Curentul, mai 1932 (Anul 5, nr. 1528-1556)

1932-05-01 / nr. 1528

ANUL V No. 1528 20 PAGINI BREVIAR PASCAL Răsfoind, cu gândul şi cu fapta, o recentă carte, închinată Mântui­torului, regăsesc, pe lângă multele şi cunoscutele dovezi şi contestări, o idee înţeleaptă, veche şi ea, dar formulată nou şi sprinten. Cei ce trăim subt soarele moral al lui Iisus Christos suntem încre­dinţaţi că El este­ splendor gloriae et figura substantiae Dei. Suntem încredinţaţi de atotputernicia şi de dumnezeirea lui. Argumentul nos­tru capital, certitudinea şi fericirea noastră izvorăsc deapururi din slă­vită lui înviere cea de a treia zi. învierea lui Iisus Christos din morţi a zguduit pe pru­fiii neofiţi, a făcut eroi pe nişte bieţi galileeni şovăitori, a descătuşat, în omenire, splendidele torente ale mărturisito­rilor şi ale înaltei creştinătăţi. «Da — zice primul învăţat — este netăgăduit că Biserica a fost întemeiată, nu dea dreptul pe faptul învierii lui Iisus, dar pe credinţa în învierea lui; şi această credinţă lu­cra, cu egală energie, fie că învie­rea fusese, fie că nu fusese un fapt real”. Răspunde al doilea învăţat: „Nu­mai adevărul dăinueşte. Tot ce slujeşte adevărului se păstrează, ca un capital slab, dar câştigat; în mica lui comoară nimic nu se pier­de. Dimpotrivă, ceea ce este min­ciună se nărueşte. Minciuna nu poate întemeia nimic, pe când mica clădire a adevărului este de oţel şi se înalţă pururea“. Al treilea învăţat coroborează: „Ceea ce este pură himeră iluzorie, pură halucinaţie morbidă, fără va­loare de adevăr, poate desigur, în­­tr’un moment, să trezească credin­ţa cea mai deplină. Dar o atare credinţă nu este hrănitoare şi nu este rodnică din punct de vedere moral; ea nu produce nimic temei­nic; ea nu se transmite prea depar­te; ea nu adună multe suflete in­tro comunitate vie; ea se distramă sub acţiunea reductivă şi disolvan­­tă a duratei, subt încercarea între­buinţării practice; ea termină prin­­tr-o înfrângere care-i dă pe faţă caracterul ei cel mincinos". Al patrulea învăţat exprimă a­­ceste gânduri cu prestigiu de sen­tinţe: „...Privitor la înviere, exe­geza nu poate decât să constate că, aici, niciodată şi nicăeri apos­tolii n’au arătat cea mai mică în­doială, cea mai mică şovăială. A­­pologetica, la rândul ei, poate azi să se cruţe de osteneala de a dis­cuta serios unele explicaţii plăs­muite altădată ca să înlăture mi­racolul, de pildă presupunerea unei simple letargii, din care apoi s’ar fi deşteptat Crucificatul, sau pre­supunerea unei fantasmagorii or­ganizate de şefii oculţi ai unui partid, sau presupunerea unei mis­tificări, puse în circulaţie de uce­nici, şi altele la fel, deopotrivă de romanţioase şi de trăsnite. Istoria şi psihologia, fiziologia şi bunul gust le-au pus la locul lor, de mul­tă vreme. Expedientul de a reduce faptul la un simplu mit, se iubeşte de scurtimea spaţiului şi a timpu­­lui trecut între eveniment şi pri­­mele propovăduiri, iar a recurge la ideea unei iluziuni vizionare este cu neputinţă, când ai în faţă uni­versalitatea şi fermitatea convinge­rilor din sânul Bisericii... Vom pu­tea să recunoaştem că multe lu­cruri, în această istorie sunt pentru noi de neînţeles, că nu vom ajunge niciodată să pătrundem natura existenţei lui Iisus ori înviat... Ră­mâne fapt nezdruncinat că Biseri­ca, existentă de nouăsprezece vea­curi, a fost zidită pe această teme­lie, că ea este prin urmare o con­firmare