Curentul, ianuarie 1935 (Anul 8, nr. 2484-2512)
1935-01-14 / nr. 2495
AXUL VIU No. 2495 PAGINI3 LEI Luni 14 Ianuarie IS3S Director: PAHftl $£IUNtll REDACȚIA Și ADMiNiiâYftATEA Palatul Nifofl str. Doamnei I, et. I , Cabinetul directorului . • . . 3—4084 Redacția 3 4038. Administrația 3— 4060 Secretariatul |i Provincia • • • 3—4086 ABONAMENTEi tal 100 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bânci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1010 anual; pentru străinătate Lei 1700 pe an; top pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încept şi 15 inter* taxa poştală plătită In numerar conford Dir. Generala P. T. I. n. 53740/029. POPAS DUMINICAL A nins.» S’au platinat şi miriştile. Ţiglele au arborat panaş de omăt, fulgii pistonaţi de crivăţ dansează la jazzul sincopat al viforului, pornit si-şi fredoneze serenadele pe cavalul hornului. Ei curg, curg mereu ,solzii ansidrescenţi ai zăpezii. Intre troienele inzăpezirilor şi germile arctice, crâncenul climat românesc ne osândeşte să oscilam anual ca între stricnina şi mătrăgună. Ninge, — şi după ce ne pomenim asediaţi prin gospodăriile blocate, desgheţul ne bălăceşte, cu jerbele de noroi ale mocirlelor ; gerueşte apoi, şi sub demoniacele petarde ale viforului nu mai ştim sub ce plapumă să ne conâcim sfârcurile urechilor, degerate sub urgia frigului IA ninsau pe ce şerpui diletanţii derdeluşurilor, pe la Sinaia şi predeal... Cine sa se mai întristeze deci la jalea bieţilor plugari, ca mioriţele sfârtecate de lupi, cu ogoarele spoliate de reci Ne-a explicat odată un agronom că Românul nostru seamănă în medie la pogon cam 90 kgr. grâu, asta ar însemna un capital de 625.000 boabee, din cari trebue să iasă normal vre-o 12 milioane şi jumătate de boabe, fiecare spic dând cam 20 grăunte, or, ce recoltează gospodarul nostru până la sfârşit ? Cam 500 kgr. la pogon, produse din 625.000 spice, ivite din doar S1-300 , boabe, reprezentând numai 13 kgr. sămânţă , se pierde aşadar, la noi, cam 85 la sută din deeace se seamănă !!.* Ori cu ger, aşadar, ori fără ger, tot dilapidate şi sacrificata este sămânţa, cu metodele noastre agrare. Catastrofal ar fi fost dacă am fi semănat până la 200 kgr. grâu la hectar, ca in Argentina. — ori peste 250 kgr. sămânţă la ha. ca în Germania !... Dar aşa, cum semănăm noi, nu pierdem la ger cine ştie câtă sămânţă , şi cum culegem nu recoltăm până la 2.000 kgr. la hectar ca in cultura prăşită a Algeriei,, unde se seamănă totuşi doar 20 kgr. la pogon!«. Dacă n’aţi inteles prea mult, şi dăcă aţi rămas după aceste lămuriri tot atât de dezorientaţi ca şi indigenii din ţinutul Sarre în ajunul plebiscitului, este poate şi pentru câ gerul îngheaţă uneori conductele calculând aritmetic. Şiapoi, ori degerată ori nedegerată, sămânţa aceasta are să dea recolte de grâu cari au să ne fie preţuite pe piaţa mondială tot după cotele derizorii ale bursei de cereale din Winnipeg. Până atunci, inghiţirăm arvuna campionilor de hockey pe ghiată de la Winnipeg Monarch, veniţi să ne snopească echipele cu scoruri cam oscilară intre 0-23 şi 0-62». Aşa invătaram din nou să numărăm atâta cât să putem comemora şi noi aniversarea seninului sexagenar Juliu Maniu, spre al cărui Bădăcin au curs la ospăţ pelerinii mai numeroşi decât spre Roma acordurilor franco-italiene. Şi se însenină astfel cerul Europei. Tocmai când la noi se înnegura văzduhul lactat de valurile omătului , ritmică pacoste a răspântiilor indigene, belea tot atât de inevitabilă ca şi madam Alexandrina Cantacuzino pe estrada Societăţii ortodoxe a femeilor române. Cu aşa masculină perseverentă, —demnă de legendarul Machedon Alexandru, — cum să nu-şi recucerească shtibuliţa pierdută monsenioara Alexandrina, chiar aşa senioară cum este?