Curentul, mai 1932 (Anul 5, nr. 1528-1556)
1932-05-01 / nr. 1528
ANUL V No. 1528 20 PAGINI BREVIAR PASCAL Răsfoind, cu gândul şi cu fapta, o recentă carte, închinată Mântuitorului, regăsesc, pe lângă multele şi cunoscutele dovezi şi contestări, o idee înţeleaptă, veche şi ea, dar formulată nou şi sprinten. Cei ce trăim subt soarele moral al lui Iisus Christos suntem încredinţaţi că El este splendor gloriae et figura substantiae Dei. Suntem încredinţaţi de atotputernicia şi de dumnezeirea lui. Argumentul nostru capital, certitudinea şi fericirea noastră izvorăsc deapururi din slăvită lui înviere cea de a treia zi. învierea lui Iisus Christos din morţi a zguduit pe prufiii neofiţi, a făcut eroi pe nişte bieţi galileeni şovăitori, a descătuşat, în omenire, splendidele torente ale mărturisitorilor şi ale înaltei creştinătăţi. «Da — zice primul învăţat — este netăgăduit că Biserica a fost întemeiată, nu dea dreptul pe faptul învierii lui Iisus, dar pe credinţa în învierea lui; şi această credinţă lucra, cu egală energie, fie că învierea fusese, fie că nu fusese un fapt real”. Răspunde al doilea învăţat: „Numai adevărul dăinueşte. Tot ce slujeşte adevărului se păstrează, ca un capital slab, dar câştigat; în mica lui comoară nimic nu se pierde. Dimpotrivă, ceea ce este minciună se nărueşte. Minciuna nu poate întemeia nimic, pe când mica clădire a adevărului este de oţel şi se înalţă pururea“. Al treilea învăţat coroborează: „Ceea ce este pură himeră iluzorie, pură halucinaţie morbidă, fără valoare de adevăr, poate desigur, într’un moment, să trezească credinţa cea mai deplină. Dar o atare credinţă nu este hrănitoare şi nu este rodnică din punct de vedere moral; ea nu produce nimic temeinic; ea nu se transmite prea departe; ea nu adună multe suflete intro comunitate vie; ea se distramă sub acţiunea reductivă şi disolvantă a duratei, subt încercarea întrebuinţării practice; ea termină printr-o înfrângere care-i dă pe faţă caracterul ei cel mincinos". Al patrulea învăţat exprimă aceste gânduri cu prestigiu de sentinţe: „...Privitor la înviere, exegeza nu poate decât să constate că, aici, niciodată şi nicăeri apostolii n’au arătat cea mai mică îndoială, cea mai mică şovăială. Apologetica, la rândul ei, poate azi să se cruţe de osteneala de a discuta serios unele explicaţii plăsmuite altădată ca să înlăture miracolul, de pildă presupunerea unei simple letargii, din care apoi s’ar fi deşteptat Crucificatul, sau presupunerea unei fantasmagorii organizate de şefii oculţi ai unui partid, sau presupunerea unei mistificări, puse în circulaţie de ucenici, şi altele la fel, deopotrivă de romanţioase şi de trăsnite. Istoria şi psihologia, fiziologia şi bunul gust le-au pus la locul lor, de multă vreme. Expedientul de a reduce faptul la un simplu mit, se iubeşte de scurtimea spaţiului şi a timpului trecut între eveniment şi primele propovăduiri, iar a recurge la ideea unei iluziuni vizionare este cu neputinţă, când ai în faţă universalitatea şi fermitatea convingerilor din sânul Bisericii... Vom putea să recunoaştem că multe lucruri, în această istorie sunt pentru noi de neînţeles, că nu vom ajunge niciodată să pătrundem natura existenţei lui Iisus ori înviat... Rămâne fapt nezdruncinat că Biserica, existentă de nouăsprezece veacuri, a fost zidită pe această temelie, că ea este prin urmare o confirmare