Curentul, iulie 1932 (Anul 5, nr. 1586-1615)

1932-07-22 / nr. 1607

ANISL VUIjo. 1607 sPAGINI3 I . ■ v Vineri 22 iun­ie 1932 LEI Director fftifiL $£IOAHU rbaactia si administrația Strada Sărindar No» 4 Cabinetul directorului 3—7730 Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3- 6489; Adiţia 3—7528 ABONA MINTE: lei 700 pe an; 350 pe 3 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şl Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la leil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Kerenski, Facta, von Papen... Sunt trei exemplare diferite ale umui tip politic îndelung celebrat şi precis conturat în perioada ur­mătoare marelui război: tipul fal­sului ,,om de Stat", înzestrat cu ambiţiunea necesară pentru a esca­lada toate obstacolele până la cul­mea puterii şi cu suficientă miopie spre a face acolo jocul revoluţiu­­nii. Trei modele variate ale unei speţe identice ; diferenţa dintre ele se defineşte prin rezultatele finale ale unei lipse de instinct politic deopotrivă capabilă să mâne la re­naşteri sau la,catastrofe naţionale. Primul. — faimosul Kerenski, ~ este prototipul iscusitului catastro­fal şi al isteţului bancrutar , dema­gogul care, pentru a-şi satisface ambiţiunile şi pentru a-şi exploata verbozitatea, nu a ezitat să alcoo­lizeze mulţimile placide ale Rusiei imperiale cu cele mai primejdioase promisiuni, convins că va isbuti să capteze la momentul critic puhoaiele copleşitoare ale revoluţiunii- Gloa­tele trezite sau înfierbântat de fă­găduielile şi de discursurile inspi­ratului tribun. — congestionându-se chiar atât de prompt şi de vijelios, încât în clipa potrivită ucenicul vră­jitor s'a pomenit basculat,peste bord şi asvârlit pe fereastră toc­mai de elevii cărora le pregătise atât de conştiincios aşternutul. Exi­lat din patria pe care o prostituase şi o călăuzise la explozia bolşevică, deşteptul de Kerenski s’a văzut în urmă boicotat şi dispreţuit de toţi compatrioţii pe cari îi osândise la ruină şi la expatriere : astăzi încă, orice declaraţiune a lui este pretu­­ttindenii întâmpinată cu desgustul cuvenit marilor impostori, destul de deştepţi pentru a se îneca în pro­pria lor deşteptăciune. Al doilea fenomen al speţei co­­mentate de noi aci. — amărâtul de Facta. — ar trebui postum răsplătit cu statui şi cu psalmi pentru fe­cunda neghiobie cu care a deschis pârtie regeneratoarei revoluţiuni a fascismului mussolinian- Este un me­rit pe care l-ar avea de împărţit cu predecesorul său Bonomi, alt paralitic intimidat de ameninţările comuniştilor, dar şi acela cu demne titluri la recunoştinţa naţiunii ita­liene purificate de torentul cămă­şilor negre. Merite involuntare, ne­greşit, dar incontestabile pentru toţi cei pasionaţi să descifreze re­­acţiunile efectelor asupra cauzelor, definind adevăratele obârşii ale e­­­venimentelor epocale- Fără umilirile impuse cadrelor militare ale Italie, de şovăelnicul Bonomi, fără lamen­tabilele ezitări ale nevolnicului Facta, marşul asupra Romei nu ar fi despicat triumfala cale a fascis­mului restaurator. Cancelarul von Papen, — prin graţia hazardului promovat la con­ducerea Reichului republican, —­­vine în sfârşit să complecteze gale­ria kerenskismului politic, prin do­cilitatea cu care sapă astăzi în Ger­mania şanţul de scurgere a brigă­zilor hi­tie­riste- Îmbulzit de aver­­tismente şi asediat de cele­­ mai complecte presimţiri, confidentul preşedintelui Ilinden­burg a conti­nuat totuşi să dejuneze în tovărăşia generalului von Schleicher, actualul ministru al