Curentul, iunie 1933 (Anul 6, nr. 1913-1942)
1933-06-01 / nr. 1913
KNUT* VI No. 1Q13s PAGINI 3 LEI. Arcadele morţii / In baltă, —« vrem să spunem mn lacul Leman, — s’au înecat premeditările inconştienţilor cari îşi dăduseră consimţământul la această adevărată crimă împotriva ţării, care ar fi fost construirea la Ţigănaşi a unui pod peste Dunăre ; în Dunăre au căzut de-acum şi podul, şi prestigiile politicianilor complici de pe ambele ţărmuri ale fluviului, ale căror suspecte conivente aproape isbutiseră să definitiveze acest monstruos atentat împotriva intereselor economice, politice şi miltare ale celor două State aliate. Beneficiind de acest meritat răgaz de respiraţiune, — din moment ce, în parte şi mulţumită salubrelor noastre instigaţiuni de răscoală, barajul Severinenilor se consolidează zi de zi mai dârz pe linia primelor tranşee, — eliberaţi de această misiune mai urgentă a sabotării sfeştaniei dela 5 Iunie, putem acum trece de pe planul Severinului pe planul supremelor interese româneşti, dovedind irefutabil pentru ce proectul podului de la Ţigănaşi constituia un atentat şi o crimă împotriva intereselor noastre economice, diplomatice şi mai ales militare. Ulterior, vom căuta sâ identificăm şi pe responsabilii acestui proect de atentat, întrebându-ne totodată cam din ce piezişe instincte se zămisliseră şi avortatele premeditări ale crimei. In realitate, aşadar, — în vreme ce noi păream că facem aci operă de generoasă despresurare a Severinului, în vreme ce aceşti candidaţi la agonie se adunau în maiestuoase şi disperate întruniri spre a binecuvânta pe prietenii îndepărtaţi cari le luaseră pe restul teritoriului naţional apărarea, realitatea era, şi recunoştiinţa ar fi trebuit să fie cu totul răsturnate : noi utilizam energiile Severinului românesc ca brigăzi de primă ciocnire şi ca trupe de imediată rezistenţă împotriva unui plan funest, — iar ţara aceasta românească era aceea care ar fi trebuit să-şi urnească norodul spre a mulţumi Severinenilor pentru virilitatea cu care ei contraatacau un proect de crimă împotriva Naţiunii. Căci Statul român, căci bugetul român, căci armata românească sunt de zece oii mai interesate decât Severinul la anularea catastrofalului proect de pod la Ţigănaşi. Şi vom dovedi aceasta, aci, cu argumente decisive, peremptorii, acuzatoare. In momentul în care vreascurile proectului zac naufragiate în răchita Ţigănaşilor, mai merită Care retrospectiv ratatul proect ide pod cinstirile unei atât de minuţioase atenţiuni?:** Le merită şi le solicită, •— negreşit. (Veneticii ajunşi să comande peste capul intereselor Neamului şi peste protestările Statului Major X a cărui i*părere fiotărătă, împotriva proectului o invoca d. M. Manoilescu, deunăzi), — vagabonzii aceştia ai Levantului, cari nutrag învăţăminte nici din detunătura de browning slobozită mai ieri într’o sală de tribunal, treimesc stigmatizaţi în faţa ţării întregi, chemate să-şi rosteascăverdictul şi să-şi exercite vinidicta. .. înainte de a trece în faţa hărţii, la care vom convoca în curând pe cititori, din oficiu (transformaţi ca juraţi ai represiunii obşteşti, ra să amintim că unui suntem (cu acest sinistru proect jigănăsit de d. Mirto) la ’primul nostru gest de slugi inconştiente: un inginer bucovinean ne aduce aminte că am mai plătit bani grei pentru construirea unui pod peste Nistru la Schit, — şi că de dragul unei famante ministeriale s’a mai construit atunci şi o gară somptuoasă, vastă şi pustie, la Ştefăneşti. ÎTot în Bucovina, şi tot de dragul