Curentul, decembrie 1931-ianuarie 1932 (Anul 4, nr. 1382-1417)
1931-12-01 / nr. 1382
Minorităţi provocatoare Ziarul Keleti-Ujsag, dopi ce şi a delegat din redacţie , lucru regretabil şi trist , un membru pentru a sta la închisoare, în urma unui delict de presă comis in campania de discreditare a recensământului din Decembrie 1930, a continuat în răstimpuri să ilustreze cu exemple tot dispreţul minorităţii maghiare faţă de numărătoarea populaţiei. Acest ziar, improvizat în atlet al suferinţelor şi persecuţiilor româneşti in Transilvania, a fost dintre puţinele ziare care e-au observat nici tactul, nici obiectivitatea, nici cinstea, nici menajamentele cu care recenzorii oficali au străbătut satele şi târgurile iarna trecută. După ce a denigrat un act de guvernământ, făcând statului român proces de intenţii, coriştii nemulţumirilor dela Keleti-Ujsag s’au trezit buimaci In faţa primelor rezultate ale recensământului. Nu le venea să creadă ochilor. Intr’adevări ei s’au aşteptat ca statul român să procedeze ungureşte, adică să facă un fals recensămint, şi deziluzia le-a fost amară când temerile lor au fost dovedite netemeinice» Totuşi, s’au dezarmat. Keleti Ujsag cunoaşte, fără îndoiali, rezoluţiile maghiare din congresul internaţional de statistică, ce s'a ţinut acum trei ani, in Cairo. Ştie ca acolo Ungurii au cerut ca limba vorbită să fie admisă ca unic criteriu pentru stabilirea naţionalitiţei. Asta le-ar fi servit ungurilor în ţinuturile secueşti din Transilvania, unde se găsesc zeci de mii de români, cari jură că sunt români, dar jură în limba maghiară, căci româneşte au uitat. Sicofanţii dela Keleti.Ujsag mai ştiu că la Cairo, delegaţia dela Budapesta a cerut Societăţii Naţiunilor să numească o comisiune internaţională pentru revizuirea tuturor recensămintelor. Poate că ascultându-se glasul budapestanilor s'ar găsi prilejul de a mai scuipa puţin în prestigiul autorităţii româneşti. Neavând nimic de imputat recenzorilor, maghiarii s’au coalizat împotriva autorului recensământului, d. dr. Sabin Manuilă, necruţând nici o injurie nici o calomnie şi nici o insinuare. Poate că doborându-l pe acesta, insus recensământul ar fi implicit acoperit de suspiciune. Pentru această greşită strategie, minoritarii e probabil că vor mai delega încă un con deer la închisoare. Procesul va avea loc la Cluj, în cursul lunei Decenii, bine, cu tot tămbălăul de care e capabilă o presă minoritară, ce ascultă mai degrabă consemnele de la Budapesta decât interesele ţării, care o suportă cu blândeţe. Dacă este vorba de semănatura, discreditul şi dispreţul faţă de tot ce e românesc în rândurile liniştitei populaţii maghiare, apoi, cel puţin, să fie întrebată şi Justiţia acestei ţări, asupra legitimităţii unui asemenea act. Vom vedea. Romulus Dianu — Aşadar, eu mă întorc la Bădăcini.,, Prin urmare, ştiţi unde mă puteţi găsi, când veţi vrea să-mi spuneţi că v’aţi hotărât să nu mai alergaţi după mine !.» Prizonierii trecutului, prizonierii vamuului, prizonierii prin decritior in rotaţia guvernelor noastre, se repeta unele fenomene cu regularitatea imuabilă a mecanicei cereşti, acolo unde chiar drumul stelelor cu coadă e mai dinainte înscris pe hartă. Bunăoară. E o regulă nestrămutată, ca toţi viitorii miniştri, candidaţi la departamentele unde se cere o anumită pregătire tehnică, să vestească în opoziţie reforme cutezătoare, să se pronunţe pentru soluţii radicale, să vestejească nepriceperea şi mai ales timiditatea titularilor pentru moment ai acestor departamente — şi să jure cu mâna pe cruce că-şi vor pune in aplicare programul şi soluţiile, încă din cea