Curentul, ianuarie 1934 (Anul 7, nr. 2133-2153)
1934-01-14 / nr. 2136
r 4 . Misterele revizionismului ’ Scandalul provocat de escrocul jfetaviski are două aspecte, care par că se confundă, cu toate că pot fi ușor disociate. Deoparte bonurile false de la Creditul Municipal din Bayonne. Dacăurmărim firul acestei faimoase afaceri financiare, care se înnoadă cu declinul moral al parlamentarismului conrupt, atunci fără îndoială câ ne aflam în faţa unui caz localizat în Franţa ce nu ne poa- Ite interesa decât prin elementul senzaţionalului. Dela afacerea Panama, — care la izbucnit in anul 1892 şi până la panamaua bonurilor din Bayonne, democrația parlamentară a trecut prin furcile caudine ale celei mai corosive critici. Când ne rătăcim gândul în paginele acestei vaste literaturi politice, cu puternice accente de pamflet, aflăm numele im Maurice Barrés care a stăruit Cu vădit talent polemic asupra acestei putrefacţiuni morale. Baronul Joseph de Reinach, vărul filosofului draifusist Solomon Reicsich ajunsese să conrupă zeci de deputaţi, miniştri şi gazetari, aşa încât, Franţa republicană s’a trezit în toamna anului 1892, înjosită şi sfidată de o adunătură tie meteci , care nu au nimic comun cu spiritul şi cu pământul francez. In aceleaşi conditiuni, după40 de ani, republica parlamentară «verifica pericolul permancent al veneticilor oploşit de democraţia naivă şi credulă. Iată primul aspect al scandalului financiar provocat de judeo-metecul maghiar cu nume polonez Alexander Stavisky. Cei care Ştiu ce să aleagă din acest complot care se auzeşte împotriva Republicei Franceze, eu vor sta la îndoială să arunce oprobiul lor asupra metecilor ,pripăşiţi de spiritul democratic, şi fără îndoială, şi asupra parlamentarismului conruptibil prin definiţie. Dacă însă cercetam şi celălalt aspect al scandalului provocat de escrocul Stavisky, aflăm lucruri foarte instructive pentru Complectarea fişei morale a prietenilor noştri de la Budapesta. Stavisky a cumpărat bonuri de nie optanţilor unguri în valoare de câteva sute de milioane pe care le-a scontat la o bancă franceză. Din câştigul realizat, meteculiu, deo-polonez sau mai bine zis străinul de profesiune escroc, şi cu naţionalitate nederminată, îşi alega dreptul de port-drapel al revizionismului maghiar. • Această operaţiune de plasare a bonurilor provenite de la opt ani şi unguri avea nevoe de girul moral al guvernului de la Budapesta. Contele Bethlen şi preşedintele Consiliului Goemboes, au sprijinitvasta escrocherie a lui Stavisky făcând intervenţiile necesare pe lângă oamenii Influenţi din Franţa. Ziarele „Le Populaire“ şi,JEcho de Paris", au adus dovezi zdrobitoare din care se desprinde în mod categoric complicitatea guvernului maghiar. Stavisky era filot maghiar nu pentru ca sentimentele lui de cetăţean al unui popor internaţional îl îndemnau să fraternizeze cu toată pleava galițiană, Ci pentru că banii maghiari erau fîim ispititori decât cea mai nobilă idee de compătimire a celor năpăstuiţi. Intr’o situaţie mult mai gravă, se află Albert Dubarry directorul ziarului „La Volonté". Prin influenţele politice pe care le poate folosi un director de ziar, Albert Dubarry a făcut demersurile necesare pe lângă fostul ministru al coloniilor d. Daumier din cabinetul ‘ Chautemps pentru lansarea bonurilor false de la Creditul Municipal din Bayonne. Dar în aceiaşi măsură în care Albert Dubarry făcea intervenţii sprijinite cu o generozitate suspectă ,de fostul ministru Dalimier, în ziarul său „la "Volonté", se începea o campanie de mare anivergură politică în favoarea revizionismului maghiar. Tot Albert Dubarry este acela care a mijlocit încetarea campaniei împotriva lui Stavisky din Ziarele „Midi" şi „Becs et busies". Pentru tot ce s'a spus până acum în jurul acestei neo-panamate mujic, nu ieri poate fi tăinuit: misterele propagandei de revizuire a tratatelor încep să iasă la iveală. Fişa de idealism a contelui- Beţuile.!] şi a ciracilor săi marmații sau mai puţin maghiari, începe să St. comprecieze cu o altă fişă a Bioralităţii. Şi