vie şi că, drept vorbind, ea a eşit din mormântul lui Chris­tos, cu care (după toate probabili­tăţile) dacă ar fi fost altfel, ar fi rămas înmormântată pe vecie”. Această trainică şi fecundă cu­getare este din fericire accesibilă şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor. Aşa este. Biserica Mântuitorului a ieşit, cu el odată, din mormântul lui Iosif Arimateianul. Şi dacă nu toți ochii sufleteşti pot să vadă, ,vor să vadă pe Răstignitul înviat, apoi contraproba învierii lui, Bise­rica Creştină, este tangibilă pentru toată lumea. Dar mai este încă ceva. Trăim în aurora unei epoci care va aduce încă o zguduitoare mărturie cum că această operă imensă este cu adevărat providenţială şi divină.­. Suntem la pragul oceanului şi al furtunelor... In marea, din ce în ce mai vijelioasă, se ridică, de două mi de ani, ostrovul miraculos al convingerilor şi al siguranţelor Creştine. Ne întreabă dezorientaţii, sfioşii, scepticii, streinii şi mai ales protivnicii. — Ce va face ostrovul nostru, la deslănţuirea noului ura­gan? Până acum, aţi dus-o cum aţi dus-o; să vedem tăria voastră, la încercarea care vine! O aşteptăm şi noi! Marile dureri cari stau să vie, încă odată, peste Biserica lui Iisus Christos vor fi bine venite. Minunata dovadă, de atâtea ori refăcută în ochii oame­nilor, are nevoie de o ultimă edi­ţie. Opera Mântuitorului se lămu­reşte, se fortifică şi se arată invin­cibilă, subt asaltul adversităţilor şi al prigoanelor celor mai crâncene. Fericiţi cei ce vor trăi peste o sută de ani! Ei vor striga — după ultimele victorii ale Domnului şi în faţa reeditatelor evidente ale dum­­nezeirii lui — ei vor striga, prea fericiţi: „Vrednic eştî, Doamne şî Dumnezeul nostru, să primeşti mă­rirea şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi prin voin­ţa ta ele erau ş! s’au făcut!" (Apo­­calipsa 4, II). Gala Galacfion D. Titulescu In dilemă Acum un an, pe vremea aceasta, curgeau de pretutindeni ocările Im­­potriva partidelor. Venise tocmai la putere, de vreo două săptămâni gu­­vernul tehnicienilor şi proclamaţiile şi declaraţiile, prin care se afirma carenţa definitivă a grupărilor politi­ce vechi nu mai încetau. Cum această epocă de iureş antipolitici­ani­st fusese precedată de o alta, mai îndelungată, în care se desfăşurase o vie şi bine susţinută campanie pentru un guvern de „personalităţi”» sau de „gospo­­dărire cum i se spunea pe atunci, nu este de mirare ci astăzi, deşi între timp s'a produs răsunătorul faliment al tehnicianismului şi cele mai multe nădejdi s’au întors spre cei huliţi a­­cum un an, şi mai existe serioase curente împotriva partidelor vechi Aşa se explici neîncetata întemeiere de partide noui. Deunăzi­ se anunţa întemeierea unui partid gospodăresc la Hotin. Ih­ai eu­ se vorbea de combinarea unui partid gen hitlerist­ici,­in Capitală. iar as­­tăzi aflăm că un nou partid a luat naştere la Târgovişte. Capitala judeţului Dîmboviţa, pe vremuri Capitală a Domnilor munteni se bucură, printre anostele noastre oraşe de provincie, de o reputaţie bine stabilită, nu numai istorică, ci şi politică. In adevăr, cine nu ştie că la Târ­­govişte s’a desfăşurat drama, care alcătuieşte anecdota marei comedii caragialeşti ,,Scrisoarea Pierdută“ ? La Târgovişte au trăit Ghiţă Pris­­tanda. Cetăţeanul turmentat, Fănică Tipătescu, la Târgovişte domnea coa­­na Zoiţica şi prezida conu Zaharia Trahanache, la Târgovişte îşi ţineau