Curentul, ianuarie 1932 (Anul 5, nr. 1418-1438)
1932-01-14 / nr. 1421
ANUL V NO. 1421 ' £$SSWti2îi PAGINI 1'2M . C. N. Iorga s’a gândit că ar fi ideal să poată ancheta, în şcolile secundare ale Statului, ce citesc elevii în orele lor libere. Cu un spirit de pedagog şi de părinte a întreprins ministrul instrucţiunii această inchizitorială anchetă. Dar de aici, şi până la rezultatele aşteptate, problema aceasta delicată schimbă feţe-feţe, şi rezultatele când nu vor fi ipocrite şi nesincere, vor fi negreşit întristătoare. Trebue să observăm că la origina acestui deranj ce se face elevilor în al doilea trimestru, se află falsa ideie că aceşti tineri, dacă nu-şi pregătesc ei prea bine temele, or fi citind ei ceva.. Or fi citind, domnule, niscai drăcovenii care le fură minţile, romane în foileton, pentru plăceri solitare, sau or fi colecţionând fotografiile cele mai pântecoase ale stelelor de cinematograf. A rămas o veche mentalitate care învinueşte pe nedrept tineretul şcolar, închinat mai mult vieţii sportive decât vieţii de bibliotecă. Asculţi oameni serioşi discutând, cu o rară vehemenţă, despre înclinările caracteristice unei vârste pubere, careia nu-i urmează niciodată o perioadă de instrucţie intelectuală. Nu-i urmează fiindcă, într’adevăr şcoala nu este ceea ce ar trebui să fie. Şcoala e o cutie goală, care se mobilează în fiecare zi cu elevi ignari, şi cu profesori gravi. Unor premise atât de pretenţioase ca ale d-lui ministru al instrucţiunii N. Iorga, ar trebui să le corespundă o şcoală care să de în acelaş timp o bibliotecă, un muzeu şi un loc de ispită. Ies generaţii ignorante pentru că e în tradiţia ţării noastre ca să se prerdea cultura tot sub teroare, tot CU varga In mână „când un das- Calos grecos înarmat c’o varga grosa, paradosa fanerosa. Biblioteca este, prin urmare, leacul acestei stări de lucruri. Lipsa bibliotecii din şcolile de stat, permanentizează flagelul analfabeţilor cu ştiinţă de carte. Dar, veţi spune, sunt şi licee cue bibliotecă, domnule. Vai, ştiu ! Ştiu ce însemnează o bibliotecă de liceu- E întâiu de toate, o sală în care niciodată nu se face loc. Cheia dacă nu cumva e pierdută, o păstrează intendentul, sau nevasta intendentului care e dusă în oraş, la spălat. Iar, pentru privilegiatul care isbuteşte să intre, în sfârşit, în sala de bibliotecă, lucrurile se înfăţişează astfel: rafturile sunt înecate în colb, chelie dulapurilor sunt în cassaţie bani a casierului, care lipseşte. Şi chiar dacă n’ar lipsi ! Dealuncul acestor rafturi, numai cărţi moarte. Numai fetuşi îmbălsămaţi. Numai rămăşiţe de idei în plin progres, sau cu totul abolite. Nimic actual, nimic pe gustul diligentului şcolar care tremură de frig , după amiază întreagă. Nimic atrăgător, domnule prim-ministru. Pentru stârpirea, de la rădăcină, a răului spirit ruinător de tinereţe şcolară, d. N. Iorga preconizează poate mijloace poliţieneşti de control, de strictă observare a „meralului îngăduit unor vârste mici. Nu ştiu şi nu-mi vine a crede că venerabilul meu profesor s’ar putea bizui pe bunele efecte ale andrazii, ale unei politici cărturăreşti de manieră forte- A citi Sherlock Holmes încă e mai bine decât a nu citi deloc. Şi a desfiinţa pe cititorul de cărţi proaste nu e de nici un folos, fiindcă asta nu implică deloc promovarea bunului cititor. Nu. E un subiect penibil, dar nu sunt îngăduite nici un fel de reticenţe. Aşa cum la obârşia fiecărui om politic este un apoet, la începuturile oricărui cărturar zace tm