vie şi că, drept vorbind, ea a eşit din mormântul lui Christos, cu care (după toate probabilităţile) dacă ar fi fost altfel, ar fi rămas înmormântată pe vecie”. Această trainică şi fecundă cugetare este din fericire accesibilă şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor. Aşa este. Biserica Mântuitorului a ieşit, cu el odată, din mormântul lui Iosif Arimateianul. Şi dacă nu toți ochii sufleteşti pot să vadă, ,vor să vadă pe Răstignitul înviat, apoi contraproba învierii lui, Biserica Creştină, este tangibilă pentru toată lumea. Dar mai este încă ceva. Trăim în aurora unei epoci care va aduce încă o zguduitoare mărturie cum că această operă imensă este cu adevărat providenţială şi divină.. Suntem la pragul oceanului şi al furtunelor... In marea, din ce în ce mai vijelioasă, se ridică, de două mi de ani, ostrovul miraculos al convingerilor şi al siguranţelor Creştine. Ne întreabă dezorientaţii, sfioşii, scepticii, streinii şi mai ales protivnicii. — Ce va face ostrovul nostru, la deslănţuirea noului uragan? Până acum, aţi dus-o cum aţi dus-o; să vedem tăria voastră, la încercarea care vine! O aşteptăm şi noi! Marile dureri cari stau să vie, încă odată, peste Biserica lui Iisus Christos vor fi bine venite. Minunata dovadă, de atâtea ori refăcută în ochii oamenilor, are nevoie de o ultimă ediţie. Opera Mântuitorului se lămureşte, se fortifică şi se arată invincibilă, subt asaltul adversităţilor şi al prigoanelor celor mai crâncene. Fericiţi cei ce vor trăi peste o sută de ani! Ei vor striga — după ultimele victorii ale Domnului şi în faţa reeditatelor evidente ale dumnezeirii lui — ei vor striga, prea fericiţi: „Vrednic eştî, Doamne şî Dumnezeul nostru, să primeşti mărirea şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa ta ele erau ş! s’au făcut!" (Apocalipsa 4, II). Gala Galacfion D. Titulescu In dilemă Acum un an, pe vremea aceasta, curgeau de pretutindeni ocările Impotriva partidelor. Venise tocmai la putere, de vreo două săptămâni guvernul tehnicienilor şi proclamaţiile şi declaraţiile, prin care se afirma carenţa definitivă a grupărilor politice vechi nu mai încetau. Cum această epocă de iureş antipoliticianist fusese precedată de o alta, mai îndelungată, în care se desfăşurase o vie şi bine susţinută campanie pentru un guvern de „personalităţi”» sau de „gospodărire cum i se spunea pe atunci, nu este de mirare ci astăzi, deşi între timp s'a produs răsunătorul faliment al tehnicianismului şi cele mai multe nădejdi s’au întors spre cei huliţi acum un an, şi mai existe serioase curente împotriva partidelor vechi Aşa se explici neîncetata întemeiere de partide noui. Deunăzi se anunţa întemeierea unui partid gospodăresc la Hotin. Ihai eu se vorbea de combinarea unui partid gen hitleristici,in Capitală. iar astăzi aflăm că un nou partid a luat naştere la Târgovişte. Capitala judeţului Dîmboviţa, pe vremuri Capitală a Domnilor munteni se bucură, printre anostele noastre oraşe de provincie, de o reputaţie bine stabilită, nu numai istorică, ci şi politică. In adevăr, cine nu ştie că la Târgovişte s’a desfăşurat drama, care alcătuieşte anecdota marei comedii caragialeşti ,,Scrisoarea Pierdută“ ? La Târgovişte au trăit Ghiţă Pristanda. Cetăţeanul turmentat, Fănică Tipătescu, la Târgovişte domnea coana Zoiţica şi prezida conu Zaharia Trahanache, la Târgovişte îşi ţineau