discursurile Brânzovenescu, Farfuri, de, de acolo se ridicau Caţavencu, Io­­nescu, Popescu, „dascălii” şi popa Pripici, mi rog — vorba lui Pristan,­da­r „tot partidul independent”. Se ştie că în urma înfrângerii lui Caţa­vencu, prin pierderea... scrisorii pier­dute, la întrunirea cu scandal, Pris­tanda vine să anunţe că,„ ,s'a spart partidul independent”. Ei bine, ,,partidul independent” este pe cale să reînvie. Aşa ne-o a­­nunţă cel puţin corespondentul nos­­tru târgoviştean, care ne scrie _ textual _ că ,,în judeţul Dâmboviţa, d-nii N. I. Atanasiu şi N. D. Tranda­­firescu au pus barele unei noui orga­­nizaţiuni politice, sub denumirea de partidul Social-Naţional-Român, cu scop pur moral şi naţional”. De obicei, partidele noastre încep prin a avea un şef; după aceea se gândesc şi la program. Partidul so­­cial­ român procedează tocmai pe dos. Are un program de 32 de articole , cuprinzând, între altele, şi pedeapsa cu moartea — dar nu are încă şef. Şefia i-a fost propusă, ghiciţi cui ? E­ lui N. Titulescu. — Probabil că de aceea au plecat d.nii Mihalache şi Madgearu la Geneva. Să-l convingă pe d. Titulescu să primească şefia naţional-ţărănistă, şi nu cumva pe aceea social-naţîonală română. Chestiunea aceasta pasionează — după câte ne afirmă acelaş corespon­­dent târgoviştean — întreaga urbe. Cităm din nou textual: ,,Toţi fruntaşii politici din judeţul nostru aşteaptă cu mare nerăbdare răspunsul d-lui Titulescu, producân­­du-se de aci chiar şi unele pariuri, unii fiind pentru, şi alţii contra”. Ei, să vedem care o să câştige.* Victor Rodan LEI Duminică I Afar 1932 ^ ____ DirectoryAlftL $Eian­U REDACŢIA si administraţia Strada Sărindar No. 4 /Cabinetul diectorului 3—7730 Telefon ; ] Secretariatul şi Provincia 3—1229­­ Redacţia 3—6439; Adiţia . 3—7628 ABONAMENTE; lei 700 pe an; 350 pe 8 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 zil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. SIMPLE ÎNSEMNĂRI ------ mtte»' '«MW" U ■■L..'*—— sU. Primăvara înaintează încet, obo­sită, respirând timidă în verdele anemic. Exuberanta înfloririi ţi se pare o poveste minunată, aparţi­­nând ca toate cele frumose trecu­tului- Ai lăsat departe huetul oraşu­lui , din neurastenizanta lui trepi­daţie nu se mai aude nimic..­ O amplă linişte domină câmpia şi nici pădurea nu freamătă; mugurii abia plesniţi în frăgezimea frunze­lor, parcă se odihnesc la soare, ca nişte convalescenţi Iarna a fost atât de lungă şi de îndărătnică!­.. Răsfoesc ziarele,­ aceste cifruri ale vieţii de pretu­tindeni- Ai impresia că senzaţiona­lul a murit ; orice eveniment capătă culoare spălăcită, nimic nu ne mai sdruncină nervii, ci viaţa pare că se refuză marilor, cutremurătoarelor emoţii Suntem cu sufletul secătuit-Ziarele sunt pline cu protestele pensionarilor şi funcţionarilor. A­­ceşti supuşi, aceşti permanenţi re­semnaţi, au ajuns la capătul răb­dării ; foamea le dă brânci, exas­perarea lor are ceva din strigătul desperării. Vistieria Statului e să­racă, şi nici nu ar putea fi altfel, când dărnicia brazdei este zadar­­nică, şi preţurile sunt de batjocură Mulţi funcţionari , peste puterile unei ţări de plugari. Fiecare om politic se oferă cu o grabă ciudată să deslege equaţia bugetară: con­tribuabilii păsuiţi şi funcţionarii plă­tiţi la timp. Dar aceste soluţii sunt oferite în opoziţie ; când sunt in­stalaţi la guvern se buimăcesc in faţa equatiei bugetului românesc. Suntem