Curentul, septembrie 1933 (Anul 6, nr. 2005-2034)

1933-09-15 / nr. 2019

ANUL VI No. 2019S PAGINI 3 LEI ".t-s* ■ • ■ *s,, * V.r . ’/ ' fife % in pragul anului şcolar Ne aflăm în pragul unui nou an de desnădejde. Mâine, şcolile îşi vor deschide porţile. Aşa cel puţin a hotărît ministerul de instrucţiune,­­—­şi bine a făcut, — fixând înce­perea activităţii şcolare la 15 Sep­tembrie. Unele şcoli, nu se vor sub­ordona, şi în ziua hotărâtă direc­torii vor supraveghea reparaţiunile sau lucrările de amenajare a mate­rialului didactic.­­ Acestea sunt informaţiunile pe care le-am cules în ziarele de ori dimineaţă. Prevăzători, directorii respectivi, au anunţat amâna­rea deschiderii şcoalelor pre- Intâmpinându-se aglomeraţiile inu­tile sub decorul de culise al zugra­vilor căţăraţi pe scări şi a vopsi­torilor, mânjiţi cu chinoroz. Faptul bi in pragul anului şcolar s’au gă­sit mai multe şcoli în plină repara­ţie este revelator, contribuind într’o bună măsură la controversarea pă­rerii pe care o aveam până acum.­­Austria zidarului nu mai atinsese pereţii de ani de zile, şi pulveriza­­toarele cu formol ruginiseră îm­preună cu celelalte fiare vechi. Ne împăcăm cu gândul că şcoalele a­­flate în reparaţie să-şi amâne des­chiderea cu 15 zile sau chiar cu o lună, decât să le vedem închise în plină iarnă din cauza boalelor in­­fecţioase sau a ploilor care au răz­bătut prin acoperişurile rare ca ţe­sătura ciurului. Dar cercetând mai departe zodia noului an şcolar, am dat peste o m­ulţime de informaţiuni care în rea­litate erau reclame negustoreşti, nude pentru a ispiti pe părinţii care stau la îndoială ne­fiind hotărîţi unde să-şi trimită odrasla. La mai multe licee, şcoli comerciale şi ex­ternate, sunt locuri libere în toate Clasele. Alte şcoli secundare, au îm­prumutat alta formulă, mult mai is­pititoare şi mai utilă. Se fac înscrieri şi după 15 Septembrie, lăsându-se nehotărîrea să-şi joace frâul în voe, fiecare elev putând să-şi pre­lungească vacanţa şi fiecărui părin­te lăsându-i-se răgazul să-şi chivernisească cheltueiile până când se va cădea la o învoia­lă cu bugetul personal. Generozita­tea acestor şcoli, în căutarea de e­­levi pentru noul an şcolar are două aspecte semnificative pentru îndru­­­marea spiritului didactic. Mai întâi, şcoala începe să se descongestioneze. Părinţii nu mai dau năvală cu odraslele de mână, căutându-le ocupaţie cu mari chel­­tueli, timp de zece sau doisprezece ani, ca apoi, pe când bacalau­reatul trecut le da odată cu o foaie de pergament sau diploma de licenţă toate drepturile şi dato­riile, să-i vedem apoi ţinându-se de mână la uşa unui oficiu de pla­sare. Dar iarăşi, o şcoală fără elevi nu-şi mai află raţiunea existenţii ei. Când clasele se descomplectează progresiv şi profesorii nu mai au nici un rost, atunci nici şcoala nu mai poate sta ca o barcă pe uscat. Desfiinţarea este sfârşitul logic. Dar nici acest scop nu poate fi urmărit cu intransigenţă diabolică. Ministe­rul instrucţiunii s’a lăsat pare-se, intimidat de afluenţa elevilor şi a îngăduit ca la unele şcoli să se pri­mească un număr suplimentar de 6 elevi peste cel prevăzut de regu­lament- In unele şcoli, prin urmare, s’a produs o depresiune care duce într’un mod inevitabil la desfiinţa­re; în altele, se produce o conges­tie susţinută de maleabilitatea mi­nisterului de instrucţiune. Geografia şcolară începe să-şi găsească axa unui echilibru. Acum d­eabea incep să se ferifce criteriile după care au fost desfiinţate şcolile secundare Cele inutile se desfiinţează prin ele înşile, cele aglomerate evidenţiază fără îndoială valoarea şcolilor şi a corpului didactic. Nu există nici un