Reichswehrului. Cine este acest providenţial von Schlei­cher, ştiu astăzi până şi copiii : un fost căpitan al faimosului Regi­ment 3 de gardă, în care a slujit odinioară şi actualul şef al armatei germane, generalul von Hammer­­­stein şi Hindenburg tatăl şi Hinden­­burg fiul. Ataşat pe lângă statul major al generalului Groener, von Schleicher este acela care la 9 Decembrie 1918 impunea guvernu­lui socialist al Reichului poruncile ameninţătoare ale armatei: el or­ganizează în acel moment forma­ţiunile voluntare, el înăbuşă mai târziu împreună cu von Seeckt fai­mosul ,,putsch" al lui von Kapp şi von Lüttwitz. In fruntea unei cam­­panii sumar şi brutal conduse, von Schleicher reprimă şi răstoarnă gu­­vernul social-comunist instalat în Saxa. Avansat general, în sfârşit, în­fiinţează în Martie 1929 acel ,,Mi­­nisterarmt’’ în care generalul Groe­ner avea să-l instaleze tot pe el ca şef , un fel de sub-secretariat de Stat al Reichswehrului, indepen­­dent şi de guvern şi de parlament. Din prima zi, suprimă vechea inter­­dicţiune opusă naţional-socialiştilor cari aspirau să slujească sub stin­dardele Reichswehrului­ Puţin mai târziu, în clipa când Groener disol­­ră detaşamentele hitleriste cu spe­ranţa unui sprijin din partea prote­jatului său von Schleicher, — a­­cesta convinge pe generalul von Hammerstein să ceară mareşalului Hindenburg dezarmarea voluntari­lor din ,,Reichsbanner’’ — şi brusc în momentul în care se simte de­plin stăpân pe situaţiune, obţine de la un tainic consiliu de război al Reichswehrului somaţiunea care constrânge pe ministrul Groener să demisioneze. Astăzi, — după ce a lăsat pe Lu­­dendorf, von Seeckt şi Groener să se compromită în faţa partidelor şi a brigăzilor de dreapta. — generalul von Schleicher, ministru al Reichs­wehrului, este gata să-şi manifes­teze cu fast reputaţia de ,«om poli­tic în uniformă", reeditând cariera unui Prim. Narvaez sau chiar Bo­naparte- iar în vreme ce el nego­ciază în taină cu Hitler, — von Pa­pen oscilează între tactica lui Facta şi strategia lui Kerenski. Rezultatul, pe ziua de ieri, s’a produs în Germania inevitabila lo­vitură de Stat, slobozită de însăşi mâna octogenarului Hindenburg; moşneagul mareşal nu vrea să-şi rateze ieşirea din viaţă, nici să in­tre în agonie înainte de a pregăti cu mâinile lui bătătorite de saluturi la chipiu culcuşul restaurării mo­narhice sau al dictaturii premergă­toare restaurării. Ultimii supravie­ţuitori ai democraţiei de la Weimar se ascund ca iepurii: cancelarul von Papen şi-a împlinit cu docilitate destinul. Ion Dimitrescu DERVIŞI AMERICANI Americanii au trenurile cele mai bune, hotelurile cele mai conforta­bile, casele cele mai înalte. Mai au şi alte bunătăţi, o monedă foarte con­solidată, divorţul facil şi străzi minu­­nat pavate. Dar le lipseşte fantezia. Fantezia care plăsmueşte operile l­­terare, creiazâ capo­l,operele plastice şi poiezia tomurilor. N’am auzit încă de un .JRege” american al Vieţilor, al sculpturei, al muzicei Această lipsă de imaginaţie la a­­mericani se manifestă in toate dome­niile vieţei. Chiar spiritul lor practic e o arătare a acestei lipse. Geniul a­­merican nu a creiat încă o invenţie din acestea cari sunt o adevărată cuce­rire propulsivă a ştiinţei, bazată pe date matematice, pe principii de me­canică superioară sau pe profunde cercetări de laborator. Lamele de ras şi maşina de tăiat părul sunt foarte practice; tractorul e un aparat foarte uti, dar ele nu reprezintă con­­cepţii cari să fie o revoluţionare a gândirii şi nici rezultatul