Curentul, ianuarie 1933 (Anul 6, nr. 1775-1795)

1933-01-14 / nr. 1778

ANUL VI No. 177S PAGINI3LEI Director: ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA , Strada Sărindar No. 4 Laometru onectorimu 3—7730 Telefon: secretariatul şi provincia 3—1229 Redacţia 3_ 643a, Adiţia ABONAMENTE! Cel 700 pe an; 350 pe 5 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administrații Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 0 luni; 600 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Taxa poștală plătită In num­erar cont ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/020. f. .. Economişti şi economii Guvernul, acesta sau altul de aceeaşi culoare, va fi mereu în căutarea formulei noilor economii budgetare. Economii ! E o vorbă simpatică: complect roş, galben şi albastru. Numai că de acord a­­supra lor, nimeni nu vrea să fie subiectul reducerilor şi suprimări­lor. Nici guvernul nu cutează a le începe, le ştie imposibile. Orice ministru democrat care purcede la economii își taie creanga de sub picioare. Vorba lui Bainville : a le promite este a face demagogie. Consecințele ar fi dezastroase pentru oamenii al căror destin e legat de o clientelă electorală, să­tulă de promisiuni neţinute. Com­presiunile bugetare efectuate până acum au făcut să scadă bara del­tei noastre economice în mod sim­ţitor. Curând de tot nici un fel de valori nu vor mai putea pluti pe smârcul fiduciar al unui buget strangulat la isvoarele lui, şi astu­pat în ramificaţiile lui fireşti. Fiindcă ne aflăm aici,­­ guvernul îşi dă seama că politica internă nu mai oferă posibilitatea succeselor facile. In ce priveşte relaţiunile profitabile cu străinătatea, este e­­vident că noile economii vor con­sacra România printre clienţii să­raci, şi deci neinteresanţi. Guver­nul ştie că şi în acest domeniu nu va recolta multe aplauze. Soluţia rămâne una şi neschim­bată, soluţia cea veche, soluţia tu­turor partidelor, cea care prinde mai bine, o calculată retragere sub presiunea unor încurcături de­sigur mai întinse şi mai compli­cate,­intre Banca Naţională care spune „non possumus” şi între Ge­neva care se lasă rugată şi curtată prea mult de d. I. Lugoşianu. Nu vom învinui pe nimeni de perspectivele ce se creiază astfel ţării, mai ales că procedeele sunt vetuste, provenind din şantierele tuturor partidelor ce s’au succe­dat pe la conducere în anii de după răsboiu. Observăm însă că nişte astfel de retrageri, nişte demisii în conditiunile date, au nu ştiu ce parfum autochton de iresponsabi­litate, în sensul că grijile mari ale neamului neputând fi uşurate, în prezent, sunt transmise viitorului fără nici o descărcare. „Altuia mai nobil locul tău îl lasă”, cum spune poetul. Păcat că suntem atât de aproa­pe de luna în care acest brav par­tid naţional-ţărănesc îşi „asuma răspunderea” cu o adevărată fi­­gură de salvator naţional, după dezastrele, molimile şi inundaţiile pe care le adusese, desigur!, d. Iorga, el personal, ca să se răs­­bune pe acest popor !... Şi încă a­­tunci, guvernul acela s’a retras in faţa zâmbrelor comuniste şi anar­histe ale unui agitator rămas tară sancţiune ; s’a demis din motive de desagregare congenitală acel guvern care ar fi trebuit să reali­zeze o dictatură naţională civilă, o dictatură parlamentară, dacă se poate închipui, cu înţărcarea defi­nitivă a ghidănacilor gheşeftari, şi a porumbeilor voiajori în străi­nătate, pe socoteala statului de­mocrat. Guvernul technicienilor, aşa c­um a fost constituit, a însemnat o aberaţie politică. Deslegaţi de prezent printr’o legiuire de mare