Curentul, iulie 1932 (Anul 5, nr. 1586-1615)
1932-07-22 / nr. 1607
ANISL VUIjo. 1607 sPAGINI3 I . ■ v Vineri 22 iunie 1932 LEI Director fftifiL $£IOAHU rbaactia si administrația Strada Sărindar No» 4 Cabinetul directorului 3—7730 Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3- 6489; Adiţia 3—7528 ABONA MINTE: lei 700 pe an; 350 pe 3 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şl Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la leil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Kerenski, Facta, von Papen... Sunt trei exemplare diferite ale umui tip politic îndelung celebrat şi precis conturat în perioada următoare marelui război: tipul falsului ,,om de Stat", înzestrat cu ambiţiunea necesară pentru a escalada toate obstacolele până la culmea puterii şi cu suficientă miopie spre a face acolo jocul revoluţiunii. Trei modele variate ale unei speţe identice ; diferenţa dintre ele se defineşte prin rezultatele finale ale unei lipse de instinct politic deopotrivă capabilă să mâne la renaşteri sau la,catastrofe naţionale. Primul. — faimosul Kerenski, ~ este prototipul iscusitului catastrofal şi al isteţului bancrutar , demagogul care, pentru a-şi satisface ambiţiunile şi pentru a-şi exploata verbozitatea, nu a ezitat să alcoolizeze mulţimile placide ale Rusiei imperiale cu cele mai primejdioase promisiuni, convins că va isbuti să capteze la momentul critic puhoaiele copleşitoare ale revoluţiunii- Gloatele trezite sau înfierbântat de făgăduielile şi de discursurile inspiratului tribun. — congestionându-se chiar atât de prompt şi de vijelios, încât în clipa potrivită ucenicul vrăjitor s'a pomenit basculat,peste bord şi asvârlit pe fereastră tocmai de elevii cărora le pregătise atât de conştiincios aşternutul. Exilat din patria pe care o prostituase şi o călăuzise la explozia bolşevică, deşteptul de Kerenski s’a văzut în urmă boicotat şi dispreţuit de toţi compatrioţii pe cari îi osândise la ruină şi la expatriere : astăzi încă, orice declaraţiune a lui este pretuttindenii întâmpinată cu desgustul cuvenit marilor impostori, destul de deştepţi pentru a se îneca în propria lor deşteptăciune. Al doilea fenomen al speţei comentate de noi aci. — amărâtul de Facta. — ar trebui postum răsplătit cu statui şi cu psalmi pentru fecunda neghiobie cu care a deschis pârtie regeneratoarei revoluţiuni a fascismului mussolinian- Este un merit pe care l-ar avea de împărţit cu predecesorul său Bonomi, alt paralitic intimidat de ameninţările comuniştilor, dar şi acela cu demne titluri la recunoştinţa naţiunii italiene purificate de torentul cămăşilor negre. Merite involuntare, negreşit, dar incontestabile pentru toţi cei pasionaţi să descifreze reacţiunile efectelor asupra cauzelor, definind adevăratele obârşii ale evenimentelor epocale- Fără umilirile impuse cadrelor militare ale Italie, de şovăelnicul Bonomi, fără lamentabilele ezitări ale nevolnicului Facta, marşul asupra Romei nu ar fi despicat triumfala cale a fascismului restaurator. Cancelarul von Papen, — prin graţia hazardului promovat la conducerea Reichului republican, —vine în sfârşit să complecteze galeria kerenskismului politic, prin docilitatea cu care sapă astăzi în Germania şanţul de scurgere a brigăzilor hitieriste- Îmbulzit de avertismente şi asediat de cele mai complecte presimţiri, confidentul preşedintelui Ilindenburg a continuat totuşi să dejuneze în tovărăşia generalului von Schleicher, actualul ministru al