«. Lina ca Dumneaei să fi avut la spitalul ori la penitenciarul din Craiova!... Ah!îi apucarăm so admirăm și noi măcar o târică pe Prezidenta în timpul cuvântării sale sacerdotale , s’o auzim gemând cât opt catarguri, s’o contemplăm tamponându-şi eclesiastic indefrizabilele, din gesturi cu graţii circasiene, cu fulgerări brumării in priviri.» Mare lucru, — să ai in spate câteva decenii de experienţa, la apogeul uzurei şi huzurelii— Ion Dimitrescu Ziua Domnului Este folositor ca, uneori, să ne aruncăm ochii şi peste gardul vecinului şi, să luăm aminte cum lucrează vecinul şi cat lucrează- lată ocare de aproape şapte sute de pagini, uuilulaia,astoiul şi turma şi cunotită p. c. sale canonicului IVicolae Jiiănzâu, doctor in teologie, din statul major al eparhiei unite a Lugojului, (Lugoj, 1900, Editura Autorului). Această carte înfăţişează o muncă impunătoare şi materialul adunat in ea însemnează o lăudabilă agonisită din sute de opere consultate. ‘ Orice preot —din orice concesiune creştină — poate să citească cu real folos această operă. Este adevărat că lucrarea părintelui Nicolae brânzău,evidenţiază cu putere un anume spirit rector şi o atitudine bine de[inilă■ Ceeace proclamă că p. c- sa este un meritos soldat din oastea duhovnicească din care face parte. Dar folosul nostru __ cititori dintr’o altă confesiune — nu este ştirbit cu nimic. Pildele zelului ce constatăm in carte le vom facelun material combustibil, pentru Încălzirea propriei noastre cămăţi Confesionale, şi astfel cartea citită rămâne valoroasă. Dar ar fi o greşală să nu accentuăm că această lucrare pastorală este bine venită şi pentru noi ortodocşii. Dacă am luat bine seama, Odegetica părintelui Nicolae Brânzău.Din partea întâia (formarea preotului) stătueşte foarte nimerit asupra marei vrednicii sufleteşti pe care trebue să râvnească şi s’o câştige fiecare slujitor al altarului. Ce mijloace, ce sugestii, ce disciplină ar fi prea multe, când e vorba să ne ridicăm până la augusta vrednicie sacerdotală pe care ne-o cere fiecăruia Mielul din Apocalipsa şi din Sfânta Liturghiei... Ce îndemnuri, ce practici, ce porunci înfricoşate am putea spune că sunt de prisos atunci când, căzând dinaintea sfântului prastol, ne rugăm şi ne cucerim: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul şi mă milueşte! Este o durere veche a stării noastre preoţeşti şi este o mărturisire publică, pe care trebue so facem — ca la vadul Iordanului, in faţa lui loan Botezătorul anume că Marea Taină a Sfântului Altar găseşte printre noi o jalnică ignoranţă şi din massa neştiutorilor nici unele feţe preoţeşti nu lipsesc. ii. II . Afară deaceste adânci iniţieri, universal valabile pentru toată preoţimea lui Christos, Odegetica părintelui Nicolae Brănzău este şi o pravilă pentru viaţa şi împrejurările obişnuite ale unei cariere preoţeşti. Şi adevăr este că In ceasul de faţă mult ne trebueşte o pravilă complectă preoţească, menită să ne mai apropie in port, in vorbă, in cumpăt şi in duh bisericesc. Gala Galaction " TEATRUL COMOE DIA TEATRUL MARIA CINSRY TEATRUL RECrIMA MARIA TEATRUL WATI OM A L CINEMA RI O contribuabili Io cu noroc CINEMA PCMI M detectivul buclucaș ClNrtMA iOA C N i '••f; . Ur• yrT * , si / : " ■ ' DRUMEŢI Se pare că