viitor, Conversiunea, technicienii au trecut mâna după chinurile cunoscute, acestui partid care a guvernat până astăzi. Aşa e de­­când lumea: un copil rezistă cri­zelor şi operaţiilor, iar un uriaş moare dintr’o zgaibă !... E lămu­rit, pentru orice bine gânditor, ce a însemnat rituala demisie încer­cată acum câteva zile, întocmai ce spuneam acum câteva zile: în politică e ca la patinaj: primul lucru care trebue învăţat este cum să cazi... . Vin la scadenţă şi unele gre­şeli de tact, şi unele acte de egoism sectar, care au macinat şi macină orice popularitate. S’a putut vedea şi judeca, fără părtinire, uşurinţa cu care guver­nul naţional-ţărănesc a tratat da­toriile statului faţă de funcţio­­narii neplătiţi timp de trei luni sub guvernul „technicieni­or" E clar că geniul economiştilor naţionali nu a dat roade îmbel­şugate. Economistul este o apa­riţie biologică relativ nouă, care înainte de războiu construia şa­rade inocente, iar astăzi a ridicat acele şarade la rang de doctrină şi s’a integrat în jungla ideolo­giilor democrate, unde e şef. Suntem de acord să recunoaş­tem acestor şarlatani universali calitatea de a fi luat în braţe un principiu, cel mai distrugător, cel mai naiv principiu al unei civili­zaţii: principiul progresului, care surpă soliditatea tuturor celorlal­te reguli de viaţă, întărite şi ve­rificate de o străveche experien­ţă. In numele Interesului public, societatea întreagă este suspen­dată de firul de ată al unor si­niştri panglicari fără altă cultură decât calamburul monstruos al economiei politice. Destul este să observăm des­pre economia politică că deşi foar­te înaintată, nu se ştie încă bine ce-i. Are principii, deci e o ştiinţă spun unii, îşi ruinează, rând pe rând, propriile ei legi şi idei ge­nerale, spun alţii, — este deci un studiu. In sfârşit, „principiul progre­sului împiedică Economia poli­tică de a fi o ştiinţă, spun cei mai înaintaţi, şi o condamnă să ră­mână un studiu. Se întâmplă însă că studiul faptelor duce la cons­tatarea contradicţiei lor catego­rice­ , şi la răsturnarea reciprocă a tuturor concluziilor , deci eco­nomia politică este în rezumat şi în realitate o glumă". Sub semnul acestei glume cri­minale, Rocambole economistul a adus la letargie şi la vrăjmăşie toate ţările democrate din Eu­ropa. Iar un guvern ca al d-lui Boncour, în Franţa, ca să dreagă ceea ce se mai poate drege a re­curs la ajutorul unui burghez din centru, la d. Chiron, care ca o manta de ploae, acoperă marfa socialistă, naufragiată într’un port. Rocambole, devenit tejghe­tar, simte nevoia să-și cumpere un intelectual! NI are. Acesta, dacă nu va dura o egalitate ab­solută, cum vrea socialistul, va realiza barem o egalitate în fata impozitului, şi va realiza econo­mii, fiindcă nu are ce pierde, nu trăeşte din popularitatea merce­­nară. Romulus Diana Sorcova fiscală O comisi­une de impuneri fiscale, a fost trimisă în corpore la Parchet. Pentru cercetări deocamdată, şi a­­poi, pentru un stadiu mai mult sau mai puţin îndelungat la... Văcăreşti. Bieţii oameni, reprezentând o institu­ţie, să-i zicem acestei cămătarii a statului supranumită administraţie fiscală, umblau in numele legii din casă în casă şi adunau gologani de buzunar. Sorcoveţii fiscali, nu se mulţumeau insă cu ce le pica In mâna din micele lor nereguli, ci stăteau la tocmeală, se luau la clonţ cu impoza­bilul şi nu plecau până când nu je­fuiau statul cu o impunere scăzută şi apoi pe contribuabilul năucit de pa­nica executării. Ne aflăm in perioada când hăita­­şii fiscului au pornit să sorcovească pe contribuabilii acestei urbe