Reichswehrului. Cine este acest providenţial von Schleicher, ştiu astăzi până şi copiii : un fost căpitan al faimosului Regiment 3 de gardă, în care a slujit odinioară şi actualul şef al armatei germane, generalul von Hammerstein şi Hindenburg tatăl şi Hindenburg fiul. Ataşat pe lângă statul major al generalului Groener, von Schleicher este acela care la 9 Decembrie 1918 impunea guvernului socialist al Reichului poruncile ameninţătoare ale armatei: el organizează în acel moment formaţiunile voluntare, el înăbuşă mai târziu împreună cu von Seeckt faimosul ,,putsch" al lui von Kapp şi von Lüttwitz. In fruntea unei campanii sumar şi brutal conduse, von Schleicher reprimă şi răstoarnă guvernul social-comunist instalat în Saxa. Avansat general, în sfârşit, înfiinţează în Martie 1929 acel ,,Ministerarmt’’ în care generalul Groener avea să-l instaleze tot pe el ca şef , un fel de sub-secretariat de Stat al Reichswehrului, independent şi de guvern şi de parlament. Din prima zi, suprimă vechea interdicţiune opusă naţional-socialiştilor cari aspirau să slujească sub stindardele Reichswehrului Puţin mai târziu, în clipa când Groener disolră detaşamentele hitleriste cu speranţa unui sprijin din partea protejatului său von Schleicher, — acesta convinge pe generalul von Hammerstein să ceară mareşalului Hindenburg dezarmarea voluntarilor din ,,Reichsbanner’’ — şi brusc în momentul în care se simte deplin stăpân pe situaţiune, obţine de la un tainic consiliu de război al Reichswehrului somaţiunea care constrânge pe ministrul Groener să demisioneze. Astăzi, — după ce a lăsat pe Ludendorf, von Seeckt şi Groener să se compromită în faţa partidelor şi a brigăzilor de dreapta. — generalul von Schleicher, ministru al Reichswehrului, este gata să-şi manifesteze cu fast reputaţia de ,«om politic în uniformă", reeditând cariera unui Prim. Narvaez sau chiar Bonaparte- iar în vreme ce el negociază în taină cu Hitler, — von Papen oscilează între tactica lui Facta şi strategia lui Kerenski. Rezultatul, pe ziua de ieri, s’a produs în Germania inevitabila lovitură de Stat, slobozită de însăşi mâna octogenarului Hindenburg; moşneagul mareşal nu vrea să-şi rateze ieşirea din viaţă, nici să intre în agonie înainte de a pregăti cu mâinile lui bătătorite de saluturi la chipiu culcuşul restaurării monarhice sau al dictaturii premergătoare restaurării. Ultimii supravieţuitori ai democraţiei de la Weimar se ascund ca iepurii: cancelarul von Papen şi-a împlinit cu docilitate destinul. Ion Dimitrescu DERVIŞI AMERICANI Americanii au trenurile cele mai bune, hotelurile cele mai confortabile, casele cele mai înalte. Mai au şi alte bunătăţi, o monedă foarte consolidată, divorţul facil şi străzi minunat pavate. Dar le lipseşte fantezia. Fantezia care plăsmueşte operile lterare, creiazâ capol,operele plastice şi poiezia tomurilor. N’am auzit încă de un .JRege” american al Vieţilor, al sculpturei, al muzicei Această lipsă de imaginaţie la americani se manifestă in toate domeniile vieţei. Chiar spiritul lor practic e o arătare a acestei lipse. Geniul american nu a creiat încă o invenţie din acestea cari sunt o adevărată cucerire propulsivă a ştiinţei, bazată pe date matematice, pe principii de mecanică superioară sau pe profunde cercetări de laborator. Lamele de ras şi maşina de tăiat părul sunt foarte practice; tractorul e un aparat foarte uti, dar ele nu reprezintă concepţii cari să fie o revoluţionare a gândirii şi nici rezultatul