motiv care să ne convingă că fiecare capitală de judeţ sau centru urban trebuie să aibă neapărat şi o şcoală secundară. Instrucţiunea secundară, care des­chide perspective către profesiunile libere este în funcţiune de orienta­rea profesională regională şi starea materială a populaţiunei locale. Prin nici un mijloc, statul care are rostul viabil de a echilibra viaţa socială, nu se poate împotrivi circulaţiei na­turale a instrucţiunei publice. , Societatea, după nevoile ei, îşi gă­seşte şcoala care-i trebue. Expe­rienţa demagogiei culturaliste, când fiecare colecţionar de voturi inau­gura câte o şcoală, scormonind in­flaţia de titraţi, nu se mai poate repeta. Ministrul instrucţiunii care a pus piciorul în pragul noului an şcolar, poate păşi mai departe desfinţânc locurile libere şi limitând data în­scrierilor. Căci ce rost mai au în­scrierile când şcoala s’a început şi ce fel de şcoală este aceia când nu se găsesc elevi cari s’o populeze? Trecând peste aceste socoteli de de­taliu, d. ministru D. Gusti va avea să taie unghiile revizorilor şcolari cari recomandă şi impun anumite manuale didactice profesorilor, lă­sând şcoala să respire în voe­ In pragul noului an şcolar, însuşi mi­nistrul instrucţiunii trece un exa­men de reuşita căruia depinde bilan­ţul ce-l vom face la primăvară. Şcoala pare că şi-a găsit singură drumul. Cârmaciul s’o stăpânească! Nicolae Roşu Mortal n­ela groapa... Calm ca un dejun intr'o pensiune de familie a fost avortatul consult dela Sovata al rubedeniilor şi zuavilor d-hii luliu Maniu. homerica Boil­adă, spre care fuseseră alaltăeri ţintite toate telemetrele presei, a naufragiat până la deznodământ intr'un „Deşteaptă-te Române“,­­marş războinic pe patru voci, condus (fireşte) de tenorul răs­popit Ilie Lazăr. Dar nici umbră de solidarizare a pacienţilor prezenţi cu cei trei deportaţi,­­ în incoherenta şi pavelogioasa moţiune depusă de pol­tronii pelerini la glesnele d-lui Iuliu Maniu, dar (în acelaş timp) un întreg cheson de recomandaţiuni practice, smerit prezentate guvernului, în ace­eaşi moţiune, de herghelia acestor ex­citaţi cari simulau până mai deunăzi o atât de febrilă criză puberală... N’are să­­ se prea s­foneze d-lui Vaida camgarul, dacă şi pe viitor va fi tot atât de gelatinos luat in coame de colateralii reuniţi să mai animeze anemia tripletei Boilă-Lazăr-Leucuţia cu încruntări boante şi cu asemenea cioburi de adeziuni. Conspiraţiunea magilor de la So­vata,­­ biciclişti cari se prefac că dau drumul din mâini ghidonului, având însă grija să nu piardă cumva la trapele pedalelor, se dovedeşte cel mult laşitatea fundamentală a celor câteva duzini de agitaţi cari şi-au pierdut şi metronomul, in ziua in care au simulat atât de inflamate repulsiuni pentru ipocriziile „oculte“. Caraghioşii aceştia ar vrea să poată simultan şi plagia atitudini catonice, şi conserva toate diurnele deputăţiilor parazitare, au avut de aceea strategica prudenţă de a~şi tempera excesul influxului nervos, cruţându-şi cu tact riscurile politico-pecuniare şi perspectivele traumatismelor craniene. Dar, — dacă ecourile răguşitului imn de prohodire a acestui vodevil „neo­­sufletist" nu va deştepta pe nici un Român din somnul cel de moarte in care l-adănc­ă barbarii de chemărişti, _ va fi in schimb un străin căruia bancruta de la Sovata ii va provoca desigur in puşcărie o adevărată criză de ataxie. Gentlemanul acesta, — ghi­ciserăţi, nu? — este fostul barosan Seletski, căruia devotatul Ilie Trepa­­natul se canoneşte încă at&t de în­duioşător să-i mai procure ceva ca­­codilat şi pleu camfor­at. in pragul ocnei definitive. Căci judecaţi puţin şi D-stru, dacă nu