Curentul, septembrie 1933 (Anul 6, nr. 2005-2034)
1933-09-15 / nr. 2019
ANUL VI No. 2019S PAGINI 3 LEI ".t-s* ■ • ■ *s,, * V.r . ’/ ' fife % in pragul anului şcolar Ne aflăm în pragul unui nou an de desnădejde. Mâine, şcolile îşi vor deschide porţile. Aşa cel puţin a hotărît ministerul de instrucţiune,—şi bine a făcut, — fixând începerea activităţii şcolare la 15 Septembrie. Unele şcoli, nu se vor subordona, şi în ziua hotărâtă directorii vor supraveghea reparaţiunile sau lucrările de amenajare a materialului didactic. Acestea sunt informaţiunile pe care le-am cules în ziarele de ori dimineaţă. Prevăzători, directorii respectivi, au anunţat amânarea deschiderii şcoalelor pre- Intâmpinându-se aglomeraţiile inutile sub decorul de culise al zugravilor căţăraţi pe scări şi a vopsitorilor, mânjiţi cu chinoroz. Faptul bi in pragul anului şcolar s’au găsit mai multe şcoli în plină reparaţie este revelator, contribuind într’o bună măsură la controversarea părerii pe care o aveam până acum.Austria zidarului nu mai atinsese pereţii de ani de zile, şi pulverizatoarele cu formol ruginiseră împreună cu celelalte fiare vechi. Ne împăcăm cu gândul că şcoalele aflate în reparaţie să-şi amâne deschiderea cu 15 zile sau chiar cu o lună, decât să le vedem închise în plină iarnă din cauza boalelor infecţioase sau a ploilor care au răzbătut prin acoperişurile rare ca ţesătura ciurului. Dar cercetând mai departe zodia noului an şcolar, am dat peste o mulţime de informaţiuni care în realitate erau reclame negustoreşti, nude pentru a ispiti pe părinţii care stau la îndoială nefiind hotărîţi unde să-şi trimită odrasla. La mai multe licee, şcoli comerciale şi externate, sunt locuri libere în toate Clasele. Alte şcoli secundare, au împrumutat alta formulă, mult mai ispititoare şi mai utilă. Se fac înscrieri şi după 15 Septembrie, lăsându-se nehotărîrea să-şi joace frâul în voe, fiecare elev putând să-şi prelungească vacanţa şi fiecărui părinte lăsându-i-se răgazul să-şi chivernisească cheltueiile până când se va cădea la o învoială cu bugetul personal. Generozitatea acestor şcoli, în căutarea de elevi pentru noul an şcolar are două aspecte semnificative pentru îndrumarea spiritului didactic. Mai întâi, şcoala începe să se descongestioneze. Părinţii nu mai dau năvală cu odraslele de mână, căutându-le ocupaţie cu mari cheltueli, timp de zece sau doisprezece ani, ca apoi, pe când bacalaureatul trecut le da odată cu o foaie de pergament sau diploma de licenţă toate drepturile şi datoriile, să-i vedem apoi ţinându-se de mână la uşa unui oficiu de plasare. Dar iarăşi, o şcoală fără elevi nu-şi mai află raţiunea existenţii ei. Când clasele se descomplectează progresiv şi profesorii nu mai au nici un rost, atunci nici şcoala nu mai poate sta ca o barcă pe uscat. Desfiinţarea este sfârşitul logic. Dar nici acest scop nu poate fi urmărit cu intransigenţă diabolică. Ministerul instrucţiunii s’a lăsat pare-se, intimidat de afluenţa elevilor şi a îngăduit ca la unele şcoli să se primească un număr suplimentar de 6 elevi peste cel prevăzut de regulament- In unele şcoli, prin urmare, s’a produs o depresiune care duce într’un mod inevitabil la desfiinţare; în altele, se produce o congestie susţinută de maleabilitatea ministerului de instrucţiune. Geografia şcolară începe să-şi găsească axa unui echilibru. Acum deabea incep să se ferifce criteriile după care au fost desfiinţate şcolile secundare Cele inutile se desfiinţează prin ele înşile, cele aglomerate evidenţiază fără îndoială valoarea şcolilor şi a corpului didactic. Nu există nici un motiv