Curentul, iulie 1935 (Anul 8, nr. 2659-2689)

1935-07-22 / nr. 2680

I mai viu­ No. 26SO EAOIN* 3 IEI C­ureiviu Luni 22 Iulie IS35 Director: run REICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. 1 Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4088 Cabinetul directorului ... 3-4084 ABONAMENTE: Ld 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate­­ Lei 1700 pe an ; 900 pa 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 151 ala lunec Taxa poştală plătită în numerar conf.­or­t. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929­­ POPAS DUMINICAL de ION DIMITRESCU La o mie de metri altitudine, — d­upă ce ai scăpat de arşiţa care-ţi ceruia tâmplele şi-ţi festona frun­tea cu lacrimi cât orezul, — nu mai păstrezi atât de scrupulos ca la şes simţul timpului şi nuanţa cli­pelor: marea voluptate, aci, este să laşi orelor libertatea de a se încă­leca, — zilelor descorsetate de ca­lendar, îngăduinţa de a-şi uita da­ta, hoinărind şi ele slobode, scu­tite de identitate în anonimatul Vacanţei.» La câţiva paşi de fe­reastra mea, — pe linia vechei graniţe, — stărue inutilă şi ruinată o fostă piatră de hotar, şi-a pier­dut rostul şi severitatea, de când nu mai despică un Neam în două. La fei dispar, în concediu, şi frontie­rele dintre ceasuri, şi graniţele se­paratoare între săptămâni, ai trăi ore fără minute şi chenzine fără matcă, dacă nu te-ar readuce la cadran şi la agenda fluxul vizita­torilor duminicali, subliniând ritmic tranzita de la o săptămână la alta Sunt bieţi oameni necăjiţi. — t doriţi să consume cât mai suculente refăceri in ziua lor hebdomadară de expatriere din recluziunea biroului, rezistenţi la îmbulzeală ca menin­gita la­ser, îndurând eroic ghionţii pasagerilor vecini, în comparti­mentele trenurilor îndopate ca sol­niţele. Pentru ca odată ajunşi pe pajişte să-şi delecteze nesaţul cu cele mai modeste distracţii, o exi­­biţie acrobatică a soarelui, care sub umbrela unui nor se lasă spre apus în paraşută, — sau doar au­diţia unei fanfare militare, în bioş­­cul unui parc populat cu tânci şi cu galinacee... Desfătări plebeiene pentru obşteni de prostime din Bel­gia Orientului, adică pentru gos­podari cu bugetul domestic sever comprimat, de vreme ce nu aşteap­tă pleaşca neprevăzutului nici de la optimea loteriei, nici dela Belgienii cu şperţuri de milioane la desagă. In vagoanele care-i vor purta deseară înapoi spre casă, vor as­culta obosiţi comentariile drumeţi­lor de pe coridor, şi vor zâmbi auzind povestea bancnotelor lui Nacht, înfulecate în cifre astrono­mice... Va fi ora când privirile, isto­vite de profilurile oamenilor, prind să se caţere spre astre: prin fe­reastra vagonului, pe vertiginoasa peliculă a peisajului, îl va convoca la feerie luna. •B jeton de aur al săracilor, svârlit pe banda neagră a nopţii, la cazinoul ruletelor side­fContinuare pt pag. 11­ a) Ziua Domnului „ ... Ortodoxismul... trebuie sa ră­mână în veci deasupra intereselor pă­mânteşti Fondul său este o revelaţie. Revelaţie unică. Ortodoxismul se poa­te desluşi prin examinarea tradiţiilor, dar nu moderniza în spiritul timpului. Chemarea ortodoxismului este să ţină, in vecii vecilor, învăţăturile lui Chris­tos în forma lor nealterată". Aceste gânduri, atât de înţelepte şi de potrivite cu adevărul lucrurilor, le scrie de profesor C. Rădulescu-iMolru intr'un restrâns dar substanţial stu­diu — Românismul,­­ din Revista Fundaţiilor Regale, Iulie 1935, învăţătura adusă nouă de Mântui­torul lumei, este inalterabilă, indiscu­tabilă şi mai presus de toate fluctua­ţiile vremei