cu de­clararea impunerilor. Bun prilej de pertractări şi de bu­­zunăreală. Dar să părăsim drumul spinos al celor care azi sau mâine, prin de­laţiunea impozaţilor tot la Parchet vor ajunge şi să trecem la fapte. Per­ceptorul fiscal din circu mea, de o pildă, pândeşte comisiunea de impu­neri din colţul străzei. veae unde in­tră, şi când apreciază că lucrările de tăcmăneală in beneficiul statului s’au terminat, hop şi el. Intră prin sur­prindere şi vrea să se convingă dacă lucrurile au mers bine. Nu are încre­dere nici in comisiunea lui. Prin a­­c­easta, comisiunea de impuneri îşi ridică enorm prestanţa, şi in faţa ei însăşi şi a contribuabililor. In general însă, comisiunile percep impozite, exagerând in toate cazurile valoarea veniturilor sau a imobile­lor. Oricare cetăţean, din acest o­­raş sau din altul, are de murmurat o nemulţumire împotriva acestui pro­cedeu. Contribuabilul este din oficiu suspectat, considerat ca un minci­nos ce se sustrage dela impunerea e­­chitabilă a averei sale. Nu există nici un paralelism . intre cifra impu­nerilor şi aceia a veniturilor reale, domnia bunului plac al comisiunei de impuneri dictează biciul şi haraciul. Şi dacă­ contribuabilul este suspec­tat de lipsă de bună credinţă şi jăc­­mănit fără a i se aprecia capacita­tea de plată, cum poate reacţiona. Judecata? Cheltuială inutilă şi vreme pierdută zadarnic. Colacul de salvare il întinde tot comisiunea de impu­neri, tocmeala negustorească urmată de mituire. Iată cum, fiscul ajunge el însuşi să conrupă morala publică. Dar sâ nu generalizăm. Cazul comisiunei deferite parchetului, va mai aduce şi altele similare. Să mai aşteptăm puţin. .. Nicolae Roşu — Cât crezi că o să ție criza ?. —­ O lună cel puțin. O săptămână a ținut mimai până ce s’a declarati». Mereu nesocotirea ţării Suntem în a şasea zi „prelimi­nară” a crizei; abea astăzi, — Joi 12 Ianuarie 1933, — d. Iuliu Maniu îşi va prezenta Regelui demisia, dacă, între timp, nu se va răsgân­­di.„ Fiindcă avem toată gama po­sibilităţilor, cu aceşti neîntrecuţi mânuitori ai surprinderilor. S’au pierdut şase zile, au fost necesare, pentru ca d. Iuliu Maniu să se poată lămuri cu partidul, să disocieze elementele premergătoa­re diferendului, să analizeze conţi­nutul ideii de autoritate ministe­rială, şi să stabilească eliminarea acestui conţinut. Deci, surparea i- «leii de autoritate prin Ingăduirea nesocotirii făţişe a ordinei ierar­hice. O foarte palpitantă discuţie aca­demică, mai mult decât palpitan­tă, — o foarte lungă discuţie cu o bogată contribuţie de verificare a caracterelor democratice. După şase zile, s’a ajuns la un acord: şe­ful neînduplecat, fidel primei ati­tudini. — partidul înduplecat să rămână, căutând să rezolve ne­plăcerea iniţială ce a deslănţuit criza printr’un compromis. Puteau să ajungă la aceste concluzii din prima zi; doar îşi cunoşteau prea bine şeful, cu asprele lui intransi­gente, cu liniile politicei sale per­sonale, definitiv fixate, — cu eter­na-i neclintire de atitudine. Nu-şi puteau face vreo iluzie asupra po­sibilităţilor de modificare a omului neinduplecăriior de totdeauna. A­­tunci, — pentru ce au prelungit î­­nuilt,­­dar păgubitor/ criza preli­minară? Le aparţine, concepţia pe care o au despre „demnitate”: le aparţi­ne concepţia constituţionalismului, doctrina şi tot ce poftiţi. Timpul, insă, nu le aparţine. Timpul,­­ este al ţării, al greutăţilor obşteşti, ce se cer asistate de presupusele „minţi agere”, şi de vrednicile de­zinteresări ale celor ce au condu­cerea. Dacă d. luliu Maniu nu are su- Hcientă ascendentă asupra