repetent. Asta e atât de adevărat, încât există şi excepţii. Cititorul de literatură bună, de istorie, de economie, a avut neapărat înainte o epocă în care a iubit romanele proaste. Le-a iubit până la desgust, şi s’a făcut om cuminte. Elevul de liceu care se laudă că citeşte acasă pe Montaigne, sau pe Kant, e un mincinos. Cu atât mai rău pentru el dacă, într’adevăr, citeşte astfel de lucruri. Dar la altceva ar putea reflecta d. N. Iorga, la o experienţă a! cărei precenzator a fost într’o vreme, chiar d-sa. La experienţa transformării bibliotecilor şcolare In organisme vii, de cultură Până că te laiu acum câţiva ani, s’a ostenit cu organizarea lor editura „Cartea Românească”. A împrăştiat atunci, in ţară, pe la şcoli, această casă, sute de mii de volume, istorie şi literatură clasică, in mod absolut gratuit Păcat! Fără nici un folos. Pentru că biblioteca nu însemnează în primul rând carte, ci local luminos, încălzit prietenos, local unde să nu se facă poliţie şcolară, cum se făcea în Biblioteca de la Casa Şcoalelor. Local de pace, şi nu de prigoană, in care elevii dacă se adună, chiar trăgând la fit orele de matematici, să nu fie denunţaţi şi eliminaţi. Un fond pentru permanenta alimentare a bibliotecii ar putea fi înscris in bugetul fiecărui liceu. Toţi editorii din ţară, fără excepţie, s’ar obliga să procure bibliotecilor şcolare cărţile cele mai bune, la cele mai scăzute preţuri. Apoi ar trebui părăsit definitiv criteriul strâmt al selecţionării cărţilor aride, de specialitate. Când va prezida în bibliotecă spiritul cel mai liber, când vor înţelege miniştrii instrucţiunii că nu e bine să arunce asupra niciunei cărţi irezistibila reclamă a lucrului interzis, da, atunci biblioteca va fi vie, şi elevul va putea trece de la lectura vulgară la cea înaltă, chiar între zidurile şcolii. Poliţia şcolară nu dă rezultate bune. Cătuşa didactică nu mai poate ţine o tinerime activă şi precoce, cum e aceasta de azi. Tinerimea încătuşată se întoarce frumos cu spatele, şi aleargă în stadioanele sportive, unde nu o priveşte nimeni prin ochelari şi nu o terorizează nimeni. Romulus Dianu Stare de asediu in Basarabia Se pare că starea de asediu în Basarabia, va fi in curând o realitate mai simţită decât aşa cum era până acum. Intre motivele care au determinat pe ministrul Armatei, d. g-ral Ştefănescu Amza, să ceară extinderea stării de asediu acolo, figurează „agitaţiile comuniste“. Bun motiv şi binecuvântat, dacă el ar fi intri adevăr atât de real şi de spăimântos precum îl prezintă guvernul. Până acum era la modă ca ori de câte ori noi strigam împotriva primejdiei comuniste, guvernele să dea comunicate liniştitoare şi desminţiri in care eram arătaţi ca nişte oameni ce văd balauri ziua’n amiaza mare. Lucrurile s’au răsturnat puţin. Guvernul actual recunoaşte primejdia comunistă, şi afirmă că agitaţiile sunt in creştere. E regretabil. E trist. Poate nu atâta încât înăsprirea stării de asediu să fie necesară. Dar această măsură militară constitue o recunoaştere francă a dreptăţii noastre. Mai e un lucru important, care trebue luminat. Există un comunism basarabean specific, care e de fapt expresiunea unor nemulţumiri de ordin economic. Şi există alt comunism, al agenţilor transfugi, pe care Încă nu l-a stârpit nici o măsură preventivă sau represivă. Cu aceştia din urmă nu se poate sta de vorbă decât sub regimul stării de asediu. Dar comunismul românilor basarabeni? Vai, bieţii moldoveni dela Hotin, dela Soroca, dela Tighina, dela