astfel, arhivele subterane Ştie revizionismului desvăluesc o stare de fapt susceptibilă să compromită nu o idee care s’a perimat dar chiar pe oamenii Budapestei care o inspiră. Un întreg regim de minciună, falsitate, conspiraţie şi conrupţie îşi leagă soarta de scandalul. Stavisky, care, la drept vorbind, nu este altceva decât un episod din lanţul de escrocherii făptuite în numele revizionismului maghiar. Când guvernului de la Budapesta, prin presa franceză, i se scuipă in faţă grava acuzaţie de a fi subvenţionat propaganda revizionistă şi implicit pe escrocii Stavisky şi Dubarry, cu ■ banii sustraşi de la plata reparaţiunilor, ce mai poate răspunde ? Iată de ce am afirmat mai sus că scandalul escrocului Stavisky rupând masca de ipocrizie a revizionismului maghiar pune în cumpănă însăşi existenţa şi autoritatea morală a regimului politic dela Budapesta. Când prin votul camerei franceze, provocat de scandalul Stavisky se poate naşte o criză de guvern la Paris, tăcerea guvernului de la Budapesta care nu încearcă nici măcar să se apere pune sigiliile unei compromiteri definitive pe taraba revizionismului maghiar. Nicolae Roşu Hoţia clasică şi escrocheria decadentă In dulcea noastră fără nu se fac, desigur, escrocheriile cele mai mari. Nici afacerea Panama, nici aventura financiară a Marthei Hanau, nici golănia lui Stavisky n au fost vreodată nici la înălţimea inteligenţelor, nici la acela a mijloacelor din România. Insă ar fi să ne lipsim de un articol interesant de parfumerie psichologică dacă am contesta ingeniozitatea escrocilor naţionali, atât de prezenţi în piaţă şi la cronica judiciară a ziarelor. Ori, de exemplu, printre vedetele escrocheriei a fost înscris şi domnul Dumitru Zăvădescu, remarcabilul colecţionar de oseminte. Domnul Zăvădescu ar fi putut să vândă lemn sfânt de la Ierusalim, sau fire din pirul sfinţilor mucenici, pentru ca vocaţia lui să se realizeze mai bine. Dar intr’o lume ca a noastră, atât de realistă, atât de puţin atentă la minunile spiritului, lucrul nu e posibil. Nu cumpără nimeni hârca lui Napoleon, sau a lui Tamerlan, sau în orice caz se dezinteresează de numele ce a purtat în viaţă. Prin urmare, domnul Zăvădescu a socotit că poate servi Ştiinţei schelete anonime, la un tarif destul de ridicat. S-a prezentat la magazinul Danger şi-a comandat două schelete pentru muzeul liceului Mihai Viteazul. Cronica judiciară spune ci escrocul a așteptat pe trimisul magazinului în poarta liceului, i-a cerut un schelet ,,si-l arate directorului", iar pe celălalt l-a lăsat să fie dus în cancelarie Intre timp domnul Zăvădescu a dispărut intradevăr, s'a dus la liceul Marele Voevod Mihai, unde a vândut scheletul pe o sumă frumoasă, prezentăndu-l ca autentic, colecţionat de el in insula Ada-Kaleh. Pentru cine colecţionează faptele diverse iată o mostră de cea mai rară valoare. Bineînţeles d. Zividescu a fost invitat să faci cunoştinţă cu procurorul şi cu alţi funcţionari ai Justiţiei, cari nu apreciază, de felul lor, asemenea ingenioase aventuri ale inteligenţii. După toate probabilităţile domnul Zăvădescu va fi trimis să reflecteze asupra destinului propriului său schelet, intr’o închisoare cu semeni de ai săi colecţionaţi laolaltă —» fiindcă mania colecţiunii e diversă şi surprinzătoare. Dar ce interesează rezultatul dacă gestul a fost frumos? Se pot face escrocherii mai puţin macabre, mai banale, mai comune. Un estet ca domnul Zăvădescu nu se coboară la nivelul escrocilor de rând, şi aici este o trăsătură de caracter a escrocului, om ambiţios, original şi modernist, spre deosebire de boţ, care-şi face meşteşugul cu mijloace clasice, din a căror concepţie nu se vede personalitatea omului, le moi es,haîssable. Romantismul ein luptă cu clasicismul in toate domeniile activităţii omeneşti Romul«.