Curentul, martie 1935 (Anul 8, nr. 2541-2571)
1935-03-01 / nr. 2541
ANUIL VIII No. 2541 PAGINI E.EI •nf\ r'y - ■ ' ' !*»•' & I# » -'m; -,,f :M Vatters I IVfaHîe 1939 Director. PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. I i Redacţia 3-41188, Administraţia 3-4080 TELEFON 1 1 Secretariatul şi Provincia . . 3-4080 I Cabinetul directorului ... 34084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituțiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 200 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei Taxa poştală plătită în numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 .A*": -•t.\r După eşafodul torturei, — mândrul piedestal al veneraţiunii obşteşti : Horia, Cloşca şi Crişan, triumvirii răzbunătoarei răscoale de acum 150 ani, — păşesc sub însângeraţii spini al muceniciei in recunoştiinţa românească, smerit ingenunchiată la altarul celor trei troi ai desrobirii ardeleneşti, încununară veacurile pe mulţi gladiatori ai sacrelor revolte naţionale, — numeroşi au fost în cronica leaturilor voevozii şi descălecătorii cărora pietatea noastră le sapă spre amintire cucernică sepultură. In mai slăvit cenotaf se cuvine însă să strămutăm astăzi icoanele celor trei soţi cu tenacităţi de epopee, — mai glorios sarcofag se vrea pregătit pentru găzduirea trupurilor sălbatec sdrobite pe roata de plumb a Budei asupritoare. Umilit valah din prostime era isteţul Cloşca, — cumpănitul Crişan, strategul răscoalei, fusese şi el doar un biet subofiţer de husari, — şi multă slovă nu cunoştea nici iobagul Ursu din munţii Abrudului , in aceşti trei anonimi din norod, — magi ai unei îndelung înăbuşite renaşteri, — aveau sa colcăie însă mai năvalnic neîmblânzitele instincte ale rasei noastre trezite de chemările tulnicelor codrene. Focurile aprinse pe creste de munţi, la porunca acestor trei soli ai viitorului, scăpărau scântei din văpaia acelei ţărănimi in care de secole întregi se păstrase nealterată seva tăinuitelor primăveri, din care de chinuite veacuri se acumula, răzbunătoare, vijelia unei milenare răbdări. Martiri iviţi dintr’o gloată de ciubărari şi de ciobani, necăjiţi iobagi zămisliţi în peisagiile de trăsnet ale Crişului şi Arieşului, prinţi ai celei mai tragice aventuri, totuşi, destăinuind zăcămintele de nobleţă ale rasei noastre în temeritatea cu care ştiură să înfrunte negrele tunuri de lemn ale grofilor şi brutalele copite ale escadroanelor imperiale. Pribegi ai unei misiuni şoptite de ţărâna în care nu aveau să-şi mai odihnească trupurile surghiunite şi după moarte, — pelerini ai marelui miracol, vestind de dincolo de veac răscoala lui Avram Iancu, preludiu al reconcilierii noastre cu destinul. Peste secolul contimporan, — populat cu atâtea suflete chircite, şi cu atât de anemice entuziasme înviorat, — comemorarea trinităţii eroice cade ca un pilduitor îndemn, ca o vehementă mustrare: făpturilor noastre blazate de ispitele existenţei, cei trei osândiţi ai durerii româneşti le reţitue viziunea unui univers de orgolioasă legendă, dintr’o lume în care energiile incompresibile ale rasei ştiau încă să svâcnească vinul, cu robusta năpustire a zilei celei dintâi. Ca atunci, ca în veacul când se fierbea Neamul acesta cotropit de nemeşi şi asediat de paraziţi, am avea datoria să răbufnim şi astăzi, când atâţia dintre Valahi au în propria lor ţară simţământul că sunt nişte bieţi expatriată Ca atunci, când asupririle se plăteau cu sânge, avem datoria de a urni cu o clipă mai devreme uraganul răbdărilor prea mult prelungite, amintind veneticilor