şi ale filosofiei. Sfânta Evanghelie este descoperire dumne­zeiască. O primim, o statornicim in cugetele noastre şi deabia pe urmă — din experienţa noastră intimă — înţelegem definitiv preţul ei fără egal. Astăzi învăţătura creştină (intr’o largă măsură şi in multe părţi ale tu­mnei zise creştine) seamănă cu acele oraşe legendare, din poveştile nordice, pe cari le-a cotropit oceanul şi cari aşteaptă, subt ape, ziua revenirii la lumina soarelui. Creştinismul de azi este fără radă­cinn în foarte multe suflete creştine pentru cuvântul că ele n’au în ele substratul integralei mărturisiri a Bi­sericii. Şi cu toate acestea, nu există mân­tuire, odihnă desăvârşită şi biruinţă asupra durerii şi a păcatului, decât a­­tunci, când mărturiseşti deplin credin­ţa Bisericii şi te ţii cu bărbăţie de po­runcile ei. Suntem­ de nenumărate ori, faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, în situa­ţia acelui tânăr care întrebă, intr’o zi, pe Divinul învăţător: — Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?... Trebuie să-i facem creditul pe care­­ l-au făcut (măcar că miraţi şi nepri­cepuţii) Petru, Pavel, loan şi toţi cei­­lalţi. Vom avea o răsplată negrăită şi înaltă până la ceruţii Gala Galaction ■% ■' •1 41" '• *' Cantacupul lui Vasilescu O diversiune de vacanţă, un scandal de proporţii, cu filiaţii mul­tiple prelungite până în marea, ne­­pătrunsa taină a alcovurilor. Nu lipseşte nimic din ceia ce ar putea forma urzeala unei comedii de un comic Irezistibil înşelători şi înşe­laţi, sunt de o egală valoare mo­rală, iar morala fabulei, stă intr’o înjurătură pe care o svârle des­­gustat cetăţeanul plictisit de neru­şinarea spectacolului. Am reţinut o reflexie caracteris­tică a preşedintelui Foişoreanu, me­nită să plasticizeze tipul ce a ser­vit de axă a întregii afaceri cu transferul. Intr’o seară, la Conti­nental, la o masă vecină cu a pre­şedintelui secţiei I-a a tribunalului de Ilfov, o somptuoasă petrecere ce ar fi stârnit admiraţia lui Rabe­lais (domnul părinte al lui Gargan­­tua şi Pantagruel). Vin, şam­panie şi, ca o preţioasă trufanda, la sfâr­şit s’a servit cantalup de seră sau adus din Egipt care costa 600 de lei. Fireşte asemenea vecinătăţi stâr­nesc o legitimă curiozitate, mai a­­les când se pot svârli pe un can­­talup 600 de lei, oricât ar fi de nobil, dar face parte tot din aceiaşi familie cu castraveţii, cu dovlecii, cu pepenii, tot din familia curcube­­taceelor. Se va fi interesat d. Foi­şoreanu cine-i domnul cu punga aşa de plină şi cu gesturi aşa de largi şi va fi aflat, cu surprindere, câ este un domn Vasilescu. Numele nu-i spunea nimic, era al unui ano­nim, dar, în chip firesc, a reţinut figura şi numele amatorului de tru­fandale scumpe ca ale unui fericit al soartei. Peste câteva luni eroul, amato­rul de trufandale scumpe, se înfă­ţişa pentru a lua un bilet de încar­­tiruire la Văcăreşti. Când d. Foişo­reanu i-a amintit împrejurările mai puţin dramatice în care l-a cunos­cut, acuzatul Vasilescu a dat o ex­plicaţie de o savuroasă şi naivă sinceritate: „Eram la masă cu feţe simandicoase". In definitiv bietul Vasilescu ar­e preferat din pepene galben, scorios, mult mai dulce şi mai parfumat de­cât nobilul curcubitaceu scump şi cu gust de bostan sau de castra­vete de sămânţă, dar se resemnase la ţinuta unei mese de distincfie şi belşug, era om­ul cu feţe simandi­coase şi nu avea ce face. Dar povestea cantalupului Iul Va­­silescu rezumă întreaga poveste a unei ţări iubitoare de aparenţe care provoacă. Nu pentru plăcerea Iul comanda cantalup­ la masă când era 600 