dintâi lună de guvernare, când vor veni „ai noştri". E iarăşi o regulă tot atât de nestrămutată, ca indată ce ,,ai noştri“ au venit la cârmă, după câteva răsleţe şi betege tentative de a traduce cuvântul in fapt, iluştrii tehnicieni să se dea la fund cu toate radicalele lor reforme, cu toate miraculoasele lor soluţii, pentru a răspunde de pe banca ministerială la întrebări mult mai puţin glorioase , ca un contract oneros încheiat cu o cutare societate streină, un permis de import, un mic samsariac, o chestiune oarecare cu „Spert“. Ghicesc surâsul blazat al cititorului: — Bine nene, astea ne spui? şi nouă ne-o spui? Sunt lucruri cunoscute de toată lumea, arhibanale. Aşteptam ceva nou. E locul să repetăm butada unui coleg de redacţie: „Spunem mereu aceleaşi lucruri, fiindcă sunt mereu aceleaşi lucruri“. Copişti ai cotidianului, înregistrăm cotidianul, aşa cum e el, cu banalitatea şi monotonia lui de toată ziua. Cred că nici lectorilor nu le arde să discutăm probleme din punct de vedere al Siriusului. Tocmai fiindcă această plată repetare a fenomenelor, constituie realitatea noastră cea de toate zilele, nu e poate de prisos să ne oprim şi să ne cercetăm pricinile. Căci sunt mai multe. Mai multe cauze — cu un singur efect. In opoziţie, nu numai de hatârul efectului electoral, tehnicianul candidat la cutare minister, afişează şi se angajează la soluţii radicale. Nu le atribuim atâta forţă de mistificare, in acel moment sunt sinceri — fiindcă sincer se socot cu mâînere libere. In opoziţie, orice partid uită pentru un răstimp condiţiile de insomerat ale guvernării! Atunci toate problemele par vrednice de luare aminte. Simt stunD, cu sincera dorinţă de a le descoperi deslegarea. Dacă nu de altceva, măcar din simplul instinct de conservare. Căci optica opoziţiei care e una desluşeşte perfect că de soluţionarea câtorva probleme capitale depinde însăşi existenţa viitoare a partidului. E un fel de altruism obligatoriu al egoismului. O identificare a două Interese. De aceia persistăm a crede că angajamentele din opoziţie ale tehnicienilor sunt îndeobşte sincere. Aşa nu ne-am îndoit de cuvântul d-lui Madger.ru când făgăduia eftenirea zahărului, pe care nu l-a eftenit; al altora, când făgăduiau eftenirea hârtiei, înlesnirile pentru introducerea motoculturei şi aşa mai departe. Căci optica opoziţiei e una — iar optica puterii e alta. Realitatea guvernării e alta. Un miistru, şi în definitiv, un guvern, sunt prisoneri ai trecutului. Şi nu ai trecutului lor. Ci ai trecutului altor guverne şi altor miniştri. Se lovesc de contracte, de angajamente, de stări de fapt, care nu pot fi sfărâmate ca o pecete ruptă. Ca s-o facă, ar trebui să înceapă cu marea răfuială a răspunderilor, care ştiţi bine că e o gogoriţă bună numai pentru opoziţie. Pe această chestiune există un pact mutual între toţi care au guvernat, guvernează şi vor guverna. De la mareşalul Averescu încoace, toţi au fluturat steagul negru al răspunderilor pe deasupra mulţimilor adunate în congrese şi mari manifestaţii opoziţioniste — şi toţi au tăcut mâlc, atunci când ar fi venit ceasul să scoată dosarele din sertare. Căci pentru fiecare dosar exista un contradosar. Astâmpără-te tu să mă astâmpăr şi eu. Este eternul şantaj al politicei româneşti, cel puţin de 12 ani încoace. Deci tehnicianul curajos şi cu mâinele libere din opoziţie, e neutralizat prin simplul joc al forţelor, când e chemat la putere să-şi aplice programul şi să-şi experimenteze soluţiile. Că se numeşte Madgearu sau altul, nu poate sări mai departe decât îi îngăduie balistica partidului. Ba chiar dacă se numeşte Vasilescu-Karpen