erau şperţurile, nar mai fi existat procesul Skoda-Seleski; dacă n’ar fi fost buclucul acestui pro­­ces, n’ar fi comis apărătorii leaho­­slovacului toanta manevră de ameste­care a d-lui Maniu in borşul pestilen­ţialului scandal; dacă nar fi fost ames­tecat in potlogării numele d-lui Maniu, şi dacă n’ar fi bălăcit prin bancnote labele dinastiei Boilă, — n’ar mai fi existat manifestul poznaş, — şi dacă nar fi fost manifestul n’ar mai fi fost excluderile celor trei leproşi, şi dacă n’ar fi fost excluderile nar mai fi fost vicleimul dela Sovata, şi deghi­­zatele lepădări ale Pilaţilor sau pa­­velilor, cu ataxia şi sovataxia tot mai înecatului Seletski. Nu se mai întoarce mortul dela groapă,­ nici Seletski din puşcăriei atâta doar că, în sarcofagul acestui macabeu, este destul loc pentru toată cireada cruciaţilor din grota dela Sovata­... Ion Dimitrescu Citiţi In pag. 8-a clarificarea situaţiei Guvernul începe reprimarea corup pei şi aroganţei skodiste — Băiete, dă-h­ai o plăcintă.» *­ Cu carne sau cu brânză? ! — Şi cu carne şi cu brânză.» — A hal Veniţi dela Sovata. Ce n’a cutezat d. I. Mihalache In afară de problema monetară, d. I. Mihalache a atacat şi structu­­­ra politică a Statului. Pentru habotnicii democraţiei, i­­deile d-lui I. Mihalache pot fi so­cotite ca o gravă schismă , ca o renegare. Este adevărat că nu ros­teşte încă o convertire integrală , dar jumătăţile de afirmaţii pot fi socotite prevestitoare. Nu mai exercită fascinaţia de o­­dinioară parlamentarismul; nu mai sunt socotite urnele ca un „sfânt Antimis’’ al democraţiei, învăluind marea taină a voinţii naţionale (ce să mai spunem despre „voinţă”, când „naţională” nu există!...) „Se cere asigurarea unei mari continuităţi şi a unei posibilităţi de lucru pentru guvern”,— declară d-l. Mihalache. Iar dispreţul său pen­tru sgomotoasa şi costisitoarea flecăreală parlamentară capătă forme de o violenţă puţin obici­nuită : „Astăzi, se cere ca vorbăria — mai ales ţîgănia — să facă foc ac­ţiunii”. Exact ceia ce socoteşte necesar orice negator al parlamentarismu­lui, o formă a risipei de timp şi a disocierii oricărei autorităţi stră­bătute de voinţa faptei, prin pri­vilegiul de hotărîre al majorităţii. Nu mai este o minoritate conştien­tă, însufleţită de o idee, încordată într’o irezistibilă hotărâre, haluci­­­nata de izbândirile viitoare şi dis­preţuitoare în faţa ezitărilor nă­tângi de astăzi; comanda de direc­­recţie urmează jocul posibilităţilor pur aritmetice în conducere. Sta­tul îşi are permanenţele lui de di­recţie ; democraţia, — prin siste­mul parlamentar, — poate oricând pune în desbatere aceste perma­nenţe organice, hotărîndu-le vala­­b­itatea sau nevalabilitatea prin­­tr’un simplu vot. De aci afirmaţia d-lui I. Mihalache: „Iar parlamentarismul trebue a­­justat conform nouilor funcţii ale Statului”. Cum concepe d-sa ajustarea? Prin reducerea numărului depu­taţilor, predominarea lucrărilor în secţii, — Senatul („balast anacro­nic, costisitor, de prisos”) să fie înlocuit „cu un consiliu sau sfat profesional, unde să fie direct re­prezentate profesiunile şi unde să participe competinţele”. Fireşte, o reducere a numărului deputaţilor se poate face fără nici o pagubă pentru ritualul parlamen­tar­, nu vedem însă întrucât un nu­măr mai restrâns de deputaţi ar schimba viciul organic al sistemu­lui parlamentar? Mai puţini depu­tat! însemnează oare o restrângere a măcinării zadarnice de timp, prin pleava vorbii? Astăzi, din cei 390 de deputat!, nu participă efectiv la desbatere decât 40—50 ; restul,­­• dacă sunt prezenţi, — nu fac de­cât o funcţie de figuraţie, partici­pând monosilabic şi urlător la dis­cuţii. Intru cât s’ar modifica situa­ţia, dacă In loc de 390 am avea 199 de deputaţi? Exact acelaş nu­măr de neosteniţi ai tribunii am avea; nu ar creşte calitativ valoa­rea aleşilor naţiunii; ba ceva mai mult, nu ar răzbate decât elemen­tele cele mai vrednice din punct de vedere electoral, cei care au o mai bogată zestre de voturi- Şi vână­toarea voturilor ar fi perfect ace­laşi, n.