problema turismului românesc a ieşit din faza lirismului. Până anii trecuţi, în afara sforţărilor practice — singurele ce se făceau — ale iniţiativei private, oficialitatea se mărginea la ode închinate frumuseţilor naturale, istorice şi artistice ale ţării. Odată cu aceasta, oficialitatea se sbătea în cercul vicios: „n’avem turism fiindcă n’avem înzestrările gospodăreşti pretinse de drumeţia moderna, sau n’avem înzestrările acestea fiindcă n’avem turism? ’ O adevărată quadrature a cercului, căreia — în lipsa unei deslegări, — oficialitatea ii aducea doar tâmâerea cu minunile românești. Minunile acestea trebuiau, într’o bună zi, să magnetizeze și minunea cealaltă, minunea ce se cerea rezolvată de oficialitate: să se pună ele singure în valoare. Abia in ultimii doi ani s’a încercat un efort ce înfiinţase o organizaţie oficială a turismului, care rezolvase, in primul rând, o problemă veche: înlăturase pulverizarea gospodăriei turistice, strângând intro singură grână şi sub o singură directivă întreagă această gospodărie. Odată cu coordonarea activităţilor turistice, se atacase problema în ansamblul ei şi aceasta, pentru prima oară în România. Se lucrase simultan pentru propagandă, drumuri, hoteluri etc., se organizase sistematic turismul receptiv indispensabil (am spune unică problemă) in punerea în valoarea a posibilităţilor turistice ale unei ţări. Dar organizaţia aceea oficială n a putut lucra decât patru luni in ultimul timp, chestiunea a fost reluată. Legea administrativă acordă un tratament special staţiunilor balneo-climatice şi localităţilor de interes turistic. La ministerul sănătăţei se încearcă , deasemeni, o noua coordonare. Mica înţelegere turistică a înjghebat şi ea un plan de lucru. Comerţul alimentar, sub evidente inspiraţii oficiale, caută să se organizeze pentru o mai amplă mişcare turistică în ţară. N’am vrea să reţinem pentru azi decât chestiunea acestei din urmă rândueli. Odată cu o mişcare oficială, turismul are nevoe de o gospodărie civilizată şi disciplinată a transporturilor, restaurantelor şi hotelurilor. Aceste trei industrii sunt pâinea şi sarea drumeţiei. Cât de magnetic ar fi Ghilkoşul, cât de sălbatecă şi de ciudată ar fi Delta, cât de minunată Coasta de argint, cât de tămăduitoare Someşenii, Slănicu, Govora Călimăneşti, etc., turistul zilelor noastre obişnuit cu toate râzgâelile din Elveţia şi Italia, nu va veni în România dacă va avea autobuz cu păduchi, mâncare cu muşte şi gândaci, hotel puţin,e varză murală, iar Românul va continua să, prefere streinătatea, cel puţin tot atât de ieftină, dar cu transporturi, birturi şi hoteluri îngrijite, minunăţiilor ţării lui. De aceea, în aceste zile de eforturi oficiale pentru o rânduire a drumeţiei româneşti, principala grije a oficialităţei trebue să fie provocarea idustriilor transporturilor, alimentară şi hotelieră; la o modernă punere la punct Se fac drumuri? La ce vor servi fără automobilă ca lumea? Se face propagandă turistică? Cine-i va da crezare, cândse va lăţi faima gândacilor din mâncări şi ploşniţelor din saltele? Dacă se vrea metodă, — aici stă începutul. * Pecelaru r: • ' »•••; . ?vY:.-’*1.""