şi nu a făgăduit nimic în opoziţie căci nu avea cui şi de ce făgădui, totuşi nu mai poate schimba nimic. Indică răul, indică remediul. Noi rămânem cu Indicaţia şi zahărul cu preţul de eri Şi de alaltăeri: 40 lei la Bucureşti, 15 la Paris, 22 la Londra, 19 la Viena, 24 la Pîreu, 23 la Berna, 7 în Cehoslovacia — ţară eminamente diabetică. Ne-am oprit la un exemplu mai simplu, uşor de urmărit pe diagrama preţurilor şi în arhivele diferitelor soluţii, toate bune şi toate moarte din faşă în dosare. Prisonieri ai trecutului toţi, ai partidelor unii, ai prejudecăţilor celorlalţi, nu vor cuteza nici unul să aplice remediile energice pe care le-au afişat când erau dincoace de banca ministerială şi pe care poate chiar le-au avut studios, sincer şi optimist consemnate în viitorul program de activitate. Căci odată cu schimbarea poziţiei, de pe băncile opoziţiei pe banca ministerială, s’a schimbat şi optica, se schimbă şi realităţile — şi mai ales capitulează şi sentimentul de libertate, realitatea libertăţii. Soluţiile rămân în suspensie, până la opoziţia viitoare. Şi totul începe, de unde a rămas pe drum — ca să nu se petreacă nimic. Nimic nou şi bun. Cezar Petrescu Vizitaui „Asasinul In Piaţa Arcului de Triumf, peste drum de imobilul destinat unui local de petreceri, se întind cele aproape două hectare şi jumătate de loc ale Leagănului Sf. Ecaterina. Spre clădirile acestui aşezământ, ce ocupă aproape 4000 de metri pătraţi, mă îndreptam zilele trecute, stimulat de ciudăţenia unei danii, despre care de altfel liuisem cunoştinţă cu foarte mare întârziere: în cursul anului expirat, elevele Institutului „Moteanu’ din Bucureşti ausubscris — sacrificându-şi desigur plăcerea unei reprezentaţii de cinematograf sau voluptatea gastronomică a unei prăjituri — suma de şase mii de lei, costul întreţinerii unui pat la Leagănul Sf. Ecaterina .în amintirea copiilor morţi la Costeşti“. Recunoaşteţi şi dv. că jertfa aceasta, cu atât raae mişcătoare cu cât cei ce au făcut-o sunt, ei înşişi nişte copii, merită osteneala de a fi examinată în efectele ei. Iată cum se face că, pentru a doua oară în cursul unui an, m-am simţit obligat a vizita institutul de utilitate publică din Piaţa Arcului de Triumf... Să nu vă aşteptaţi la o descriere amănunţită a organizaţiei de acolo. O asemenea tentativă întrece modestele mele puteri şi, afară de aceasta, ar fî complect inutilă. Mai mult decât atâta, ar zădărnici însuşi scopul acestor rânduri. Căci ele au un ţel. Şi, ca să nu am aerul că fac un mister din asta, prefer să-i mărturisesc din capul locului. El se reduce la un îndemn, pe care îl adresez din toată inima şi în deplină cunoştinţă de cauză: Vizitaţi, odată măcar Leagănul Sf. Ecaterina!... Istoricul acestui aşezământ se înobilează deja cu blazonul a 33 de ani de existenţă. Iniţtatoarea lui — o vrednică femee ce-şi doarme somnul de veci in ţintirimul dela Belu — s'a cutremurat de soarta copiilor abandonaţi. „Copiii nimănui sunt copiii noştri ai tuturor..." Pe temelia acestui comandament moral s-a erijat „Leagănul“ de la Şosea. In el au fost disputaţi unei pieiri aproape sigure mai mult de cinci mii de copii şi peste trei mii de mame, In cursul celor 33 de ani de existenţă. iar aproape două sute de copii şi-au câştigat, prin adopţie, o familie, cu absolut toate avantajele pe care codul civil le garantează aceste pietre unghiulare ale retrogradei noastre societăţi „burgheze“, în deosebire de aceea cu care vor să ne fericească vecinii noştri de la Răsărit, în ţara cărora divorţul se obţine printr-o simplă carte poştală, iar copiii, organizaţi în halte de câteva