« Dian« ANUL VII No. 2136S PAGINI CuminteS 14 ianuarie 1934: U£* LEI Director: PAHFIL ŞEIIARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul directorului &—40S4 Redacţia 3—4088, Adiţia 3-4030 Secretariatul şi Provincia 3_4o&9 ABONAMENT El lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 300 pe 3 mm pentru Pana, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru straiatate; lei 1700 pe an; 600 pe 6 luni • 600 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecarei lun! Taxa poştală plătită în numerar conford. I’M» IT. _mo . . . s /"= Domnule fjrîwt-mmîsipu, anunţaţi schimbarea climatului politic al ţării. N’aţi putea schimba până unu alta climatul scrie a, că cHn'ngai «Se astă primăvară numai in ger ne ţine? Un nou climat politic Preşedintele consiliului de miniştri, d. George Tătărăscu, a făcut o serie de declaraţii reprezentanţilor presei, declaraţii menite să lămurească fizionomia programatică a noului guvern . „Pacificare socială şi destindere politică’', a ţinut să accentueze dr. Tătărăscu. De altfel, această formula este mult mai veche: intr’o broşură „Guvernul de mâine”, scrisă de d-sa In August 1930, regăsim aceleaşi preocupări. Analizând consecinţele unei tensiuni politice cu acea nebunie a campaniilor de aţâţare, d. G. Tătărăscu ajunge la aceste concluzii, atât de tragic verificate astăzi, din atmosfera creiată de această situaţie de desnădejde, prind toate gândurile nebune. Agitatorii de profesie cutreieră satele, şi antisemitismul, deoparte şi comunismul de alta îşi pregătesc ofensive definitive. Cunosc regiuni in cari agentii fiscului nu mai pot incasa impozitele decât cu sprijinul jandarmilor, şi unde agenţii portăreilor nu mai îndrăznesc să facă execuţiuni silite. Suntem în perioada preanarhica. In diferite colturi ale ţării se adună materie inflamabila şi încep să se înfiripeze curentele, cari, nestăpânite, se vor transforma cu prilejul celei dintâi împrejurări în forţe de distrugere şi de dezordine”. Şi de la August 1930, de când au fost scrise aceste rânduri cuprinse în broşura întitulată „Guvernul de mâine”, — în răstimpul celor trei ani, cât de adânc a pătruns criza economică şi cum s’au răvăşit sufletele !... Există o anarhie latentă în acel scepticism, in acea pornire mocnită împotriva a orice s'ar putea numi o aşezare, o normă de disciplină. Şi mai mult ca oricând se cere o încordare de energie autoritară, o voinţă biruitoare prin insăşi disciplina gândului care o mânueşte. In 1930, d. George Tătărăscu propunea între altele: „Scăparea agriculturii de un faliment Integral nu se poate face de cât transformând întreaga ţară Intr’un şantier agricol, în care fiecare agricultor, mare sau mic, va lucra în cadrul unui program de intensificare şi raţionalizare. Executarea acestui program va reclama o serie de măsuri severe, care dacă nu vor merge până la munca obligatorie vor presupune, în orice caz, munca reglementată şi munca controlată”. Dar asemenea măsuri de disciplinare a muncii presupune linişte şi siguranţă la spatele frontului da luptă. Nici un partid nu trebue sa încerce să tulbure acţiunea guvernului, prin mişcări, prin agitaţii, uici o forţă politică nu trebue să încerce să speculeze nemulţumirile fatale ce se vor naşte şi nici să încerce .Sa beneficieze de aceste nemulţumiri, teama de impopularitate şi teama de tulburări nu trebue să paralizeze executarea măsurilor hotărâte, şi toate preocupările guvernului trebuesc concentrate numai asupra realizării programului său. Linişte, siguranţă. Nici interpelări tulburătoare, nici acţiuni de răsturnare, nici tentative oculte de sabotare. Şi concordie. Toate forţele politice, toate forţele financiare, toate forţele culturale trebue să contribue, sub o formă activă, la executarea acestui program. Nici o acţiune protivnică, ci numai acţiuni de colaborare". Fără îndoială, gândurile cuprinse în broşura d - lui G. Tătărăscu „Guvernul de mâine”, apărută în August 1930, au rămas intacte; au devenit chiar de o spornică actualitate astăzi, când d. George Tătărăscu este prim - ministru. Şi o primă dovadă că ne-a rămas credincios este că încearcă astăzi o acţiune de destindere a raporturilor cu partidele de opoziţie. Programul de refacere economică şi socială a ţării, prin intensificarea energiilor muncitoare, prin disciplinarea