acelor stu­­dii cari împodobesc spiritul uman. Lipsiţi de imaginaţie pe domeniile peste cari se aşterne gloria atâtor popoare, Americanii au rămas nişte copii amatori de burlesc. Sentimen­tele cele mai înduioşătoare im la ei o notă de grotesc. Un exemplu: La Washington da adunat câteva mii de invalizi de război, care cer o îmbunătăţire a situaţiei lor, zădărnici, de­oare­ce Americanii cari plâng so­­arta înfometaţilor din Komciatkn şi a potopiţilor din Cochinchina, n’au nici o milă de naţionali lor. Exaspe­­raţi de ferocitatea unui egoism rapa­ce, ce au hotărât invalizii de la Was­hington? Vre-o mişcare insurecţională care să fie o protestare sângeroasă împo­triva unei nedreptăţi? Nu. Cinci sute dintre ei au hotărât să facă, timp de 72 ore, înconjurul Capitoliu­­lui, al Capitoliului american de lân­gă Casa Albă, până ce vor cădea de istovi toţi sau numai cei mai slabi. La atâta se reduce imaginaţia protes­­tară a unor liberi şi mândri cetăţeni americani. Această hotărâre a invalizilor de la Washington a provocat o vie sen­­zaţie în toată America, de la penin­sula Labrador până la locul Michi­gan. Sute de reporteri vor radiogra­ma dansul nouilor dervişi şi cam toţi atâţia reprezentanţi ai caselor de ci­nematograf vor filma mersul cârjelor invalide. De bună seamă că acele cârje ce vor cădea lângă trupuri ne­însufleţite vor fi ridicate cu pietate — numai cârjele, nu şi trupurile — şi duse la muzeul particular şi vre­unui bancher din Wallstreet. Şi astfel se va sfârşi demonstraţia americană, spre râsul şi spre plânsul lumei întregi. Dar să nu generalizăm. Nu e vorba de toţi americanii şi de toată Ameri­­ca. Printre dervişii de la Washing­­ton nu se află nici eroii mexicani, nici urmaşii conchistadorilor din Pe­ru şi Brazila. Nu ştim de ce americanii sunt con­fundaţi toţi cu tankeii, cu tankeii cari nu sunt cei mai buni reprezen­tanţi ai Continentului nou. Gr. Moldovanu — Aoleu ! Urâtă stârpitură, d-le prim-ministru... — Lasă că o mai ingrășăm noi la calcule. — Știu, știu, dar.» numai să nu-și strice stomachul L­UAŢI Nu putem cere partidelor să a­­dauge preocupărilor de ordin pur electoral şi alte îngrijorări mult mai fireşti, mai importante decât complicatele socoteli in legătură cu aritmetica urnelor. Totul se învâr­te in jurul gravei probleme: dacă naţional-ţărăniştii au isbutit sau nu să obţină coeficientul ce legiti­mează prima,­­ sau dacă impro­vizaţii matematicieni de o noapte au potrivit la Interne în aşa fel rezul­tatele, incât să aibă complicitatea cifrelor. Mărturisim că problema nu ne interesează, nu are pentru noi ab­solut nici o importanţă. Ceva mai mult: simţim o nestăpânită bucu­­rie, asistând la disperata trudă a naţional-ţărăniştilor de a smulge cu orice preţ prima pe care o acordă legea electorală, prima,­­ oropsită de dispreţul d-lui I. Mihalache. Pentru orgolioşii revoltaţi împotri­va primei, goana după primă, spec­tacolul pe care îl dau azi are o de­osebită importanţă. Când un de­prins al belşugului işi pierde ave­rea, nu stă prea mult la îndoială şi recurge făţiş la expediente, iar o popularitate irosită te constrânge să alergi după dispreţuita primă. Pentru noi,­­ răstălmăcirile cifre­­lor, controversele matematicienilor electorali, n’au în acest moment absolut nici o valoare, căci momen­tul electoral trecut, realităţile ţării se desprind din nou, cu asprele lor contururi, din ceaţa confuziei lă­ţită asupra ţării de larma propa­gandei tuturor partidelor. Stă neclintită. In vastele ei pro­porţii, criza financiară, economia