Curentul, ianuarie 1933 (Anul 6, nr. 1775-1795)
1933-01-14 / nr. 1778
ANUL VI No. 177S PAGINI3LEI Director: ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA , Strada Sărindar No. 4 Laometru onectorimu 3—7730 Telefon: secretariatul şi provincia 3—1229 Redacţia 3_ 643a, Adiţia ABONAMENTE! Cel 700 pe an; 350 pe 5 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administrații Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 0 luni; 600 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Taxa poștală plătită In numerar cont ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/020. f. .. Economişti şi economii Guvernul, acesta sau altul de aceeaşi culoare, va fi mereu în căutarea formulei noilor economii budgetare. Economii ! E o vorbă simpatică: complect roş, galben şi albastru. Numai că de acord asupra lor, nimeni nu vrea să fie subiectul reducerilor şi suprimărilor. Nici guvernul nu cutează a le începe, le ştie imposibile. Orice ministru democrat care purcede la economii își taie creanga de sub picioare. Vorba lui Bainville : a le promite este a face demagogie. Consecințele ar fi dezastroase pentru oamenii al căror destin e legat de o clientelă electorală, sătulă de promisiuni neţinute. Compresiunile bugetare efectuate până acum au făcut să scadă bara deltei noastre economice în mod simţitor. Curând de tot nici un fel de valori nu vor mai putea pluti pe smârcul fiduciar al unui buget strangulat la isvoarele lui, şi astupat în ramificaţiile lui fireşti. Fiindcă ne aflăm aici, guvernul îşi dă seama că politica internă nu mai oferă posibilitatea succeselor facile. In ce priveşte relaţiunile profitabile cu străinătatea, este evident că noile economii vor consacra România printre clienţii săraci, şi deci neinteresanţi. Guvernul ştie că şi în acest domeniu nu va recolta multe aplauze. Soluţia rămâne una şi neschimbată, soluţia cea veche, soluţia tuturor partidelor, cea care prinde mai bine, o calculată retragere sub presiunea unor încurcături desigur mai întinse şi mai complicate,intre Banca Naţională care spune „non possumus” şi între Geneva care se lasă rugată şi curtată prea mult de d. I. Lugoşianu. Nu vom învinui pe nimeni de perspectivele ce se creiază astfel ţării, mai ales că procedeele sunt vetuste, provenind din şantierele tuturor partidelor ce s’au succedat pe la conducere în anii de după răsboiu. Observăm însă că nişte astfel de retrageri, nişte demisii în conditiunile date, au nu ştiu ce parfum autochton de iresponsabilitate, în sensul că grijile mari ale neamului neputând fi uşurate, în prezent, sunt transmise viitorului fără nici o descărcare. „Altuia mai nobil locul tău îl lasă”, cum spune poetul. Păcat că suntem atât de aproape de luna în care acest brav partid naţional-ţărănesc îşi „asuma răspunderea” cu o adevărată figură de salvator naţional, după dezastrele, molimile şi inundaţiile pe care le adusese, desigur!, d. Iorga, el personal, ca să se răsbune pe acest popor !... Şi încă atunci, guvernul acela s’a retras in faţa zâmbrelor comuniste şi anarhiste ale unui agitator rămas tară sancţiune ; s’a demis din motive de desagregare congenitală acel guvern care ar fi trebuit să realizeze o dictatură naţională civilă, o dictatură parlamentară, dacă se poate închipui, cu înţărcarea definitivă a ghidănacilor gheşeftari, şi a porumbeilor voiajori în străinătate, pe socoteala statului democrat. Guvernul technicienilor, aşa cum a fost constituit, a însemnat o aberaţie politică. Deslegaţi de prezent printr’o legiuire de mare