că astăzi în lagărul nostru stau tunurile, că baionetele fulgeră astăzi in tabăra noastră. Mustrare să ne fie deci azi comemorarea Moţilor cu suflete neînduplecate, la evocarea lui floria, Cloşca şi Crişan, să mărturisim doliul unor tării de caracter pe cari ni le simţim pierite din suflete. Iobagi, au fost în stare ciobanii Crişului să înfrunte urgia magnaţilor şi represiunea împăratului. In ţară de iobagi, 65 ani mai târziu, a avut Avram Iancu puterea de a slobozi puhoaiele răscoalei iarăşi, înfruntau asuprirea atroce a cârmuirii maghiare. Păşeau totuşi senini spre mistuitoarele torturi, nepăsători la ameninţări şi la cazne, abia întrezărind nelămurit, dincolo de zorile viitorului, candela nădejdii de eliberare românească. Au fost capabili de marile jertfe, ei, au fost miruiţi pentru supreme extazuri, aceşti ţărani plămădiţi din aluatul Greuceanului, unui Neam cu prea mari aptitudini de pacientă şi de toleranţă, răsvrătiţii Abrudului i-au amintit că cinstea supremă este uneori să haiducească, fiindcă luminile destinului se aprind uneori cu faclele pornite să incendieze castelele, fiindcă unei rase ameninţate de venetici îi sunt adesea indispensabile încă virtuţile de codru. Aşa au păşit eroii Naţiunii în doină şi în legendă, — aşa se iveşte floria în aurora renaşterii româneşti, hoţind în avutul hoţilor, — siluind o lege silnic impusă de renegaţii cârmuirii, — semănând groaza şi jalea printre tirani, astfel cum îngrozise pe zeii cumpliţi şi Prometeu, înainte de a-şi ispăşi în lanţurile chinului legendara şi sublima revoltă. Ion Dimitrescu pentru societăţile incrări^tim acee a cutez a crede că odată cu numirea d-lui Şoimescu in funcţiunea de administrator general al masei o coaielor va fi posibilă imediat o altă politică a culturii in cadrul de acolo. Avem astăzi o seamă de instituţii al căror rol tinde să devină pur decorativ prin lipsa de mijloace materiale necesare activităţii pentru care au fost creiate. Sunt şi la Casa Şcoalelor aceleaşi dificultăţi ca pretutindeni. Nu le mai amintim. Dacă totuş la numirea succesorului regretatului Alesseanu, reiau o discuţiune veche, este pentru că fără a ponosi activitatea dispărutului, om capabil şi prob, cred că in cadrul disponibilităţilor de astăzi se poate face mai mult decât a făcut el. Mai mult şi mai ales altceva. Casa Şcoalelor ar fi trebuit să rămână cum arată numele ei că este. Orice transgresiune în alt domeniu ar fi trebuit, de la început, interzisă. Or, înainte de a avea tipărite manualele şcolare cele mai bine întocmite (azi nu sunt decât bine tipărite!), înainte de a imprima o disciplină fabricanţilor de manuale proaste pentru uzul şcolii, Casa Şcoalelor tipărea literatură. Pe portiţa de acolo au intrat in literatură şi buni şi răi, ca pe la orice editură. Editura Casei Şcoalelor (cea de odinioară, nu ştiu cum o fi acum) a ilustrat cu belşug de exemple incapacitatea Statului-negustor. A tipărit şi a băgat in pivniţă. Uneori lucruri foarte bune, dar de un aspect dea dreptul respingător. Astăzi Casa Şcoalelor nu mai poate face sacrificiile inutile, ba chiar păgubitoare, de odinioară. E redusă la pufin. Poate face însă ceva bun: poate creia, întreţine, organiza, federaliza activitatea culturală şi artistică in licee. O anchetă asupra rodului societăţilor literare dintre zidurile liceelor va revela, sunt sigur, că numai atâta dăruesc liceele culturii, vieţii cărturăreşti, muncii de creaţie literară, atâta cât cuprind tinerele societăţi literare din licee. Există una, care e un model, la Colegiul