zeci de mii, aţin calea oamenilor, cu pumnalul în mână. In aşezământul pus sub egida Sfintei Ecaterina, noii născuţi —fie ei victimele inocente ale mizeriei, sau rodul unor iubiri lipsite de scutul legii — sunt obiectul unei solicitudini şi al unor îngrijiri atât de raţionale încât nici unor odrasle de prinţi nu li s’ar putea dori mai mult. Intr’un cuvânt, din nişte viitori duşmani ai societăţii — în cazul fericit, pentru ei, când nu mor în primele zile, dela naştere — Leagănul Sf. Ecaterina face oameni, în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Cum? Cu ce răbdare şi cu ce sacrificii? Asta nu v-o spun, tocmai pentru a vă aţâţa curiozitatea şi a vă determina să vă edificaţi prin voi înşivă. Duceţi-vă, într'o Sâmbătă, între 3 şi 5 după amiază, până acolo. Drumul, cu tramvaiul nu vă costă mai mult decât 5 (cinci) lei. Veţi fi bine primiţi, veţi rămâne — aşa cum am rămas şi eu — literalmente uluiţi, în faţa operei realizate de către o mână de femei inimoase şi, dacă prin imposibil veţi regreţi timpul pierdut cu această vizită, ba chiar dacă nu veţi simţi imbold, irezistibil al generozităţii, accept de mai înainte palmele dezamăgirii voastre... Grigore Patriciu Citiţi In pag. IV-a Spre regruparea partidului liberal O. GH. BRATIANU S’A ÎMPACAT CU MEMBRII FAMILIEI Marţi, 1 Decembrie 1931 ANUL IV NO. 13S3 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR Na 4 Telefon: Cabinetul directorului 8—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7520 ABONAMENTE: lei 700 pe an, lei 350 pe 6 luni; lei 200 pa 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admiistraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 şi 15 ale fiecare luni Budgetul ministerului sănătăţii a pătruns în discuţia secţiunilor de la Camera deputaţilor. Exemplarul care ne-a parvenit, ne pune în faţa unor cifre asupra cărora mai poate acţiona bisturiul chirurgului parlamentar, prin linii generale însă, rămânând aşa cum l-a formulat dl dr I. Cantacuzino , ne putem îngădui câteva observaţiuni marginale, susceptibile de a fi luate în considerare la redactarea formei definitive.. Am avut prilejul, în repetite rânduri, să verificăm bunăvoinţa Ministerului Sănătăţii — faţă de chestiunile ridicate de noi în paginile acestei gazete. Nu mai departe — la chiar începutul acestei luni, am primit o scrisoare din partea d-lui dr» I. Bordeianu, medicul spitalului din Hotin — în rândurile căreia sclipea entuziasmul şi optimismul unui om care a ştiut să înfrunte sărăcia cu o bunăvoinţă şi un sprit de improvizare demn de admiraţie in urma unui articol subsemnat de noi în coloanele acestui ziar, prin care veştejeam neglijenţa organelor de control şi de ocrotire a spitalelor din provincie — d- dr. Slătineanu — a dispus cu o promptitudine care îi face cinste, ordonanţarea sumelor de 250 000 lei şi înzestrarea spitalului din Hotin cu toate ustensilele necesare operaţiunilor şi cu tot mobilierul pentru odihnirea corpurilor măcinate de suferinţă. Acest fapt, destul de semnificativ prin promptitudinea şi satisfacerea deplină a unor nevoi îndelung neglijate, ne îndeamnă să credem că la Ministerul Sănătăţii sunt câteva minţi înţelegătoare şi câteva iniţiative — care şi-au dovedit fecunditatea. Nu am urcat niciodată scările clădirei din B-dul Elisabeta — ci m-am mulţumit numai să semnalez aici jalnica tragedie a medicilor de spitale — plătiţi cu lefuri ridicole — proporţiiie înspăimântătoare ale sifilisului şi tuberculozei; — mortalitatea infantilă şi lipsa complectă de asistenţă a femeilor gravide, şi iată că, spre satisfacţia râvnei pe care am pus-o în semnalarea