parti­dului, dacă national-tărăniștii so­cotesc schismatică intransigenta setului, — sunt raporturi de strictă intimitate, cari nu-și au rostul in­­tr’o desbatere, — Inutilă, dar cu suficientă publicitate. Nu ne inte­resează, nici această ciudăţenie politică, un partid care nu-şi ur­mează şeful, dar continuă să-l so­cotească şef. Pe noi ,ne interesea­ză numai risipa de timp, comisa pentru a satisface idioata gângă­veală a controverselor de club. Liberi sunt bravii democrat! să-şi refacă fizionomia politică, destul de mototoli­­ri, în urma păţaniei ul­time, să se acomodeze situaţiei, să se dea peste cap, să facă tum­be şi mătănii smerite. Dar nu sunt liberi să nesoco­tească ceia ce poate fi mai pre­ţios: TIMPUL. Avem senzaţia unui spirit de cafenea instaurat la conducerea ţării. Şi această nesocotire a in­tereselor obşteşti, am regăsit-o şi ,intr’o altă manifestare, — foarte suspectăm. Am căutat să urmăresc ceiace a apărut in presa străină, privitor la criză, şi nu mi-a fost greu să des­prind ceiace poartă urmele unei inspiraţii pornite de aici, de la noi. in presa franceză, au apărut in­formaţii şi reportaje pe ziua de 6 IANUARIE, primite deci la Paris pe ziua de 5, şi transmise din Bu­cureşti pe ziua de 4 (patru) Ianua­rie. Am răsfoit presa româneasca din zilele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi ? Ianua­rie, şi nu am regăsit nici o Infor­maţie privitoare la criză,­­ nimic care ar fi legitimat o cât de va­gă bănuială asupra diferendului de o atât de gravă proporţie. Nimeni nu ar putea contesta promptitudinea informativă a pre­sei noastre; nimeni nu ar putea nega reporterilor români Ingenio­zitatea, — o neîntrecută dibăcie în descoperirea tuturor mişcărilor de umbră ale politicei noastre. De altfel, — reporterii noştri au o rară pasiune a meseriei; au ce­va din fanatismul nestăpânit al vâ­nătorilor gata de a înfrunta visco­lul în pustietăţile vânjolite de vân­turi ale Bărăganului, pentru un vânat. Nici o taină, — oricât ar fi de lăcătuită, — nu poate rezista reporterilor, — acestor violatori ai tuturor tainelor, acestor satis­făcători ai tuturor curiozităţilor. Este oare de crezut că tocmai acest fapt politic să te fi scăpat? Răspuns firesc: le-a scăpat, cind ci nu s'a produs nici o indiscre­ţie, foarte drept; dar, atunci, s’au produs indiscreţii faţă de cores­­pondenţii ziarelor străine. Şi in­­discrete din belşug, pecetluite de o anumită tendinţă, vizibil făcuta pentru a crea o anumită atmos­feră, spre a se prezenta intr’un a­numit chip fizionomia politicei noastre interne. Cine a avut inte­res să desfigureze situaţia internă. — să etaleze un chip atât de co­pios indiscreţiile tendenţioase pre­­sei străine, care anunţa încă dela 6 ianuarie că d. Iuliu Maniu a În­ceput „lupta de demilitarizare a funcţiilor civile”? In această gra­­bă excepţională de a fi indiscret, se citeşte destul de limpede un in­teres PERSONAL, nesocotind bru­­tal Interesele ţării. Să se ştie pe tot mapamondul titanica luptă a spiritului democrat cu „nea Gavri­­lă” cazonul proţăpit intr’o funcţie civilă (adică loc rezervat pentru marea frescă a clubului­!*. Se reia povestea mai veche a ponegririi tării peste hotare, spre a se răspunde unor interese politi­ce de moment. Fireşte, — la noi, situatia se schimbă: national-ţă­răniştii se răsgândesc, după o ma­tură chibzuinţă de şase zile, — dar tot un guvern natonal-ţărănist (poate..), va avea de luptat cu at­mosfera de neîncredere pe care au alimentat-o (cu bună ştiinţă) In­discreţiile voite, şi exagerarea cal­culată a meschinelor interese po­litice de moment. Mereu, nesocotirea ţării. Mereu promovarea Interesului de partid, înaintea Intereselor tâ­rii, ispăşitoare de totdeauna a tu­turor fanteziilor ce fracturează ritmul normal al treburilor publi­ce. Şi mai stau, cu naivităţi de vie­tăţi patrupede, la poartă nouă, spre a se tot întreba de ce nu poa­te ieşi tara din impas!