Cetatea Alba!... Aceia sunt şi ei comunişti? Doar cunoaştem şi le întindem mâna, in deplină bunăcunoştinţă de patriotismul lor. Pe aceştia ii deplângem. Ei nu merită un tratament vitreg în Basarabia, de la o vreme încoace, orice nemulţumire manifestată, orice indignare pentru fărădelegile ce se petrec, orice cuvânt de veştejire a abuzurilor administrative, se chiamă „comunism”. Revine autorităţilor locale de a deosebi repede unde este actul de rebeliune comunistă, şi unde simpla supărare a cetăţeanului care nu are de nici unele, nici bani, nici ţoale, nici lemne. E vorba insă de o măsură pentru apărarea ordinei de stat. Starea de asediu din Basarabia este isvorâtă dintr'o superioară grije pentru destinele ţării. Regretând necesitatea stării de asediu, noi încurajăm bunele sentimente româneşti ale celor ce vor avea, cumva, de suferit de pe urma unei atât de puternice forţe. Vrerrturle sunt grele, doar inimile calde şi îndurătoare le mai pot uşura. A. Pecstaru T. Potarcă s'a inters din străinătate. (ZIARELE) ZIARISTUL I Care a fost scopul călătoriei Dvs. ? D. POTARCA I M’am dus să arăt personal străinătăţii foame ■ • • murim începutul sfârşitului Era de prevăzut urmarea logică a raportului încheiat de comisia experţilor Băncii internaţionale de la Băle, raport a cărui încheere era incapacitatea de plată a Germaniei Se ştie ce precară situaţie are cancelarul Bruening in faţa impetuoasei ralieri populare in jurul lui Hitler, negatorul tratatului de la Versailles, animatorul rezistenţii germane- Cabinetul Bruening reprezintă doar un compromis şi un expedient impus de întâlnirea de protivnicii: social-democraţia, naţionalismul hitlerist şi comunism* Rezemându-şi situaţia cabinetului pe un compromis, era fatal ca Bruening să fie constrâns la atitudini succesiv contradictorii, obligat fiind să dee satisfacţie pe rând diferitelor curente a căror impetuozitate vrea so neutralizeze. Dacă ar fi fost stăpân pe situaţie, dacă s’ar fi rezemat pe un puternic curent popular, cancelarul Bruening nu ar fi anticipat atitudinea Germaniei la conferinţa de la Lausanne. O declaraţie inoportună, având pecetea spiritului diplomaţiei germane : brutalitatea Nimeni nu-şi făcea vreo iluzie in ceea ce priveşte atitudinea pe care o va lua delegaţia germană la conferinţa de la Lausanne, cu atât mai mult, cu cât avea şi o aparenţă de justificare; raportul comisiei de experţi ai Băncii Internaţionale de la Băle; ineditul declaraţiei făcute de Bruening este voinţa de a pune conferinţa in faţa unui fapt îndeplinit, de a constrânge la o acceptare sau la precizarea mijloacelor de constrângere* Iniţiativa este smulsă din mâna Statelor creditoare, obligate acum sa se acomodeze, sau să încerce eficacitatea mijloacelor de constrângere. S’ar putea interpreta gestul cancelarului Bruening ca o afirmare a curajului disperării, ca singura ieşire ce a fost găsită de conducătorul uniei ţări ajunsă la capătul puterilor ei de rezistenţă, dar o obiectivă cercetare stabilind impasul financiar, determină şi răspunderile. O frenezie de cheltuen, o risipă aproape provocătoare, defineşte o stare de spirit prea puţin prielnică unoi acceptări de cumpănire bugetară, de grijă in respectarea angajamentelor luate.Se pare că epoca de inflaţie vertiginoasă a sfărâmat orice noţiune de proporţii, cifrele nu mai au vechea lot elocinţă, iar cumpănirea cheltueliior a devenit pentru germani o imposibilitate organică- Or, incotro ai îndrepta cercetările ai vedea aceeaşi înclinare