producţiei, prin încadrarea tuturor elementelor intr’o ordine socială activă, prin acea întărire a Statului, destrămat astăzi de partide, — este un program ce nu poate fi realizat decât în afara ordinei democratice. D. George Tătărăscu rămâne credincios liberalismului, şi de acela socoate că s’ar putea obţine o politică de destindere, care să dea răgaz de refacere tuturor partidelor condamnate de conştiinţa acestei ţări. Opoziţia să înlesnească acţiunea guvernului, — opoziţia să colaboreze cu sforţării© guvernului pentru a soluţiona grelele, dramaticele probleme Dar atunci opoziţia înlesneşte guvernului să adune un capital de prestigiu. — opoziţia îşi anulează dreptul de a cer© o grabnică schimbare de regim!... îşi închipue cineva un partid care să-şî prelungească şederea în opoziţie, numai de dragul unei cât mai complecte lichidări a tuturor necazurilor ce tot holănesc răbdarea țării ? Dar răspunsurile date de șefii de partide demonstra imposibili - tatea acestei destinderi. Principial, toți sunt pentru o destindere , însă fiecare nu uită să adauge un „ilar”, care accentuiază imposibilitatea realizării unei reale destinderi. D. George Tătărăscu este acti - «uist, ceva mai mult. — a declarat chiar că „a găsit pretutindeni o bună înţelegere a situaţiei şi spera în curând să se stabilească an nou climat în politica românească" Robust optimism ! Dar, nu mai puţin, o zadarnică iluzie. Ne place formula unui „nou climat politic” , ceva mai mult, — dorim această ozonificare a atmosferă politice. Dar democraţia prin însăşi esenţa ei, nu o poate promova. Regim al partidelor, resîm a! fragmentărilor, — regim de risipire a puterilor, prin acea Împărţire în vrăjmăşii Ireductibile şi sterpe, — democraţia nu se poate impaca decât cu acest climat al nestatoroicîlor, al vijeliilor de patimi, al nesiguranţelor. Un nou climat politic ? Pe răboj, fiecare partid îşi are vechile lui răfueil, ce-şî tot aşteaptă sorocul. Atunci, — cum ar accepta o destindere, adică o Împăciuire ? ! tentat, se vor reculege politician!! din spaima provocată de tragedia din gara Sinaia, şî viaţa politică îşi va relua cursul ei, în „climatul” democrat. Din urmă, forţele istorice împing partidele spre inevitabilul lor sfârşit. „Climatul nou” nu este al democraţiei Pssîtful Şeicaru Mica înţelegere economic! Că Economicul este dominat chiar în viaţa contimporană de Politic, — contrar opiniunii multora, — nu mai este nevoie să dovedim astăzi, când pasiunile oamenilor (adică şi opiniunile lor poltice) dictează în iniţiativei© generale ale Statului infinit mai mult decât dezideratele de prosperitate gospodărească (adică decât interesele lor economice). Aceasta nu înseamnă totuși ca importanta fenomenelor economice nu a sporit enorm în ultimele decenii, prin această amplificare, însă, Economicul nu a dobândit nicidecum un primat asupra Politicului. Atât doar ca astăzi deriziunea volnică,— atunci când aspiră să atingă un anumit fel. — are mai multe şanse de a influenţa cursul evenimentelor exercitându-se în sectorul fenomenelor economice. Excelentă a fost deci, în pactul de la 16 Februarie 1933, rezoluţiunea prin care conducătorii Micii înţelegeri au creat alături de Consiliu Permanent (cel cu atribuţiuni politice, şi cu programul definit prin protocolul dala 1 Iunie) un Consiliu Economic al Micii înţelegeri, destinat să dubleze printr’o solidaritate economica o alianţă politicomilitară de verificată şi trainică necesitate. In momentul în care se reuneşte la Praga acest preţios Consiliu Economic, — a doua zi după optimistul discurs Inaugural al d-lui Beneş, şi in clipa în care diversele Comisiuni speciale încep să se încline asupra planurilor de colaborare propuse de numeroşii experţi ai celor trei State participante.