care să ne convingă că fiecare capitală de judeţ sau centru urban trebuie să aibă neapărat şi o şcoală secundară. Instrucţiunea secundară, care deschide perspective către profesiunile libere este în funcţiune de orientarea profesională regională şi starea materială a populaţiunei locale. Prin nici un mijloc, statul care are rostul viabil de a echilibra viaţa socială, nu se poate împotrivi circulaţiei naturale a instrucţiunei publice. , Societatea, după nevoile ei, îşi găseşte şcoala care-i trebue. Experienţa demagogiei culturaliste, când fiecare colecţionar de voturi inaugura câte o şcoală, scormonind inflaţia de titraţi, nu se mai poate repeta. Ministrul instrucţiunii care a pus piciorul în pragul noului an şcolar, poate păşi mai departe desfinţânc locurile libere şi limitând data înscrierilor. Căci ce rost mai au înscrierile când şcoala s’a început şi ce fel de şcoală este aceia când nu se găsesc elevi cari s’o populeze? Trecând peste aceste socoteli de detaliu, d. ministru D. Gusti va avea să taie unghiile revizorilor şcolari cari recomandă şi impun anumite manuale didactice profesorilor, lăsând şcoala să respire în voe In pragul noului an şcolar, însuşi ministrul instrucţiunii trece un examen de reuşita căruia depinde bilanţul ce-l vom face la primăvară. Şcoala pare că şi-a găsit singură drumul. Cârmaciul s’o stăpânească! Nicolae Roşu Mortal nela groapa... Calm ca un dejun intr'o pensiune de familie a fost avortatul consult dela Sovata al rubedeniilor şi zuavilor d-hii luliu Maniu. homerica Boiladă, spre care fuseseră alaltăeri ţintite toate telemetrele presei, a naufragiat până la deznodământ intr'un „Deşteaptă-te Române“,marş războinic pe patru voci, condus (fireşte) de tenorul răspopit Ilie Lazăr. Dar nici umbră de solidarizare a pacienţilor prezenţi cu cei trei deportaţi, în incoherenta şi pavelogioasa moţiune depusă de poltronii pelerini la glesnele d-lui Iuliu Maniu, dar (în acelaş timp) un întreg cheson de recomandaţiuni practice, smerit prezentate guvernului, în aceeaşi moţiune, de herghelia acestor excitaţi cari simulau până mai deunăzi o atât de febrilă criză puberală... N’are să se prea sfoneze d-lui Vaida camgarul, dacă şi pe viitor va fi tot atât de gelatinos luat in coame de colateralii reuniţi să mai animeze anemia tripletei Boilă-Lazăr-Leucuţia cu încruntări boante şi cu asemenea cioburi de adeziuni. Conspiraţiunea magilor de la Sovata, biciclişti cari se prefac că dau drumul din mâini ghidonului, având însă grija să nu piardă cumva la trapele pedalelor, se dovedeşte cel mult laşitatea fundamentală a celor câteva duzini de agitaţi cari şi-au pierdut şi metronomul, in ziua in care au simulat atât de inflamate repulsiuni pentru ipocriziile „oculte“. Caraghioşii aceştia ar vrea să poată simultan şi plagia atitudini catonice, şi conserva toate diurnele deputăţiilor parazitare, au avut de aceea strategica prudenţă de a~şi tempera excesul influxului nervos, cruţându-şi cu tact riscurile politico-pecuniare şi perspectivele traumatismelor craniene. Dar, — dacă ecourile răguşitului imn de prohodire a acestui vodevil „neosufletist" nu va deştepta pe nici un Român din somnul cel de moarte in care l-adăncă barbarii de chemărişti, _ va fi in schimb un străin căruia bancruta de la Sovata ii va provoca desigur in puşcărie o adevărată criză de ataxie. Gentlemanul acesta, — ghiciserăţi, nu? — este fostul barosan Seletski, căruia devotatul Ilie Trepanatul se canoneşte încă at&t de înduioşător să-i mai procure ceva cacodilat şi pleu camforat. in pragul ocnei definitive. Căci judecaţi puţin şi D-stru, dacă