acelor studii cari împodobesc spiritul uman. Lipsiţi de imaginaţie pe domeniile peste cari se aşterne gloria atâtor popoare, Americanii au rămas nişte copii amatori de burlesc. Sentimentele cele mai înduioşătoare im la ei o notă de grotesc. Un exemplu: La Washington da adunat câteva mii de invalizi de război, care cer o îmbunătăţire a situaţiei lor, zădărnici, deoarece Americanii cari plâng soarta înfometaţilor din Komciatkn şi a potopiţilor din Cochinchina, n’au nici o milă de naţionali lor. Exasperaţi de ferocitatea unui egoism rapace, ce au hotărât invalizii de la Washington? Vre-o mişcare insurecţională care să fie o protestare sângeroasă împotriva unei nedreptăţi? Nu. Cinci sute dintre ei au hotărât să facă, timp de 72 ore, înconjurul Capitoliului, al Capitoliului american de lângă Casa Albă, până ce vor cădea de istovi toţi sau numai cei mai slabi. La atâta se reduce imaginaţia protestară a unor liberi şi mândri cetăţeni americani. Această hotărâre a invalizilor de la Washington a provocat o vie senzaţie în toată America, de la peninsula Labrador până la locul Michigan. Sute de reporteri vor radiograma dansul nouilor dervişi şi cam toţi atâţia reprezentanţi ai caselor de cinematograf vor filma mersul cârjelor invalide. De bună seamă că acele cârje ce vor cădea lângă trupuri neînsufleţite vor fi ridicate cu pietate — numai cârjele, nu şi trupurile — şi duse la muzeul particular şi vreunui bancher din Wallstreet. Şi astfel se va sfârşi demonstraţia americană, spre râsul şi spre plânsul lumei întregi. Dar să nu generalizăm. Nu e vorba de toţi americanii şi de toată America. Printre dervişii de la Washington nu se află nici eroii mexicani, nici urmaşii conchistadorilor din Peru şi Brazila. Nu ştim de ce americanii sunt confundaţi toţi cu tankeii, cu tankeii cari nu sunt cei mai buni reprezentanţi ai Continentului nou. Gr. Moldovanu — Aoleu ! Urâtă stârpitură, d-le prim-ministru... — Lasă că o mai ingrășăm noi la calcule. — Știu, știu, dar.» numai să nu-și strice stomachul LUAŢI Nu putem cere partidelor să adauge preocupărilor de ordin pur electoral şi alte îngrijorări mult mai fireşti, mai importante decât complicatele socoteli in legătură cu aritmetica urnelor. Totul se învârte in jurul gravei probleme: dacă naţional-ţărăniştii au isbutit sau nu să obţină coeficientul ce legitimează prima, sau dacă improvizaţii matematicieni de o noapte au potrivit la Interne în aşa fel rezultatele, incât să aibă complicitatea cifrelor. Mărturisim că problema nu ne interesează, nu are pentru noi absolut nici o importanţă. Ceva mai mult: simţim o nestăpânită bucurie, asistând la disperata trudă a naţional-ţărăniştilor de a smulge cu orice preţ prima pe care o acordă legea electorală, prima, oropsită de dispreţul d-lui I. Mihalache. Pentru orgolioşii revoltaţi împotriva primei, goana după primă, spectacolul pe care îl dau azi are o deosebită importanţă. Când un deprins al belşugului işi pierde averea, nu stă prea mult la îndoială şi recurge făţiş la expediente, iar o popularitate irosită te constrânge să alergi după dispreţuita primă. Pentru noi, răstălmăcirile cifrelor, controversele matematicienilor electorali, n’au în acest moment absolut nici o valoare, căci momentul electoral trecut, realităţile ţării se desprind din nou, cu asprele lor contururi, din ceaţa confuziei lăţită asupra ţării de larma propagandei tuturor partidelor. Stă neclintită. In vastele ei proporţii, criza financiară, economia