Sântul Sava şi care îşi datoreşte fiinţa şi prosperitatea omului bun şi directorului eminent care este d. Ştefan Pop. Casa Şcoalelor ar putea dota cu biblioteci aceste societăţi, ca să circule cărţile şi să-şi afle un rost, cărţile din pivniţă, fiindcă tot nu se bate lumea pe ele, nu librării. Societăţile literare din licee merită cea mai serioasă atenţiune. Ar fi o bună politică în cadrul şcolii, n’ar costa mai nimic şi Casa Şcoalelor ar fi în rolul ei, care oricât de amplu şi de divers, nu poate neglijat acest aspect al problemei culturale în România. Scriu cu simpatie faţă de instituţie, aceste rânduri. Biblioteca de la Casa Şcoalelor este şi astăzi o amintire emoţionantă pentru vechiul dezertor de la ora de matematici, care era subsemnatul. Romulus Oiami Vijelia milenarei răbdări “v. :b'j s: -: / î jjfc . -V -J' Agitaţia advocaţilor a pus în gravă dilemă pe unii membrii, şi chiar pe cei mai proeminenţi, — din partidul naţional-ţărănesc. Unii dintre dânşii, s’au grăbit să ţie întruniri, să provoace atitudini să discute fără însă să ajungă la o concluzie programatică. Aceasta dovedeşte că, partidul naţional-ţărănesc conţine în corpul lui tendinţe divergente, forţe protivnice, dar şi posibilităţi de adaptare. Când un partid trece printr-o criză de directivă ideologică şi programatică înseamnă că se apropie de momentul unei transformări, ori îşi va schimba înfăţişarea, ori se va rupe. In ambele alternative va izbândi şi în partidul naţional-ţărănesc elementul cel mai numeros, românii. Căci dacă democraţia, echivalează cu invazia metecilor şi a străinilor în viaţa publică, ţărănismul angajându-se într’o mişcare de mase rurale se contopeşte în corpul naţiunei. Chiar punându-ne din punctul de vedere naţional ţărănist, nu putem concepe un corp electoral (principiul sufragiului se află la baza democraţiei) format din ţărani români în proporţie de 80 la sută şi o aristocraţie, o elită intelectuală sau politică formată din străini. Pentru a reveni la nodul gordian al problemei ţărănismului, nu ne putem imagina o circulaţie biologică a naţiunii, în formaţiunea căreia să intre o clasă de plugari români, o burghezie minoritară, peste care se adaugă un corp profesional şi tehnic format tot din străini. La adunarea care s-a ţinut la Iaşi, a tineretului naţional-ţărănist d-1 N. Costăchescu a sfătuit pe tinerii partizani politici ,să nu pornească dela ideia că certificatul de naştere este un drept care creează situaţiunii". D-1 N. Costăchescu caută să infuzeze tineretului mai multă încredere în sine, mai multă putere de muncă, uitând că situaţiile de astăzi ale minoritarilor nu se datoresc jocului liber al concurenţei în puteri de muncă, ci tocmai certificatului de naştere, pe care în loc să scrie valah era scris ungur, sas sau şvab. Cât priveşte munca, chiar dacă a existat ea nu era decât o exploatare a muncii ţăranului român. Participând la această desbatere iată ce spune „Gazeta Transilvaniei", ziarul înfiinţat de Gheorghe Bariţiu la Braşov: „Dar această muncă, blagoslovită sute de ani de-a rândul de favorurile guvernelor din Budapesta şi habsburgilor vienezi, era ajutată şi sporită cu sudoarea unui neam, care pe acele vremi n’avea decât privilegiul de a locui în afara zidurilor burgheziei săseşti şi de a fi slugă acesteia”. (Anul 98, No. 13) Acest „numerus teutonicus‘‘ se bizuia deci pe sprijinul guvernului dela Budapesta, altfel el nu s’ar fi putut realiza. Istoria ne demonstrează că acolo unde o naţiune este protejată şi susţinută în toate manifestările ei, — şi