viitor, Conversiunea, technicienii au trecut mâna după chinurile cunoscute, acestui partid care a guvernat până astăzi. Aşa e decând lumea: un copil rezistă crizelor şi operaţiilor, iar un uriaş moare dintr’o zgaibă !... E lămurit, pentru orice bine gânditor, ce a însemnat rituala demisie încercată acum câteva zile, întocmai ce spuneam acum câteva zile: în politică e ca la patinaj: primul lucru care trebue învăţat este cum să cazi... . Vin la scadenţă şi unele greşeli de tact, şi unele acte de egoism sectar, care au macinat şi macină orice popularitate. S’a putut vedea şi judeca, fără părtinire, uşurinţa cu care guvernul naţional-ţărănesc a tratat datoriile statului faţă de funcţionarii neplătiţi timp de trei luni sub guvernul „technicienior" E clar că geniul economiştilor naţionali nu a dat roade îmbelşugate. Economistul este o apariţie biologică relativ nouă, care înainte de războiu construia şarade inocente, iar astăzi a ridicat acele şarade la rang de doctrină şi s’a integrat în jungla ideologiilor democrate, unde e şef. Suntem de acord să recunoaştem acestor şarlatani universali calitatea de a fi luat în braţe un principiu, cel mai distrugător, cel mai naiv principiu al unei civilizaţii: principiul progresului, care surpă soliditatea tuturor celorlalte reguli de viaţă, întărite şi verificate de o străveche experienţă. In numele Interesului public, societatea întreagă este suspendată de firul de ată al unor siniştri panglicari fără altă cultură decât calamburul monstruos al economiei politice. Destul este să observăm despre economia politică că deşi foarte înaintată, nu se ştie încă bine ce-i. Are principii, deci e o ştiinţă spun unii, îşi ruinează, rând pe rând, propriile ei legi şi idei generale, spun alţii, — este deci un studiu. In sfârşit, „principiul progresului împiedică Economia politică de a fi o ştiinţă, spun cei mai înaintaţi, şi o condamnă să rămână un studiu. Se întâmplă însă că studiul faptelor duce la constatarea contradicţiei lor categorice , şi la răsturnarea reciprocă a tuturor concluziilor , deci economia politică este în rezumat şi în realitate o glumă". Sub semnul acestei glume criminale, Rocambole economistul a adus la letargie şi la vrăjmăşie toate ţările democrate din Europa. Iar un guvern ca al d-lui Boncour, în Franţa, ca să dreagă ceea ce se mai poate drege a recurs la ajutorul unui burghez din centru, la d. Chiron, care ca o manta de ploae, acoperă marfa socialistă, naufragiată într’un port. Rocambole, devenit tejghetar, simte nevoia să-și cumpere un intelectual! NI are. Acesta, dacă nu va dura o egalitate absolută, cum vrea socialistul, va realiza barem o egalitate în fata impozitului, şi va realiza economii, fiindcă nu are ce pierde, nu trăeşte din popularitatea mercenară. Romulus Diana Sorcova fiscală O comisiune de impuneri fiscale, a fost trimisă în corpore la Parchet. Pentru cercetări deocamdată, şi apoi, pentru un stadiu mai mult sau mai puţin îndelungat la... Văcăreşti. Bieţii oameni, reprezentând o instituţie, să-i zicem acestei cămătarii a statului supranumită administraţie fiscală, umblau in numele legii din casă în casă şi adunau gologani de buzunar. Sorcoveţii fiscali, nu se mulţumeau insă cu ce le pica In mâna din micele lor nereguli, ci stăteau la tocmeală, se luau la clonţ cu impozabilul şi nu plecau până când nu jefuiau statul cu o impunere scăzută şi apoi pe contribuabilul năucit de panica executării. Ne aflăm in perioada când hăitaşii fiscului au pornit să sorcovească pe contribuabilii