ţării simte tot mai dureros nein durata strângere a crizei, şi nici un partid nu se frământă pentru afirmarea unui program, pentru a înlătura o concepţie greşită, pentru a impune o soluţie, totul pare că nici nu există, electoratul confiscând atenţia tuturora. Cu prilejul acestei campanii electorale, mi-a fost dat să descoper şi altceva; aş spune mai grav chiar decât criza economică, decât desechilibrul financiar al Statului. Profesioniştii politicei străbat satele nu spre a lua temperatura morală a ţării, nu pentru a descifra taina gândurilor ce frământă mulţimea pe care vor să o reprezinte, ci spre a cuceri prin mice mijloc voturi; scadenţa urnelor, teama înfrângerii le scurtează timpul necesar unor preţioase observaţii. Stăpânit de spiritul gazetăresc, am cules prin ţinuturile bănăţene o serie de date menite să desmeticească politicianismul român. Fără nici un fel de exagerare, fără a deforma intra nimic o stare de spirit Îngrijorătoare, putem spune că moralmente clasa politică (adică totalitatea partidelor) este demisă din funcţia de conducere pe care o are. S’a înrădăcinat in mintea ţăranului credinţa incorectitudinii tuturor oamenilor politici. Nu a fost sat în care să nu întâlnesc aceiaşi convingere: „toţi domnii fură’’. Această convingere are nesdruncinata tărie a unei axiome; şi din ea decurge o totală neîncredere la clasa conducătoare, ceia ce deschide larg porţile une totale negări a oricării autorităţi. Putem spune că a fost risipit conţinutul moral al ideii de autoritate. Mai tare decât dorinţa unei eliberări de sub năbuşitoarea apăsare a crizei economice, cu multiplele ei aspecte, stă dorinţa sancţiunilor. Dacă „domnii fură”, pentru ce nu-i pedepsiţi ? Au adânc înfiptă credinţa că pentru „domni” nu există legi pedepsitoare, că sunt puşi la adăpost de orice risc penal. De unde porneşte această credinţă, care surpă ideia de autoritate? Rând pe rând, în colinda lor electorală, diverşii pretendenţi la graţiile alegătorilor, n’au socotit mai potrivit pentru cucerirea voadversarilor turilor, decât ocara politici, printr’o avalanşă de acuzaţii; fiecare n’a ostenit in utilizarea aceleiaşi afirmaţii: „a furat”. „Cum vreţi să votaţi pe X ? Dar nu ştiţi hoţiile pe care Ie-a săvârşit acest păcătos, şi acest tâlhar ?” Şi urmează pomelnicul afacerilor necinstite presupuse că au fost făcute de adversar. Abia a plecat primul din comună, şi cel terfelit urmează pe cel ce l-a Înfăţişat in culori atât de puţin măgulitoare. Aria acuzaţiilor reîncepe, mai înverşunată, buimăcind simplitatea onestă a bieţilor ţărani, cari nu ştiu ce să mai creadă de patima ţigănească a domnilor. Un ţăran îşi rezuma reflecţiile lui asupra partidelor astfel: „Apoi noi ce să mai credem, când domnii se înjură mai rău decât lăecii (lăeţii) ?”. Şi an de an, satele au fost năpădite de aceşti profesionişti ai spurcărilor reciproce, nimic mai firesc decât o surpare a încrederii în clasa conducătoare, un dispreţ pentru toate partidele, şi convingerea neclintită că „toţi domnii fură”. N’am întâlnit in nici un sat vreun ţăran cu gânduri zănatece, cu judecata năucă; acelaş robust bun simţ, aceeaşi judecată înţelegătoare, aceeaşi rezistenţă faţă de orice rătăcire; dar pe urma atâtor desperate asalturi date pentru cucerirea voturilor, in conştiinţa satelor a ancorat credinţa că „toţi domnii iură”. Mă întreb: pe ce se mai sprijină ideia de autoritate, şi care mai poate fi forţa morală a clasei politice conducătoare ? Comuniştii n’au nevoe să facă nici o sforţare spre a surpa ordinea socială; această funcţie devastatoare o exercită cu o idioată frenezie toate partidele politice, inundând satele cu lăturile aşa ziselor polemici dintre partide. Cum mai vor să conducă aceşti oameni politici, cari s’au denunţat ţării ca „hoţi ?”