nu erau şperţurile, nar mai fi existat procesul Skoda-Seleski; dacă n’ar fi fost buclucul acestui proces, n’ar fi comis apărătorii leahoslovacului toanta manevră de amestecare a d-lui Maniu in borşul pestilenţialului scandal; dacă nar fi fost amestecat in potlogării numele d-lui Maniu, şi dacă n’ar fi bălăcit prin bancnote labele dinastiei Boilă, — n’ar mai fi existat manifestul poznaş, — şi dacă nar fi fost manifestul n’ar mai fi fost excluderile celor trei leproşi, şi dacă n’ar fi fost excluderile nar mai fi fost vicleimul dela Sovata, şi deghizatele lepădări ale Pilaţilor sau pavelilor, cu ataxia şi sovataxia tot mai înecatului Seletski. Nu se mai întoarce mortul dela groapă, nici Seletski din puşcăriei atâta doar că, în sarcofagul acestui macabeu, este destul loc pentru toată cireada cruciaţilor din grota dela Sovata... Ion Dimitrescu Citiţi In pag. 8-a clarificarea situaţiei Guvernul începe reprimarea corup pei şi aroganţei skodiste — Băiete, dă-hai o plăcintă.» * Cu carne sau cu brânză? ! — Şi cu carne şi cu brânză.» — A hal Veniţi dela Sovata. Ce n’a cutezat d. I. Mihalache In afară de problema monetară, d. I. Mihalache a atacat şi structura politică a Statului. Pentru habotnicii democraţiei, ideile d-lui I. Mihalache pot fi socotite ca o gravă schismă , ca o renegare. Este adevărat că nu rosteşte încă o convertire integrală , dar jumătăţile de afirmaţii pot fi socotite prevestitoare. Nu mai exercită fascinaţia de odinioară parlamentarismul; nu mai sunt socotite urnele ca un „sfânt Antimis’’ al democraţiei, învăluind marea taină a voinţii naţionale (ce să mai spunem despre „voinţă”, când „naţională” nu există!...) „Se cere asigurarea unei mari continuităţi şi a unei posibilităţi de lucru pentru guvern”,— declară d-l. Mihalache. Iar dispreţul său pentru sgomotoasa şi costisitoarea flecăreală parlamentară capătă forme de o violenţă puţin obicinuită : „Astăzi, se cere ca vorbăria — mai ales ţîgănia — să facă foc acţiunii”. Exact ceia ce socoteşte necesar orice negator al parlamentarismului, o formă a risipei de timp şi a disocierii oricărei autorităţi străbătute de voinţa faptei, prin privilegiul de hotărîre al majorităţii. Nu mai este o minoritate conştientă, însufleţită de o idee, încordată într’o irezistibilă hotărâre, halucinata de izbândirile viitoare şi dispreţuitoare în faţa ezitărilor nătângi de astăzi; comanda de direcrecţie urmează jocul posibilităţilor pur aritmetice în conducere. Statul îşi are permanenţele lui de direcţie ; democraţia, — prin sistemul parlamentar, — poate oricând pune în desbatere aceste permanenţe organice, hotărîndu-le valabitatea sau nevalabilitatea printr’un simplu vot. De aci afirmaţia d-lui I. Mihalache: „Iar parlamentarismul trebue ajustat conform nouilor funcţii ale Statului”. Cum concepe d-sa ajustarea? Prin reducerea numărului deputaţilor, predominarea lucrărilor în secţii, — Senatul („balast anacronic, costisitor, de prisos”) să fie înlocuit „cu un consiliu sau sfat profesional, unde să fie direct reprezentate profesiunile şi unde să participe competinţele”. Fireşte, o reducere a numărului deputaţilor se poate face fără nici o pagubă pentru ritualul parlamentar, nu vedem însă întrucât un număr mai restrâns de deputaţi ar schimba viciul organic al sistemului parlamentar? Mai puţini deputat! însemnează oare o restrângere a măcinării zadarnice de timp, prin pleava vorbii? Astăzi, din cei 390 de deputat!, nu participă efectiv la desbatere decât 40—50 ; restul,• dacă sunt prezenţi, — nu fac decât o funcţie de figuraţie, participând monosilabic şi urlător la discuţii. Intru