­. doar valoarea locului de deputat ar da un şi mai fioros ac­­cent catilinar demagogiei. Reducerea numărului deputaţilor nu ar modifica deci nimic şi nici nu ar ajusta parlamentarismul con­form nouilor funcţii ale Statului”.D­in ceiace priveşte Senatul, — d. I. Mihalache are dreptate. Alcătui­rea lui, — după nouile norme ale Constituţiei modificate de Ion I. C. Brătianu, — deschide şi o altă pri­mejdie: sporirea senatorilor de drept într’o strivitoare propese fată de cei aleşi. Iar Intre senatorii de drept, cei mai numeroşi vor fi senatorii de drept ai minoritarilor. D. I. Mihalache cere în schimb un sfat, profesional, adică o formă ezitantă a Statului corporativ ima­ginat de Mussolini. In orice caz, aceste schiţări de program (cari lasă să se Întrevadă o profundă dramă interioară), măr­­turisesc primele îndoeli in ceia ce priveşte eficacitatea regimului de­mocratic; dar aceste îndoeli nu fe­cundează curajul unei renegări to­tale. Apostazia d-lui I. Mihalache în­cearcă un compromis intre nece­sităţile de autoritate ale Statului şi principiile revoluţiei franceze, adică vrea să corcească tătălăul democrat cu o virilă afirmare anti­­democrată. Sunt însă unele împerecheri ce nu pot duce la nici un rezultat: astăzi, organismul Statului se re­si­m­te de aspra necesitate a unei galvanizări autoritare. Altfel, — cum s’ar putea explica uluitoarele prăbuşiri ale democraţiilor, — ul­tima fiind, la răbojul înfrângerilor, democraţia germană? Sistemul electiv, deschide larg drumul celei mai deşuchiate afir­mări a demagogiei, intre simplis­mul de înţelegere al masselor şi complexul problemelor Statului, este o prăpastie; cum poţi face din mulţimea necăjită şi mărginită ca înţelegere, arbitrul destinelor Sta­­tului? Epocile de criză cer o mare încordare de răbdare, de Îndărăt­nică energie muncitoare; ele cer ei o severă constrângere, gata de a spori jertfele,, deci implicit cer o temperare a lbertăţii şi o sporire a autorităţii de comandă. De aceia epocile de criză devastează regi­murile democratice şi promovează regimurile de autoritate. Suveranul popular?.» « Maiestatea Sa Poporul? Ce sinistră glumă, p pentru vitre­gia vremurilor pe care ie trăim!». Pentru cine este Măria Sa Po­porul?... Pentru cine ii aprobă fără nici o rezervă toate dorinţele lui, tot ce socoteşte poporul că-i folo­sitor mântuirii lui. Un mic exemplu: în comuna Las­­căr Catargiu din judeţul Covur­lui, a apărut venind din Rusia (ce putea veni, decât nebunia stepe­lor?) o sectă religioasă, a scărpi­­nătorilor. Credincioşii acestei secte socot calea mântuirii pe acea ară­tată de iov, adică numai dispreţul total arătat trupului, — numai ma­cerarea trupului în răni şi în înflo­riri purulente, poate să ducă la mântuirea sufletului. Şi prinşi sub vraja acestei rătăciri, scărpinăto­­rii se lasă pradă păduchilor şi je­gului, îşi scarpină trupul până dă sângele, ca în rana lăsată de un­ghii să se poată cuibări puroiul. Până acum, în satul Lascăr Catar­giu sunt peste trei sute de credin­cioşi, iar secta prinde mereu alţi noui credincioşi. Întreb: cum poate obţine votu­rile sectei, scărpinătorilor, — un candidat?... Desfăşurând un pro­gram de higiena, — sau admiţând scârboasa lor rătăcire? Şi dacă secta ar prinde zeci de mii de