— este desigur cazul să ne privim cu reciprocă realitate în albul ochilor spovedindu-ne mutual fără hipocuzii sau reticenţe amărăciunile. Iţttre ,Ceho-Slovacia şi România, mai ales, ar fi deplasate asemenea stânjeniţi. Republica aliată este reprezentată la Bucureşti, intr adevăr,« printr’o personalitate de excepţională valoare intelectuală şî diplomatică, — printr’un om a cărui ureche am simţit-o întotdeauna atentă la bucuriile şi la durerile româneşti Unei ţâri care posedă un ambasador ca d. Jan Şeba, aşadar i se poate util vorbi cu deplină sinceritate. Negreşit, delegaţii noştri au fost admirabil primiţi la Praga, şi iată, — pentru a nu mai lungi inutil vorba, cu un interlocutor care se rosteşte impecabil în graiul nostru, — ceea ce am dori noi, este ca şi mărfurile româneşti să se bucure la frontiera ceho-slovacă de aceeaşi fraternă întâmpinare ca şi vietăţile noastre reprezentative. Vorbim cât se poate de serios: cele mai perseverente obstacole, se întâmpină astăzi comerţul românesc de vite Inteko-Slovacia. Pentru ce?... Pentru că economia cehoslovacă nu este deloc construită cu faţada spre noi, am putea chiar spune, — abuzând de această metaforă arhitecturală, — că Praga îşi menţine gospodăria cu calcanele spre aliatele sal© Iugoslavia şi România. Cine ne-o spune ?,„ însuşi dr. M. Niederle, secretarul secţiunii cehoslovace a Consiliului Eonomic al Micii înţelegeri, — într'un recent articol recapitulativ: din totalul exportului său, de pildă, nu îndreaptă Ceho-Slovacia spre Iugoslavia şi spre România decât 10 la sută, — iar aceste două ţări aliate nu totalizează decât un biet procent de îu la sută, din importul general cehoslovac, Intre România şi Ceho-Slovacia, — din cauza istovitoarelor obstacole tarifare, şi a prohibiţiunilor categorice, — schimburile economice au scăzut deci vertiginos, în ultimii ani, aşa, comprimate la minimum, ele lasă totuşi Ceho-Slovacîei un sold activ de peste 80 milioane coroane, — câteva sute de milioane lei. Nu-i nimeni năuc sau turc, fireşte, ca să ceară acestui sold activ să se strămute din visteria Cehilor. In patrimoniul nostru, pe un continent exasperat de cele mai agresive războaie vamale, însă, —a unor aliaţi dela cari importăm copii)« textile, fier, ceramică, sticlărie si piei, le putem desigur cere un tratament mai omenos la vitele noastre de export.» Cu atât mai mul cu cât, — in afară de grâne şi de uleiuri minerale, — nu avem altceva de exportat în Ceho-Slovaci» decât vite. Când atâţia turişti români îşi golesc anual la Karlsbad buzunarele, pentru a ispăşi acolo ospeţele nutrite aci cu şunci prea opulente, nu este excesiva pretenţiunea noastră ca de aceleaşi ospitalităţi să beneficieze şi cornutele exportatorilor români, pe cari actualul regim de prohibiţiune al Ceho-Slovaciei îi slăbeşte şi-i anemiează mai crunt decât zece cure la Karlovy Vary !... Ion Dimitrescu Legi cât mai puţine Cu statornicie s’a combătut la coloanele ziarului nostru viţiul legislativ de care au dat dovadă mai toate parlamentele de pâini acum. Reformismul desfrânat, pus în mişcare de multe ori, de interesele partieatare ale deputaţilor, a adun legea la vr. minim de prestigiu, a ficat din eg , normi oarecare, unmijloc de satisfacere a obligaţiilor electorate sau o reţetă închipuită a unei boala reale. Bazate pe teoria goală, sau pe interese private, legile s’au înmulţit, au devenit corruzionare, ai tulburat drumul de evoluţie al Statului. Actualul guvern şi actualul parlament se vor putea smulge acestui viciu de funcţionare? Vor fi îndestul de convinşi, că o asceză şi o sobrietate legislativă va fi în folosul organismelor lor, în folosul prestigiului lor practic? Guvernul actual, atât la programul de guvernământ cât şi in manifestul către ţară a arătat ei va impune parlamentului cât mai puţine proecte. Oficiosul partidului liberal revenea materi asupra acestui punct, afirmând din noi intenţia guvernului de a se dedica cu precădere gospodăriei şi administraţiei, făcând cât mai puţin uz de legi noui. In orice caz, tot ce are mai bun de făcut parlamentul viitor este si până capăt unui fel de 9. activa care a devenit un compromiţător, fiindcă parlamentarismul e compromis îna însăşi origine lui electorală, dar absurd şi dăunător. Legea este o normă organică şi vie chiar atunci când este rea. Activitatea parlamentelor a fost