ţării simte tot mai dureros nein durata strângere a crizei,­­ şi nici un partid nu se frământă pentru afir­marea unui program, pentru a în­lătura o concepţie greşită, pentru a impune o soluţie, totul pare că nici nu există, electoratul confiscând a­­tenţia tuturora. Cu prilejul acestei campanii elec­torale, mi-a fost dat să descoper şi altceva; aş spune mai grav chiar decât criza economică, decât desechilibrul financiar al Statului. Profesioniştii politicei străbat sa­tele nu spre a lua temperatura mo­rală a ţării, nu pentru a descifra taina gândurilor ce frământă mul­ţimea pe care vor să o reprezinte,­­ ci spre a cuceri prin mice mijloc voturi; scadenţa urnelor, teama în­frângerii le scurtează timpul nece­sar unor preţioase observaţii. Stă­pânit de spiritul gazetăresc, am cu­les prin ţinuturile bănăţene o serie de date menite să desmeticească politicianismul român. Fără nici un fel de exagerare, fără a defor­ma intra nimic o stare de spirit În­grijorătoare, putem spune că mo­ralmente clasa politică (adică to­talitatea partidelor) este demisă din funcţia de conducere pe care o are. S’a înrădăcinat in mintea ţă­ranului credinţa incorectitudinii tu­turor oamenilor politici. Nu a fost sat în care să nu întâlnesc aceiaşi convingere: „toţi domnii fură’’. A­­ceastă convingere are nesdrunci­­nata tărie a unei axiome; şi din ea decurge o totală neîncredere la clasa conducătoare, ceia ce deschi­de larg porţile une totale negări a oricării autorităţi. Putem spune că a fost risipit conţinutul moral al ideii de autoritate. Mai tare decât dorinţa unei eliberări de sub năbu­­şitoarea apăsare a crizei economi­ce, cu multiplele ei aspecte, stă do­rinţa sancţiunilor. Dacă „domnii fură”, pentru ce nu-i pedepsiţi ? Au adânc înfiptă credinţa că pentru „domni” nu există legi pedepsi­toare, că sunt puşi la adăpost de orice risc penal. De unde porneşte această cre­dinţă, care surpă ideia de auto­ritate? Rând pe rând, în colinda lor electorală, diverşii pretendenţi la graţiile alegătorilor, n’au socotit mai potrivit pentru cucerirea vo­­adversarilor turilor, decât ocara politici, printr’o avalanşă de acu­zaţii; fiecare n’a ostenit in utiliza­rea aceleiaşi afirmaţii: „a furat”. „Cum vreţi să votaţi pe X ? Dar nu ştiţi hoţiile pe care Ie-a săvâr­şit acest păcătos, şi acest tâlhar ?” Şi urmează pomelnicul afacerilor necinstite presupuse că au fost fă­cute de adversar. Abia a plecat primul din comună, şi cel terfelit urmează pe cel ce l-a Înfăţişat in culori atât de puţin măgulitoare. Aria acuzaţiilor reîncepe, mai în­verşunată, buimăcind simplitatea onestă a bieţilor ţărani, cari nu ştiu ce să mai creadă de patima ţigănească a domnilor. Un ţăran îşi rezuma reflecţiile lui asupra parti­delor astfel: „Apoi noi ce să mai credem, când domnii se înjură mai rău decât lăecii (lăeţii) ?”­. Şi an de an, satele au fost năpădite de aceşti profesionişti ai spurcărilor reciproce, nimic mai firesc decât o surpare a încrederii în clasa con­ducătoare, un dispreţ pentru toate partidele, şi convingerea neclintită că „toţi domnii fură”. N’am întâlnit in nici un sat vreun ţăran cu gânduri zănatece, cu ju­decata năucă; acelaş robust bun simţ, aceeaşi judecată înţelegătoa­re, aceeaşi rezistenţă faţă de orice rătăcire; dar pe urma atâtor des­perate asalturi date pentru cuce­rirea voturilor, in conştiinţa satelor a ancorat credinţa că „toţi domnii iură”. Mă întreb: pe ce se mai spri­jină ideia de autoritate, şi care mai poate fi forţa morală a clasei politice conducătoare ? Comuniştii n’au nevoe să facă nici o sforţare spre a surpa ordinea socială; acea­stă funcţie devastatoare o exercită cu o idioată frenezie toate parti­dele politice, inundând satele cu lăturile aşa ziselor polemici dintre partide. Cum mai vor să conducă aceşti oameni politici, cari s’au denunţat ţării ca „hoţi ?”