*. Cât timp va dura politica neghioabă a unei sistematice nesocotiri a tării, tot mai rău vom merge. Zilei de mâi­ne I se prepară binele sau răul pe care II va aduce, cu vrednicia noa­stră de azi. Pamfil Şeicaru incertitudine şi nebunie de ILARIU DOBRIDOR Friderich Nietzsche, sacerdotul dionisismului exuberant, începe sâ Inebunească din momentul in care recunoaşte că nu există nici un a­­devăr. Din această clipă, tragedia inteligenţei se deslănţue pe o linie­ de evoluţie cu puntele atât de ţic­nite că silesc distanţele să se îm­pleticească. D­in pâinjinişul lor toarse Nietzsche eşarfe de vis. De ce-i plăcu totuşi a se socoti el însuşi întâiul filosof tragic? Să-şi fi dat oare seama de mozaicul de stări suflete­­şti cari, desemnate din conflicte şi antinomii, produc tur­­mente asemenea acelei orgii a spe­culaţiei cur» ? S’au comentat atâta scrierile lui Nietzsche . Mă miră, insă, faptul că Svestul găndiilor e lipsit de un sistem de idei, dar ale cărui tomuri se continuă unul pe altul cu desă­vârşita identitate a unui patos în­făşurat in elanurile lirismului in­spirat. — nu s’a încercat a i se pre­ciza dominantul care orientează Întreaga lui cugetare. A scormoni după puncte de înrâurire între el ei Dostoiewsld ( de o pildă, descâl­­cirea enigmelor psihologice; splen­dorile morale aie crimei; Rascolni­­cof disecat pe un plan de dincolo de rău şi de bine) — cum face Leon Chestor in „La Philosophie de la Tragedie** _ O fi, nu zic, intere­sant, insă in nici un caz, esenţial. Sau a-i face loc — cum obişnuit__, în istoria cugetării alături de vi­­talişti ? Nietzsche vitalist? Foarte bine, nu aci insă stă specificitatea Iui Adâncându-se cu un efort la întemeierea acestei direcţii, el ocu­pă un simplu inel din seria destul de sonoră care, cu Driesch, Hart­mann, Guyau şi Bergson __ depă­şind pe alţii de o însemnătate mai mică _ şi prelungită până la Rein­­teen, Stern, Wolff, Carpof şi Gurvid­ umple veacul nostru cu foşnetele ar­monioase ale clocotirilor organice Şi nu e doal una. E adevărat, printre purtătorii spi­ritualităţii contemporane, un rang determinat il deţine Nietzsche. De la literatură şi până la politică, În­râurirea lui se preumblă tirani­zând mersul ideilor. Care este însă punctul viu in care trebuesc inoda­­ta firele de influenţă intre el si contemporani ? — este el adică Principiul formator sau numai con­secinţa veacului sin ? — iată prin­cipalul. De aceia, ce putem învăţa dela Nietzsche ? — Să urmărim. Să nu se uite că, mai înainte de toate, Nietzsche a fost un filolog. Va păstra deci obişnuinţa seman­tică de a sfărâma sensurile adao­­gate pentru a ajunge la Înţelesu­rile prime, de a-şi construi, adică, noţiuni himerice, după cum Berg­son sparge conceptul pentru a son­da la­ originalităţile lui dintâi. Ast­fel, desconturând „apolinicul**, Nietzsche eliberează, dintre margi­nile lui topite, vitetele muzicale in­­ve­erate. De aceia, cu o îndrăcită vervă critică, atacă estetismul so­cratic, dialectic, ponderat, calm şi renin. Semn al decadenţei şi epui­zării instinctului, Socrate, enigma­ticul personagiu al antichităţii, ti­pare în istoria elenismului pentru a pune conţinutului limite şi a substi­tui delirului visul, orgiei fantoma, forrratismul moral, astupă, prin