cât s’ar modifica situaţia, dacă In loc de 390 am avea 199 de deputaţi? Exact acelaş număr de neosteniţi ai tribunii am avea; nu ar creşte calitativ valoarea aleşilor naţiunii; ba ceva mai mult, nu ar răzbate decât elementele cele mai vrednice din punct de vedere electoral, cei care au o mai bogată zestre de voturi- Şi vânătoarea voturilor ar fi perfect acelaşi, n.. doar valoarea locului de deputat ar da un şi mai fioros accent catilinar demagogiei. Reducerea numărului deputaţilor nu ar modifica deci nimic şi nici nu ar ajusta parlamentarismul conform nouilor funcţii ale Statului”.Din ceiace priveşte Senatul, — d. I. Mihalache are dreptate. Alcătuirea lui, — după nouile norme ale Constituţiei modificate de Ion I. C. Brătianu, — deschide şi o altă primejdie: sporirea senatorilor de drept într’o strivitoare propese fată de cei aleşi. Iar Intre senatorii de drept, cei mai numeroşi vor fi senatorii de drept ai minoritarilor. D. I. Mihalache cere în schimb un sfat, profesional, adică o formă ezitantă a Statului corporativ imaginat de Mussolini. In orice caz, aceste schiţări de program (cari lasă să se Întrevadă o profundă dramă interioară), mărturisesc primele îndoeli in ceia ce priveşte eficacitatea regimului democratic; dar aceste îndoeli nu fecundează curajul unei renegări totale. Apostazia d-lui I. Mihalache încearcă un compromis intre necesităţile de autoritate ale Statului şi principiile revoluţiei franceze, adică vrea să corcească tătălăul democrat cu o virilă afirmare antidemocrată. Sunt însă unele împerecheri ce nu pot duce la nici un rezultat: astăzi, organismul Statului se resimte de aspra necesitate a unei galvanizări autoritare. Altfel, — cum s’ar putea explica uluitoarele prăbuşiri ale democraţiilor, — ultima fiind, la răbojul înfrângerilor, democraţia germană? Sistemul electiv, deschide larg drumul celei mai deşuchiate afirmări a demagogiei, intre simplismul de înţelegere al masselor şi complexul problemelor Statului, este o prăpastie; cum poţi face din mulţimea necăjită şi mărginită ca înţelegere, arbitrul destinelor Statului? Epocile de criză cer o mare încordare de răbdare, de Îndărătnică energie muncitoare; ele cer ei o severă constrângere, gata de a spori jertfele,, deci implicit cer o temperare a lbertăţii şi o sporire a autorităţii de comandă. De aceia epocile de criză devastează regimurile democratice şi promovează regimurile de autoritate. Suveranul popular?.» « Maiestatea Sa Poporul? Ce sinistră glumă, p pentru vitregia vremurilor pe care ie trăim!». Pentru cine este Măria Sa Poporul?... Pentru cine ii aprobă fără nici o rezervă toate dorinţele lui, tot ce socoteşte poporul că-i folositor mântuirii lui. Un mic exemplu: în comuna Lascăr Catargiu din judeţul Covurlui, a apărut venind din Rusia (ce putea veni, decât nebunia stepelor?) o sectă religioasă, a scărpinătorilor. Credincioşii acestei secte socot calea mântuirii pe acea arătată de iov, adică numai dispreţul total arătat trupului, — numai macerarea trupului în răni şi în înfloriri purulente, poate să ducă la mântuirea sufletului. Şi prinşi sub vraja acestei rătăciri, scărpinătorii se lasă pradă păduchilor şi jegului, îşi scarpină trupul până dă sângele, ca în rana lăsată de unghii să se poată cuibări puroiul. Până acum, în satul Lascăr Catargiu sunt peste trei sute de credincioşi, iar secta prinde mereu alţi noui credincioşi. Întreb: cum poate obţine voturile sectei, scărpinătorilor, — un candidat?... Desfăşurând un program de higiena, — sau admiţând scârboasa lor rătăcire? Şi dacă secta ar prinde zeci de mii de credincioşi, — nu