aceasta se întâmplă pretutindeni, — se constitue un fond de rezistenţă, indestructibil, peste care nu poate trece o altă minoritate conlocuitoare. Ori, nu se poate imagina un stat ţărănist în care minorităţile să domine profesiunile libere, funcţiile de schimb şi nucleele de circulaţie a bunurilor. Dovadă că în toate întreprinderile străine din ţara noastră românii nu sunt primiţi decât într’o infimă minoritate, ceiace înseamnă ca boicotul vine dela dânşii nu dela noi. A afirma „că vrem intietatea elementului românesc dar fără o presiune asupra minoritarilor“ după cum s’a spus la Iaşi, înseamnă că acepţi să fii stăpân dar cu prerogative de slugă. Rămâne de văzut dacă şi ţărănimea pe care se bizue partidul naţional-ţărănesc acceptă această situaţie umilitoare, sau dacă, faimoasele jonglerii programatice prezidate de d-l N. Costăchescu şi tipărite în volumul „Pentru biruinţa ţărănismului" nu sunt decât hârtie higienică. Nicolae Roşu cele două americane sau o moarte incongrueata Domnişoarele Ehi Bois, fiicele consulului general al Statelor Unite, in Napoli, sau sinucis împreună, aruncăndu-se din avionul ce făcea cursa între Londra şi Paris. IMotivele acestei singulare întâmplări sunt motive sentimentale. Nu era la mijloc însă, cum aţi putea crede, vreun complex de sentimente dramatice obscure care au izbucnit in această formă şi-au târât spre nenorocire cele două fete. Era vorba numai de o iubire — mai bine zis de două iubiri nefericite, pentru doi aviatori, iubiri născute dintr’un flirt normal aviatorilor, aceşti bărbaţi-fluturi care sboară cu avionul dela o inimă femeiască la altă inimă femeiască, ca dela floare la floare. Acest sport aeronautic a avut însă alt răsunet in inima domnişoarelor Elisabeth şi Jeanne Coeurt Du Bois. Sportul este deobiceiu departe de tragedie.: In confuzia asta morală, fetele în lipsă de ideal şi din simplă rătăcire se dedau sportului ca unei tragedii. Această incongruenţă, strict modernă (strict a noastră cum ar zice un tânăr, din respectiva generaţiune) a dat rriştere la o sinucidere, a cauzat o moarte incongruentă. Ai face intr’adevăr o profundă greşală întrebându-te dece, în definitiv, s’au aruncat din avion să moară atât de tragic cele două fiice ale nefericitului diplomat american. Cum au putut ele, fără ca una să vadă ridcolul în ochiul celeilalte şi viceversa, să premediteze o exibiţie atât de funestă, atâtde injustă pentru bieţii părinţi şi atât de injustă, la urma urmei, pentru cei doi aviatori care meritau şi ei, cu siguranţă, o amintire mai bună, mai durrabilă chiar? Nu se ştie. .. Domnişoarele Coeurt du Bois s’au hotărit să se sinucidă — în amintirea flirtului sau iubirii lor — aruncându-se din avion, aşa cum alte femei se duc să vadă un film de cinema cu avioane, pentru că le face curte un aviator. Aviaţia e cu bucluc în amândouă cazurile, dar dece buclucul a devenit năpastă în acest caz? Toate reportagiile ziarelor nu reuşesc să alimenteze drama până într’atât ca s’o îndreptăţească. Ce s’ar face Stendhal, marele amator de drame atroce dar cu motivaţii, in faţa acestui caz ce nu îngădue argumentări analitice. Cât a sărăcit sufletul omenesc, ne putem întreba, dacă au ajuns surorile să se sinucidă împreună cum s’ar duce la cinematograf şi ar juca o cădere din avion pe cursa Londra-Paris. Moartea ori vine imediat (şi nu-ţi mai dă timp să se urci in avion) sau până a sosi, naşte complicaţiuni care sunt, în cazurile de conştiinţă, adevărate podoabe ale spiritualităţii omeneşti. Dar să mori aşa, fără să fii în cauză, e destul