de lei bucata, el o făcea spre a da o cât mai puternică strălucire apa­renţelor, spre a impresiona, spre a fi socotit ca un om foarte bogat ce-şi poate permite toate risipele. Am văzut de atâtea ori oameni ce se îndatorează numai spre a da impresia prosperităţii. Bucuria lor de a trăi se îndestulează din Invi­diile pe care le poate provoca. Doamna se îmbracă luxos, nu atât pentru reala ei plăcere cât, mai a - Ies, pentru neplăcerea pe care o poate face bunelor ei prietene ce-şi de lux provocător, vor lungi gura într’o falsă admira-t­­ie atunci când va rosti preţul spo­rit de circumstanţă. Alta, este gata la orice numai spre a-şi face toa­letele şi suma necesară unei luni la plajă unde va trebui să striveas­că sub fascinaţia luxului pe prie­tene. Alta — fireşte măritată — va accepta chiar rolul de autobuz sex­ual, numai spre a ţine trena unei case, iar spre a avea o maşina se angajează să facă un transie de devize, să aducă în Capitală un o­­fiţer mutat disciplinar şi spre a nu plăti Şoferul o îmbracă în Şofer de casă mare pe ordonanţa amantului. Câte case în Bucureşti nu au as­pectul unor adev­ărate întreprinderi al căror fond comercial îl formează graţiile doamnei, acţionarii fiind fi­reşte anonimi, iar soţul jucând ro­lul de administrator delegat? Nu formează pentru nimeni o taină asemenea existente de gratii comercializate, dar printr’o ciudată tranformare a spiritelor, nu mai impresionează pe nimeni. Soţul nu se întreabă de unde­ e încântat de iscusinţa nevestei şi consumă ieri , cu­ „micile economii“ ale nepreţui­tei lui tovarăşe. E destul să intri în sala de aş­teptare a unei autorităţi ca să fii surprins de superioritatea număru­lui femeilor care aşteaptă. Toate sunt măritate, bărbaţii îşi au ros­turile lor, dar soţiile îşi au iscusin­ţele lor. Dacă un om e cu trecere, atunci este asaltat de această speţă de femei „Iscusite“, fiecare având cât© o afacere „foarte uşoară” pe urma căreia poate realiza un câştig. Apariţia femeii-samsar, cu comi­sionul achitat în graţii, este una din caracteristicele epocii noastre. Cir­culă, circulă, e gata la orice şi cu oricine numai să-şi desăvârşească afacerea ce şi-a propus. Intr’o ţară de sensualitate exce­sivă a bărbaţilor, femeea rămâne un element foarte preţios în per­fectarea unei afaceri. Ceiace nu s’a părut caracteristic este înmul­ţirea lor an de an, cele tinere fiind mult mai experte şi mai puţin stân­jenite de vechile prejudecăţi. A fi amanta unui „personaj” este o si­tuaţie cu reale beneficii, nu prin cât­e se serveşte lunar, cât mai ales ce poate obţine prin Intervenţiile pe care le face. Totul a Intrat în linia firescului şi nu mai provoacă nici o indignare. Toată această terfelire frenetică, toată această scoborîre a demni­tăţii se face numai şi numai spre a menţine aparenţele de prosperitate. Plăcerea vieţii? Nici nu se mai ţine seama de ea, dar se îmbrâncesc toţi să-şi satis­facă vanitatea unei arătoase des­făşurări de aparenţe. Ii ardea lui Vasilescu să mănânce un cantalup când costa 600 de lei? Nici nu-i făcea plăcere, dar se sim­­­ţea obligat să pară mai bogat, să se arate om larg, să impresioneze „feţele simandicoase” care-i ono­rau masa. Şi câte sacrificii nu va fi făcut bietul Vasilescu spre a pă­rea un om bine. Se va fi chinuit să asculte un concert simfonic, să meargă la operă, moţăind în umbra lojii, să viziteze expoziţii de pic­tură, să moţăie din cap, la o dis­cuţie literară, spre a părea că par­ticipă şi pricepe. Aceste chinuitoare obligaţii aie aparenţelor îi smulg din ritmul firesc al existenţei, îi prinde