discursurile Brânzovenescu, Farfuri, de, de acolo se ridicau Caţavencu, Ionescu, Popescu, „dascălii” şi popa Pripici, mi rog — vorba lui Pristan,dar „tot partidul independent”. Se ştie că în urma înfrângerii lui Caţavencu, prin pierderea... scrisorii pierdute, la întrunirea cu scandal, Pristanda vine să anunţe că,„ ,s'a spart partidul independent”. Ei bine, ,,partidul independent” este pe cale să reînvie. Aşa ne-o anunţă cel puţin corespondentul nostru târgoviştean, care ne scrie _ textual _ că ,,în judeţul Dâmboviţa, d-nii N. I. Atanasiu şi N. D. Trandafirescu au pus barele unei noui organizaţiuni politice, sub denumirea de partidul Social-Naţional-Român, cu scop pur moral şi naţional”. De obicei, partidele noastre încep prin a avea un şef; după aceea se gândesc şi la program. Partidul social român procedează tocmai pe dos. Are un program de 32 de articole , cuprinzând, între altele, şi pedeapsa cu moartea — dar nu are încă şef. Şefia i-a fost propusă, ghiciţi cui ? E lui N. Titulescu. — Probabil că de aceea au plecat d.nii Mihalache şi Madgearu la Geneva. Să-l convingă pe d. Titulescu să primească şefia naţional-ţărănistă, şi nu cumva pe aceea social-naţîonală română. Chestiunea aceasta pasionează — după câte ne afirmă acelaş corespondent târgoviştean — întreaga urbe. Cităm din nou textual: ,,Toţi fruntaşii politici din judeţul nostru aşteaptă cu mare nerăbdare răspunsul d-lui Titulescu, producându-se de aci chiar şi unele pariuri, unii fiind pentru, şi alţii contra”. Ei, să vedem care o să câştige.* Victor Rodan LEI Duminică I Afar 1932 ^ ____ DirectoryAlftL $EianU REDACŢIA si administraţia Strada Sărindar No. 4 /Cabinetul diectorului 3—7730 Telefon ; ] Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439; Adiţia . 3—7628 ABONAMENTE; lei 700 pe an; 350 pe 8 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 zil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. SIMPLE ÎNSEMNĂRI ------ mtte»' '«MW" U ■■L..'*—— sU. Primăvara înaintează încet, obosită, respirând timidă în verdele anemic. Exuberanta înfloririi ţi se pare o poveste minunată, aparţinând ca toate cele frumose trecutului- Ai lăsat departe huetul oraşului , din neurastenizanta lui trepidaţie nu se mai aude nimic.. O amplă linişte domină câmpia şi nici pădurea nu freamătă; mugurii abia plesniţi în frăgezimea frunzelor, parcă se odihnesc la soare, ca nişte convalescenţi Iarna a fost atât de lungă şi de îndărătnică!.. Răsfoesc ziarele, aceste cifruri ale vieţii de pretutindeni- Ai impresia că senzaţionalul a murit ; orice eveniment capătă culoare spălăcită, nimic nu ne mai sdruncină nervii, ci viaţa pare că se refuză marilor, cutremurătoarelor emoţii Suntem cu sufletul secătuit-Ziarele sunt pline cu protestele pensionarilor şi funcţionarilor. Aceşti supuşi, aceşti permanenţi resemnaţi, au ajuns la capătul răbdării ; foamea le dă brânci, exasperarea lor are ceva din strigătul desperării. Vistieria Statului e săracă, şi nici nu ar putea fi altfel, când dărnicia brazdei este zadarnică, şi preţurile sunt de batjocură Mulţi funcţionari , peste puterile unei ţări de plugari. Fiecare om politic se oferă cu o grabă ciudată să deslege equaţia bugetară: contribuabilii păsuiţi şi funcţionarii plătiţi la timp. Dar aceste soluţii sunt oferite în opoziţie ; când sunt instalaţi la guvern se buimăcesc in faţa equatiei bugetului