spre risipă- ' *■ in ultimii patru ani Franţa a avut cu 10 miliarde franci mai puţin la cheltuelile militare, decât Germania pentru Înzestrarea cu material de războiu a Reichswehrului. Şi la fiecare capitol din bugetul Germaniei vom întâlni aceiaşi prodigalitate, aceiaşi absenţă de înţelegere a cifrelor, mărcile aur fiind tratate ca şi mărcile inflaţiei d-rului Schacht In această înclinare spre cheltueli fără măsură, Germanie a fost încurajată şi de uşurinţa cu care i s’au acordat credite- Londra şi New-York s’au luat la întrecere in plasarea capitalurilor în Germania, înlesnind o totală înoire a investiţiilor industriale, mărind capacitatea de producţie prin reorganizarea industriei germane după noile metode americane. Raţionalizarea industriei germane este complectă şi această formidabilă capacitate de producţie trebuia să-şi găsească un debuşeu; piaţa de desfacere a industriei germane (mai ales industria maşinelor şi a tuturor înzestrărilor tehnice) a fost găsită în Rusia sovietică. Echiparea economiei bolşevice după planul quinquenal nu se putea face decât tot pe credit şi astfel Germania debitoare faţă de Londra, New-York şi Paris a devenit creditoare faţă de Moscova Reparaţiile şi scadenţele prevăzute de planul Young au fost socotite la Berlin ca simple obligaţii fictive, putând fi înlăturate la momentul oportun printr’un act de curaj, printr’o declaraţie răspicată a guvernului german* In afară de presiunea Internă a lui Hitler, în afară de situaţia economică destul de agravată prin accentuarea crizei şi incapacitatea Sovietelor debitoare de a face faţă la scadenţe, Germania mai primea şi o încurajare din afară. In Statele Unite ale Americeî s’a tot accentuat un curent împotriva tratatului dela Versailles, mai ales in ceeace priveşte clauzele economice. America nu a privit niciodată cu simpatie reparaţiile prevăzute prin tratatul de la Versailles şi în această atitudine nu se reflecta atât o simpatie deosebită faţă de Germania, cât mai ales o grijă continuă de capacitatea de plată a debitorului, Statele Unite având mari capitaluri învestite în Germania, in acelaş timp America se arăta ne- Indurată in ceea ce priveşte achitarea datoriilor de războiu ale foştilor aliaţi Când Anglia şi Franţa au propus transferul creanţei germane spre a se stinge datoriile de războiu, o rezistenţă şi un refuz categoric a fost răspunsul Americei. Nimic mai firesc ca să încerce cancelarul Bruening scuturarea de obligaţiile planului Young şi capacitatea de reacţiune a creditorilor. Vom asista la declaraţii energice de protest, lepădându-se de orice intenţie de călcarea tratatelor spre a se ajunge la denunţarea lor, cancelarul Bruening retranşându-se în afirmaţia incapacităţii reale de plată, verificată şi de comisia de experţi ai Băncii Internaţionale de la Baie. După Germania păşeşte şi Bulgaria, adică suspendarea generală a plăţilor, un morator forţat, în faţa căruia conferinţa de la Lausanne nu va avea altceva de făcut decât să caute soluţii nu de constrângere a Statelor debitoare ci de salvare a aparenţelor unei menţineri intacte a creanţelor reparaţiunilor prevăzute prin tratate- O iluzie de autoritate care vrea să dureze, dar de fapt nu asistăm la altceva, decât la începutul sfârşitului* întreaga politică de concesii succesive, de retorică briandistă a ajuns la scadenţă . Germania macină încet şi sigur bazele tratatului dela Versailles- Dar ce s’ar putea Întâmpla dacă foştii aliaţi ar declara că nu mai pot plăti