în jo­cul teribil al loviturilor hazardate, nu mai au o viaţă a lor, ci o viaţă pe care alţii le-o impun. De aici ri­sipe provocatoare, o falsi­care a existenţei, alunecarea pe panta tu­turor compromisurilor. Funcţionarul de Stat care intră la Cazino şi pierde cu un calm en­glezesc zeci de mii, sute de mii de lei, nu se mai gândeşte ce asociaţie de idei va provoca, ce va crede lu­mea, va fi încântat să zăpăcească pe cei cari îi vor vedea ce lesne poate svârli banii. Când sunt prinşi în această e­­xistenţă falsificată, nu este de mi­rare că există o atmosferă de iri­tare, că ai impresia unei sistema­tice provocări. Se clatină omul o­­nest, se simte oarecum intimidat de asemenea existenţi şi ades îşi face examenul de conştiinţă ca să ajungă la aceiaşi concluzie: „la ce bun să fii onest?" Asemenea îndoială când îşi face drum în conştiinţă, chiar numai for­­mularea întrebării sfarmă orân­­duiala morală a unei societăţi. La ce bun? Evident dacă alături de tine păcătosul trece satisfăcut, dacă nici măcar nu i se refuză sti­ma, dacă i se caută chiar tovă­răşia. O fi avut Vasilescu un trecut cam tulbure, va fi început el ca modest potcovar şi va fi fost chiar fericit când a ajuns gardian la închisoarea Văcăreşti. Va fi el de o înduioşă­toare ignorantă, vulgar la expresie, dar cum să refuzi prietenia unui om care îşi poate permite luxul să consume trufandale, să nu stea la îndoială, dacă să cumpere sau nu un cantalup când costă 600 de lei? Există o apăsătoare confuzie, ni­meni nu se simte obligat să mai întrebe „Cine-i domnul­ui din ce trăește”, toată lumea se complace in această dulce neorânduială. Cantalupul lui Vasilescu are o valoare de simbol. Rezumă sensul unei existenți de provocare, de farsă. #„Mă duc la băl să crape de ciu­dă Popeasca", iată toată grija, toată preocuparea, tot îndemnul la orice compromis. Vasilescu a avut nenorocul să stârnească o altă publicitate decât acela pe care a dorit-o. Simplu ghi­nion, ghinionul cantalupului. Pamfil Șeicaru pionii De câte ori am aşteptat O şoaptă Os raspuns: O si 41n viaţă sa ’mi fi dat, O zi mi-era deajuns, Pt lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi, Tu nu m’ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea, Privii atât de des: O iunie toată 'nteresea Tu nu m’ai înţeles..­­ lin chip de-a pururi adorat, Cum nu mai au perechi acele zâne ce străbat Din timpurile vechi! Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi. Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi O oră să fi fost amici Să ne iulbim cu dor, S ascuii de glasul gurii O oră, şi să mor. ’ Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C’un ochiu rece de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candelă s 'aprinzi Iubirii pe­ pământ. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar Că cu tristeţe capul tău Se ’ntoarce în zadar. (Desen de 1. Dragon) Oamenii, securea de ROMULUS DEANU. Nici n’au fost terminate bine brock-hausurile ridicate pe locurile de unde sau tăiat arborii, şi oa­menii mai chibzuiţi şi-au şi dat seama de crimă şi de eroare. Îm­podobind oraşul cu monumente de beton, cu monştri arhitectonici de gustul cel mai m­odern şi mai du­bios, ei nu scapă primejdiei de a-şi vedea Capitala într’o zi aspru criticată şi ofensată de cei cari a­­preciază de pe acum tragicul dis­pariţiei grădinilor. Căci va veni o zi când va fi spart caldărâmul pen­tru ca, din loc în loc, să fie re­­plantaţi, cu oboseală şi cu cheltu­ială, arborii distruşi ai „bulevarde­lor “ noastre Concepţia sinistră, de primitiv, care ordonă să tai