. Cura mai pot exercita funcţiile de autoritate, când au frânt încrederea ţării în desinteresarea lor ? Democraţia, şcoala politică a poporului ? Oribilă şcoală, în care cursurile sunt ţinute de toţi derbedeii !... Priveam in ziua de 17 Iulie pe ţăranii bănăţeni Îmbrăcaţi ca în zi de sărbătoare, mergând la vot cu o nobilă seriozitate. N’am văzut un singur ţăran cu un ciomag, sau măcar cu un băţ in mână, — în liniştea plină de majestate a mersului lor, se profila nobleţă întregei noastre rase, ultragiată de moravurile haidamacilor electorali. Şi înfăţişând această axiomă a satelor: „toţi domnii fură”, — nu pot spune altceva partidelor Încleştate in cea mai trivială incăerare, decât: luaţi seama !... Pamfil Şeicaru Ungurii despre Recensamântu României Ultimul Buletin Statistic al Ungariei se ocupă în articolul de fond, despre rezultatele recensământului României din Decembrie 1930. Este un simptom care denunţă interesul suspect pe care-l poartă maghiarii acestei chestiuni. Ei sunt dispuşi să tragă toate CONCLUZIILE LOR, înainte de a le fi tras noi PE ALE NOASTRE. Pentru a judeca nuşi lucrurile într’o lumină obiectivă, reproducem textual articolul din buletinul statistic oficial maghiar. D. subsecretar al Sănătăţii, Colfor, va fi în măsură să răspundă acestor aserţiuni şi acestor interpretări favorabile tezei maghiare, în toamna acestui an, când vor fi publicate rezultatele definitive ale recensământului. Până atunci, insă lucrurile nu pot fi întârziate. Ungurii vor şti si întrebuinţeze ca arme eficace toate argnţile lor. Iată textul in cauză : Aşteptăm cu un interes explicabil rezultatele recensământului din România efectuat la 28 Decembrie 1930, deoarece în România mărită in urma tratatului de pace, dela război încoace nu s’a efectuat numărătoarea sistematică a populaţiei pe bază ştiinţifică, aşadar recensământul din 1930 este primul care ne dă o icoană reală a situaţiei României Mari din punct de vedere al populaţiei. România a organizat un oficiu special pentru executarea recensământului al cărui director Dr. S. Manuilă, cu câteva săptămâni inainte a publicat date preaminare asupra capitolelor principale ale recensământului. Publicaţia dă numai numărul Caselor şi locuitorilor pe judeţe, plase şi oraşe. De astă dată nu publică alte amănunte. Sub formă de adaus însă dă datele asupra mişcării Din acestea rezultă că România Mare cu populaţia de peste 18 milioane ocupă între statele mijlocii un loc cât se poate de important. naturale a populaţiei pe anii 1921 şi 1930, dar numai pe ţară cu repartizarea populaţiei pe mediu rural şi urban. Rezultatele principale pe provincii sunt următoarele : Interesant este că România de acum, atât prin numărul locuitorilor cât şi prin suprafaţă se aseamănă foarte mult cu Ungaria Mare istorică. Suprafaţa Imperiului Ungă, după recensământul din 1910 era de 325 mii km. p. iar a României de azi este de 295 mii km. p. Numărul caselor în ambele ţări 3.500.000, numărul sufletelor faţă de cele 18 milioane ale României, Ungaria aveai 20.800.800, iar fără Croaţia şi Slavonia 18.200.000. România de azi se împarte exact în atâtea judeţe (71) câte judeţe a avut Ungaria