prizonierii unor greşeli făcute cu perzistenţă, repetate rând pe rând de toţi cei care au avut răspunderea ; nimeni nu se poate lepăda de răspundere, în chip egal suntem răspunzători. Ce-au însem­nat şcolile pe care le-am înmulţit? O pasiune de cultură ? Dar cine a spus­ cine a confundat Instrucţia u­­nui popor cu cultura, care nu în­seamnă o acumulare mai mult sau mai puţin metodică de cunoştinţi, ci cre­aţia spiritului unei naţii ? Am creiat şcoli cu nemiluita, spre a multiplica diplomele , şi - au în­grămădit la şcoli elevii nu din pa­siune de invăţătură, ci spre a ob­ţine doar o diplomă, adică un drept de ipotecă asupra bugetului Statu­lui- Care deţinător de o diplomă nu şi-a oferit serviciile electorale, ca în schimb să poată primi un post la Stat ? Ispita şcolii s’a întins­­ şi cel mai necăjit ţăran, când se trudea tăind brazda cu plugul, se gândea să-şi facă feciorul mai fe­ricit ca el să-l dea la şcoală. Acum e vacantă :­in curtea fie­cărui gospodar, vezi o uniformă şcolară ; omul are, — după puteri, — unul sau mai mulţi feciori trimişi la şcoală, nu după învăţătură, ci după o diplomă , adică un titlu de împroprietărire în bugetul Statului. Ii priveşti pe aceşti copii, oare­cum stingheri în mijlocul familiei lor simple, simţind un fel de supe­rioritate asupra mediului din care pornesc ; sunt desrădăcinaţi sufle­teşte Râvna lor este să pună între ţinta năzuinţelor lor şi sat o cât mai mare distanţă. Te gândeşti că pretutindeni s'a lăţit credinţa că şcoala asigură o existenţă mai u­­şoară, mai bună , că în fiecare toamnă pornesc spre oraşe, mâ­nat­ de această amăgire zeci de mii de copii sortiţi să fie mâine în­zestraţi cu o diplomă, adică având dreptul să ceară un loc în bugetul Statului. Cine îşi pune întrebarea: mâine ce vom mai face cu aceşti desrădăcinaţi ? Şi în fiecare zi aceleaşi tânguiri-­ funcţionarii neplătiţi cu lunile, pen­sionarii sortiţi să moară­ înainte de sorocul puterilor lor de viaţă-Amăgirea continuă, şi de nicăeri nu porneşte o curajoasă curmare a răului la izvoare. Astăzi, cu o sforţare eroică, se va ajunge să se cumpănească ve­niturile cu cheltueiile, pentru ca Statul să-şi poată plăti slujbaşii , dar în fiecare an se prezintă noui posesori de titluri de împroprietă­­­rire în buget­ Şi ce facem cu ei ? Au fost ispitiţi, au fost înşelaţi, au pierdut ani pe băncile şcolii , au crezut că, la capătul şcolii, vor găsi asigurat locul. Dar locurile sunt ocupate, şi înapoi nu se mai pot întoarce. Aceşti nefericiţi des­­rădăcinaţi rămân ca nişte ulcere ale societăţii româneşti, elemente de permanentă revoltă, recruţii tu­turor Insurecţiilor, factorii de sur­pare a societăţii Te gândeşti la sărăcia generală; îţi aminteşti de falimentul tuturor soluţiilor, de bâjbâiala unei omeniri care îşi caută un nou echilibru, de tot ce apasă gândul şi nu-i dă dru­mul spre luminişul unei noui spe­ranţe înviorătoare, mângâetoare. Priveşti câmpul petecit cu verde­­citeşti bursa cerealelor şi te în­­­torci cu gândul la copiii cu unifor­me şcolare stând stingheri, ca nişte păsări nedomesticite lu bătătura ţăranilor , fără să vrei te simti cuprins de înduioşare pentru aceşti bieţi amăgiţi. Cum să înţeleagă ei că pământul nu mai poate da cât au nevoe oraşele ? Dacă nu pri­cep oameni mai învăţaţi, cari con­duc destinele ţării­. Ziarele sunt pline de vaetele pen­sionarilor şi funcţionarilor neplă­ti­ţi cu lunile . Iar vistieria