credincioşi, — nu ar deveni ei un obiectiv electoral? Aplici princi­piile pasivităţii democratice în faţa voinţii populare, şi In locul higienii, Iaşi libera practică a scăr­pinătorilor!.... Statul modern crede în valoarea higienii, — Măria Sa Poporul poa­te crede şi în terapeutica bubelor biblicului Iov. Și această ,maje­­state”, — victimă facilă a oricărei rătăciri, formează autoritatea su­verană care poate decide de des­t­inele istorice ale unui stat. Iată ce n’a cutezat d-l I. Mihala­che să atace!.» Pamfil Șeicaru Reorganizarea şcoalelor normale Necesitatea unei solide pregătiri ştiinţifico-pedagogice a viitorilor învăţători şi deci a împedicării In­­trării în învăţământul primar a unor elemente slabe, evitându-se prin aceasta şi numărul prea mare de postulanţi pen­­tru acest învăţă­mânt a făcut desigur pe actualul ministru al Instrucţiunii,­­în care trebue să recunoaştem pe un adânc înţelegător al realităţii noastre so­­ciale, ca unul ce a cerc­etat,o, sub toate aspectele ei, ani dea rândul — d. prof. Gusti —cu colaborarea unui alt cunoscători al şcoalei noastre cu nevoile ei, a d-lui profesor I. C. Petrescu, secretarul general actual al aceluiaş Minister) — să se gân­­dească şi la reorganizarea învăţă­mântului normal. Reforma invitământulu Probleme şcolare de GEORGE BURDUN 1. REORGANIZAREA ŞCOALELOR NORMALE 2. ŞCOALELE DE APLICAŢIE A se ridica numărul anilor­ de candidaţi admişi in prima clasă a şcoalelor normale in baza unui ri­guros concurs şi care să nu poată fi mai mare decât 25—30. Aceasta pentru a se putea face, cel puţin pentru viitorii învăţători, un învăţământ adevărat educativ şi o selecţie adevărată a elementelor­­valoroase. Care ar fi acum rezultatele aces­tei propuneri? In primul rând absolvenţii anuali ai şc. normale ar fi foarte puţini — maximum 1000 _ şi s-ar găsi uşor locuri pentru plasarea lor. In al doilea rând pregătirea lor ar fi foarte serioasă şi, In al treilea rând, chiar în cazul când locurile ar fi puţine, ei ar pu­tea uşor să se îndrepte şi spre alte cariere, trecându-şi bacalaureatul şi inscriindu-se in universitate sau în alte şcoli speciale. Noi nu mai vedem azi nici un mo­tiv pentru a se îngrădi cariera cuiva cum era şi este întrucâtva cu şco­lile normale De­cât să se aprobe mereu exa­­mene de diferenţă normaliştilor de ce nu am transforma mai bine şcoalele normale in licee pedago-De asemenea să se reglementeze totdeauna numărul (Continuare in pag. 1i­a­ de şcoală normală — cum e vorba , la 8 e o cerinţă imperioasă a in­­vâţământului normal. Aceasta însă nu e suficient. Tre­bue modificată radical programa a­­nalitică a şcoalelor normale şi pă­rerea mea, în această privinţă, e următoarea: să se transforme pur şi simplu actualele şcoale normale in licee pedagogice. Cu alte cuvinte programa anali­tică a şcoalelor normale să fie acea a liceelor, accentuându-se bineînţe­les pedagogia şi filosofia. Programa să ţină de asemenea seamă de tot ce-i necesar în legătură cu viaţa satului, socotit ca o unitate socială de o deosebită importanţă. Şi dacă ar zice cineva că s’ar în­cărca prea mult programa anali­tică a liceelor normale — cum­­ le-am numit noi — răspundem că a. odată pentru tot această programă cât și aceea cu care vrem s’o identificăm, în cea mai mare parte, cu programa licee­lor, trebue să fie simplificată, să se dea adică numai ceiace este necesar pentru cultura formală, materială şi generală a normalistului sau li­ceanului, fără să i se încarce me­­moria cu lucruri inutile şi pe care le uită nu cu absolvirea şcolii ci chiar cu trecerea dintr’o clasă in altă!.. De altfel dacă studiază cineva mai atent programa analitică