acestei urbe cu declararea impunerilor. Bun prilej de pertractări şi de buzunăreală. Dar să părăsim drumul spinos al celor care azi sau mâine, prin delaţiunea impozaţilor tot la Parchet vor ajunge şi să trecem la fapte. Perceptorul fiscal din circu mea, de o pildă, pândeşte comisiunea de impuneri din colţul străzei. veae unde intră, şi când apreciază că lucrările de tăcmăneală in beneficiul statului s’au terminat, hop şi el. Intră prin surprindere şi vrea să se convingă dacă lucrurile au mers bine. Nu are încredere nici in comisiunea lui. Prin aceasta, comisiunea de impuneri îşi ridică enorm prestanţa, şi in faţa ei însăşi şi a contribuabililor. In general însă, comisiunile percep impozite, exagerând in toate cazurile valoarea veniturilor sau a imobilelor. Oricare cetăţean, din acest oraş sau din altul, are de murmurat o nemulţumire împotriva acestui procedeu. Contribuabilul este din oficiu suspectat, considerat ca un mincinos ce se sustrage dela impunerea echitabilă a averei sale. Nu există nici un paralelism . intre cifra impunerilor şi aceia a veniturilor reale, domnia bunului plac al comisiunei de impuneri dictează biciul şi haraciul. Şi dacă contribuabilul este suspectat de lipsă de bună credinţă şi jăcmănit fără a i se aprecia capacitatea de plată, cum poate reacţiona. Judecata? Cheltuială inutilă şi vreme pierdută zadarnic. Colacul de salvare il întinde tot comisiunea de impuneri, tocmeala negustorească urmată de mituire. Iată cum, fiscul ajunge el însuşi să conrupă morala publică. Dar sâ nu generalizăm. Cazul comisiunei deferite parchetului, va mai aduce şi altele similare. Să mai aşteptăm puţin. .. Nicolae Roşu — Cât crezi că o să ție criza ?. — O lună cel puțin. O săptămână a ținut mimai până ce s’a declarati». Mereu nesocotirea ţării Suntem în a şasea zi „preliminară” a crizei; abea astăzi, — Joi 12 Ianuarie 1933, — d. Iuliu Maniu îşi va prezenta Regelui demisia, dacă, între timp, nu se va răsgândi.„ Fiindcă avem toată gama posibilităţilor, cu aceşti neîntrecuţi mânuitori ai surprinderilor. S’au pierdut şase zile, au fost necesare, pentru ca d. Iuliu Maniu să se poată lămuri cu partidul, să disocieze elementele premergătoare diferendului, să analizeze conţinutul ideii de autoritate ministerială, şi să stabilească eliminarea acestui conţinut. Deci, surparea i- «leii de autoritate prin Ingăduirea nesocotirii făţişe a ordinei ierarhice. O foarte palpitantă discuţie academică, mai mult decât palpitantă, — o foarte lungă discuţie cu o bogată contribuţie de verificare a caracterelor democratice. După şase zile, s’a ajuns la un acord: şeful neînduplecat, fidel primei atitudini. — partidul înduplecat să rămână, căutând să rezolve neplăcerea iniţială ce a deslănţuit criza printr’un compromis. Puteau să ajungă la aceste concluzii din prima zi; doar îşi cunoşteau prea bine şeful, cu asprele lui intransigente, cu liniile politicei sale personale, definitiv fixate, — cu eterna-i neclintire de atitudine. Nu-şi puteau face vreo iluzie asupra posibilităţilor de modificare a omului neinduplecăriior de totdeauna. Atunci, — pentru ce au prelungit înuilt,dar păgubitor/ criza preliminară? Le aparţine, concepţia pe care o au despre „demnitate”: le aparţine concepţia constituţionalismului, doctrina şi tot ce poftiţi. Timpul, insă, nu le aparţine. Timpul, este al ţării, al greutăţilor obşteşti, ce se cer asistate de presupusele „minţi agere”, şi de vrednicile dezinteresări ale celor ce au conducerea. Dacă d. luliu Maniu nu are su- Hcientă ascendentă