e săracă, aşa cum este săracă orice ţară de plugari. Pamfil Şeicaru Chemarea clopotelor scufundate Din ce în ce mai săraci în spe­ranţe, ne găseşte fiecare sărbă­toare a învierii. In anii răsboiului, toată cruzi­mea întreuciderii, a fost poate mai uşor de suportat ca această cru­zime a anilor de pace. Atunci, când preoţii bisericei creştine în­­nălţau rugări pentru victorie în dosul tranşeelor cu sârmă ghim­pată şi cu sacii de lut sub care putrezeau cadavrele; oricât de înspăimântătoare au fost vremu­rile, îngăduiau în suflete tremurul unei raze de nădejde. Pentru Vic­torie se rugau şi unii şi alţii, la un acelaş Dumnezeu, care nu era nici al francezilor, nici al nemţi­lor, nici al englezilor, nici al un­gurilor, nici al ruşilor, nici al nos­tru — era al tuturor. Iar speranţa Victoriei, era deo­potrivă de îndreptăţită pentru u­­nii şi pentru ceilalţi — fiindcă a­­tunci, în înţelegerea tuturor, Vic­toria nu însemna numai o cuce­rire sau o eliberare de teritoriu, ci însemna Pacea. începutul Pa­cei celei mari, care avea să aducă pentru totdeauna linişte şi pros­peritate pe pământ Avea să cruţe de-acum înainte mamele, de crun­tul pelerinagiu la mormântul fecio­rilor plecaţi sdraveni şi frumoşi şi plini de viaţă de-acasă, ca să sfâr­şească hoii putrezit Era o mare cumpănă aruncată asupra omenirei, un preţ pentru totdeauna plătit, cu suferinţă, văr­sare de sânge şi de lacrimi, pen­tru a răscumpăra fericirea viito­rului. „O purificare necesară !“— s’a spus. Ultimul mare războiu, după care omenirea îşi va exami­na conştiinţa , va revizui rolurile morale, va dărâma singură la pă­mânt temeliile şubrede şi­ greşit purcese, pentru a deschide vieţii de mâine, altă matcă. Acest ,m­âine” în care toţi am sperat, durează de paisprezece ani. E în fiecare primăvară mai pus­tiu, fiindcă fiecare primăvară e mai neagră decât cea de anul trecut. Cine, în ce mai speră, când toa­te certitudinile s’au clătinat? Forţele s’au întors împotriva o­­mului. Astăzi omenirea sufere fi­indcă are prea mult grâu, prea multe maşini, prea mult bumbac ; fiindcă după ce­ a aservit spaţiul şi timpul, cu aceiaşi viteză care însemna noua sa religie, s-a repe­zit să se poticnească în nimic. , Economiştii, financiarii, sociolo­gii, istoricii, vor căuta explicări. Poate le-au şi găsit, deşi în acea­stă eră a experţilor, chiar exper­ţii îşi mărturisesc neputinţa să citească în semnele viitorului Dar explicările lor şi orientările lor, ce crezare mai merită, când se o­­presc tot la îndestulări materiale, la trebuinţe materiale, la un mâi­ne organizat pe tot atât de minci­noase năluciri . Ochii caută în altă parte. Sufle­tul vrea altceva. Ne apropiem, cum spune Nicolaie Berdiaieff de epoca nocturnă a omenirei. Noap­­te — nu pentru besna din ea. Ci noapte, pentru reculegerea în um­bră, când omul înalţă ochii la cer — descopere că mai este un cer, că mai sunt stele pe cer, şi când deodată recapătă noţiunea fiinţei sale cosmice pe care o uitase. Noaptea când după ce ai privit la cer şi la stele, la miracolul uni­versului stelar, cobori după aceia în tine să te întrebi pentru ce-ai fost născut, întru ce destin, te-a făurit creaţia. Atunci, numai, presimţi că,­­ade­­văratul tău destin pe lume, nu poate fi să cumperi şi să vinzi bumbac, să-ţi asiguri un automo­bil la scară şi să-ţi depui econo­miile la o bancă sortită să dea faliment, dacă nu mâine, poi­­mâine. E o întoarcere la noi