acestor stări de o gravitate excepţională, bugetul Ministerului Sănătăţii aduce corective însemnate, prilejuindu-ne încă de pe acum aceste aprecieri. Tentaculele de caracatiţă hrăpăreaţă ale Direcţiei Educaţiei Poporului — această ventuză scarificată cum ar zice 4 dr. P. Topa care este şi chirurg, au fost amputate — cezarian, şi de unde, în anul 1931 ,acţiunea’ şi „propaganda” culturală sau sanitară prin cinematograf, radio şi alte năzbâtii inventate anume pentru căpătuirea câtorva protejaţi , anonimi şi parazitari, digerase câteva zeci de milioane — bugetul d-lui dr lCantacuzino nu le mai acordă decât câteva sute de mii de lei. Am veştejit de mai multe ori greşala care s’a făcut de guvernarea trecută prin desconsiderarea higienei rurale şi mai ales a asistenţei medicale a copiilor. Suntem ţara din Europa care avem cea mai mare mortalitate infantilă. Statisticile şi diagramele schiţate pe un lung şir de ani ne pun în faţa unei situaţiuni cu un prognostic sumbru. In primul an al vieţii , mortalitatea copiilor în medie se ridică la proporţia de 36 de procenteDacă ţinem cont şi de blestemul heredităţii morbide care grefează existenţa acestor noui născuţi cu malformaţiuni organice şi receptivităţi speciale pentru contractarea bolilor, atunci procentul mortalităţii infantile atinge jumătate din cei care izbutesc să ajungă la vârsta de 20 de ani. Bugetul Ministerului Sănătăţii la capitolul fondului sanitar şi de ocrotire a driblat subvenţia Societăţii pentru combaterea tuberculozei la copii *— ridicând-o de la 6 la 12 milioane- Tot asemeni, la celelalte capitole care privesc opera, de ocrotire a copiilor, subvenţiile s-au mărit proporţional- Este surprinzător, pentru toţi oamenii de bun simţ şi nu este nevoe ca să fii doctor In medicină ca să cunoşti pericolul social al tuberculozei — cum a fost posibil ca din subvenţia acordată pe anul trecut Societăţii pentru Profilaxia acestui flagel să se scadă suma de 5 milioane, reducând-o la jumătate. Budgetul pe anul 1932 acordă o subvenţie de 22 milioane lei, ceea ce înseamnă un adaos de î milioane. Se’ ştie — că tuberculoza este o boală socială — am putea spune specifică claselor sărace — găsindu-şi mediul prielnic, de desvoltare în periferia urbană şi în bordeele ţărăneşti — adică tocmai acolo unde demagogia democratică îşi expectorează veninul cu mai mult zgomot şi temeritate. Medicina este o funcţie umanitară — care nu face deosebiri de rang social şi naţionalitate — şi dacă ne gândim că majoritatea bolnavilor care populează sălile spitalelor se recrutează din mediul rural, atunci fără îndoială trebue să recunoaştem că mut mai democratică este directiva actualului guvern care a mărit fondurile pentru cumpărarea, de materiale cu peste 100 de milioane, repartizate la ooperile de asistență socială. De unde fondul destinat cheltuelilor necesare reorganizării circumscripţiilor rurale (personal şi material) nici nu exista în budgetul măsuit de democraţii ţărănişti — pe anul 1932 figurează suma de 28 000 000 Iei (douăzeci şi opt milioane lei). Am transcris această sumă în cifre şi în litere nu pentru a omagia spiritul de prevedere şi pricepere sanitară al d-lui I. Cantacuzino, ci pentru a o fixa în memoria tuturora acelora care mai au includere încă în demagogia democratică. Cifrele pe care le-am citit în bugetul Ministerului Sănătăţii şi repartizarea lor, am dori să rămân neschimbate, mai ales în ceea ce priveşte capitolele de asistenţă socială. Anul care vine — ne-ar oferi prilejul să verificăm ceea ce am spus de multe ori, — că democraţia adevărată (dacă există — noi o contestăm) nu se poate