mare (53-18). Pe noi natural în primul rând ne interesează datele referitoare la teritoriile desprinse de la Ungaria. De aceea dăm în tabloul de mai jos cel puţin numărul sufletelor pe judeţe ale acestor teritorii în ordinea în care suint publicate în statistica românească. fi.'ontinuure tu pag. t 213.795j rri Provincia -numărul caselor locuite Oltenia 318.100 Muntenia 751 376 Dobrogea 143.648 Moldova 505.009 Total Vechiul Regat 1.718.133 Basarabia 555 170 Bucovina176.220 Ardeal 047.342 Banatul 198.104 Crisana Maramureș 274.921 Teritoriul unguresc desprins 1.120.867 România Mare 3 570.399 Numărul sufletelor 1.516.472 4.026.005 811.332 2.413.123 8.766.932 2.865.506 845.903 3.217.149 942.082 1.387.675 5.546.896 18.025.237 JudețulNumărul sufletelor în 1830 Ardeal, Alba ■M: CT-; v f i -v- Scamatoria cifrelor Există un moment în carantina de opoziţie a partidelor politice. Când aritmetica electorală înfăţişează un aspect cu totul contrariu aceluia improvizat de ministerul de interne după ce urnele popularităţii subit câştigate de partidul de astădată devenit guvern, şi-au decretat suverana hotărâre. Cine nu-şi mai reaminteşte de patetica defilare a d-lui Ed. Mirto la tribuna Camerei sucombate, căutând să demonstreze necesitatea sistemului proporţionalităţii pure, şi apoi, prelunga şi apăsătoarea uitare când zorii venirii la guvern au început să se arate? Tot sbuciumul acestui teoretician al batracienilor din gârla Ialomiţei, este dovedit inutil şi periculos chiar, pentru eventualitatea unei pierderi a primei electorale, adevărat colac de salvare pentru naufragiul democraţiei ţărăniste. Nu ne vom strădui să catalogăm consecinţele ce ar fi urmat pentru dezolanta eşecului în alegerile generale. Este suficient numai să reamintim, că ne aflăm în cea de a patra zi de prohodire a succesului electoral al guvernului şi încă nu cunoaştem exact procentajul pe ţară al voturilor obţinute de listele naţional-ţărăniste. O tăcere de moarte, sechestrează această enigmă în cartoanele unor dosare trecute din mâna comisiei electorale sub cheia ministrului de justiţie pentru a fi într-o garanţie mai sigură. De ce atâta ezitare în pronunţarea unor rezultate pe care toată lumea le bănueşte sau le cunoaşte chiar, iarguvernul le ţine sub chee şi le amână oficializarea ? Există undeva un gol care trebueşte umplut ? Să vedem care. La o populaţie de 18 milioane de locuitori , există o massă electorală de 2.980.000, din care guvernul a obţinut 1203.475 voturi, cu alte cuvinte, un procent de 40,38. Pentru, jongleria sofistică a acestor antreprenori ai popularităţii, şi până mai erichtiaţi de sistemul popularităţii pure, anemica fracţiune de 0,38 la sută reprezintă paiul purtat de fluctuaţia valului electoral de care se agaţă desperată nava guvernului, pe bordul căreia s’a îmbarcat şi reprezentantul proectului susţinut cu patosul broscăresc al d-lui Ed. Mirto. Până mai eri. .aderenţi ai proporţionalităţii pure, repartizată fiecăruia după meritele electorale statornicite de soborul democraţiei integrale , iar astăzi, beneficiarii unei fracţiuni insignifiante susceptibile să le aducă în plus aproximativ 193 de deputaţi. Unde este popularitatea, unde este voinţa majorităţii de care d. Ed. Mirto făcea atâta risipă retorică, svârlind cu o parodie de demnitate prima electorală, cerşită astăzi ca şi o pomană ? Iată, edificat în toată splendoarea lui paradoxul acestei democraţii integrale: un procent de corespunde la un total 