înşine, la credinţă. Nu pentru o consolare de învinşi, în desnădejde. Ci pen­tru a căpăta noui puteri, pentru o­ altfel de viaţă. Biserica, dispăruse treptat din ochii noştri, se scufundase ca a­­cele mănăstiri, d­in legende acope­rite de apa lacurilor. Acum ?.. Plecaţi urechea... Nu auziţi cum au început să­ sune în­că departe, încă în adânc, chema­rea clopotelor scufundate? Vin ele la noi ? Mergem noi că­tre ele ? In orice caz, ne apropiem de ce­­ia ce­ a fost pierdut şi se întoarce. De cealaltă împăcare cu sensul vie­ţii, pe care nu ne-a putut-o da încă recordul vitezei, nici uzinele, astăzi înţepenite, nici băncile fa­lite, nici consorţiul Kreuger sau Morgan sau Deterding sau Heine­­man ; atâţia regi pământeşti, ai petrolului, ai chibriturilor, ai oţe­lului, ai electricităţii şi ai nean­tului. Cezar Petrescu (V urttiwaya tu va a. II. a; Primăveri literare de NICOLAE ROŞU Deunăzi, pe masa de lucru a unui elev de liceu, am aflat un teanc de reviste. Am răsfoit câ­teva, dar, cuprins de angrenajul întreţinut cu tot dinadinsul de preferinţele lui, ca să-mi păstrez­ obiectivitatea, am evitat o discu­ţie ce începuse să mă captiveze, refugiindu-mă, cu sulul de foi ti­părite, undeva, în solitudinea unei încăperi tapisate cu cărţi... Prevăd că am început greoi, pedant chiar, cu o introducere ce anticipează încă de pe acum, ci­tate obositoare din tratatul de psichologie al lui G. Dumas, şi tri­miteri savante la studiile pedago­gice ale lui Rousseau, Claparede sau Compagré. Am recunoscut pericolul care mă ameninţă, şi am încercat să evadez din rafturile bibliotecii. îmi dădeam perfect de bine seama că fugeam de o întâl­nire cu primăvara literară, sau, încercam nevolnic să-mi înving suliţa de trestie în zalele de oţel ale tinereţii. Dusă parcă de un demon venit de undeva, din zo­nele adolescenţii, mâna mi-a alu­necat pe volumul lui Anatole France, „La vie en Heur”, apoi, într-un raft mai jos, a întâmpinat foile îngălbenite ale ediţiei „Mi­nerva” din amintirile din copilă­rie ale lui Ion Creangă. Fără să vreau, am atins un volum legat în carton, care, a rămas deschis la un capitol unde este vorba de „vacanţa cea mare”. Vă reamin­tiţi poate, de primul contact al lui Dănuţ cu Ioana Pală, într’o vară pe pajiştea din marginea u­­nui lac, când tânărul în perspec­tivă, a muşcat cu nesatiu dintr’un măr pârguit poate prea devreme. Evident, mă urmărea o veche a­­mintire, răsărită în calea conde­iului, și reactivată de contactul cu revistele găsite pe masa licea­nului. Exemplele de mai sus se pot multiplica. Dar, de ce să o facem. Poate ne-ar întrista as­cultând povestea adolescenţii lui Dickens şi a debuturilor sale lite­rare, sau, peregrinările neurologu­lui spaniol Ramon y Cajal, până şi-a găsit microscopul descoperi­rilor care au revoluţionat medici­na. Dar adolescentul Grigorescu, care picta în mahalalele Bucureş­­tiului icoane de se minunau tre­cătorii şi admirau măestria inspi­ratului zugrav. Vedeţi clar, că are dreptate , Challage, când spune în tratatul tal GL Dumas că „adolescenta marchează nu numai un imens progres al vieţii efective dar şi al imaginaţiei... Adolescentul caută în literatură, în artă, mijloacele de a înţelege neliniştea sa, de a-şi reprezenta bucuriile încă ignora­te... Această exaltare a imagina­ţiei poate să aibă cele mai ferici­te sau cele mai nefaste consecin­ţe. De multe ori la adolescenţă strălucesc primii lauri ai