fraţilor noştri Leşi, mai am înecat zloţi româneşti în arcadele podului de la Vijniţa. Aci, la Vijniţa, pentru un interes exclusiv leşesc, am fost râioşi de darnici, am plătit noi integral costul podului, dar de lucrat au lucrat Polonezii, cu mână-de-lucru integral leşească!.. Şi uitam alt proect de pleaşcă pentru Polonezi: mutarea la Snyatin a staţiunii de frontieră, pe care nu se poate să nu o facă d. Mirto, până la părăsirea departamentului !... Suntem în plină tradiţiune de dezertare a autorităţii executive, şi de trădare a personalului Politic, aşadar, atunci când poposim cu mistria la Ţigănaşi Să dovedim, acum, că suntem şi în plină dezertare, şi în patentă trădare de ţară. Cu ce să începem*** Să păstrăm pentru concluziune detaliile mai decisive şi mai uluitoare dictate de analiza militară a acestui proect de crimă (o vom dovedi, repetăm!...), — şi să reţinem din recentul articol al d-lui Manoilescu datele asupra preţurilor respective: în 1930, studiile preliminare au stabilit că România ar avea de debursat 1.150 milioane lei dacă ar contribui ca jumătate la costul podului procesat la Ţigănaşi, construind totodată şi linia de joncţiune Craiova-Ţigănaşi. Pe câtă vreme, pentru podul de la T.Severin, — inclusiv joncţiunea, — această contribuţiune nu ar atinge decât 345 milioane lei. Iată deci un prim miliard, foarte suspect aruncat în supliment peste bord de cumetrii podului avortat . sU . Una la mână. Dar argumentul acesta, de elementară și gigantică economie bugetară, pare și este derizoriu pe lângă celelalte determinante argumente de veto, ordonându-le şi expunându-le succesiv, vom dovedi aci tentativa de crimă împotriva necesităţilor militare ale ţării, — statornicind că proectatele arcade ale catafalcului dela Ţigănaşi ar fi avut misiunea de a deschide defileu de masacru pentru unităţile,rmatei noastre, — eventual chemate să coopereze cu Aliaţii de la Vest, în cazul unui hipotetic şi foarte posibil războiu- Ion Dimitrescu Un program radiofonic Un program radiofonic este mai mult decât un prilej zilnic de surmena pentru concertiştii şi dirijorii care bat tactul haidadurelor ţigăneşti In ritmuri de cutii zornăitoare sau in glasul saxofoanelor răguşite. Cele 7 ore şi jumătate de emisiune electromag-. netică, stimulează revolta tuturor ascultătorilor de bun simţ şi strică digestia acelora care sunt nevoiţi să-şi ciulească urechile la tromboanele behăitoare. La ora 1 fără 10 minute, ziua, când începe programul, informaţiunile privitoare la bursă (prima comunicare) nu mai prezintă nici un interes, căci tranzacţii nu se mai pot face decât a doua zi. Şi până atunci, mai apar ziarele de după amiază şi de a doua zi dimineaţă cu aceleaşi ştiri. Cota apelor Dunării, ţine loc de pierdere de vreme, căci, nici pentru cel mai rudimentar simţ meteorologic aceste informaţiuni nu pot suplini incapacitatea noastră de prevedere a capriciilor naturei. Urmează concertul de prânz care e o amestecătură dezordonată de variaţii baroce in care accentele săltăreţe ale sârbei populare se împletesc hibrid cu simfonii din Wagner, sau arii de muzică uşoară. Concertul de prânz se rezumă la o simplă muzică, zvârlită mecanic de pe plăcile de pathefon, discuri rotitoare ce nu cer nici o supraveghere savantă sau execuţie de talent, ci numai o strângere a rezucturilor pe care le poate învârti un simplu şi nepriceput servitor. Pentru prima repriză a programului încheiat după 2 ore şi jumătate, ignoranţa este totală. Nimeni nu anunţă pe autorii bucăţilor cântate sau titlurile