asupra partidului, dacă national-tărăniștii socotesc schismatică intransigenta setului, — sunt raporturi de strictă intimitate, cari nu-și au rostul intr’o desbatere, — Inutilă, dar cu suficientă publicitate. Nu ne interesează, nici această ciudăţenie politică, un partid care nu-şi urmează şeful, dar continuă să-l socotească şef. Pe noi ,ne interesează numai risipa de timp, comisa pentru a satisface idioata gângăveală a controverselor de club. Liberi sunt bravii democrat! să-şi refacă fizionomia politică, destul de mototoliri, în urma păţaniei ultime, să se acomodeze situaţiei, să se dea peste cap, să facă tumbe şi mătănii smerite. Dar nu sunt liberi să nesocotească ceia ce poate fi mai preţios: TIMPUL. Avem senzaţia unui spirit de cafenea instaurat la conducerea ţării. Şi această nesocotire a intereselor obşteşti, am regăsit-o şi ,intr’o altă manifestare, — foarte suspectăm. Am căutat să urmăresc ceiace a apărut in presa străină, privitor la criză, şi nu mi-a fost greu să desprind ceiace poartă urmele unei inspiraţii pornite de aici, de la noi. in presa franceză, au apărut informaţii şi reportaje pe ziua de 6 IANUARIE, primite deci la Paris pe ziua de 5, şi transmise din Bucureşti pe ziua de 4 (patru) Ianuarie. Am răsfoit presa româneasca din zilele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi ? Ianuarie, şi nu am regăsit nici o Informaţie privitoare la criză, nimic care ar fi legitimat o cât de vagă bănuială asupra diferendului de o atât de gravă proporţie. Nimeni nu ar putea contesta promptitudinea informativă a presei noastre; nimeni nu ar putea nega reporterilor români Ingeniozitatea, — o neîntrecută dibăcie în descoperirea tuturor mişcărilor de umbră ale politicei noastre. De altfel, — reporterii noştri au o rară pasiune a meseriei; au ceva din fanatismul nestăpânit al vânătorilor gata de a înfrunta viscolul în pustietăţile vânjolite de vânturi ale Bărăganului, pentru un vânat. Nici o taină, — oricât ar fi de lăcătuită, — nu poate rezista reporterilor, — acestor violatori ai tuturor tainelor, acestor satisfăcători ai tuturor curiozităţilor. Este oare de crezut că tocmai acest fapt politic să te fi scăpat? Răspuns firesc: le-a scăpat, cind ci nu s'a produs nici o indiscreţie, foarte drept; dar, atunci, s’au produs indiscreţii faţă de corespondenţii ziarelor străine. Şi indiscrete din belşug, pecetluite de o anumită tendinţă, vizibil făcuta pentru a crea o anumită atmosferă, spre a se prezenta intr’un anumit chip fizionomia politicei noastre interne. Cine a avut interes să desfigureze situaţia internă. — să etaleze un chip atât de copios indiscreţiile tendenţioase presei străine, care anunţa încă dela 6 ianuarie că d. Iuliu Maniu a Început „lupta de demilitarizare a funcţiilor civile”? In această grabă excepţională de a fi indiscret, se citeşte destul de limpede un interes PERSONAL, nesocotind brutal Interesele ţării. Să se ştie pe tot mapamondul titanica luptă a spiritului democrat cu „nea Gavrilă” cazonul proţăpit intr’o funcţie civilă (adică loc rezervat pentru marea frescă a clubului!*. Se reia povestea mai veche a ponegririi tării peste hotare, spre a se răspunde unor interese politice de moment. Fireşte, — la noi, situatia se schimbă: national-ţărăniştii se răsgândesc, după o matură chibzuinţă de şase zile, — dar tot un guvern natonal-ţărănist (poate..), va avea de luptat cu atmosfera de neîncredere pe care au alimentat-o (cu bună ştiinţă) Indiscreţiile voite, şi exagerarea calculată a meschinelor interese politice de moment. Mereu, nesocotirea ţării. Mereu promovarea Interesului de partid, înaintea Intereselor târii, ispăşitoare de totdeauna a tuturor fanteziilor ce fracturează ritmul normal al treburilor publice. Şi mai stau, cu naivităţi de vietăţi patrupede, la poartă nouă, spre a se tot întreba de ce nu poate ieşi tara din impas!