geniului. Dar, tot atunci este o perioadă de crize în care apar diversele tul­­bură„ mintale, numite hebefre­­nice”. In sfârşit, „pubertatea, este o nouă naştere” (Vol. II. Pag. 720). Ne oprim aici. Psichologia ado­lescenţii despre care se vorbeşte in tratatul lui G. Dumas, putea fi aflată ori­unde. In manifestările sportive, în complexele feudiene ale­ diverselor preocupări, dar cu Turism Pascal încă o vacanţă bătută pe loc, din lipsă de fonduri pentru excesiuni festive: în imposibilitatea întocmirii unui deviz de călătorie peste hotare, hărăziţii odihnei pascale pot găsi uns d intre graniţele ţării zeci de refugii in cari să-şi poată satisfat­e dotai pitea, reseului exotic şi pasiunea hoinăreli­­lor inedite. Pentru o singură Veneţie, cu care se laudă Italia, ţara noastră posedă în Făgăraş două Veneţii: —* una „de sus“ şi alta „de jos“: ama­tor­ii vilegiaturilor palustre nu au­ deci decât de ales... Vreţi să faceţi de Paşti o incursiune în Tirol?... Fără a trece frontiera, puteţi descoperi în ju­­deţul Caraşului un colţ de ţara ca acest tentant nume. V’aţi săturat de viaţă sau de fisc şi vreţi să dispăreţi, doar pentru câteva idle în Iad?... NS. săudul vă oferă un sat cu numele a­­cesta,­­ deosebit de veritabilul Iad doar prin amănuntul că, în loc de Styx, este udat de apa Bistriţei. In hotarele ei împărăteşti, ţara noastră posedă astăzi localităţi ale căror em­bleme toponimice pot satisface toate gusturile şi echilibra toate nevralgiile. In loc de a porni cu vaporul spre Egipt, putem poposi cu căruţa Ut Cah­ul din judeţul Cetatea-Albă, care mai posedă in colecţiunea satelor sale Parisul, Sadova, Halle, Odesa şi alte prestigioase nume de metropole. In judeţul Tighina, există un autentic Caucaz, in Lăpuşna, există un Fanat ignorat de amatorii pribegiilor orien­tale. Pentru cuvioşii sfintelor orizon­­turi, există in judeţul Tighina satui Nazarenilor, iar în Cetatea­ Albă cu tunul Hagiilor, la câţiva kilometri doar de satul Veselia sau de Nadej­­dea, egal oferite candidaţilor la dis­perare, înfrânţii destinului se pot re­conforta de Paşti printr’un mic stagiu în Victoria, din judeţul Gahul, — care mai pune la dispoziţia caznicilor te­rorizaţi de neveste şi singurătatea sa­tului Burlacu; scheleticii se­ pot în­trema la Bursuc, în Lăpuşna, — după cum deţinuţii obezităţii îşi pot regăsi svelteţa la Flămânzenii din judeţul Bălţi, Pretutindeni, ori încotro ne întoar­cem ochii, numai unghere cu etichete ispititoare. In loc de a colinda prin mărăcinişurile Siciliei nu le-ar sta oare mai bine politicianlor noştri să-şi pe­treacă vacanţele la Minciuna, in ju­deţul Tighina?... In loc de a apela la asistenţa experţilor francezi pentru descoperirea infirmităţilor secrete ale bugetului, nu s’ar putea lămuri, ei mai deplin la Japca, in judeţul Sor­oca?*. Mizeriile obştenilor nu le-ar putea fi mai eloquent spovedite decât la Ce­nuşa sau la Năduşită, — tot iu, So­­roca, ■— speranţele aceloraşi le-ar fi desigur destăinuite la Mana, în Orhei, — sau la Plosca, in Rădăuţi­* Intre Cota, din Hotin, şi Cocina, din Dub­roşior, ar putea inventaria ■ gamele dintre­ mizeria contribuabililor şi bel­şugul subsecretarilor, ajunşi■ astăzi­ în guvern mai numeroşi decât au ajuns în ţară satele botezate cu numele lui Traian. Căci sate cu porecla descăle­cătorului nu sunt decât 12 în Vechiul Regat şi 4 în Basarabia, pe când sub­secretarii de Stat... . ~­­ fort Olmitresc»

Next