lor. Dacă printre ascultători se găseşte vreun meloman, sau cel puţin un simplu amator, atunci se desmeteceşte singur după cum poate, ceilalţi insă, majoritatea, prinţese ce li se dă fără să se instruiască cu nimic. Seara la ora 6, începe reprezentaţia de gală, cu Jetra, Sarvaş, Bernfeld şi alţi concertişti ahtiaţi de ţîganiada rumbelor din Honolulu sau de geamătul piţigăiat al saxofoanelor. Printre orchestranţii recrutaţi din barurile nocturne se mai rătăceşte câte un conferenţiar care intrun sfert de oră este zorit să tuşească de trei ori în primele cinci minute şi să epuizeze introducerea subiectului in cele la care mai rămân. In generel, un program de radio este un ghiveci internaţional, condimentat până la indigestie cu plăci pathefonice, cu strofele noctambule ale poetului Spanachide sau cu smiorcăiala muzicală a ţambalagiilor din Cotentina. Un programde radio, conceput şi executat astfel, nu izbuteşte să fie nici distractiv şi nici instructiv. De aceea, se impune o reglementare severă care să transforme postul de emisiune din str. Fântânei, intr'o instituţie de cultivare a tutror auditorilor. Şi în primul rând, limba şi muzica românească are de spus un cuvânt hotărâtor. Nicolae Rofu Tf-nU sdb&cfeiarl Hg SM % CaUmsca, Petre Endrei și Wehnegeam au plecat in inspecție prin țară, „...Și stau dus să inspectezet Țara ca să prosperezeJf* (Cântec popular*) Sorocul muceniciei .......... . . Un gest dramatic care actualizează, pe dâra de sânge a victimei Tischler Moor, vechea poveste a Moţilor, despuiat de drepturile lor, vecinii purtaţi pe drumuri, încărcaţi mereu de făgădueli fără soroc de înfăptuire. Cine nu Ie-a făgăduit?*. Cine nu le-a dat, la strâmtorile electorale, o sgomotoasă dreptate, ca pe urmă, odată larma alegerilor trecută, să rămână iarăşi uitaţi singurătăţilor sărace ale munţilor Apuseni?*. Procesul dintre Moţi şi Tischler Moor durează de mult; litigiul a fost de atâtea ori înfăţişat, în cuprinsul acestui ziar, căci nu odată treptele redacţiei au fost urcate de aceiaşi delegaţie de oameni necăjiţi, ce nu osteneau în aşteptarea unei dreptăţi care tot întârzia. Şi în fruntea acestei delegaţii era necontenit căpitanul invalid Emil Stancu, — un bărbat chipeş, cu ochi fulgerători de flacăra unei mistuitoare credinţe. Nu făcea nici un fel de politică; era Moţ şi se simţea Încadrat cu toată vijelioasa forţă a temperamentului unui iul, căreia închinase fanatica lui putere de a iubi. Dogorea acea căldură a vorbit Emil Ştancu şi dogoarea acestei biti te cuprindea ca o Ispititoare tare la revoltă. An de an, în ăstimpuri, acelaş om ducea după aceiaşi delegaţie din care se huba numai figuraţia de Moţi bătrânea povestea eternei lâna oropsiţilor uitării, îmbătril, şi căpitanul invalid Emil Stanciu, — dar procesul nu se urnea din Până la 1928, pornise prin mun- Apuseul svonul că din vina retenilor haini, Moţii rămân fără tat©; de acela, la faimoasa adunare dela Alba-Iulia, coboriseră din munţi să asculte chemarea d-lui Iuliu Maniu. Şi atunci, în 1928, Moţii au venit la adunare şi cu o „ţară” de dinamită în desagă, să svârle în aer gara din Aiud, ca să audă domnii şi să le facă dreptate. Ce-au mai cutreerat agenţii electorali satele Moţilor, şi cât l-au smintit la cap!.* Dar guvernele s’au tot schimbat, delegaţia era mereu pe drumuri, şi sub d. Iuliu Maniu Mojii s’au ales cu aceleaşi amânări, suferinţa lor fiind socotită doar ca un preţios material electoral, iar nu ca o severă chemare a atenţiei spre a găsi căile de îndreptare. Tischler Moor îşi continua tactica amânării, pentru ca pe urma acestor tărăgăneli să se ruineze, să ajungă şi el o umbră miloagă. Dar ce înseamnă suferinţa şi ruina unui om, faţă de jalea sutelor de mii de Moţi iobagi ai unei milenare mizerii?