*. Cât timp va dura politica neghioabă a unei sistematice nesocotiri a tării, tot mai rău vom merge. Zilei de mâine I se prepară binele sau răul pe care II va aduce, cu vrednicia noastră de azi. Pamfil Şeicaru incertitudine şi nebunie de ILARIU DOBRIDOR Friderich Nietzsche, sacerdotul dionisismului exuberant, începe sâ Inebunească din momentul in care recunoaşte că nu există nici un adevăr. Din această clipă, tragedia inteligenţei se deslănţue pe o linie de evoluţie cu puntele atât de ţicnite că silesc distanţele să se împleticească. Din pâinjinişul lor toarse Nietzsche eşarfe de vis. De ce-i plăcu totuşi a se socoti el însuşi întâiul filosof tragic? Să-şi fi dat oare seama de mozaicul de stări sufleteşti cari, desemnate din conflicte şi antinomii, produc turmente asemenea acelei orgii a speculaţiei cur» ? S’au comentat atâta scrierile lui Nietzsche . Mă miră, insă, faptul că Svestul găndiilor e lipsit de un sistem de idei, dar ale cărui tomuri se continuă unul pe altul cu desăvârşita identitate a unui patos înfăşurat in elanurile lirismului inspirat. — nu s’a încercat a i se preciza dominantul care orientează Întreaga lui cugetare. A scormoni după puncte de înrâurire între el ei Dostoiewsld ( de o pildă, descâlcirea enigmelor psihologice; splendorile morale aie crimei; Rascolnicof disecat pe un plan de dincolo de rău şi de bine) — cum face Leon Chestor in „La Philosophie de la Tragedie** _ O fi, nu zic, interesant, insă in nici un caz, esenţial. Sau a-i face loc — cum obişnuit__, în istoria cugetării alături de vitalişti ? Nietzsche vitalist? Foarte bine, nu aci insă stă specificitatea Iui Adâncându-se cu un efort la întemeierea acestei direcţii, el ocupă un simplu inel din seria destul de sonoră care, cu Driesch, Hartmann, Guyau şi Bergson __ depăşind pe alţii de o însemnătate mai mică _ şi prelungită până la Reinteen, Stern, Wolff, Carpof şi Gurvid umple veacul nostru cu foşnetele armonioase ale clocotirilor organice Şi nu e doal una. E adevărat, printre purtătorii spiritualităţii contemporane, un rang determinat il deţine Nietzsche. De la literatură şi până la politică, Înrâurirea lui se preumblă tiranizând mersul ideilor. Care este însă punctul viu in care trebuesc inodata firele de influenţă intre el si contemporani ? — este el adică Principiul formator sau numai consecinţa veacului sin ? — iată principalul. De aceia, ce putem învăţa dela Nietzsche ? — Să urmărim. Să nu se uite că, mai înainte de toate, Nietzsche a fost un filolog. Va păstra deci obişnuinţa semantică de a sfărâma sensurile adaogate pentru a ajunge la Înţelesurile prime, de a-şi construi, adică, noţiuni himerice, după cum Bergson sparge conceptul pentru a sonda la originalităţile lui dintâi. Astfel, desconturând „apolinicul**, Nietzsche eliberează, dintre marginile lui topite, vitetele muzicale inveerate. De aceia, cu o îndrăcită vervă critică, atacă estetismul socratic, dialectic, ponderat, calm şi renin. Semn al decadenţei şi epuizării instinctului, Socrate, enigmaticul personagiu al antichităţii, tipare în istoria elenismului pentru a pune conţinutului limite şi a substitui delirului visul, orgiei fantoma, forrratismul moral, astupă, prin