ar deveni ei un obiectiv electoral? Aplici principiile pasivităţii democratice în faţa voinţii populare, şi In locul higienii, Iaşi libera practică a scărpinătorilor!.... Statul modern crede în valoarea higienii, — Măria Sa Poporul poate crede şi în terapeutica bubelor biblicului Iov. Și această ,majestate”, — victimă facilă a oricărei rătăciri, formează autoritatea suverană care poate decide de destinele istorice ale unui stat. Iată ce n’a cutezat d-l I. Mihalache să atace!.» Pamfil Șeicaru Reorganizarea şcoalelor normale Necesitatea unei solide pregătiri ştiinţifico-pedagogice a viitorilor învăţători şi deci a împedicării Intrării în învăţământul primar a unor elemente slabe, evitându-se prin aceasta şi numărul prea mare de postulanţi pentru acest învăţământ a făcut desigur pe actualul ministru al Instrucţiunii,în care trebue să recunoaştem pe un adânc înţelegător al realităţii noastre sociale, ca unul ce a cercetat,o, sub toate aspectele ei, ani dea rândul — d. prof. Gusti —cu colaborarea unui alt cunoscători al şcoalei noastre cu nevoile ei, a d-lui profesor I. C. Petrescu, secretarul general actual al aceluiaş Minister) — să se gândească şi la reorganizarea învăţământului normal. Reforma invitământulu Probleme şcolare de GEORGE BURDUN 1. REORGANIZAREA ŞCOALELOR NORMALE 2. ŞCOALELE DE APLICAŢIE A se ridica numărul anilor de candidaţi admişi in prima clasă a şcoalelor normale in baza unui riguros concurs şi care să nu poată fi mai mare decât 25—30. Aceasta pentru a se putea face, cel puţin pentru viitorii învăţători, un învăţământ adevărat educativ şi o selecţie adevărată a elementelorvaloroase. Care ar fi acum rezultatele acestei propuneri? In primul rând absolvenţii anuali ai şc. normale ar fi foarte puţini — maximum 1000 _ şi s-ar găsi uşor locuri pentru plasarea lor. In al doilea rând pregătirea lor ar fi foarte serioasă şi, In al treilea rând, chiar în cazul când locurile ar fi puţine, ei ar putea uşor să se îndrepte şi spre alte cariere, trecându-şi bacalaureatul şi inscriindu-se in universitate sau în alte şcoli speciale. Noi nu mai vedem azi nici un motiv pentru a se îngrădi cariera cuiva cum era şi este întrucâtva cu şcolile normale Decât să se aprobe mereu examene de diferenţă normaliştilor de ce nu am transforma mai bine şcoalele normale in licee pedago-De asemenea să se reglementeze totdeauna numărul (Continuare in pag. 1ia de şcoală normală — cum e vorba , la 8 e o cerinţă imperioasă a invâţământului normal. Aceasta însă nu e suficient. Trebue modificată radical programa analitică a şcoalelor normale şi părerea mea, în această privinţă, e următoarea: să se transforme pur şi simplu actualele şcoale normale in licee pedagogice. Cu alte cuvinte programa analitică a şcoalelor normale să fie acea a liceelor, accentuându-se bineînţeles pedagogia şi filosofia. Programa să ţină de asemenea seamă de tot ce-i necesar în legătură cu viaţa satului, socotit ca o unitate socială de o deosebită importanţă. Şi dacă ar zice cineva că s’ar încărca prea mult programa analitică a liceelor normale — cum le-am numit noi — răspundem că a. odată pentru tot această programă cât și aceea cu care vrem s’o identificăm, în cea mai mare parte, cu programa liceelor, trebue să fie simplificată, să se dea adică numai ceiace este necesar pentru cultura formală, materială şi generală a normalistului sau liceanului, fără să i se încarce memoria cu lucruri inutile şi pe care le uită nu cu absolvirea şcolii ci chiar cu trecerea dintr’o clasă in altă!.. De altfel dacă studiază cineva mai atent programa analitică a so. normale