*. Şi, an de an, se grămădeau aceste dezamăgiri, supând tot mai adânc în suflete jghiabul urii; încruntările deveneau tot mai desnădăjduite,iar omul zadarnicelor colinde se simţea cuprins de ecoul înebunitor al unei întregi regiuni, ce schiţa din ce în ce mai precis vrerea răfugiilor pe viaţă şi pe moarte. In definitiv, ce ştiu atât la oamenii politici despre Moţi? Doar vagi ecouri literare despre oamenii ţinutului vulcanic al istoriei naţionale. Dar drama petrecută In palatul de justiţie nu Înseamnă decât o tragică chemare la răspundere a tuturor celor ce-au practicat constant nesăbuitul şi nemernicul joc al făgădueilor de opoziţie, şi apoi al uitărilor vinovate de la guvern. Acolo unde este mai aprigă suferinţa, acolo dau târcoale jigodiile electorale, toate potăile Unduitoare de voturi, toate haimanalele popularităţilor cu rendement la urnă. Şi in această păcătoasă colindă, nu simţi o cât de vagă adiere de sinceră, de umană Înduioşare pentru mucenicii unei vitrege soarte, — ci numai scârboasă socoteală electorală. Sgâlţâi necontenit de acţiunea făgăduelilor, — smulşi din linia cumintei lor judecăţi înebuniţi de tot ce seamănă tiara electorală ca ură şi îndemn la revoltă, prizonieri fără termen de eliberare ai mizeriei, — este firesc ca o stare de spirit primejdioasă, un teren prielnic gesturilor desperate să apară printre toţi, promovând demenţa actului din palatul de Justiţie. In definitiv, cum vreţi să mai rămână teferi la judecată şi măsuraţi la faptă acei vitregii ai soartei, izolaţi ieri sub regimul unguresc ca nişte leproşi, spre a fi măcinaţi de mizerie, şi exterminaţi de tăvălugul timpului, când astăzi, în cuprinsul României (Mare cât aşteptările lor), nimic nu s’a schimbat în condiţiile de viaţă? Gestul disperat al unui fanatic nu face altceva decât să lumineze sumbrele priviri ale Moţilor, căzniţi de gânduri negre ca şi maşterul lor destin. Sunt, acolo, prin văile sălbatece ale munţilor, umbre ale trecutului, amintiri ce vagabondează, târând după ele ecourile îndepărtate ale vijeliilor trecutului; din cleanţuri de stâncă pornesc îndemnurile desnădejdii, care se poate într’o zi rostogoli ca puhoaele apelor primăverii. Nu-i semn bun, şi dincolo de judecata omului ce poartă în gestul lui vuetul de nebunie al unui întreg ţinut, să se citească dramaticul avertisment al celor mereu minţiţi, — mereu purtat pe drumuri, mereu împărtăşiţi din cupa dezamăgirilor, mereu uitaţi Instigatorii să-şi facă examenul de conştiinţă, să se gândească la sorocul saturnalelor electorale de ori, de alaltăeri, de când pe mormintele războiului am ridicat casa patriei Pamfil Şeicaru m ■:W Joi, I Iunie 1933 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 I Cabinetul directorului 3__l7sg Telefon: I Secretariatul şi Provincia 3—1223 1 Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7528 ABONAMENT El ter 700 Pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiur şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Accidente de autobuz, un câmp Bilanţul săptămânei trecute s’a încheiat cu vreo cinci grave accidente de autobuz în toată ţara şi cu un lung pomelnic de morţi şi răniţi. Şi-a plătit fireşte şi Capitala tributul. Dar morţii cei mulţi şi răniţii cei care vor rămâne estropiaţi pe toată viaţa, şchiopi şi ciungi, i-au furnizat