românesc. Suntem prizonierii unor greşeli făcute cu perzistenţă, repetate rând pe rând de toţi cei care au avut răspunderea ; nimeni nu se poate lepăda de răspundere, în chip egal suntem răspunzători. Ce-au însemnat şcolile pe care le-am înmulţit? O pasiune de cultură ? Dar cine a spus cine a confundat Instrucţia unui popor cu cultura, care nu înseamnă o acumulare mai mult sau mai puţin metodică de cunoştinţi, ci creaţia spiritului unei naţii ? Am creiat şcoli cu nemiluita, spre a multiplica diplomele , şi - au îngrămădit la şcoli elevii nu din pasiune de invăţătură, ci spre a obţine doar o diplomă, adică un drept de ipotecă asupra bugetului Statului- Care deţinător de o diplomă nu şi-a oferit serviciile electorale, ca în schimb să poată primi un post la Stat ? Ispita şcolii s’a întins şi cel mai necăjit ţăran, când se trudea tăind brazda cu plugul, se gândea să-şi facă feciorul mai fericit ca el să-l dea la şcoală. Acum e vacantă :in curtea fiecărui gospodar, vezi o uniformă şcolară ; omul are, — după puteri, — unul sau mai mulţi feciori trimişi la şcoală, nu după învăţătură, ci după o diplomă , adică un titlu de împroprietărire în bugetul Statului. Ii priveşti pe aceşti copii, oarecum stingheri în mijlocul familiei lor simple, simţind un fel de superioritate asupra mediului din care pornesc ; sunt desrădăcinaţi sufleteşte Râvna lor este să pună între ţinta năzuinţelor lor şi sat o cât mai mare distanţă. Te gândeşti că pretutindeni s'a lăţit credinţa că şcoala asigură o existenţă mai uşoară, mai bună , că în fiecare toamnă pornesc spre oraşe, mânat de această amăgire zeci de mii de copii sortiţi să fie mâine înzestraţi cu o diplomă, adică având dreptul să ceară un loc în bugetul Statului. Cine îşi pune întrebarea: mâine ce vom mai face cu aceşti desrădăcinaţi ? Şi în fiecare zi aceleaşi tânguiri- funcţionarii neplătiţi cu lunile, pensionarii sortiţi să moară înainte de sorocul puterilor lor de viaţă-Amăgirea continuă, şi de nicăeri nu porneşte o curajoasă curmare a răului la izvoare. Astăzi, cu o sforţare eroică, se va ajunge să se cumpănească veniturile cu cheltueiile, pentru ca Statul să-şi poată plăti slujbaşii , dar în fiecare an se prezintă noui posesori de titluri de împroprietărire în buget Şi ce facem cu ei ? Au fost ispitiţi, au fost înşelaţi, au pierdut ani pe băncile şcolii , au crezut că, la capătul şcolii, vor găsi asigurat locul. Dar locurile sunt ocupate, şi înapoi nu se mai pot întoarce. Aceşti nefericiţi desrădăcinaţi rămân ca nişte ulcere ale societăţii româneşti, elemente de permanentă revoltă, recruţii tuturor Insurecţiilor, factorii de surpare a societăţii Te gândeşti la sărăcia generală; îţi aminteşti de falimentul tuturor soluţiilor, de bâjbâiala unei omeniri care îşi caută un nou echilibru, de tot ce apasă gândul şi nu-i dă drumul spre luminişul unei noui speranţe înviorătoare, mângâetoare. Priveşti câmpul petecit cu verdeciteşti bursa cerealelor şi te întorci cu gândul la copiii cu uniforme şcolare stând stingheri, ca nişte păsări nedomesticite lu bătătura ţăranilor , fără să vrei te simti cuprins de înduioşare pentru aceşti bieţi amăgiţi. Cum să înţeleagă ei că pământul nu mai poate da cât au nevoe oraşele ? Dacă nu pricep oameni mai învăţaţi, cari conduc destinele ţării. Ziarele sunt pline de vaetele pensionarilor şi funcţionarilor neplătiţi cu lunile . Iar vistieria