0,38 care corespunde la un de 12.000 de voturi aduce guvernului un plus de 193 de locuri în parlament. Din orice parte am privi această dezolantă căpătuială, concluzia este aceiaşi : minoritatea este aceia care conduce efectiv democraţiile, fie minoritatea voturilor decisive, fie aceia a cornducătorilor şi niciodată majoritatea făcută numai să amăgească delirul politicianist al partidului de la guvern. Evident, o aplicare integrală a sistemului proporţionalităţii pure, ar duce nestânjenit la fragmentarea nelimitată a massei electorale, majoritatea parlamentară a guvernului în astfel de împrejurări fiind greu de obţinut şi întotdeauna problematică--Mai rămâne, celălalt aspect, al ideologilor democraţiei absolute de eri, cari, lăsaţi la capriciul a nu mai mult de 12 mii de voturi nu fac gestul eroic şi consecvent al renunţării, ci îşi arogă ei înşişi dreptul de beneficiari ai pomenei refuzate până ori cu lux de argumentaţie teoretică şi cu fard de cocotă bulevardieră. Ce încredere poate avea lumea în această carte de recomandare prin care guvernul va păşi în parlament? Nicolae Roşu SA FIM EROI! Formula eroismului în materie de guvernământ e la modă. Cică avem nevoie de un guvern eroic şi de soluţii eroice. Nu numai noi. De pretutindeni fie din cuprinsul bătrânei Europe, fie de dincolo de Ocean, unde criza sgâlţăie şi frământă mai rău decât dincoace, pe locuitorii celor două Americi, obicinuiţi ,cu seculară bună stare, de pretutindeni se înalţă aceeaşi lozincă: să fim eroi, altfel tot scăpăm de criză. Dezideratul acesta dovedeşte că,, în general, oamenii au o părere foarte proastă despre cea mai nobilă înălţare, de care e capabil omul, adică de eroism. Unii o apreci azi chiar ...electoraliceşte. Nu spuneam deunăzi un politician autohton că nu mai ştim ce viitor guvern nu va putea lua măsuri eroice, fiindcă... n’a obţinut suficiente voturi în alegeri?. Char şi măsurile acestea eroice, sunt, în fond, de un eroism ce totul original. Una din ele, de pildă, concedierea a cincizeci de mii de funcţionari. Erou va fi guvernul care va purcede la o asemenea măsură desnădăjduită sau eroi vor fi cei cincizeci de mii de slujbaşi, rămaşi,cu familiile lor, la' drumuril cei cincizeci de mii, cărora li se va cere, fără îndoială să rabde, fără să crâcnească, şi cari, probabil vor răbda? Sau ,,măsura eroică” a activării încasării impozitelor dovedeşte eroismul ministrului, care o ia, sau al funcţionarului, căruia i se cere să se pună la curent cu globalul pe şease luni în urmă, în cursul cărora nu şi-a încasat leafa, — şi o face? Chiar şi a nu plăti cuponul sau a dărâma stabilizarea, nu sunt nici un ţel de eroi bine fiindcă se exercită pe spinarea altora. Eroii adevăraţi sunt eroi pe pielea lor. Aceasta, credem, nu o poate contesta nimeni. Eroii te naşti, după cum se poate întâmpla, aşa cum se şi întâmplă in majoritatea cazurilor, să te naşti meschin şi egoist. De aceea e preferabil de lăsăm mai moale cu eroismul. Nouă fie trebuesc soluţii, care să poată fi aplicate de oameni normali. Fiindcă altfel, înainte de a căuta soluţiile, ar trebui să recrutăm eroii. Operaţia e cam delicată şi cu slabe şanse de succes. : Cât despre eroismul celor cărora soluţiile urmează a U se aplica, nu trebue să avem nici un fel de îndoială. S’au dovedit, toţi animale excelente de experienţă, cu capacitatea de rezistenţă desvoltată la maximum imaginabil. Şi nu U s’a sprus niciodată eroi. Cel mult, proşti ori tembeli. Victor Rodan