accidentele depărtate de oraş, în câmp sau în prăpăstii de munţi, unde victimele rămân câteva ceasuri în toiul nopţii sub sfărâmături până să dea un trecător peste dânşii şi unde ajutoarele sunt întotdeauna târzii şi improvizate. Numai cine a avut prilejul vreodată să dea în vreo călătorie peste asemenea câmp de măcel încă proaspăt, cu răniţi târându-se în şanţuri, cu morţi rămaşi sub roţi, striviţi şi cu ochii plesniţi, cu gemetele, amestecul de sânge, prundi, măruntaie omeneşti şi adeseori o floare mototolită în mâna unui copil mort şi tragic stropită de sânge; numai aceia înţeleg toată oroarea faptului divers din gazetă de sub titlul „Grav accident de autobuz. Doi morţi, şapte gravi răniţi, etc., etc”, întotdeauna se pune problema răspunderilor, a despăgubirilor şi aşa mai departe. Dar întotdeauna pentru fiecare caz izolat, fără a se urmări o soluţie generală, *o măsură de ocrotire a călătorului, prevenind pe cât se poate riscurile, înainte de consumarea accidentului. Citiţi listele obicinuite ale victimelor : morţi şi răniţi in catastrofele de autobuze. Ţărani ţărance, mici negustori şi meseriaşi necăjiţi, fauna curentă a satelor şi a târguşoarelor. A urmări răspunzătorii accidentului în justiţie, a obţine despăgubiri nici nu mai încearcă. Judecata costă bani. Patronul autobuzului asasin se aranjează într’un fel ori altul să scape cât mai eftin sau chiar cu nimic. Iată epilogul mai îndepărtat al accidentelor de autobuz; acel care nu mai este menţionat la rubrica întâmplărilor diverse de gazetă O aspră reglementare se impune. Adică o severă şi conştiincioasă aplicare a literii regulamentului, căci pe hârtie orânduială şi răspunderile există. Dar numai pe hârtie. Organele de execuţie închid ochii şi deschid palma. Unii antreprenori plătesc bacşiş ca să-şi poată trambala hârburile până la măcinarea complectă a ultimului şurub. Alţii sunt ocrotiţii cutărui sau cutărui mic satrap local. N’au nici o grijă. Când autobuzul se prăbuşeşte In prăpastie, şofeurul deocamdată dispare, iar nu toţi patronii înebunesc, cum s’a întâmplat în cazul autobuzului dela Târgul-Mureş, dat peste cap între Sinaia şi Comarnic mai deunăzi. Şofeurul dispare şi patronul, după prima emoţie, aleargă la avocat şi aranjează o apărare care să lase toată răspunderea pe seama fatalităţii. Juraţii în genere sunt miloşi cu omucigaşii prin imprudenţă. Judecătorii la fel. După o săptămână cititorul gazetei, află că în alt capăt de ţară, altă maşină care trebuia să fie de mult svârlită la rebut, a mai ucis un călător, doi şi a mai betejit vreo şapte-opt. Totalizat cifrele dintr’un an. Flagelul se cuvine combătut, măcar tot atât cum combătute sunt (teoretic) epidemiile, căci numărul victimelor nu e mai mic decât al unei molime , exarv tematic ori tifos. Ce-ar fi bunăoară, înainte de patron şi de şofeur, să fie tras© la răspundere organele de execuţie cărora le cădea datoria să aplice litera regulamentului ? Ce-ar fi să vedem măcar odată spertarii şi oamenii de încredere ai prefecţilor, primarilor şi prefecţilor de poliţie, poftiţi pe banca acuzării ? Fiindcă în definitiv vina omuciderilor prin imprudenţă (vezi sperjuială) dânsul o poartă. Dânşii în complicitatea celor mai mari, care închid ochii să lase şi mai mărunţii cu procopselele lor. Cezar Petrescu mm Pentru pădurile noastre A trecut prea puţin luată în seamă cea de a patruzeci şi şasea adunare generală a „Progresului Silvic societatea înfiinţată acum aproape o jumătate de veac de păzitorii pădurilor, pentru a curma o defrişare