.­ Cura mai pot exercita funcţiile de auto­ritate, când au frânt încrederea ţării în desinteresarea lor ? Democraţia, şcoala politică a po­porului ? Oribilă şcoală,­­ în care cursurile sunt ţinute de toţi der­bedeii !... Priveam in ziua de 17 Iulie pe ţăranii bănăţeni Îmbrăcaţi ca în zi de sărbătoare, mergând la vot cu o nobilă seriozitate. N’am văzut un singur ţăran cu un ciomag, sau măcar cu un băţ in mână, — în liniştea plină de majestate a mer­­sului lor, se profila nobleţă întregei noastre rase, ultragiată de mo­ravurile haidamacilor electorali. Şi înfăţişând această axiomă a satelor: „toţi domnii fură”, — nu pot spune altceva partidelor Încleştate in cea mai trivială incăerare, decât: luaţi seama !... Pamfil Şeicaru Ungurii despre Recensamântu României Ultimul Buletin Statistic al Unga­­riei se ocupă­ în articolul de fond, despre rezultatele recensământului României din Decembrie 1930. Este un simptom care denunţă interesul suspect pe care-l poartă maghiarii acestei chestiuni. Ei sunt dispuşi să tragă toate CONCLUZIILE LOR, înainte de a le fi tras noi PE ALE NOASTRE. Pentru a judeca nuşi lucrurile într’o lumină obiectivă, re­­producem textual articolul din bule­­tinul statistic oficial maghiar. D. subsecretar al Sănătăţii, Col­­for, va fi în măsură să răspundă ace­­stor aserţiuni şi acestor interpretări favorabile tezei maghiare, în toamna acestui an, când vor fi publicate re­­zultatele definitive ale recensămân­tului. Până atunci, insă lucrurile nu pot fi întârziate. Ungurii vor şti si în­trebuinţeze ca arme eficace toate argnţile lor. Iată textul in cauză : Aşteptăm cu un interes explica­bil rezultatele recensământului din România efectuat la 28 Decembrie 1930, deoarece în România mărită in urma tratatului de pace, dela război încoace nu s’a efectuat nu­mărătoarea sistematică a populaţiei pe bază ştiinţifică, aşa­dar recen­sământul din 1930 este primul care ne dă o icoană reală a situaţiei Ro­mâniei Mari din punct de vedere al populaţiei. România a organizat un oficiu special pentru executarea recensă­mântului al cărui director Dr. S. Manuilă, cu câteva săptămâni inain­te a publicat date preaminare asu­pra capitolelor principale ale recen­sământului. Publicaţia dă numai numărul Ca­selor şi­ locuitorilor pe judeţe, plase şi oraşe. De astă dată nu publică alte amănunte. Sub formă de a­­daus însă dă datele asupra mişcării Din acestea rezultă că România Mare cu populaţia de peste 18 mi­lioane ocupă între statele mijlocii un loc cât se poate de important. naturale a populaţiei pe anii 1921 şi 1930, dar numai pe ţară cu repartizarea populaţiei pe mediu ru­ral şi urban. Rezultatele principale pe provin­cii sunt următoarele : Interesant este că România de a­­cum, atât prin numărul locuitori­lor cât şi prin suprafaţă se aseamă­nă foarte mult cu Ungaria Mare is­torică. Suprafaţa Imperiului Ungă, după recensământul din 1910 era de 325 mii km. p. iar a României de azi este de 295 mii km. p. Numărul caselor în ambele ţări 3.500.000, nu­­mărul sufletelor faţă de cele 18 mi­­lioane ale României, Ungaria aveai 20.800.800, iar fără Croaţia şi Sla­­vonia 18.200.000. România de azi se împarte exact în atâtea judeţe (71)­ câte judeţe a avut Ungaria