va constata că, cu toată importanţa pe care o dăm de pildă, lucrului manual, gimnasticei sau practicei agricole, trebue să admitem că aceste obiecte au prea multe ore (24-28 ore săptămânal) şi deci pot fi cu uşurinţă reduse. Să nu se uite la alcătuirea programei analitice a sa, normale de importanţa eticei şi sociologiei, care să fie introduse, pe care învăţătorii să le cunoască şi să le aplice în opera lor de instrucţie şi educaţie, căci de toată starea culturală a satelor noastre, învăţătorii sunt, in primul rând, răspunzători. Vineri 15 Septembrie 1933 Director: PAMFIL ŞElCâflU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA [. Strada Sărindar No. 4 . Cabinetul directorului 3—7730 Telefonic secretariatul şl Provincia 3—1229 I Redacţia 3__6439, Adţia 3_,7528 ABONAMENTEi Iei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni • pentru Bănci. Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an; 850 pe 8 luni-1500 pe 3 luni Abonamentele incep la 1 și 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conford. Cir. Q-rale P. X. X. 55740/929. Poziţia Micii Înţelegeri şi d. Beneş D. Eduard Beneş publică în revista Le Afois un articol care fixează poziţia Micii înţelegeri in Europa Centrală, de o manieră definitivă. Pentru noi, cam păstorim cu fidelitate idealul de solidaritate, de pace şi de colaborare ce stă la baza Micii înţelegeri, acest articol nu cuprinde noutăţi. El este totuş foarte semnificativ fiindcă rezumă cariera unei idei generoase, şi exprimă ultimele date ale unei politici în mers. D. Beneş nu face numai un istoric, ci pune un accent grav asupra primejdiilor pe care existenţa Micii înţelegeri le împiedică de a se deslănţui: primejdia dinastiei Habsburgice şi a partizanilor ei ; primejdia naţionalismului feudal maghiar Care odinioară nu numai că a stăpânit cu armele o ţară românească, dar a degradat acolo un tip uman, a împiedicat cultura de a se răspândi, a luptat cu civilizaţia, primejdia expansiunii hitlerismului german, a fascismului italian, a comunismului rus, toate forme de imperialism, şi de spruncin al cuceririlor democraţiei. (Cât mai valorează astăzi democraţia este un lucru discutabil, dar cuceririle ei constituesc un patrimoniu sacru, fără îndoială). Pentru cine citeşte atent articolul d-lui Beneş, se desprind din context regretele Micii înţelegeţi faţă de transformările din ultimul timp, în Europa Centrală. Unul dintre regrete priveşte direct Societatea Naţiunilor, care fiind o instituţie morală nu poate realiza şi garanta edictele sale juridice. Asta nu a împiedicat triumviratul Beneş-Jeftici-Titulescu de a sprijini tendinţele de pacificare ale Genevei, prin ceea ce numeşte d. Beneş „o atitudine pozitivă”. Evident, marele om de stat de la Praga, nu aminteşte efortul uriaş al celor trei miniştri antantişti depus pentru consolidarea acestei instituţii de echilibru politic european care etica înţelegere şi nici de eficacitatea pe care aceşti bărbaţi au ştiut să i-o imprime Când se va scrie istoria timpului nostru, se va vedea limpede că Titulescu-Beneş-Jettici au luptat pentru emanciparea statelor mici şi rezultatul activităţii lor a condiţionat triumful multor acte de dreptate internaţională. Mica înţelegere şi-a arogat însă în anul din urmă, onoarea de santinelă a tratatelor de pace. Faţă de maghiarofilia revizionistă fascismului, faţă de nazismul unei Germanii care vrea să fie cu cizma „Ober alles”, faţă de metodele unui comunism căruia actuala hartă a Europei îi este indiferentă, Mica înţelegere a arătat o ireductibilă opoziţie. Unificarea politicei externe a