sălbatecă şi pentru a ocroti o avuţie naţională ameninţată de o repede secătuire. Şi totuşi in acest an, ca şi în adunările trecute, s-au discutat probleme care depăşesc un caracter strict profesional. O comisiune lucrează la modificarea codului silvic, proectul va fi adus in desbaterea parlamentului. Nu va fi o legiuire de măruntă importanţă, nici lesne de întocmit. Noua configuraţie politică şi geografică a statului nostru a deschis probleme neprevăzute de vechile legiuiri. Dar mai grave probleme a deschis noua configuraţie socială a României. Prin fărimiţirea marii proprietăţi, pădurea se află din nou ameninţată. Căci lăsând la o parte făţărnicia vorbelor ce nu se cuvin rostite, mica proprietate e prin natura ei inamicul cel mai neîmpăcat al al unei bune administraţii silvice. Dacă astăzi s’au mai păstrat în Europa păduri reprezentând o reală avuţie naturală, aceasta a fost cu putinţă numai in ţările de vaste latifundii. Sunt necesităţi imediate de viaţă, care interzic micului proprietar, fie chiar stăpânind in devălmăşie, să apere un bun de care se vor folosi copiii ori nepoţii din a doua şi a treia generaţie. Se adaogă la aceasta interesele electorale, căci politica e al doilea duşman al capitalului naţional forestier, după proprietatea divizată. Şeful de căprarie electorală locală, nu poate rezista presiunilor să smulgă de la stat păşuni şi imaşuri, lunci şi poeni, care s’ar cuveni cruţate. E mult mai uşor şi de un mai imediat efect electoral să uzurpi de la stat un bun al său şi să-l reduci la neant, decât să faci educaţie crescătorului de vite şi plugarului, invăţându-l sau chiar constrângându-l să cultive nutreţuri artificiale. Iată pentru ce adunarea generală a Progresului Silvic, ar fi meritat să se bucure de mai multă luare aminte. S’au adunat oamenii de breaslă să apere un bun care e al tuturor, împotriva nepăsării tuturor. S’au pus in discuţie alte avuţii naţionale, cerându-se noul orânduieli in normele pescuitului şi vânatului. Iar intr’o substanţială expunere, subdirectorul C. A. P. S.-ului, Petre Ioan, a situat poziţia noastră în criza actuală a lemnului şi a fixat remediile, pentru a reorganiza piaţa şi a restabili echilibrul rupt dintre consumator şi pro- ducător, Ion Darie. tContinuare, în pag. Il ojj Opriţi-vă câteva minute în faţa unui chioşc de ziare, priviţi cu atenţie publicaţiile expuse şi veţi putea face câteva constatări interesante. In primul rând se observă marele număr de revste ilustrate reprezentând nuduri, aşa zise documentare artistice sau academice, în tot felul de atitudini cât se poate de sugestive. Cumpărătorii acestor magazine caută, fără îndoială, o emoţie artistică, când contemplă congestionaţi fotografiile reprezentând superbe exemplare umane, mai ales femei, ce au pozat goale, întocmai ca strămoaşa noastră Eva înaintea păcatului, in faţa unui virtuos al placei sensibile. Nu de mult astfel de fotografii erau prohibite şi rar găseai mai ales pe la câte un holtei bătrân un album in felul cunoscutului „salon de Paris“, care împreună cu câteva fotografii naiv obscene, procurate Actualităţi de E. BENZA cu multă greutate din străinătate, erau ţinute in mare taină. Şi numai între intimi se puteau admira. Astăzi nudul fotografic e peste tot expus, îl găseşti in librării, tutungerii, şi chioşcuri de ziare. Vulgarizarea a adus după sine banalizarea lui, nu mai deşteaptă acelaş interes ca în trecut. Morala a câştigat în urma acestei inflaţii pornografice, în definitiv doar femeea a eşit păgubită. Excesul de nud şi