urmare, svâcnirile vieţii care gâlgâe în sufletul dionisiac al elenului. Şi (Continuare în pag. 11-a) BOCETE $1 IERARHII Românul este o vietate predispusă să circule o întreagă iarnă fără pingele, dar cu sufletul atât de patrician, încât aduce zilnic la masă pastramă sau lacherdă, codaş la fugă şi înot, dar imbatabil la rişcă şi biliard, el posedă uneori o ierarhie foarte specială a problemelor, a evenimentelor şi a principiilor. Nu-i place să vină experţii străini să-i citească în palmă şi în amigdale — dar tolerează flegmatic toate potlogăriile politicienilor cari-i devastează vistieria, adoră patinajul şi bobsleighul, dar ar prefera să le practice într’o sală încălzită cu calorifere şi decorată cu portocali înfloriţi. In cursul ultimei săptămâni în care d. Iuliu Maniu şi-a pierdut atât de brusc skiurile, iar d. Ion Mihalache ne-a făcut de râs pronumele şi ne-a dezorganizat tuturor petrecerile onomastice, — această torturantă sete de contradictiune și de incoherentâ s’a manifestat din plin în zonele lequtacităţii etnice. Aoleo, — altă criză!.* Măiculită, ce osândă !... Ce s’a întâmplat?... S’a întâmplat că d. Iuliu Maniu, — domnul care nu admite să-i pună nimeni în tren valize peste geamantan, ~ se apucase să tachineze nişte subalterni, folosindu-se pentru somaţiun de guşa d-lui Mihalache, special parchetată pentru această operaţie. In vreme ce întreg partidul martirizat de panica torpilării se năpustea spre centurile de salvare, — şi în vreme ce şeful guvernului fumega de constitutionalism in tovărăşia ficatului său şi a samovarului, ţara se pomenea subit trocnită de omăt, de beznă şi de zăpăceală. Contractaţi de ciudă, miniştrii au renunţat complect la confortabilele lor funcţiuni executive: funcţionarii, fireşte, au început să valseze prin birouri, şi după ei au prins să piece ca sobia și contribuabilii. Nimeni nu-şi mai face expertiza buzunarelor, pentru a şi le goli de arginţi în chimirul fiscului. Nici un dosar nu mai apucă rezolutiuni, pe mesele cernite ale dregătorilor. A cui e vina*... A guvernului*... Nu!!.* Doamne fereşte!*. A căzut singur de pe brancard, — dar din cauza unei sublime aspiraţiuni!.* A demisionat, — este drept, — dar cu cea mai nobilă şi mai farmaceutică sensibilitate constituţională ’• pentru binele nostru, aşadar, ar fi fost şeful guvernului atât de gâdilicios. Din devotament social şi-a depus subit raniţa şi bretelele. Foarte lăudabil, negreşit, din partea acestui remarcabil gentleman, numai că, şi aşa de-ar fi şi chiar de n’ar fi ce-a fost, — adică dramă cu soldele ofiţereşti şi cu percheziţia geneveză, — tot nu ar fi cine ştie ce fericire pentru un stat să se trezească integral anexat de un partid politic. Or, — în această patrie a arbitrarului şi a abuzului, în care partidul liberal a huzurit la discreţiune un întreg deceniu, — are astăzi poftă să confisce toate prerogativele executive şi partidul naţional-ţărănesc. Adică, mai precis, d. Iuliu Maniu, temperament anexionist al cărui potenţial de ambiţiune nu se exprimă prin confiscări de ziare, ci prin confiscări (ceva mai suculente) de atribuţiuni. Le-a epuizat în propriul său partid: să fie sănătos. Le încearcă astăzi pe domeniile morale ale Coroanei, şi s’a lovit de drugul dezaprobării publice. Există o hierarhie a principiilor -- există o ordine de importanţă a problemelor, a instituţiunilor şi a funcţiunilor, nu pot acorda paralizia vremelnică a funcţiunilor ministeriale, atâta vreme cât nu ai deplorat anterior această intolerabilă şi extravagantă tentativă