* Dar se poate un mat cnmpBt Hegien» abătut asupra unei târî decât precocea terfelire a copiilor de şcoalâ? Socotesc vestirea ruşinoasă dela Chişinău ca o somaţie, ca o sguduitoare chemare la răspunderea noastră a tuturor, ca o poruncă de imediată desmeticire. Am tot vorbit de creșterea in libertate a copiilor, de desvoltarea lor nemudcată; ne-am ridicat imtriva oricărei constrângeri: de ce ne-am mira oare că am ajuns să avem atâtea sălbăticiuni? Am tot sporit grija de selectare a animalelor, de selectare a pomilor printr’o cât mai atentă supraveghere, dar am introdus în creşterea copiilor metodele liberei desvoltări Fireşte, o iubire de copil, o dragoste a părinţilor cu manifestări exagerate, e o lirică slăbiciune ce se traduce intr’o complectă abdicare a autorităţii părinţilor. Destrăbălarea, lpsa de respect, obrăznicia mucoşilor s’a tradus sub formula indulgentă a emancipării. Fiecare părinte cade in extaz in fata copilului; de aici toate rătăcirile, căderea in toate ispitele a copiilor lipsiţi de supraveghere. Există o explicaţie: părinţii—în special tatăl—aduc în această aprigă iubire de copil ceva din exaltarea nopţilor de veghe ale tranşeelor. Dar şi părinţii noştri ne-au iubit, dar asprimea cu care ne reprimau mijirile de tendinţe hoinare cuprindea o altfel de iubire prevăzătoare. O iubire ce ne apăra, ne organiza puterile sufleteşti pentru lupta vieţii, ne antrena intr’o disciplină morală menită să ne menajeze integritatea puterilor de răsbatere in viaţă. Iubeau şi părinţii de odinioară, dar iubeau cu Înţelepciune» dădeau copilului acel parfum ce perzista in amintiri, in evocarea adultă a anilor de sfială, de ingânare a primelor silabe de bucurie a verii Ne răsfăţăm copiii, astăzi mi-l Îngrijim, nu ne preocupi nici când urmările acestui răsfăţ. Găsim firesc să frecventeze cinematografele, să-şi deştepte precoce simţurile erotice, si fie iniţiaţi In tot ce era odinioară rezervat unei vârste mai mari Sub pretextul sportiv, le Îngăduim Întovărăşiri nesupravegheate, prietenii necontrolate. Nici un părinte nu se întreabă cine sunt prietenii de joacă ai copiilor, ce apucături au, ce năzuinţi au. O emancipare a mucoşilor in extazul părinţilor! Mamele noastre erau ale căminului, astăzi, mai puţin. Mamele noastre aduceau o duioasă îndulcire a severităţii tatălui, şi totul se armoniza in acea neuitată muzică ce orcestrează amintirile copilărie. Cazul de la Chişinău implică o o gravă răspundere a autorităţilor şcolare. Se impune o examinare severă a problemei ridicate de acest tragic avertisment. Fişa medicală a elevului, dreptul şcoalei de a supraveghea pe copii şi acasă oricând, spre a reface o disciplină pierdută. In afară de terapeutica medicală, cerem aspra terapeutică a *educaţiei şi in afară de şcoală. Pamfil Şeicaru TRAGIC AVERTIS Nu-mi smulge o clipă atenţia tot jocul de-a „v’aţi ascunselea’’ al controverselor constituţionale, menite să dee aparenţe idealiste unor mai puţin idealiste preocupări Problemele acestei ţări, n’au nimic comun cu dialectica savantă a intransigenţilor doctrinari ai constituţionalismului; problemele acestei ţări sunt in afara vieţii politice. Ţăranul, care îşi munceşte de mântuială brazda pe care a primit-o in dar, nu este lipsit de râvna unei rodnice hărnicii fiindcă nu se dă o mai largă sau mai democrată interpretare Constituţiei. Şi dacă drumurile noastre sunt păcătoase, de se frâng arcurile în hopuri, dacă pomii plantaţi pe marginea şoselelor se rup, fiindcă ar avea nevoe de o coadă de bici, cu încălcările constituţionale, nici lipsa unei vieţi democratice poartă vina. Dacă profesorul universitar nuşi ţine cu îngrijire cursul, sau strecurat pe scara de serviciu la catedră nu se simte obligat să alcătuiască ulterior o carte care să rezume o sforţare de gândire în cadrul unei discipline intelectuale, o carte menită