datoriile de războiu ? Ce consecinţi ar putea să aibă un morator forţat impus Americei? Poate s’ar limpezi economia Europei Pamfil Şeucaru rontsa dramatică de ION DIMITRESCU TEATRUL NAŢIONALI „Idiotul”, dramă in 6 acte de d. A. Baculea (după Dasioiewski) De la studiile revelatoare ale vicontelui de Vogue, există în Apus o preanecţiune mondenă pentru literatura rusă, — după cum există un şi mai fanatic snobism dosto - Sewskian, popularizat de ucenicii lui Andre Gide şi de volumele redactate în dialectul „N. R- F”Este adevărat că rareori adevărata imagine a unui creator de geniu a fost mai barbar măcelărită decât aceea a lui Dostoievski, în naiva serie de conferinţe pe care i le-a consacrat autorul „Imomlisiitim’, epica amintitorului din casa morţilor este însă atât de stufoasă şi de fluentă, încât în mărăcinişurile ei îşi pot descoperi ascunzişuri de popas cele mai deosebite temperamente. Dominată de dialectica obsesiunilor morale şi de imperceptibilele flexiuni ale sentimentelor veleitare, — opera lui Dostoievski acumulează prolixităţile psihologismului microscopic şi descripţiunile flotante în detrimentul interesului dramatic exterior, dispreţuit de dragul detaliilor subterane şi al analizelor halucinante- Cu atât mai demn de elogii este curajul tânărului scriitor basarabean Arcadie Baculea, care dramatizând cu o uimitoare virtuozitate „Idiotul” lui Dostoievski își face pe scena Teatrului National un debut pe care îl putem califica, fără nici un fel de concesiune sau de exagerare, drept strălucit. Aprecierile acestea sunt, de obicei, rezervate pentru finalul unei cronici, în ale cărei rânduri se cuvin să fie mai întâi comentate mlădierile acţiunii şi împlinirile personagiilor. Am întrece însă în temeritate pe d. Arcadie Baculea, dacă am încerca să rezumăm aci contururile făpturilor confruntate de Dostoievski dealungul unui roman de câteva sute de pagini, — în cari, ca în toate celelalte, plăsmuiri ale admirabilului romancier, remuşcările se topesc în izbucniri de orgoliu, umilinţele se înfrăţesc cu sălbatece irupţiuni de energie, iar plăgile morale fermentează alături de cele mai serafice efuziuni evanghelice, înzestrat cu o fascinantă putere de pătrundere psichologică şi cu tulburătoare antene divinatoare. — Dostoievski a sfredelit în „Idiotul” o vastă colecţiune de suflete lichefiate, — în aparentă despicare de aspiraţiuni divergente, în realitate însă coagulate de o invizibilă logică lăuntrică* In climatul viciat al societăţii ruseşti de acum câteva decenii, debarcă într’o dimineaţă un drumeţ ivit de dincolo de hotare, — coborât dintr’un sanatoriu elveţian în care şi-a vindecat parţial o îndărătnică epilepsie ; virginala lui sensibilitate, candid înnegurată de miasmele bolii, este brutal contractată C Cnntinuare în pagi îla) ctor: PAMFIL ŞEICARU IASTIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439; Adiţia 3—7626 ABONAMENTE: lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate ; lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamente încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni ■r V •* •* Citiţi In pag. 8-a: Polonia prohibeşte produsele româneşti In bătrâna „Gazetă a Transilvaniei“ care mai are şase ani până la sută, găsim o dureroasă scrisoare din Maramureş unde incăodată sunt zugrăvite cu litere de sânge şi de foc, stările desnădăjduite din ţara ce-a fost a descâlicătorii, iar astăzi e numai a lui Groedel. Am parcurs celer trei coloane de tipar mărunt, cu o strângere de