mare (53-1­8). Pe noi natural în primul rând ne­ interesează datele referitoare la te­­­ritoriile desprinse de la Ungaria. De­ aceea dăm în tabloul de mai jos cel­ puţin numărul sufletelor pe judeţe ale acestor teritorii în ordinea în­ care suint publicate în statistica­ românească. fi.'ontinuure tu pag. t 213.795j rri Provincia -numărul ca­selor locuite Oltenia 318.100 Muntenia 751 376 Dobrogea 143.648 Moldova 505.009 Total Vechiul Regat 1.718.133 Basarabia 555 170 Bucovina­­176.220 Ardeal 047.342 Banatul 198.104 Crisana Maramureș 274.921 Teritoriul unguresc desprins 1.120.867 România Mare 3 570.399 Numărul sufletelor 1.516.472 4.026.005 811.332 2.413.123 8.766.932 2.865.506 845.903 3.217.149 942.082 1.387.675 5.546.896 18.025.237 Județul­­Numărul sufletelor în 1830 Ardeal, Alba ■M: CT-; v f i -v- Scamatoria cifrelor Există un moment în carantina de opoziţie a partidelor politice. Când aritmetica electorală înfăţi­şează un aspect cu totul contra­riu aceluia improvizat de ministe­rul de interne după ce urnele po­pularităţii subit câştigate de parti­dul de astădată devenit guvern, şi-au decretat suverana hotărâre. Cine nu-şi mai reaminteşte de pa­tetica defilare a d-lui Ed. Mirto la tribuna Camerei sucombate, căutând să demonstreze necesita­tea sistemului proporţionalităţii pure, şi apoi, prelunga şi apăsă­toarea uitare când zorii venirii la guvern au început să se arate? Tot sbuciumul acestui teoretician al batracienilor din gârla Ialomi­­ţei, este dovedit inutil şi pericu­los chiar, pentru eventualitatea unei pierderi a primei electorale, adevărat colac de salvare pentru naufragiul democraţiei ţărăniste. Nu ne vom strădui să catalogăm consecinţele ce ar fi urmat pen­tru dezolanta eşecului în alege­rile generale. Este suficient numai să reamintim, că ne aflăm în cea de a patra zi de prohodire a suc­cesului electoral al guvernului şi încă nu cunoaştem exact procen­tajul pe ţară al voturilor obţinute de listele naţional-ţărăniste. O tă­cere de moarte, sechestrează a­­ceastă enigmă în cartoanele unor dosare trecute din mâna comisiei electorale sub cheia ministrului de justiţie pentru a fi într-o garanţie mai sigură. De ce atâta ezitare în pronun­ţarea unor rezultate pe care toată lumea le bănueşte sau le cu­noaşte chiar, iar­­guvernul le ţine sub chee şi le amână oficializa­rea ? Există undeva un gol care trebueşte umplut ? Să vedem care. La o populaţie de 18 milioane de locuitori , există o massă­ elec­torală de 2.980.000, din care gu­vernul a obţinut 1­203.475 voturi, cu alte cuvinte, un procent de 40,38. Pentru, jongleria sofistică a acestor antreprenori ai populari­tăţii, şi până mai eri­chtiaţi de sistemul popularităţii pure, ane­mica fracţiune de 0,38 la sută re­prezintă paiul purtat de fluctuaţia valului electoral de care se agaţă desperată nava guvernului, pe bor­dul căreia s’a îmbarcat şi repre­zentantul proectului susţinut cu patosul broscăresc al d-lui Ed. Mirto. Până mai eri. .aderenţi ai proporţionalităţii pure, repartizată fiecăruia după meritele electorale statornicite de soborul democra­ţiei integrale , iar astăzi, benefi­ciarii unei fracţiuni insignifiante susceptibile să le aducă în plus aproximativ 193 de deputaţi. Unde este popularitatea, unde este voinţa majorităţii de care d. Ed. Mirto făcea atâta risipă retorică, svârlind cu o parodie de demni­tate prima electorală, cerşită as­tăzi ca şi o pomană ? Iată, edificat în toată splen­doarea lui paradoxul acestei de­mocraţii integrale: un procent de corespunde la un total 0,38 