e săracă, aşa cum este săracă orice ţară de plugari. Pamfil Şeicaru Chemarea clopotelor scufundate Din ce în ce mai săraci în speranţe, ne găseşte fiecare sărbătoare a învierii. In anii răsboiului, toată cruzimea întreuciderii, a fost poate mai uşor de suportat ca această cruzime a anilor de pace. Atunci, când preoţii bisericei creştine înnălţau rugări pentru victorie în dosul tranşeelor cu sârmă ghimpată şi cu sacii de lut sub care putrezeau cadavrele; oricât de înspăimântătoare au fost vremurile, îngăduiau în suflete tremurul unei raze de nădejde. Pentru Victorie se rugau şi unii şi alţii, la un acelaş Dumnezeu, care nu era nici al francezilor, nici al nemţilor, nici al englezilor, nici al ungurilor, nici al ruşilor, nici al nostru — era al tuturor. Iar speranţa Victoriei, era deopotrivă de îndreptăţită pentru unii şi pentru ceilalţi — fiindcă atunci, în înţelegerea tuturor, Victoria nu însemna numai o cucerire sau o eliberare de teritoriu, ci însemna Pacea. începutul Pacei celei mari, care avea să aducă pentru totdeauna linişte şi prosperitate pe pământ Avea să cruţe de-acum înainte mamele, de cruntul pelerinagiu la mormântul feciorilor plecaţi sdraveni şi frumoşi şi plini de viaţă de-acasă, ca să sfârşească hoii putrezit Era o mare cumpănă aruncată asupra omenirei, un preţ pentru totdeauna plătit, cu suferinţă, vărsare de sânge şi de lacrimi, pentru a răscumpăra fericirea viitorului. „O purificare necesară !“— s’a spus. Ultimul mare războiu, după care omenirea îşi va examina conştiinţa , va revizui rolurile morale, va dărâma singură la pământ temeliile şubrede şi greşit purcese, pentru a deschide vieţii de mâine, altă matcă. Acest ,mâine” în care toţi am sperat, durează de paisprezece ani. E în fiecare primăvară mai pustiu, fiindcă fiecare primăvară e mai neagră decât cea de anul trecut. Cine, în ce mai speră, când toate certitudinile s’au clătinat? Forţele s’au întors împotriva omului. Astăzi omenirea sufere fiindcă are prea mult grâu, prea multe maşini, prea mult bumbac ; fiindcă după ce a aservit spaţiul şi timpul, cu aceiaşi viteză care însemna noua sa religie, s-a repezit să se poticnească în nimic. , Economiştii, financiarii, sociologii, istoricii, vor căuta explicări. Poate le-au şi găsit, deşi în această eră a experţilor, chiar experţii îşi mărturisesc neputinţa să citească în semnele viitorului Dar explicările lor şi orientările lor, ce crezare mai merită, când se opresc tot la îndestulări materiale, la trebuinţe materiale, la un mâine organizat pe tot atât de mincinoase năluciri . Ochii caută în altă parte. Sufletul vrea altceva. Ne apropiem, cum spune Nicolaie Berdiaieff de epoca nocturnă a omenirei. Noapte — nu pentru besna din ea. Ci noapte, pentru reculegerea în umbră, când omul înalţă ochii la cer — descopere că mai este un cer, că mai sunt stele pe cer, şi când deodată recapătă noţiunea fiinţei sale cosmice pe care o uitase. Noaptea când după ce ai privit la cer şi la stele, la miracolul universului stelar, cobori după aceia în tine să te întrebi pentru ce-ai fost născut, întru ce destin, te-a făurit creaţia. Atunci, numai, presimţi că,adevăratul tău destin pe lume, nu poate fi să cumperi şi să vinzi bumbac, să-ţi asiguri un automobil la scară şi să-ţi depui economiile la o bancă sortită să dea faliment, dacă nu mâine, poimâine. E o întoarcere la noi înşine, la