un pom ca să aşezi în locul acela un om şi încă un om în block­ haus, îşi va fi trăit atunci veacul şi Capitala României va arăta ca o mahalagioaică îm­podobită cu tot ce a fost nou, cu lucruri de om­ care nu se mai poar­tă, nici destul de vechi pentru a fi interesante, nici în permanenţă noui, pentru ca barem prin aceasta prezenţa lor aici să fie justificată. In Parcul Carol au fost tăiaţi mereu arbori în etate,­odată ca să se facă loc expoziţiei unui târg de mostre industriale, altădată pentru a reînvia memoria ilustrului Ma­nuk, hangiu boieresc, cu dame la iatac, altădată pentru cine ştie ce altă năzbâtie. Dar orice lucru de zid şi de beton se poate construi intr’un singur an, iar unui pom îi trebuesc cel puţin patruzeci de ani ca să fie frumos. Pe terenul aces­tei socoteli va aluneca întotdeauna şi Casa grădinilor şi oamenii cu securea din alte instituţii. Pentru noi un pom este lucru mai de mirare decât un om de ge­niu. În orice caz, nestând în posi­bilităţile noastre de a creia un ar­bore, trebue să ne impunem disci­plina de a nu-i distruge acolo unde a fost creiat de alţii. Un arbore e un monument viu al răbdării, al aşteptării, un m­onument de multe ori cu mult mai frumos decât ace­lea de care ştiu să facă oamenii. Aceste consideraţii ne-au fost prilejuite de o vizită în noua gră­dină Botanică a Capitalei. Este o grădină dintre cele mai frumoase. Plante se vor putea pune acolo destule, dar arbori mai greu. Nu­mai doctorul Istrati, a putut avea colosala idee de a planta în Parcul Carol arbori gata crescuţi, aduşi (Continuare în pag. 11-a) Vorbe de claca Editorii ne trimit de câteva luni un buletin al asociaţiei lor, foarte îngri­jit tipărit, şi cu­­ articole care intere­sează problema cărţii şi a culturii in general. Cine frecventează librăriile şi iubeşte cu­devărat cartea, nu se poate dezinteresa. Văd insă, că pe această cale, se încearcă şi o propagandă cul­turală şi educativă, deoarece sub con­deiul unui editor care tot­odată este şi scriitor, se luminează un mănunchi de idei productive. Avem aşa­dar, în faţă, mărturia cinstită a omului care indrumează un aşezământ editorial, şi nimic nu ne poate opri să credem că pe această cale vom ajunge la o cât mai bună rânduială. Mai întâi este capitolul autorilor clasici. Tot ce avem mai bine tipărit şi complect în bibliotecă, a apărut sub vechile teascuri ale editurei „Miner­va”. Cu multă vreme înainte de răz­­boiu, grafica românească ajunsese la un nivel excepţional de ridicat. Dar şi gustul publicului era altfel decât cel de azi, de vreme ce autorii clasici erau mult mai mult preţuiţi. Se observă insă ca autorii clasici sunt preţuiţi cu deosebire in mediul şcolar şi de o categorie de oameni „serioşi” şi „moralişti”, inadaptabili vremurilor noi. Didacticismul şi seni­litatea nu se pot prevala exclusiv de clasicism fără a dăuna suprafaţa a­­cestei culturi. Clasicismul trebue să se bucure de privilegiile lui, indiferent de timpuri şi de oameni. Dar cum să se întâmple acest lucru, când foarte mulţi scriitori de azi dibuesc cuvinte pe hârtie şi când sa închege o frază se sperie inie’atâta de făpta lor, încât, nebuni de auto-admiraţie, devin gran­domani, îşi perd timpul zadarnic a­­cei care au indecenţa să vorbească despre „clasici” dar în vremea lor literară gândesc ca nişte claponi şi scriu vorbe de încântat demimonde­nele. Nu am voluptatea ascuţirii briciu­lui pe chelia bărboşilor, dar mă dis­trează această rătăcire puerilă a omu­lui simplu şi suprasaturat de năluciri moderniste. Ce caută el în clasicism ? Miculae Roşu

Next