care corespunde la un de 12.000 de voturi aduce guver­nului un plus de 193 de locuri în parlament. Din orice parte am privi această dezolantă căpă­tuială, concluzia este aceiaşi : mi­noritatea este aceia care conduce efectiv democraţiile, fie minorita­tea voturilor decisive, fie aceia a cornducătorilor şi niciodată majo­ritatea făcută numai să amă­gească delirul politicianist al par­tidului de la guvern. Evident, o aplicare integrală a sistemului proporţionalităţii pure, ar duce nestânjenit la fragmenta­rea nelimitată a massei electo­rale, majoritatea parlamentară a guvernului în astfel de împreju­rări fiind greu de obţinut şi întot­deauna problematică--Mai rămâne, celălalt aspect, al ideologilor de­mocraţiei absolute de eri, cari, lăsaţi la capriciul a nu mai mult de 12 mii de voturi nu fac gestul eroic şi consecvent al renunţării, ci îşi arogă ei înşişi dreptul de beneficiari ai pomenei refuzate până ori cu lux de argumentaţie teoretică şi cu fard de cocotă bu­levardieră. Ce încredere poate avea lumea în această carte de recomandare prin care guvernul va păşi în parlament? Nicolae Roşu SA FIM EROI! Formula eroismului în materie de guvernământ e la modă. Cică avem nevoie de un guvern eroic şi de so­­­luţii eroice. Nu numai noi. De pretu­tindeni fie din cuprinsul bătrânei Eu­rope, fie de dincolo de Ocean, unde criza sgâlţăie şi frământă mai rău decât dincoace, pe locuitorii celor două Americi, obicinuiţi ,cu seculară bună stare, de pretutindeni se înalţă aceeaşi lozincă: să fim eroi, altfel tot scăpăm de criză. Dezideratul acesta dovedeşte că,, în general, oamenii au o părere foar­te proastă despre cea mai nobilă înălţare, de care e capabil omul, a­­di­că de eroism. Unii o apreci azi chiar ...electoraliceşte. Nu spuneam deunăzi un politician autohton că nu mai ştim ce viitor guvern nu va pu­­tea lua măsuri eroice, fiindcă... n’a obţinut suficiente voturi în alegeri?. Char şi măsurile acestea eroice, sunt, în fond, de un eroism c­e totul original. Una din ele, de pildă, concedierea a cincizeci de mii de funcţionari. E­­rou va fi guvernul­ care va purcede la o asemenea măsură desnădăjduită sau eroi vor fi cei cincizeci de mii de slujbaşi, rămaşi,cu familiile lor, la' drumuril cei cincizeci de mii, cărora li se va cere, fără îndoială să rabde,­ fără să crâcnească, şi cari, probabil­ vor răbda? Sau ,,măsura eroică” a activării în­­casării impozitelor dovedeşte erois­mul ministrului, care o ia, sau al funcţionarului, căruia i se cere să se pună la curent cu globalul pe şease luni în urmă, în cursul cărora nu şi-a încasat leafa, — şi o face? Chiar şi a nu plăti cuponul sau a dărâma stabilizarea, nu sunt nici un­ ţel de eroi bi­ne fiindcă se exercită pe spinarea altora. Eroii adevăraţi sunt eroi pe pielea lor. Aceasta, credem, nu o poate contesta nimeni. Eroii te naşti,­­ după cum se poate întâmpla, aşa cum se şi întâmplă in majoritatea cazurilor, să te naşti meschin şi e­­goist. De aceea e preferabil de lăsăm mai moale cu eroismul. Nouă fie tre­­­bu­esc soluţii, care să poată fi apli­­cate de oameni normali. Fiindcă alt­­fel, înainte de a căuta soluţiile, ar tre­bui să recrutăm eroii. Operaţia e cam delicată şi cu slabe şanse de succes. :­ Cât despre eroismul celor cărora soluţiile urmează a U se aplica, nu trebue să avem nici un fel de îndo­ială. S’au dovedit, toţi­ animale ex­celente de experienţă, cu capacitatea de rezistenţă desvoltată la maximum imaginabil. Şi nu U s’a sprus niciodată eroi. Cel mult, proşti ori tembeli. Victor Rodan

Next