credinţă. Nu pentru o consolare de învinşi, în desnădejde. Ci pentru a căpăta noui puteri, pentru o altfel de viaţă. Biserica, dispăruse treptat din ochii noştri, se scufundase ca acele mănăstiri, din legende acoperite de apa lacurilor. Acum ?.. Plecaţi urechea... Nu auziţi cum au început să sune încă departe, încă în adânc, chemarea clopotelor scufundate? Vin ele la noi ? Mergem noi către ele ? In orice caz, ne apropiem de ceia ce a fost pierdut şi se întoarce. De cealaltă împăcare cu sensul vieţii, pe care nu ne-a putut-o da încă recordul vitezei, nici uzinele, astăzi înţepenite, nici băncile falite, nici consorţiul Kreuger sau Morgan sau Deterding sau Heineman ; atâţia regi pământeşti, ai petrolului, ai chibriturilor, ai oţelului, ai electricităţii şi ai neantului. Cezar Petrescu (V urttiwaya tu va a. II. a; Primăveri literare de NICOLAE ROŞU Deunăzi, pe masa de lucru a unui elev de liceu, am aflat un teanc de reviste. Am răsfoit câteva, dar, cuprins de angrenajul întreţinut cu tot dinadinsul de preferinţele lui, ca să-mi păstrez obiectivitatea, am evitat o discuţie ce începuse să mă captiveze, refugiindu-mă, cu sulul de foi tipărite, undeva, în solitudinea unei încăperi tapisate cu cărţi... Prevăd că am început greoi, pedant chiar, cu o introducere ce anticipează încă de pe acum, citate obositoare din tratatul de psichologie al lui G. Dumas, şi trimiteri savante la studiile pedagogice ale lui Rousseau, Claparede sau Compagré. Am recunoscut pericolul care mă ameninţă, şi am încercat să evadez din rafturile bibliotecii. îmi dădeam perfect de bine seama că fugeam de o întâlnire cu primăvara literară, sau, încercam nevolnic să-mi înving suliţa de trestie în zalele de oţel ale tinereţii. Dusă parcă de un demon venit de undeva, din zonele adolescenţii, mâna mi-a alunecat pe volumul lui Anatole France, „La vie en Heur”, apoi, într-un raft mai jos, a întâmpinat foile îngălbenite ale ediţiei „Minerva” din amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Fără să vreau, am atins un volum legat în carton, care, a rămas deschis la un capitol unde este vorba de „vacanţa cea mare”. Vă reamintiţi poate, de primul contact al lui Dănuţ cu Ioana Pală, într’o vară pe pajiştea din marginea unui lac, când tânărul în perspectivă, a muşcat cu nesatiu dintr’un măr pârguit poate prea devreme. Evident, mă urmărea o veche amintire, răsărită în calea condeiului, și reactivată de contactul cu revistele găsite pe masa liceanului. Exemplele de mai sus se pot multiplica. Dar, de ce să o facem. Poate ne-ar întrista ascultând povestea adolescenţii lui Dickens şi a debuturilor sale literare, sau, peregrinările neurologului spaniol Ramon y Cajal, până şi-a găsit microscopul descoperirilor care au revoluţionat medicina. Dar adolescentul Grigorescu, care picta în mahalalele Bucureştiului icoane de se minunau trecătorii şi admirau măestria inspiratului zugrav. Vedeţi clar, că are dreptate , Challage, când spune în tratatul tal GL Dumas că „adolescenta marchează nu numai un imens progres al vieţii efective dar şi al imaginaţiei... Adolescentul caută în literatură, în artă, mijloacele de a înţelege neliniştea sa, de a-şi reprezenta bucuriile încă ignorate... Această exaltare a imaginaţiei poate să aibă cele mai fericite sau cele mai nefaste consecinţe. De multe ori la adolescenţă strălucesc primii lauri ai