inimă. Aşa cura un prieten te-ar lua de mână să te poarte printr’un cimitir părăginit, unde se află uitaţi de tine, părăsiţi de tine, şi unii din morţii tăi vechi. Căci locurile ne sunt prea îndestul cunoscute. Nu odată am străbătut drumurile acelea, urcând dincolo de Păltiniş şi de Prislop sau Cârlibaba, dinspre plaiurile Bucovinei, de cealaltă parte Carpaţilor păduroşi, spre Borşa şi valea Vişâului. Am cunoscut locurile şi oamenii Am ascultat glasuri de moarte, cum n’am mai auzit decât în ţara Moţilor, în munţii Abrudului şi ai Zarandului, pe toate crestele munţilor apuseni şi pe valea Arieşului, unde stările sunt de o înspăimântătoare identitate — şi unde există şi acolo un Groedel, numai că acela se numeşte Tischler. Este un blestem care, ca neapărat în locurile cele mai vechi ale ţării, în albiile cele mai curate ale românismului, să se instaleze câte o lipitoare mai nesăţioasă ca toate şi să sugă vlaga până la istovire . In Maramureş, ţară înaltă şi aproape de cer, cu aerul ozonat şi cu tancuri negre de stâncă unde poposesc căprioarele sălbatice ca pe soclurile unui atelier de sculptor animalier, am văzut oamenii cei mai storşi de putere, obrazurile cele mai palide şi ochii cei mai sticloşi de foame, din dulcea Românie Mare. Urmaşii descălicătorilor. Trişti urmaşi. Resignaţi şi fără măcar atâta drojdie de putere, ca să se mai revolte şi să mai nădăjduiască o InAtepianti. Tot ce ie mai rămăsese din vremile vechi ale Bourilor din stema ţării, era o cuviinţă în vorbire, o boerie, cum n’a mai păstrat ţăranul român nicăeri. Şi încă un simţimânt de adâncă umanitate, care uimeşte şi reconfortează. Satele din acele părţi sunt pe jumătate evreeşti Evrei necăjiţi şi habotnici, nevoiaşi şi rămaşi departe de evoluţia timpurilor, aşa cum l-au zugrăvit fraţii Tharaud în celebru lor roman „La umbra crucii". — Şi cum trăiţi cu dânşii ? întrebam nu mai ştiu a câtea oară, gospodarii de pe valea Vişăului — Cum ? Ca nişte necăjiţi ce suntem... Parcă ei trăesc mai bine ca noi? Vai de capul lor. Ii suge Groedel cum ne suge şi pe noi. Aceasta este realitatea cea crudă. Indiferent de religie şi de naţionalitate, victimele sunt cei săraci, iar exploatatorii cei graşi la pungă. Un Groedel şi-a făcut tovarăşi oameni de-ai politicei şi de-ai administraţiei locale, creştini sadea, cari merg mână în mână, răcmănind în egală proporţie vechii băştinaşi ca şi mai proaspeţii mosafiri sosiţi din Galicia. Căci dacă pe deoparte ţăranii maramureşeni au căzut victimă sfruntării cu care a fost eludată reforma agrară, dacă n’au păşuni sau le au cu arenzi criminale, dacă mor de foame alături cu vitele; pe de altă parte, micul comerţ şi mica industrie prin care trăia populaţia evreiască din Sighet şi din satele Maramureşului, au fost distruse de contrabande metodic organizate, sub ochii nepăsători ai administratei. Cooperativa fictivă „Maramureşul" pusă in serviciul lui Groedel, devastat pe un sfert de preţ pădurile statului intrate în exploatare. Aci ţăranul e victimă. Dar la o cooperativă cum e consumul din Visul de Sus, mărfurile sunt cumpărate de la detailişti evrei şi vândute cu 10 la sută mai scump, iar porumbul cu 80 la sută în plus, lovind in egală măsură consumatorul ţăran ca şi micul negustor evreu, înlăturat de la modestul său negoţ, pentru ca să-şi vadă sub ochii săi, marfa vândută cu preţ de speculă. ,,Acuma toate se mai pot încă salva“—afirmă „Gazeta Transilvaniei. Poate. Dar salvarea nu poate veni decât de la oameni, prin oameni. Şi