ur­mare, svâcnirile vieţii care gâlgâe în sufletul dionisiac al elenului. Şi (Continuare în pag. 11-a) BOCETE $1 IERARHII Românul este o vietate predis­pusă să circule o întreagă iarnă fără pingele,­­ dar cu sufletul atât de patrician, încât aduce zilnic la masă pastramă sau la­­cherdă, codaş la fugă şi înot, dar imbatabil la rişcă şi biliard, el posedă uneori o ierarhie foarte specială a problemelor, a eveni­mentelor şi a principiilor. Nu-i place să vină experţii străini să-i citească în palmă şi în amigdale — dar tolerează flegmatic toate potlogăriile politicienilor cari-i devastează vistieria, adoră pa­tinajul şi bobsleighul, dar ar pre­fera să le practice într’o sală în­călzită cu calorifere şi decorată cu portocali înfloriţi. In cursul ultimei săptămâni în care d. Iuliu Maniu şi-a pierdut atât de brusc skiurile, iar d. Ion Mihala­­che ne-a făcut de râs pronumele şi ne-a dezorganizat tuturor pe­trecerile onomastice, — această torturantă sete de contradictiune și de incoherentâ s’a manifestat din plin în zonele lequtacităţii et­nice. Aoleo, — altă criză!.* Măiculită, ce osândă !... Ce s’a întâmplat?... S’a întâmplat că d. Iuliu Ma­niu, — domnul care nu admite să-i pună nimeni în tren valize peste geamantan, ~ se apucase să tachineze nişte subalterni, fo­­losindu-se pentru somaţiun­ de guşa d-lui Mihalache, special par­chetată pentru această operaţie. In vreme ce întreg partidul mar­tirizat de panica torpilării se nă­­pustea spre centurile de salvare, — şi în vreme ce şeful guvernu­lui fumega de constitutionalism in tovărăşia ficatului său şi a sa­movarului, ţara se pomenea su­bit trocnită de omăt, de beznă şi de zăpăceală. Contractaţi de ciu­dă, miniştrii au renunţat complect la confortabilele­ lor funcţiuni executive: funcţionarii, fireşte, au început să valseze prin birouri, şi după ei au prins să piece ca so­bia și contribuabilii. Nimeni nu-şi mai face experti­za buzunarelor, pentru a şi le goli de arginţi în chimirul fiscu­lui. Nici un dosar nu mai apucă re­­zolutiuni, pe mesele cernite ale dregătorilor. A cui e vina*... A guvernului*... Nu!!.* Doamne fereşte!*. A căzut singur de pe brancard, — dar din cauza unei sublime aspiraţiuni!.* A demisio­nat, — este drept, — dar cu cea mai nobilă şi mai farmaceutică sensibilitate constituţională ’• pen­tru binele nostru, aşa­dar, ar fi fost şeful guvernului atât de gâ­­dilicios. Din devotament social şi-a depus subit raniţa şi brete­lele. Foarte lăudabil, negreşit, din partea acestui remarcabil gentle­man, numai că, şi aşa de-ar fi şi chiar de n’ar fi ce-a fost, — adică dramă cu soldele ofiţereşti şi cu percheziţia geneveză, — tot nu ar fi cine ştie ce fericire pentru un stat să se trezească in­tegral anexat de un partid poli­tic. Or, — în această patrie a ar­bitrarului şi a abuzului, în care partidul liberal a huzurit la dis­­creţiune un întreg deceniu, — are astăzi poftă să confisce toate prerogativele executive şi parti­dul naţional-ţărănesc. Adică, mai precis, d. Iuliu Maniu, tempera­ment anexionist al cărui potenţial de ambiţiune nu se exprimă prin confiscări de ziare, ci prin con­fiscări (ceva mai suculente) de atribuţiuni. Le-a epuizat în pro­priul său partid: să fie sănătos. Le încearcă astăzi pe domeniile morale ale Coroanei, şi s’a lovit de drugul dezaprobării publice. Există o hierarhie a principiilor -- există o ordine de importanţă a problemelor, a instituţiunilor şi a funcţiunilor, nu po­t acord­a paralizia vremelnică a funcţiuni­lor ministeriale, atâta vreme cât nu ai deplorat anterior această in­tolerabilă şi extravagantă