geniului. Dar, tot atunci este o perioadă de crize în care apar diversele tulbură„ mintale, numite hebefrenice”. In sfârşit, „pubertatea, este o nouă naştere” (Vol. II. Pag. 720). Ne oprim aici. Psichologia adolescenţii despre care se vorbeşte in tratatul lui G. Dumas, putea fi aflată oriunde. In manifestările sportive, în complexele feudiene ale diverselor preocupări, dar cu Turism Pascal încă o vacanţă bătută pe loc, din lipsă de fonduri pentru excesiuni festive: în imposibilitatea întocmirii unui deviz de călătorie peste hotare, hărăziţii odihnei pascale pot găsi uns d intre graniţele ţării zeci de refugii in cari să-şi poată satisfate dotai pitea, reseului exotic şi pasiunea hoinărelilor inedite. Pentru o singură Veneţie, cu care se laudă Italia, ţara noastră posedă în Făgăraş două Veneţii: —* una „de sus“ şi alta „de jos“: amatorii vilegiaturilor palustre nu au deci decât de ales... Vreţi să faceţi de Paşti o incursiune în Tirol?... Fără a trece frontiera, puteţi descoperi în judeţul Caraşului un colţ de ţara ca acest tentant nume. V’aţi săturat de viaţă sau de fisc şi vreţi să dispăreţi, doar pentru câteva idle în Iad?... NS. săudul vă oferă un sat cu numele acesta, deosebit de veritabilul Iad doar prin amănuntul că, în loc de Styx, este udat de apa Bistriţei. In hotarele ei împărăteşti, ţara noastră posedă astăzi localităţi ale căror embleme toponimice pot satisface toate gusturile şi echilibra toate nevralgiile. In loc de a porni cu vaporul spre Egipt, putem poposi cu căruţa Ut Cahul din judeţul Cetatea-Albă, care mai posedă in colecţiunea satelor sale Parisul, Sadova, Halle, Odesa şi alte prestigioase nume de metropole. In judeţul Tighina, există un autentic Caucaz, in Lăpuşna, există un Fanat ignorat de amatorii pribegiilor orientale. Pentru cuvioşii sfintelor orizonturi, există in judeţul Tighina satui Nazarenilor, iar în Cetatea Albă cu tunul Hagiilor, la câţiva kilometri doar de satul Veselia sau de Nadejdea, egal oferite candidaţilor la disperare, înfrânţii destinului se pot reconforta de Paşti printr’un mic stagiu în Victoria, din judeţul Gahul, — care mai pune la dispoziţia caznicilor terorizaţi de neveste şi singurătatea satului Burlacu; scheleticii se pot întrema la Bursuc, în Lăpuşna, — după cum deţinuţii obezităţii îşi pot regăsi svelteţa la Flămânzenii din judeţul Bălţi, Pretutindeni, ori încotro ne întoarcem ochii, numai unghere cu etichete ispititoare. In loc de a colinda prin mărăcinişurile Siciliei nu le-ar sta oare mai bine politicianlor noştri să-şi petreacă vacanţele la Minciuna, in judeţul Tighina?... In loc de a apela la asistenţa experţilor francezi pentru descoperirea infirmităţilor secrete ale bugetului, nu s’ar putea lămuri, ei mai deplin la Japca, in judeţul Soroca?*. Mizeriile obştenilor nu le-ar putea fi mai eloquent spovedite decât la Cenuşa sau la Năduşită, — tot iu, Soroca, ■— speranţele aceloraşi le-ar fi desigur destăinuite la Mana, în Orhei, — sau la Plosca, in Rădăuţi* Intre Cota, din Hotin, şi Cocina, din Dubroşior, ar putea inventaria ■ gamele dintre mizeria contribuabililor şi belşugul subsecretarilor, ajunşi■ astăzi în guvern mai numeroşi decât au ajuns în ţară satele botezate cu numele lui Traian. Căci sate cu porecla descălecătorului nu sunt decât 12 în Vechiul Regat şi 4 în Basarabia, pe când subsecretarii de Stat... . ~ fort Olmitresc»