de stupid. Dragoş Vrânceanu Stat ţărănesc cu elită minoritară D. Manolescu-Strunga s’a obligat ca pâna la 28 Februarie 1935 să opereze un transfer de 400.000 lire sterline în Anglia. — Ai văzuit ce victorie aura repurtat noi prin Convenția comercială încheiată de1. Manolescu-Strunga cu englezii ? — Daa. Inc’o victorie așa, și suntem... pierduți. ACORDUL DE LA LONDRA Ne ferim să anticipăm judecăţi sprijiniţi numai pe fărâmituri de Informaţii aproximative: nu putem deci aprecia foloasele culese de Stat pe urma călătoriilor d-lui Strunga, nici valoarea pozitivă a diferitelor acorduri pe care neostenitul ministru-călător le-a încheiat. Recunoaştem unele calităţi de Iniţiativă unele însuşiri de realism mărunt, de îndemânare negustorească dovedite de d. I. Manolescu-Strunga în diferite întreprinderi. Nu-i un om de bibliotecă, numi un om de abstracţiuni pe care să îi smulgi din linia realităţilor; este deci bine înarmat sa ducă unele grele răspunderi în legătură cu ministerul de industrie şi comerţ. Călătoriile dese pe care Ie-a întreprins d. I. Manolescu-Strunga in străinătate au fost întovărăşite de un optimism împărtăşit nu numai de guvern ci şi de opinia publică, iar aerul de deplină (am spune chiar „dolofană”) satisfacţie, ce inunda faţa ministrului după fiecare întoarcere în ţară, sporea optimismul nostru, svârlea în viitor dâra unor speranţe neobicinuit de exagerate. Până acum, niciuna din convenţiile încheiate n’a venit în faţa parlamentului , suntem astfel documentaţi numai de asigurările d-lui I. Manolescu-Strunga, de optimismul de până ora al guvernului, şi de unele şoapte mai puţin optimiste (uneori defăimătoare) ale adversarilor ministrului. Fiecare om are prieteni şi adversari. Iar când se ridică in posturi dominante, stârneşte invidii, îşi multiplică adversarii. Iar prietenii devin foarte puţin siguri: la prima nesatisfacere a unor interese, toată amiciţia se metamorfozează brusc în ură. Un proverb toscan spune: „cu un pahar de vin îţi faci un prieten, dar ca să nu menţii nu-ţi ajunge nici o bute”. Şi adversarii politici fireşti, ca şi prietenii ministrului, prieteni desamăgiţi (evident, nu desamăgîri idealiste) cam şopteau unele greşeli grave ce ar fi fost săvârşite cu prilejul călătoriilor făcute de d. L Manolescu-Strunga. Cum ne-a fost dat să cunoaştem prea bine psihologia acestor informatori de şoapte, nu le-am dat absolut nici un fel de atenţie. Şi am fi aşteptat cu încredere până în ziua depunerii acordurilor pe birourile Camerei, când am fi luat cunoştinţă de cuprinsul lor, şi le-am fi analizat după datele oficiale. lată insă că unul din acordurile d-lui L Manolescu-Strunga, — acordul de la Londra, — irupe brusc în desbaterea consiliului de miniştri, sub forma unei scadenţe care nu îngădue nici o amânare: obligaţia Statului român ca până la 28 Februarie 1935, — aceasta este data contractuală precisă — să opereze un transfer de 400.000 lire sterline în Anglia. Şi pentru a complecta informaţia, adaugăm: transfertul acesta se face în contul datoriilor arierate ale comercianţilor români faţă de creditorii lor din Anglia. Deci nu este vorba de datorii ale Statului. Dar Banca Naţională nu dispune de un aşa mare stoc de devize — 400.000 lire sterline — şi atunci, prinşi în neînduratul cleşte al acordurilor semnate, s’a recurs la redevenţa Statului. Or, societăţile petrolifere se socotesc obligate să dee Statului devize numai în măsura exportului; li se cere deci un avans în devize. Fireşte, societăţile nu puteau să acorde un avans fără să fie