exhibiţionismul nudist a distrus misterul, acest mare avantaj al femeii. Creştinismul făcând din dragostea trupească păcat, a acoperit pudic corpul femeii, care devenind misterios a aţâţat mai tare dorinţa, aespirând sensualismul. In al doilea rând, ca importanţă, vin revistele de reportagiu fotografie. Cu coperte ingenios şi sugestivaranjate care atrag clientul întocmai ca un galantar; de altfel nu-şi zic „magazine“ ? După lectura (de fapt n’ai ce citi dacă nu cumva te interesează vreun roman stupid de aventuri) unui astfel de magazin, constaţi cu regret că nu ţi-a folosit la nimic ?! C'ai păgubit doar cei câţiva poli — (sunt destul de scumpe) — bani cu cari puteai să-ţi cumperi o carte bună, şi e tristă constatarea, când e ştiut că avem în ţară reviste literare excelent scrise, foarte eftine, Care din păcate nu pot rezista vremurilor din lipsă de cititori. Dacă cartea nu se vinde, cauza e şi concurenţa desmăţată ce i-o fac magazinele cu toată literatura obscenă și de scandal ce se adreseaza instinctelor primare pe care editorii le încurajează pretextând că astfel e gustul publicului. E un neadevăr sfruntat. înainte, când numărul intelectualilor era mai redus, cartea se vindea foarte bine iar vitrinele librăriilor aveau înfăţişare mai demnă când expuneau copertele sobre galbene şi albe in majoritate, decât astăzi câd se aseamănă cu galantarul unui negustor de mărunţişuri în preajma unei desfaceri totale. Fel d© fel de culori strigătoare ca învelişurile de comestibile coloniale, ba unele edituri germane, specializate în romane de aventuri, reproduc pe coperte scene din filme senzaţionale. Nu cunosc insă nimic mai trist, mai sinistru, decât magazinele detective sau poliţiste. Vezi pe fiecare pagină, corpuri sângerânde sfârticate de răni oribile, leşuri tumefiate de sinucigaşi, mutre bestiale de asasini şi toată gama de degeneraţi ce formează armata crimei. E fotografia tristă şi lugubră a morţei în toată cruzimea ei aşa cum numai căişeul sincer al serviciului antropometric o poate reda. Mă gândesc cu groază la toţi cei atraşi de o curiozitate maladivă clientelă suspectă a acestei literaturi de coşmar, la toţi cei ce formează majoritatea cumpărătorilor unor astfel de publicaţii. Sărmane victime ale atâtor şarlatani şi excroci ce s’au coalizat spre a specula biata lor fantezie bolnavă, intoxicată zilnic de obsesia morţei. Dar răul s’a agravat când în ajutorul lor a venit cinematograful aducând in ultimul timp formula filmului realist sau ştiinţific documentar in care elementul scabros abundă. De câtăva vreme cinematografele din centru şi mai cu seamă cele de cartier sunt invadate de o serie de filme, de provenienţă germană şi câteodată americană, cu tendinţe realiste. Mai ales filmul care merge in sălile de cartier e caracteristic. Antreprenorii au hotărit odată pentru totdeauna, ce fel de programe trebuie să servească unui anumit public căruia nui place să-i strici obiceiurile şi să-i reformezi gustul. Majoritatea acestor filme au subiectul luat din viaţa apaşilor şi din conflictele lumei interlope ce mişună în marile centre civilizate, sunt mai cunoscute sub denumirea de filme poliţiste. Care e rolul educativ al acestor filme? E necesar,ca forţa formidabilă de vulgarizare ce stă în posibilităţile cinematografului să servească la crearea unei şcoli a furtului şi a crimei ? Alteori filmul îmbracă o formă ştiinţifică, cu scuza că se ocupă de chestiuni sexuale-freudiene, în realitate însă, prin imagini evocatoare caută să deștepte în spectator, ani