maramureşenii o aşteaptă să cadă din cer. Cezar Petrescu Aristocraţia borcanului S’a prezentat Luni dlul ministru al Sănătăţii o delegaţiune a candidaţilor reuşiţi la examenul de acum un an pentru nouile concesiuni de farmacii, — veniţi să ceară d-lui prof. Cantacuzino accelerarea formalităţilor de distribuţiune a acestor concesiuni. După câteva negocieri preliminae, — ne spune informaţiunea, — , s’a căzut de acord ca revendicările candidaţilor să fie precizata intr- un memoriu, destinat să slujească la modificarea legii sanitare, in care in loc de o farmacie urbană pentru 5.080 de locuitori ar urma să se stabilească o proporţiune mai mică: o farmacie d le 4.000 de locuitori. Cu această promisiune, delegaţia a părăsit Ministerul, slăvind pe d. dr. Cantacuzino pentru părinteasca solicitudine arătată chii decişi să-şi consacre viaţa vindecării semenilor, procurându-le medicamente şi leacuri la preţuri tentăneratoare. La cursul de Drept civil al Facultăţii de Drept am învăţat şi noi odată, intri un capitol special al drept,tului de proprietate, că in România dreptul de exploatare a farmaciilor, constitue o instituţiune juridici sul generic, de o surprinzătoare originalitate. Am cam uitat noi ce-am învăţat atunci, după cum nu ne mai aducem aminte nici regimul care reglementează în alte ţări aceste indispensabile prăvălii pentru lecuirea bolilor, a colicilor şi a metehnelor. Dar ceea ce ştim rea certitudine, este că în ţara românească dreptul de exploatare a farmaciei constitue un extravagant privilegiu ereditar, pe baza căruia respectabila corporaţiume a sperilor este constituită intr’un adevărat corp de nobleţă, cu hrisoavele mai scrupulos etichetate decât• reţetele medicale. Odinioară, in ţările de întocmire feudală, exista o nobleţă de spadă alături de o nobleţă de robă, la noi, — unde juzii străvechilor cnezare nu au avut răgazul de a-şi perpetua prin iluştri descendenţi spiţa boierească, nobleţă de robă a fost înlocuită prin aristocraţia de halat, — iar nobleţă de spadă prin aristocraţia de borcan. Farmacia constitue o roditoare feudă, care se moşteneşte din tată in fiu şi din bunic in nepot, ca dreptul de dijmă asupra clucaşilor, ca privilegiul seniorului asupra şerbilor de pe moşie. Dacă nepoata, in rod de a adopta meşteşugul eprubetelor, se duce la călugărie sau se face artistă de varieteu, sacrul ei drept de exploatare rămâne intact: o farmacie aşezată la vad bun, — adică intri o mahala punctual îmbolnăvită de gunoaiele pestilenţiale, — preţueşte două şi chiar trei milioane de lei, după cum ea poate fi oricând arendată cu câteva sute de mii de lei anual. Iar in vreme ce strănepoata şampanizează prin baruri cu bancnotele furnizate de această confortabili rentă, tinerii licenţiaţi in farmacie dornici de muncă efectivă sunt reduşi la funcţiunile de salahiori ai impresarilor înzestraţi cu capitalul necesar de exploatare. Sutele de licenţiaţi sunt constrânşi să alimenteze, cu truda lor de robi, veniturile unei oligarhii de hărăziţi, cari rutau adesea ori alt merit decât acela că s’au născut in aşternutul unei case parfumate cu iod şi cu camfor. I Iată ceeace ar trebui suprimat, la viitoarea modificare a legii sanitarei, privilegiul acesta feudal, din pricina căruia traficul farmaciilor a ajuns astăzi la noi mai fraudulos decât acela al butiilor cu spirt negru. S’ar abrogă un scandal, — şi s’ar deschide poteci de trai decent unor tineri plini di râvnă, dar lipsiţi de zestre. H . fi, Pârvu Din tara lui Groedel