicţionar enciclopedic al lui Jules Trousset. Apoi anii au alăturat muncii unui om, aportul generaţiilor studioase, întocmai aceea va fi soarta operei d-lui A. Candrea. Fiecare ediţie a lexiconului său va purta, pe aripile paginilor, adăugirile fireşti şi organice impuse de timpurile viitoare şi de evoluţia naturală a limbii româneşti. Baza edificiului a fost bine turnată, în aceste eroice timpuri, şi măcar cu atâta recunoştinţă se încarcă oboselile şi sacrificiile din care a eşit această lucrare plină de invenţiune şi discernământ. Marele dicţionar enciclopedic al limbii române are meritul de a detrona dintr’odată toate micile concubinaje cu gramatica şi cu graiul, întocmite de nepricepuţi, sau de comersanţial de a da un puls mai sanguin şi mai nervos vorbiţii curente in provinciile unde cu atâta admirabilă discreţie se feresc intelectualii noştri de a-şi arăta lacunele elocinţii. A. Pecetaru