mărgini la expectorarea unor fraze sforăitoare cu scopul de a rătăci minţile credule, ci a avea grijă de starea materială a claselor sărace şi a preîntâmpina bolile, care-i ameninţă sănătatea. Nicolae Roşu Democraţie sanitara BUGETE DE VODEVIL Atât cât ne ajută memoria, ne amintim că in ultimele zile ale sesiunii parlamentare extraordinare de astă vară, d, prim-ministru Nicolae Iorga făcuse să se voteze un proiect de lege destul de expeditiv întocmit, prin care Direcţiunea Educaţiunii Poporului era trecută, cu teatre cu tot, la Ministerul Instrucţiunii Publice. Ne aducem chiar foarte precis aminte că, prin acest text menit să modifice legea de comercializare a teatrelor şi a Operelor de Stat, d. ministru al instrucţiunii era transformat intr’un fel de mare maestru ăl scenelor naţionale, şi investit cu atribuţiuni de suveran control pe cari el avea facultatea de a le transmite prin delegaţiune directorului Teatrului Naţional din Bucureşti. Prin urmare, dacă nu s’a ţinut cumva peste vară o sesiune extraordinară a parlamentului la Sinaia sau la Mangalia, in care să se fi răsvotat o lege teatrală despre care să nu fi aflat noi nimic. — Direcpunea Educaţiunii Poporului şi teatrele sunt astăzi legal atârnate de Ministerul Instrucţiunii Publice. Se pare insă că titularii departamentelor ministeriale nu se ţin la curent cu ultimele legiuiri, şi că experţii lor bugetari nu citesc „Monitorul Oficial”. Numai astfel ne explicăm amănuntul descoperit la pagina 21 a proectului de buget al Ministerului Sănătăţii, în care găsim din nou strecurată nemuritoarea Direcţiune a Educaţiunii Poporului. In sfârşit Să renunţăm la declinările de competinţă ministerială, şi să scotocim puţin prin bugetul acestei Direcţiuni. Descoperim in el. Salarii: 2.002.500 lei Subvenţiile Teatrelor Naţionale din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Chişinău, Cernăuţi, Oradea şi T.Severin: 36 mii, 566.649 lei (treizeci şi şase milioane şi jumătate) ; Subvenţia Operei Române, 18.000.000 (optsprezece milioane lei); Subvenţia „Astrei”, Soc. Scriitorilor Români, Universităţii Libere, Sec. Autorilor Dramatici, Sindicatului Artiştilor Dramatici, Sindicatului Ziariştilor, 206.250 ; diverse ajutoare pentru propăşirea culturii, prin cărţi şi periodice (ţineţi-vă bine, ci vine o cifră ruşinos de batjocoritoare!...), 275.499 lei; subvenţii societăţilor corale, ajutoare pentru publicaţiuni muzicale şi propăşirea muzicii (in ţara lui George Enescu şi a doinei), 56.000 lei; propagandă „sanitară” (?!?...) prin radio, posturi de recepţie: 735.000 iei. Iar ca încheiere, pentru încununarea scandalului, — un biet credit de 50.000 Iei aruncat Marelui Comandament al Cercetaşilor României, lângă o superbă pomană de 13100 lei... pentru „Educaţia fizică generală’’!!... Mai este oare nevoie de comentarii, de indignare, de invective Se dau 18 milioane impresarilor de la Opera Română, şi numai 56.000 lei pentru muzică, etc. Se dau trei duzini de milioane Teatrelor Naţionale, _ iar scriitorilor, autorilor, Astrei, artiştilor şi ziariştilor, deavalma 200.000 lei. Iar pentru regenerarea fizică a rassei, _ se aruncă de milă 13.500 lei!!.