să înfăţişeze o legitimare a catedrei obţinute pe căi lăturalnice, — dacă profesorul universitar are o atât de impetuoasă pasiune pentru fiscalitatea taxelor excesive, lipsa unei exegeze democratice a Constituţiei este pricina ? Dacă studentul nu-şi vede de studii, şi din locul bibliotecii preferă academia sgomotoasă a străzii, dacă îşi prepară de mântuială examenele, iar la capătul studiilor (adică propriu zis al anilor destinaţi studiilor) ajunge cu o diplomă fără nici un echivalent de ştiinţă. Constituţia este vinovată ? Dacă miniştrii sunt incapabili şi nătângi (mai grav, mai păgubitor pentru ţară decât dacă ar fi chiar incorecţi; se întâmplă, fireşte să fie adesea şi una şi alta) Constituţia este oare de vină? Dacă s’a statornicit in mintea ţării că protecţia unui puternic al zilei cumpăneşte chiar cele mai strălucite însuşiri şi cartea de vizită poate ţine loc de pregătire, cine-i de vină? Am putea înşirui pomelnicul, am putea mări numărul acestor Întrebări. Dar nu simţim nevoia, fiindcă nimeni nu mai crede, pe nimeni nu-i mai amăgesc dansurile de caracter constituţional. Ne emoţionăm grafic, în copioase reportaje, de fiecare combinaţie a vedetelor teatrului nostru* politic; stăm şi aşteptăm să cadă nu ştim ce flecărie solemnă din gura nu ştim cărui om politic, — dar trecem cu uşurinţă peste probleme de o excepţională gravitate reduse la proporţiile unui fapt, divers. Un fapt divers pe care noi l l socotim cu mult mai grav decât toate fondările intransigenţelor constituţionale, un fapt ce loveşte în plin pe fiecare, — un fapt de consecinţe nebânuite: flagelul bolilor venerice în şcolile secundare. Din Chişinău! nucleelor comuniste in licee ne vine vestirea sguduitoare. „După ultimele date statistice alelectorlor venerologi, majoritatea bolnavilor cari li se prezintă la consultaţii sunt elevi şi eleve din şcolile secundare superioare. Nu există o clasă în care să nu fie câţiva bolnavi de boli venerice, in legătură cu aceste boli — aşa zise „ruşinoase” — se nasc la aceşti tineri şi alte porniri care-i duc pe panta decăderii. Astfel, majoritatea lor neavând bani proprii pe de altă parte, fiindu-le teamă şi ruşine să ceară de la părinţi, recurg la diferite procedee. Cel mai obişnuit este vinderea cărţilor de şcoală, in oraş sunt mai mulţi aşa zişi „anticari’ cari folosindu-se de strâmtoarea elevilor, le cumpără cărţile pe un preţ de nimic. Neajungăndu-le banii, elevii recurg la forturi”. Iată o pagină sau gravă decât toate nimicurile ce alimentează solemnitatea aşa ziselor „preocupări de brat”. Copiii aceştia destrăbălaţi, copiii aceştia cu o abia înmugurită adolescenţă, iniţiaţi la o vârstă când abia s’ar cuveni să se destrame Încântările poveştilor cu întâmplări minunate în ţara visului, iniţiaţi în toată murdăria vieţii, — de ce avânt vor mai fi oare capabili? Ce adiere de idealism mai poate să parfumeze fragedele lor suflete, porcăite atât de desgustător? Ce-mi pasă de înaltele preocupări? Ce-i pot folosi acestei ţâri pozele solemne pe care le iau bătrânii, când se proectează pe drumurile viitorului tinereţile veştejite şi trivializate ale copiilor de azi? Dacă nu se strânge în suflet, in aceşti ani ai adolescenţei, polenul poeziei — dacă nu vibrează gândul într’un ritm romantic la 18 ani, dacă nu se strâng provizii de idealism, dacă nu se incrustează în anii adolescenţei ostroave luminoase şi neprihănite de idealism. — atunci cu ce vor străbate viaţa aceste suflete devastate? Cu ce-şi vor mângâia rănile