de acaparare, de provocare şi de ofensă a unui partid împotriva unui aşezământ identificat cu naţiunea. Şeful, — substitut al partidului, — se vrea Bonaparte (fără sprijinul partidului acestuia) in ţara în care partidul său sat vrea substitut al Statului Statul, p este El. Adică era să fie. Iată ceea ce trebue Întâi deplorat. Şi ceea ce defineşte răspunderile paraliziei executive, economice şi fiscale. Ion Dimitrescu Profeţii care nu folosesc nimăni Publicarea documentelor secreţi de război, nu a slujit numai pentru a stabili răspunderile tăinuite al diferiţilor vinovaţi şi pentru a da lumină Împrejurări necunoscute , marele public, iţele încurcate diplomaţie, felonii monstruoase uşurătatea cu care ocirmnuitorii di preajma anilor 1914—1919 a’au jucat cu destinele popoarelor și cu voile oamenilor. Dincolo de această valoare stri informativă, arhivele secrete a războiului ca și memoriile diferit lor comandanp, oameni politici diplomați. Își au o însemnătate altă naturi. Dovedesc ci au exist întotdeauna oameni care eu știut întrevadă viitorul, opuntnduA atentelor de opinie publici, der vedesc mei ales că aceste glasuri acejti oameni n'au folosit nicioda la nimic, n’au găfit ascultare, fost profeţi predicând in pustia. Răsturnările de regim, eu feduit din Germania, Austria şi Rus desvăluiri de secrete care altfel au rămas pentru totdeauna ferecate şapte lacăte. Multe indiscreţii fost mai pe urmă regretate, fiind întrucâtva răspunderea regimei descăunate, se răspingea şi asul popoarelor. Dar regretele erau pr târzii. Mai interesante sunt Insemnăr care n'au fost destinate publicii şi care a văzut tiparul numai îe voinţa basardului. Adevărul e ced, intact, nedesfigurat şi netrat figurat, aşa cum se aşează Int conştiinţă intimă. Iar pe această nie se află începutul memoriilor relui-duce Nicolae Mihailovici, a blicate de marea revistă sovieti Arhivele roşii, in Nr. 47 şi Istoric de valoare, marele duce Ncolae Mihailovici, a fost amic al Frédéric Masson şi al lu Leon Tistoi. In sferele guvernamentale socotit „liberal’' şi pus la vid Ceiace n’a împiedicat bolşevi să-l execute in fortăreaţa Petru Pavel, in prima epocă a revoluţie Astăzi, ca un gest reparatoriu, viatele publici însemnările război, de-o însemnătate considerbilă, fiindcă dovedesc incă odată in jurul ţarului şi luat in famil lui s’au aflat oameni care au vis cu ochii liberi realitatea Au cond nat regimul şi sistemul, au profi prăbuşirea, dar n’au găsit nici o cultare. In rânduri severe, de-o imprestantă luciditate, încă din Octobrie 1915, marele duce Nicola Mihailovici, întrevedea desnodămân fatal pentru Rusia ţaristă şi pen toată camarila din jurul tronului. Prin rudenia atât de apropiata ţarul, prin legăturile cu înalt cercuri conducătoare, prin călităra de inspector al spitalelor l’au menţinut aproape tot timpul front şi ii îngăduiau să participe şedinţele cele mai secrete al sta lui.major, marele duce Ni colae Ihailovici a avut nu odată prilej să spună aceste opinii şi altfel de intr’un carnet intim. Totuşi n’a f ascultat. N'a isbutit să cutremure singură conştiinţă. Destinul famt. Romanovici era scris, cum scris şi destinul Rusiei. Profeţiile lui colae Mihailovici nu-i trebuiau mării, fiindcă nu erau pe gustul lor care aşteptau deslegarea evidentelor de la un miracol. Dar acestea, folosesc măcar tora ? Căci ciclurile istorice sepetă, aceleaşi cauze provoacă aleaşi efecte, şi aceleaşi simpte anunţă aceleaşi desnodăminte. Şi profeţii, din ce în ce mai puţini mai laşi. Cezar Petresc