ispitite de unele avantaje; de aceia cer în compensaţie stingerea tuturor litigiilor pe care le au cu ministerul de industrie şi comerţ. Nimic mai normal, pentru aceste societăţi, nu se va găsi nimeni care să învinuiască societăţile petrolifere de această negustorească utilizare a unui moment tactic! Nu ştim la cât se cifrează litigiile existente cu societăţile petrolifere dispuse să avanseze Statului cele 400.000 lire sterline. Le vom şti precis cu prilejul desbaterilor din parlament. Dar, indiferent de sumă, există o compensaţie, deci o pagubă pentru Stat, pagubă ce va trebui suportată pe urma acordului de la Londra. Nici prin gând nu ne trece să punem la îndoială buna credinţă a d-lui I. Manolescu-Strunga; ba îl socotim Însufleţit de cele mai bune ■ntaotii, stăpânit de grija unei activări a comerţului nostru cu Anglia dornic de a restabili creditul nostru la Londra. Dar întrebarea firească este: cu ce preţ? Făcându-se cumpănă între avantagiile viitoare (deci oarecum problematice), şi unele pagube actuale (deci precise), — cum se face totalul, cu plus sau cu minus în patrimoniul Statului? Dacă este cu minus, — cine răspunde? O eventuală demisie a ministrului ce nu a fost dibaci? Consolează oare punga Statului asemenea satisfacţii? Noi rămânem îndărătnici la aceasî întrebare: cum se despăgubeşte Statul, dacă va avea de suferit unele pagube pe urma acordului de la Londra? Cu satisfacţii morale nu se umple golurile visteriei! Este adevărat că, în tehnica idealistă a democraţiei, numai satisfacţiile morale sunt prevăzute: o demisie a ministrului care a greşit nu ţine în visterie locul sumelor ce s’au plătit spre a se repara greşala săvârşită. Se vorbeşte de sancţionarea miniştrilor abuzivi şi incorecţi, dar nimeni nu s’a gândit la sancţionarea incapacităţii păgubitoare pentru Stat... Nu cunoaştem încă textul acordului de la Londra; dar dacă într-adevăr Statul va plăti avansul necesar transfertului cu stingerea litigiilor existente între societăţile petrolifere şi ministerul de industrie şi comerţ, atunci vom pune hotărât problema sancţionării şi a celor ce greşesc prin nepricepere. Nu anticipăm insă judecăţi pripite... Pamfil Şeicaru TEATRUL COMOEDIA: „MISS BA“ piesă în 6 acte de Rudolf Besier Romanţat sau dramatizat, în volum sau pe scenă, reportajul biografic şi-a pierdut desigur astăzi mult din favoarea cu care era întâmpinat de public acum un deceniu : drept este, acum, că nu datează decât de patru ani premiera londoneză a piesei „The Barretts of Wimpole Street", şi că adaptarea pariziană intitulată „Miss Ba" a constituit chiar o noutate mai recentă. Şi totuşi, câtă distanţă simţim între sensibilitatea noastră şi universul acestor fiinţe oprimate sau mohorîte !... Rareori, ca la acest spectacol, s’a putut pipăi cât de impermiabile pot fi uneori dela o ţară la alta compartimentele geografiei teatrale, şi cât de indiferente pot fi spectatorilor dintr’un colţ de Răsărit aventurile unor eroi fanatic admiraţi de amatorii dintr’un ostrov septentrional. Pentru publicul englez, într’adevăr, dragostea care a glorificat destinele poeţilor Robert Browning şi Elisabeth Barrett constitue epizodul tipic al pasiunii romantice , poveste profund gravată în memorii, acolo, iubire inalterabil săpată în veneraţia generaţiunilor. Ilustră şi pură fuziune a două suflete aristocratice, — negreşit, — dar care vorbeşte prea puţin sensibilităţii noastre actuale, din moment ce ne este prezentată într un ansamblu de circumstanţe cari nu au nimic comun cu moravurile latitudinii