sufleteşti ce Ie vor avea in strădania existenţii mature? Şi de ce sforţări va fi vrednică o Naţie cu o adolescentă terfelită, porcâită în toate noroaiele viciilor? Bolile fizice pot fi vindecate, dar dacă s a Închis rana, dacă ruşinosul beteşug a fost vindecat, nu rămâne pe veci ros sufletul nu rămâne strivită o viaţă tânără? Ce elanuri viitoare se pot evita in rândurile acestor adolescenţi ca nişte meri Înfloriti năpădiţi de omizi? Teorii politice, poze de o sumbră solemnitate, declaraţii grave, totul, totul are un aspect idiot faţă de această disperată vestire.* şcolile secundare năpădite de boii venerice. Ce mantă poate deveni copila batjocorită, silită să-şi ascundă ruşinea bolilor la o vârstă pe care o socoteam candidă? Catedră de puericulturâ? Ce farsă provocătoare, când viitoarele mame încep să cunoască mizeria vieţii la o vârstă odinioară înflorită de jocul naiv al păpuşilor ? Fireşte problema aceasta nu are nici o rentabilitate electorală, deci nu prezintă nici un interes politic. Fiindcă nu se poate agita strada, nu se poate revendica puterea pe tema film- venerice. şi lupţi Să luăm din ziare următoarea informaţie: „SoldatulJavril Lungu din batalionul li Heg. / vânători, ţiind de Sentinelă la depozitul de lemne al batalionului. in noaptea de 3 Ianuarie pe la ora 12 jum. a fost atacat de o haită de 3 lupi şi neavând cartuşe s’a salvat refugiindu-se pe lemne". Ce ziceţi de acest fapt divers din Orhei? Să ne bucurăm că bietul om, numitul (Gavril Lungu, din batalionulil al regimentului 7 Vânători, a scăpat cu viaţă şi nu l-au sfaşiat, cu efecte cu totce-ar fi zis domnii plutonier majori) lupii in semn de fioroasă pătae de joc a pazei pe care o făcea la depozitul de lemne. Dacă soldatul a scăpat ca viaţă, cu sau fără efecte, dacă o viaţă de om a fost salvata, este cazul să ne bucurăm. Dar ce să zicem despre sentinela fără nici un cartuş in pungă de care atât de amarnic şi-au bătut joc cele trei fiare? E chestie interesantă. Toţi am făcut, ziua sau noaptea, de sentinelă in timpul stagiului. Ne amintim că la corpul de gazdă intr’un senar pe jumătate spart există un număr de încărcătoare pe care cu mare grijă, — pentrucă e singurul Idem care poate să dispară din corpul de gardă. — domnu şef de post le păzeşte şi le distribue schimburilor. Cartuşe deci._cel puţin pentru schimburile de noapte ale sentinelelor. _ regimentele noastre posedă Cum se face insă că r.ut’o regiune cum este Orheiul. pe timp de iarnă, in puterea nopţii, sentinelele stau la post. săracele, fără un cartuş in puşcă? Nu vorbim de Gavril Lungu, dar ne gândim la sentinelele dela pulberărie, dela depozitul de muniţii, consemnări, cum se zice, mai cu bucluc decât lemnele. Căci dacă săracii mahalalelor Orheiului ar fi venit să fure lemne, Gavri Lungu ti ar fi tras, fără îndoială, s’ar fi mulţumit să strige şi să-i injure de mamă. Dar dacă subversivii altor mahalale ale Orheiului (căci in toate oraşele există mahalale subversive) ar fi atacat pulberăria şi depozitul de muniţii, cu ce-ar fi tras, măcar în vânt respectiva sentinelă? Lupii pot juca feste (fie chiar fioroase) ,dar mai vârtos decât lupul, omul e lupul omului cum zice vechiul proverb. Figura lui Gavril Lungu stând pe lemne cu puşca în mână şi tremurând, in faţa a trei perechi de ochi fosforescenţi şi batjocoritori, este in acelaş timp mişcătoare (pentru bietul soldat) şi ridicolă (pentru bietul regiment). Dragoş Vrânceanu Citiţi in corpul ziarului Politica României expusă de d. Tătărăscu