celor trei state, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, pasul important ce s’a făcut în vederea uniunii economice a Micii înţelegeri, au servit ca instrumente de replică atât concesiunilor făcute revizionismului, cât şi tendinţelor imperialiste, acolo unde ele s’au ivit. Articolul d-lui Beneş cuprinde însă o parte care comportă un examen al conştiinţei pacifice, în ţările vizate: ,JScopul Micii înţelegeri este să servească drept punct de cristalizare a unei cooperaţii pacifice centro-europene în care Austria şi Ungaria ar fi primite pe picior de egalitate”. Acest text poate fi interpretat ca invitaţie de intrare în Mica înţelegere? Austria care se sbate astăzi între fascismul prinţului Stahremberg şi nazismul hitlerist, are deschisă ipoteza unei soluţii de salvare a independenţii sale. Ungaria poate va reflecta la cuvintele de bună credinţă le d-lui Beneş, pe care le-ar subscrie desigur atât d. Titulescu, cât şiJeftici. Romulus Diama Biserica Voroneţului Un ztar vorbea ieri de starea deplorabilă in care a ajuns biserica mănăstirii Voroneţ. Comisia Monumentelor istorice care probabil a aflat că în această biserică plouă, dă din umeri. Atenţia ei e cucerită (e adevărat?) de sublimul palat al Telefoanelor. Biserica Voroneţului e o clădire mică, cu acoperişul de ş ţă. Nu te loveşte in cap, nu-ţi dă migrene. Poate că biserica de la Voroneţ nu e singura in care plouă, li va veni rândul să fie reparată. Îşi zice Comisia Monumentelor istorice ale cărei scrupule de lucru au o ordie anumită, pe care nu o cunoaştem noi. Unul din monumentele cele mai de preţ ale Moldovei, de care e legată o amintire istorică ireductibilă, un locaş in care frescile de pe pereţi nu pot fi plătite (Americanii le-ar plăti) cu capitalul însutit al Societăţii române de telefoane, e lăsat să ajungă in această stare. Plouă in biserica dela Voroneţ ca intr’o cocioabă dela margnea satului. Şi in sat huzuresc beţivii, găinarii şi ciomăgaşii. Plouă ca intr 'un bordei. De ce să exagerăm. O singură picătură să străbată prin acoperiş, pe lespedea bisericii, şi-ar fi o hulă, o ruşine pentru custozii ei, care suntem noi cu toţii, cum am spune copiilor. Imaginaţia noastră e legănată de aceste nume: Voroneţ, Suceviţa, etc., până creştem mari, şi cu ea rămânem in suflet dacă nu ne-o seacă mizeria sau natura rea şi bastardă cu care, poate, ne-am născut. Şi apoi auzim, ici şi colo, ca pe un lucru nu prea scandalos, deşi trist şi regretabil, că in bisericile care au aceste nume, nu o singură picătură de ploae pătrunde prin acoperişul neglijat, dar că plouă, se strică iadurile — şi ţipă lumea după câteva mii de lei cu care să se repare totul. Ce pot face câteva mii de lei, te miri, pătruns de miracolul banilor. Să trăiţi domnilor, duhovnici ai artei noastre, ucenici fotografi (industria fotografiei o cultivă comisia de monumente. Am scris odată despre halul mormântului lui Cuza-Vodă dela Ruginoasa; s’a vorbit de Casa lui Alexandri dela Mirceşti, aşa fiindcă un binevoitor trimete, din când in când, in orele lui de revoltă crudă, câte-o scrisoare pe la jurnale. Am dori să facem insă o Comisie de poliţie a comisiei monumentelor istorice. E şi Statul la mijloc când e vorba de conservarea monumentelor noastre istorice, fiindcă statul cheltueşte. Dar, sfinte Doamne, puţină însufleţire, puţin scandal poate face şi Comisia monumentelor istorice în jurul neglijenţelor detestabile. Nici atâta lucru nu face. Le trece sub tăcere să nu compromită turismul şi patriotismul. Le ţine ascunse dintr’un amor pervers pentru propriile ei remuşcări. Dragoş Vrânceanu