româneşti. Şi aici cu nouile ticuri ale veacului!... Căci este excesiv, oricum, să mai risci tentativa de a înduioşa pe spectatori cu priveliştea despotismului patern tocmai astăzi, astăzi când adolescentele abea nubile se pricep atât de bine, să-şi persifleze părinţii cari mai încearcă să le tempereze partidele de flirte. Pentru a vibra la replicile unui personagiu, este indispensabil să găsdueşti măcar în germene sentimentul care le animă : publicul contimporat a pierdut însă cam pretutindeni embrionul acestei revolte împotriva prerogativelor de autoritate părintească, exercitată de mai toţi adulţii atât de timid, atât de unanim nesocotită de iniţiaţii sportului şi ai saxofonului. Parcelarea în şase tablouri, care sunt tot atâtea lungi acte, este iarăşi oarecum prea fastuoasă pentru incidentele unei acţiuni extrem de precare , chiar dacă ■ acceptăm ca agreabil divertisment vizual pitorescul vestimentar al epocii, el este insuficient pentru a compensa monotonia unei anecdote prea lipsite de relief dramatic, cu accentele patetice prea uniforme, pe decorul cenușiu al celei mai sufocante atmosfere. Un maniac cu nevroze evanghelice, — temperament de quaker gata pârguit pentru ospiciu, — terorizează o întreagă căprărie de fii şi de fiice, interzicându-le orice veleitate de fericire matrimonială , cu execepția curagioasei Henriette, a cărei intermitentă temeritate are şi ea sincope încă mai iritante pentru generozitatea spectatorului, — toţi ceilalţi copii ai maniacului suportă servil şi domestic inumana severitate a bătrânului Barrett. Personagiul pare însă atât de sintetic fabricat, — intoleranţa lui este atât de paroxistică şi de granitică, încât totala insensibilitate a eroului dobândeşte prestigii minerale, situând pe tiran dincolo de frontierele , umanului veridic, aşadar dincolo de graniţele verosimilului dramatic. Eduard Barrett rămâne astfel un biet animal de vitrină clinică, bun cel mult pentru a ilustra patologia paternităţii, şi impresiunea aceasta este iremediabil desăvârşită în scena finală, atât de penibilă şi de insuportabilă publicului nostru, în care sucitul tată a mai fost gratificat de autor şi cu întoarse poftiri incestuoase. Inutil şi deplasat, escabrosul acestei scene în care adevărul istoric este absurd siluit de dragul unui freudism ultra-banalizat de colecţiile tuturor reputaţiilor suportaţi în ultima vreme : el minimizează de altfel stupid dragostea ferventă a celor doi eroi, din moment ce are aerul să pretindă ca fuga Elisabethei spre braţele impaciente ale lui Robert Browning nu este determinată atât de pasiunea biruitoare, cât mai ales de repulsiunea pentru bestialul inchizitor. Scena aceasta anulează deci retrospectiv mult din unica emoţiune pregnantă a spectacolului , aceea ivită din irupţiunea tumultoasei energii a poetului în existenţa clorotică a Elisabethei, miraculos convertită la evidenţa că adevărata viaţă este uneori mult mai greu de privit în faţă decât moartea. Ceea ce numim noi astăzi „sentimentul tragic al destinului“, — în limbagiu! N. R. F., — îşi găseşte o splendidă apologie în contagioasa retorică a liricului Robert Browning, năpustit ca o victorioasă linie de forţă în existenţa cu miresme farmaceutice a eroinei. Este adevărat că, până la sfârşit, această magică grefă dinamică se rezolvă, într’o banală căsnicie, inaugurată prin obligatoriul voiaj în Italia : până la această verificare a virtuţilor terapeutice ale amorului, cei doi îndrăgostiţi apucaseră însă să-şi divulge mutual nobleţea (Continuare în par. ll-a) i