la noi o continuă operă revoluţionară meschină, o acţiune dusă contra legii existente, pe calea cel mai facilă şi iresponsabilă, aceia a intereselor partidului E bine ca să înceteze, chiar la ora ceas târziu, această metodă. Programul de lucru al guvernului liberal este bineveni şi acest principiu pe care-l enunţă. legi cât mai puţine" e un principiu practic remarcabil. Gospodărirea şi administraţia mai bună a ţării constitue un vast ciml de activitate Am atacat fără lipsă excesul de legi care a devenit legendar, al guvernărilor ţărăniste şi celorlalte, am deplâns şi arătat tot răul care decurgea din acest exces, şi este o datorie elementară şi remarcăm astăzi un punct de program al unui guvern, care coincide cu ţelul unei campanii tipice „Curentului", Dragoș Vrânceană (Continuare în part. II-a) Orio Vergani este tipul scriitorului italian din Nord. , Milano, remarcabil centru literar, a dat o serie de prozatori, rormancieri și nuveliști, ce fac o figură aparte in literatura italiană modernă. Ei eu un fel de a scrie apropiat literaturii de pe continent, ca să zic aşa. Cu cât cobori, în Italia, spre Sud, cu atât te apropii de ..tradiţia italiană pură, „antieuropeană“, de autohtonismul filologic, de ceea ce este cu deosebire italic. Ca şi Spania, Italia se opune din punct de vedere literar. Europei,printr’o stare de spirit închisă în sine puternică, Napoli şi Florenţa sunt două centre culturale tipice în această privinţă. Milano e oraşul occidental, industrial, al peninsulei, este un centru de efervescenţă, are o mentalitate progresistă şi activă. Toscanii an modulat futurismul, de origină milanez, până la forme aproape tradiţionaliste, cu localismul lor lingvistic etc. Fie din lipsa lui de tradiţie literară, fie prin structura lui socială. Nordul posedă o mentalitate emancipată, în această privinţă. Limba scriitorului milanez este limba vie a claselor burgheze intelectuale. Este limba care circulă, pe deasupra regiunilor, în toate straturile sociale. Un fond anumit, un conţinut social specific,orăşenesc, şi burghez am putea spune, o anumită afinitate cu modernismul, caracterizează pe scriitorii de formaţie nordică. După futurism mişcarea ce la revista lui Massimo Buontempeili „Novecento” (secolul XX) este prin origină şi aderenţe, nordică. La revista „Novecento” s'a manifestat şi afirmat Orio Vergani, ajungând astăzi însă la o formă de artă stabilă, la un fel de a scrie şi nara, foarte cult, având ceva compact şi neted, minuţios şi lent, bogat şi fin documentat în observaţie, şi sigur în desfăşurare. Ultimele sale cărţi: ,Jo, povero negro" (Ed. Treves-Treccani-Tuminelli, Milano 1929), tradus şi în franţuzeşte la ed. „Grasset“, ,Jomerica al mare" (Ed. Tr. Tr. Turn. 1931) și excelentul roman „Levar del Soleu (Edizioni Treves Milano 1933) aduc la deplinătate tentativele remarcabile din volumele de nuvele ale debutului. In „Panorama de la litterature italienne contemporaine“, apărută în 1927, Benjamin Crémieux face o caracterizare a lui Orio Vergani care nu poate fi decât incompiectă (1). La apariția celebrei sale sinteze critice, nu apăruse nici ci> — „ÎI a aborclé des evocations plus amples tie la vie moderne, mais toa‘.ours a mi chemin du fantaetique ei de rtmmour tendre”, ,31 a une virtuosity extreme ă donner des images „humanisées, tí’objets fabriqués et de chose« naturelles”. f j, unul din volumele de mai sus. Din indubitabila manieră boniempelliană și „novecentista“ de care vorbește Cromieux— din „îsoste del Capoglio", și „Fantecci del Carosello immobile etc» — Orio Vergani a coborât cu ultimele sale cărţi la planul propriu al sensibilităţii sale, la un esprit de „suite” particular, la construcţie şi realism. Jo, povero negro et romanul natu copil de negru, ajuns boxeur. Partea întâia a romanului e plină de o adevărată poezie — poezie închegată în observaţie — şi de umanitate —îmbibată pe „negru”. Tema este de reminiscenţă norocentistă (viaţa unui boxeur etc.), dar felul de a o trata este nou. Pară contraste de acţiune, fată Un oaspete Orien Verdani