tenta­tivă de acaparare, de provocare şi de ofensă a unui partid împo­triva unui aşezământ identificat cu naţiunea. Şeful, — substitut al partidului, — se vrea Bonaparte (fără sprijinul partidului acestuia) in ţara în care partidul său sat vrea substitut al Statului Statul, p este El. Adică era să fie. Iată ceea ce trebue Întâi deplo­rat. Şi ceea ce defineşte răspun­derile paraliziei executive, eco­nomice şi fiscale. Ion Dimitrescu Profeţii care nu folosesc nimăni Publicarea documentelor secreţi de război, nu a slujit numai pentru a stabili răspunderile tăinuite al diferiţilor vinovaţi şi pentru a da­­ lumină Împrejurări necunoscute , marele public, iţele încurcate diplomaţie, felonii monstruoase uşurătatea cu care ocirmnuitorii di preajma anilor 1914—1919 a’au ju­cat cu destinele popoarelor și cu v­oile oamenilor. Dincolo de această valoare stri informativă, arhivele secrete a războiului ca și memoriile diferit lor comandanp, oameni politici diplomați. Își au o însemnătate­­ altă naturi. Dovedesc ci au exist întotdeauna oameni care eu știut întrevadă viitorul, opuntnduA a­tentelor de opinie publici, der vedesc mei ales că aceste glasuri ac­ejti oameni n'au folosit nicioda la nimic, n’au găfit ascultare, fost profeţi predicând in pustia. Răsturnările de regim, eu fe­­duit d­in Germania, Austria şi Rus desvăluiri de secrete care altfel au rămas pentru totdeauna ferecate şapte lacăte. Multe indiscreţii fost mai pe urmă regretate, fiind întrucâtva răspunderea regimei descăunate, se răspingea şi asul popoarelor. Dar regretele erau pr târzii. Mai interesante sunt Insemnăr care n'au fost destinate publici­i şi care a văzut tiparul numai îe voinţa basardului. Adevărul e ced, intact, nedesfigurat şi netrat figurat, aşa cum se aşează Int conştiinţă intimă. Iar pe această nie se află începutul memoriilor relui-duce Nicolae Mihailovici, a blicate de marea revistă sovieti Arhivele roşii, in Nr. 47 şi Istoric de valoare, marele duce N­colae Mihailovici, a fost amic al Frédéric Masson şi al lu Leon Ti­stoi. In sferele guvernamentale socotit „liberal’' şi pus la vid Ceiace n’a împiedicat bolşevi să-l execute in fortăreaţa Petru Pavel, in prima epocă a revoluţie Astăzi, ca un gest reparatoriu, viatele­­ publici însemnările război, de-o însemnătate consider­bilă, fiindcă dovedesc incă odată in jurul ţarului şi luat in famil lui s’au aflat oameni care au vis cu ochii liberi realitatea Au cond nat regimul şi sistemul, au profi prăbuşirea, dar n’au găsit nici o cultare. In rânduri severe, de-o impres­tantă luciditate, încă din Octo­brie 1915, marele duce Nicola M­i­hailovici, întrevedea desnodămân fatal pentru Rusia ţaristă şi pen toată camarila din jurul tronului. Prin rudenia atât de apropiata ţarul, prin legăturile cu înalt cercuri conducătoare, prin călită­ra de inspector al spitalelor l’au menţinut aproape tot timpul front şi ii îngăduiau să participe şedinţele cele mai secrete al sta lui.major, marele duce Ni colae I­hailovici a avut nu odată prilej să spună aceste opinii şi altfel de intr’un carnet intim. Totuşi n’a f ascultat. N'a isbutit să cutremure singură conştiinţă. Destinul famt. Romanovici era scris, cum scris şi destinul Rusiei. Profeţiile lui colae Mihailovici nu-i trebuiau mării, fiindcă nu erau pe gustul lor care aşteptau deslegarea evi­dentelor de la un miracol. Dar acestea, folosesc măcar tora ? Căci ciclurile istorice se­petă, aceleaşi cauze provoacă a­leaşi efecte, şi aceleaşi simpte anunţă aceleaşi desnodăminte. Şi profeţii, din ce în ce mai puţini mai laşi. Cezar Petresc

Next