a so. normale va constata că, cu toată importanţa pe care o dăm de pildă, lucrului manual, gimnasticei sau practicei agricole, trebue să admi­­tem că aceste obiecte au prea multe ore (24-28 ore săptămânal) şi deci pot fi cu uşurinţă reduse. Să nu se uite la alcătuirea pro­­gramei analitice a sa, normale de importanţa eticei şi sociologiei, care să fie introduse, pe care învăţătorii să le cunoască şi să le aplice în opera lor de instrucţie şi educaţie, căci de toată starea culturală a sa­telor noastre, învăţătorii sunt, in primul rând, răspunzători. Vineri 15 Septembrie 1933 Director: PAMFIL ŞElCâflU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA [. Strada Sărindar No. 4 . Cabinetul directorului 3—7730 Telefoni­c secretariatul şl Provincia 3—1229 I Redacţia 3__6439, Ad­ţia 3_,7528 ABONAMENTEi Iei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni • pentru Bănci. Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an; 850 pe 8 luni-1500 pe 3 luni Abonamentele incep la 1 și 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conf­­ord. Cir. Q-rale P. X. X. 55740/929. Poziţia Micii Înţelegeri şi d. Beneş D. Eduard Beneş publică în re­vista Le Afois un articol care fixează poziţia Micii înţelegeri in Europa Centrală, de o manieră definitivă. Pentru noi, cam­ păs­torim cu fidelitate idealul de so­lidaritate, de pace şi de colabo­rare ce stă la baza Micii înţele­geri, acest articol nu cuprinde noutăţi. El este totuş foarte sem­nificativ fiindcă rezumă cariera unei idei generoase, şi exprimă ultimele date ale unei politici în mers. D. Beneş nu face numai un is­toric, ci pune un accent grav asu­pra primejdiilor pe care existenţa Micii înţelegeri le împiedică de a se deslănţui: primejdia dinastiei Habsburgice şi a partizanilor ei ; primejdia naţionalismului feudal maghiar Care odinioară nu numai că a stăpânit cu armele o ţară românească, dar a degradat acolo un tip uman, a împiedicat cultura de a se răspândi, a luptat cu ci­vilizaţia, primejdia expansiunii hitlerismului german, a fascismu­lui italian, a comunismului rus, toate forme de imperialism, şi de spruncin al cuceririlor democra­ţiei. (Cât mai valorează astăzi democraţia este un lucru discuta­bil, dar cuceririle ei constituesc un patrimoniu sacru, fără în­doială). Pentru cine citeşte atent arti­colul d-lui Beneş, se desprind din context regretele Micii înţelegeţi faţă de transformările din ultimul timp, în Europa Centrală. Unul dintre regrete priveşte direct So­cietatea Naţiunilor, care fiind o instituţie morală nu poate realiza şi garanta edictele sale juridice. Asta nu a împiedicat triumviratul Beneş-Jeftici-Titulescu de a spri­jini tendinţele de pacificare ale Genevei, prin ceea ce numeşte d. Beneş „o atitudine pozitivă”. Evi­dent, marele om de stat de la Pra­­ga, nu aminteşte efortul uriaş al celor trei miniştri antantişti depus pentru consolidarea acestei in­stituţii de echilibru politic euro­pean care e­tica înţelegere şi nici de eficacitatea pe care aceşti bărbaţi au ştiut să i-o imprime Când se va scrie istoria timpului nostru, se va vedea limpede că Titulescu-Beneş-Jettici au luptat pentru emanciparea statelor mici şi rezultatul activităţii lor a con­diţionat triumful multor acte de dreptate internaţională. Mica înţelegere şi-a arogat însă în anul din urmă, onoarea de san­tinelă a tratatelor de pace. Faţă de maghiarofilia revizionistă fascismului, faţă de nazismul unei Germanii care vrea să fie cu ciz­ma „Ober alles”, faţă de meto­dele unui comunism căruia ac­tuala hartă a Europei îi este in­diferentă, Mica înţelegere a ară­tat o ireductibilă opoziţie. Unifi­­carea politicei externe