„ Dar, a propos, unde este trecută subvenţia teatrului d.nei Ventura ?... Că de dat ştim că se dă, __ după cum ştim că i s’a făgăduit că i se va mai da. Ori, aia a fost cumva strecurată in bugetul Cultelor, _ la rubrica rezervată cultului artei ,sexului slab”? Ion Dimitrescu (Contnuare în pag. 11aj Călăuze studenţeşti de CONST. I. DIHOIU Nu există în societate un alt material uman care să înregistreze cu o mai credincioasă asemuire mersul normal sau tulburările sociale, ca tinerimea universitară. Datorită desigur neîncadrării ei în clasele sociale, prospeţimei în impresii şi sentimente şi entuziasmului firii, plecat să exagereze fenomenul social. Din acest punct de vedere constructivă o comparaţie între viaţa şi trebuinţele spirituale ale studenţimii dinaintea războiului şi a celeia după. Viaţa studenţimii înaintea războiului? Viaţă restrânsă — şi aici rog pe cititori să citească spre convingere, acele minunate Amintiri universitare şi Figuri dispărute de d-l profesor I. Petrovîci — în care profesorul îşi cunoaşte studenţii, aceştia între ei, viaţă, în care după ieşirea din facultăţi se puteau urmări unii pe alţii, în care studentul merituos era introdus în casa profesorului. Viaţă, în care predomina grija carierii. Iar din problemele, pe care şi le punea societatea, cea care i-a frământat, a fost aceea a naţionalismului, care sub flacăra cuvântului d-lui profesor N. Iorga s-a concretizat în acea frumoasă şi inimoasă mişcare de la 1906, care a constituit dovada deplină a conştiinţei româneşti. Călăuza era atunci prin ideologia, pe care o reprezenta, d-l profesor N. Iorga. După război, alipirea nouilor ţinuturi, eterogeneitatea etnică (studenţii minoritari), numărul, mentalitatea schimbată (mulţi din studenţi care au făcut războiul, şi-au recontinuat studiile după) au dat un alt aspect lumii noastre universitare. Raţionalismul nu mai putea constitui pentru tinerimea noastră universitară axa spiritualităţii ei. De aici dezorientare, revendicări multe greşite, multe juste, mişcări la care am asistat cu toţii în primii ani după război. Se impunea o revizuire. Dar nu, numai atât. Problema era prea vastă, prea complicată. Nu ajungea numai dinamica unei personalităţi. Trebuia o inteligenţă obiectivă, riguros ştiinţifică, care să prindă problema în toate adâncurile ei, să o studieze pe toate feţele. Aceasta nu o putea oferi decât d. profesor D. Gusti, actualul decan al Facultăţii de litere şi filosofie. Astfel, sub directa conducere a domniei-sale, Seminarul de sociologie al universităţii din Bucureşti a publicat în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, 1924, un chestionar, care să fie baza,unei cercetări universitare şi a întocmit un „Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare“ publicat apoi în Bulletin des relations universitaires. Fructul acestor cercetări şi eforturi îl constitue „Călăuza studentului", scoasă în două ediţii consecutive: 1927—1928 şi 1928—1929. Concluziile, la care a ajuns şi care introduc în rezolvarea problemei un punct cu totul nou şi original, d-l profesor D. Gusti, care întruneşte puterea de cercetare migăloasă a savantului şi energia în realizarea gândului, a omului de acţiune, le-a expus în prefaţa, care însoţeşte această publicaţie. Pentru demnia-sa, Universitatea nu este „un aşezământ de pregătire profesională", ci „ o instituţie socială de o însemnătate şi mai adâncă". „Universitatea are menirea să ajute în primul rând, la formarea, îmbogăţirea şi înobilarea structurei societăţii prin cultivarea ştiinţei, dar ştiinţa cu drept cuvânt socotită ca finalitate universitară, nu este o podoabă de rafinament ori un sport intelectual, ci este o forţă socială vie şi face parte întregitoare din flinta societăţii însăşi. Este oare nevoie a face apologia ştiinţei, astăzi, când, mai mult ca altădată, ea este trebuincioasă vieţii popoarelor, transformându-i condiţiile materiale şi spirituale de dăinuire?" Aceasta ar trebui să fie acum, mai târziu şi întotdeauna, menirea Universităţii în societate. Dar într-un regim democratic, cum e azi.