a celor trei state, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, pasul important ce s’a făcut în vederea uniunii econo­mice a Micii înţelegeri, au servit ca instrumente de replică atât concesiunilor făcute revizionismu­lui, cât şi tendinţelor imperialiste, acolo unde ele s’au ivit. Articolul d-lui Beneş cuprinde însă o parte care comportă un examen­ al conştiinţei pacifice, în ţările vizate: ,JScopul Micii înţe­legeri este să servească drept punct de cristalizare a unei coo­peraţii pacifice centro-europene în care Austria şi Ungaria ar fi primite pe picior de egalitate”. Acest text poate fi interpretat ca invitaţie de intrare în Mica în­ţelegere? Austria care se sbate astăzi între fascismul prinţului Stahremberg şi­ nazismul hitlerist, are deschisă ipoteza unei soluţii de salvare a independenţii sale. Ungaria poate va reflecta la cu­vintele de bună credinţă le d-lui Beneş, pe care le-ar subscrie de­sigur atât d. Titulescu, cât şi­­­­Jeftici. Romulus Diama Biserica Voroneţu­lui Un ztar vorbea ieri de starea deplo­rabilă in care a ajuns biserica mănăs­tirii Voroneţ. Comisia Monumentelor istorice care probabil a aflat că în această biserică plouă, dă din umeri. Atenţia ei e cucerită (e adevărat?) de sublimul palat al Telefoanelor. Bise­rica Voroneţului e o clădire mică, cu acoperişul de ş ţă. Nu te loveşte in cap, nu-ţi dă migrene. Poate că biserica de la Voroneţ nu e singura in care plouă, li va veni rândul să fie reparată. Îşi zice Comisia Monumentelor istorice ale cărei scru­pule de lucru au o ord­ie anumită, pe care nu o cunoaştem noi. Unul din monumentele cele mai de preţ ale Moldovei, de care e legată o amintire istorică ireductibilă, un locaş in care frescile de pe pereţi nu pot fi plătite (Americanii le-ar plăti) cu ca­pitalul însutit al Societăţii române de telefoane, e lăsat să ajungă in această stare. Plouă in biserica dela Voroneţ ca intr’o cocioabă dela marg­nea sa­tului. Şi in sat huzuresc beţivii, găinarii şi ciomăgaşii. Plouă ca intr 'un bordei. De ce să exagerăm. O singură pică­­tură să străbată prin acoperiş, pe les­pedea bisericii, şi-ar fi o hulă, o ru­şine pentru custozii ei, care suntem noi cu toţii, cum am spune copiilor. Imaginaţia noastră e legănată de a­­ceste nume: Voroneţ, Suceviţa, etc., până creştem mari, şi cu ea rămânem in suflet dacă nu ne-o seacă mizeria sau natura rea şi bastardă cu care, poate, ne-am născut. Şi apoi auzim, ici şi colo, ca pe un lucru nu prea scandalos,­ deşi trist şi regretabil, că in bisericile care au aceste nume, nu o singură picătură de ploae pătrunde prin acoperişul neglijat, dar că plouă, se strică iadurile — şi ţipă lumea după câteva mii de lei cu care să se repare totul. Ce pot face câteva mii de lei, te miri, pătruns de miracolul banilor. Să trăiţi domnilor, duhovnici ai artei noastre, ucenici fotografi (industria fotografiei o cultivă comisia­ de mo­numente. Am scris odată despre halul mor­mântului lui Cuza-Vodă dela Rugi­­noasa; s’a vorbit de Casa lui Alexandri dela Mirceşti, aşa fiindcă un binevoitor trimete, din când in când, in orele lui de revoltă crudă, câte-o scrisoare pe la jurnale. Am dori să facem insă o Comisie de poliţie a comisiei monu­mentelor istorice. E şi Statul la mijloc când e vorba de conservarea monumentelor noastre istorice, fiindcă statul cheltueşte. Dar, sfinte Doamne, puţină însufleţire,­­ puţin scandal poate face şi Comisia monumentelor istorice în jurul negli­jenţelor detestabile. Nici atâta lucru nu face. Le trece sub­ tăcere să nu compromită turismul şi patriotismul. Le ţine ascunse dintr’un amor pervers pentru propriile ei remuşcări.­­ Dragoş Vrânceanu

Next