Curentul, iulie 1935 (Anul 8, nr. 2659-2689)
1935-07-22 / nr. 2680
I mai viu No. 26SO EAOIN* 3 IEI Cureiviu Luni 22 Iulie IS35 Director: run REICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. 1 Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4088 Cabinetul directorului ... 3-4084 ABONAMENTE: Ld 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate Lei 1700 pe an ; 900 pa 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 151 ala lunec Taxa poştală plătită în numerar conf.ort. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 POPAS DUMINICAL de ION DIMITRESCU La o mie de metri altitudine, — după ce ai scăpat de arşiţa care-ţi ceruia tâmplele şi-ţi festona fruntea cu lacrimi cât orezul, — nu mai păstrezi atât de scrupulos ca la şes simţul timpului şi nuanţa clipelor: marea voluptate, aci, este să laşi orelor libertatea de a se încăleca, — zilelor descorsetate de calendar, îngăduinţa de a-şi uita data, hoinărind şi ele slobode, scutite de identitate în anonimatul Vacanţei.» La câţiva paşi de fereastra mea, — pe linia vechei graniţe, — stărue inutilă şi ruinată o fostă piatră de hotar, şi-a pierdut rostul şi severitatea, de când nu mai despică un Neam în două. La fei dispar, în concediu, şi frontierele dintre ceasuri, şi graniţele separatoare între săptămâni, ai trăi ore fără minute şi chenzine fără matcă, dacă nu te-ar readuce la cadran şi la agenda fluxul vizitatorilor duminicali, subliniând ritmic tranzita de la o săptămână la alta Sunt bieţi oameni necăjiţi. — t doriţi să consume cât mai suculente refăceri in ziua lor hebdomadară de expatriere din recluziunea biroului, rezistenţi la îmbulzeală ca meningita laser, îndurând eroic ghionţii pasagerilor vecini, în compartimentele trenurilor îndopate ca solniţele. Pentru ca odată ajunşi pe pajişte să-şi delecteze nesaţul cu cele mai modeste distracţii, o exibiţie acrobatică a soarelui, care sub umbrela unui nor se lasă spre apus în paraşută, — sau doar audiţia unei fanfare militare, în bioşcul unui parc populat cu tânci şi cu galinacee... Desfătări plebeiene pentru obşteni de prostime din Belgia Orientului, adică pentru gospodari cu bugetul domestic sever comprimat, de vreme ce nu aşteaptă pleaşca neprevăzutului nici de la optimea loteriei, nici dela Belgienii cu şperţuri de milioane la desagă. In vagoanele care-i vor purta deseară înapoi spre casă, vor asculta obosiţi comentariile drumeţilor de pe coridor, şi vor zâmbi auzind povestea bancnotelor lui Nacht, înfulecate în cifre astronomice... Va fi ora când privirile, istovite de profilurile oamenilor, prind să se caţere spre astre: prin fereastra vagonului, pe vertiginoasa peliculă a peisajului, îl va convoca la feerie luna. •B jeton de aur al săracilor, svârlit pe banda neagră a nopţii, la cazinoul ruletelor sidefContinuare pt pag. 11 a) Ziua Domnului „ ... Ortodoxismul... trebuie sa rămână în veci deasupra intereselor pământeşti Fondul său este o revelaţie. Revelaţie unică. Ortodoxismul se poate desluşi prin examinarea tradiţiilor, dar nu moderniza în spiritul timpului. Chemarea ortodoxismului este să ţină, in vecii vecilor, învăţăturile lui Christos în forma lor nealterată". Aceste gânduri, atât de înţelepte şi de potrivite cu adevărul lucrurilor, le scrie de profesor C. Rădulescu-iMolru intr'un restrâns dar substanţial studiu — Românismul, din Revista Fundaţiilor Regale, Iulie 1935, învăţătura adusă nouă de Mântuitorul lumei, este inalterabilă, indiscutabilă şi mai presus de toate fluctuaţiile vremei şi ale filosofiei. Sfânta Evanghelie este descoperire dumnezeiască. O primim, o statornicim in cugetele noastre şi deabia pe urmă — din experienţa noastră intimă — înţelegem definitiv preţul ei fără egal. Astăzi învăţătura creştină (intr’o largă măsură şi in multe părţi ale tumnei zise creştine) seamănă cu acele oraşe legendare, din poveştile nordice, pe cari le-a cotropit oceanul şi cari aşteaptă, subt ape, ziua revenirii la lumina soarelui. Creştinismul de azi este fără radăcinn în foarte multe suflete creştine pentru cuvântul că ele n’au în ele substratul integralei mărturisiri a Bisericii. Şi cu toate acestea, nu există mântuire, odihnă desăvârşită şi biruinţă asupra durerii şi a păcatului, decât atunci, când mărturiseşti deplin credinţa Bisericii şi te ţii cu bărbăţie de poruncile ei. Suntem de nenumărate ori, faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, în situaţia acelui tânăr care întrebă, intr’o zi, pe Divinul învăţător: — Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?... Trebuie să-i facem creditul pe care l-au făcut (măcar că miraţi şi nepricepuţii) Petru, Pavel, loan şi toţi ceilalţi. Vom avea o răsplată negrăită şi înaltă până la ceruţii Gala Galaction ■% ■' •1 41" '• *' Cantacupul lui Vasilescu O diversiune de vacanţă, un scandal de proporţii, cu filiaţii multiple prelungite până în marea, nepătrunsa taină a alcovurilor. Nu lipseşte nimic din ceia ce ar putea forma urzeala unei comedii de un comic Irezistibil înşelători şi înşelaţi, sunt de o egală valoare morală, iar morala fabulei, stă intr’o înjurătură pe care o svârle desgustat cetăţeanul plictisit de neruşinarea spectacolului. Am reţinut o reflexie caracteristică a preşedintelui Foişoreanu, menită să plasticizeze tipul ce a servit de axă a întregii afaceri cu transferul. Intr’o seară, la Continental, la o masă vecină cu a preşedintelui secţiei I-a a tribunalului de Ilfov, o somptuoasă petrecere ce ar fi stârnit admiraţia lui Rabelais (domnul părinte al lui Gargantua şi Pantagruel). Vin, şampanie şi, ca o preţioasă trufanda, la sfârşit s’a servit cantalup de seră sau adus din Egipt care costa 600 de lei. Fireşte asemenea vecinătăţi stârnesc o legitimă curiozitate, mai ales când se pot svârli pe un cantalup 600 de lei, oricât ar fi de nobil, dar face parte tot din aceiaşi familie cu castraveţii, cu dovlecii, cu pepenii, tot din familia curcubetaceelor. Se va fi interesat d. Foişoreanu cine-i domnul cu punga aşa de plină şi cu gesturi aşa de largi şi va fi aflat, cu surprindere, câ este un domn Vasilescu. Numele nu-i spunea nimic, era al unui anonim, dar, în chip firesc, a reţinut figura şi numele amatorului de trufandale scumpe ca ale unui fericit al soartei. Peste câteva luni eroul, amatorul de trufandale scumpe, se înfăţişa pentru a lua un bilet de încartiruire la Văcăreşti. Când d. Foişoreanu i-a amintit împrejurările mai puţin dramatice în care l-a cunoscut, acuzatul Vasilescu a dat o explicaţie de o savuroasă şi naivă sinceritate: „Eram la masă cu feţe simandicoase". In definitiv bietul Vasilescu are preferat din pepene galben, scorios, mult mai dulce şi mai parfumat decât nobilul curcubitaceu scump şi cu gust de bostan sau de castravete de sămânţă, dar se resemnase la ţinuta unei mese de distincfie şi belşug, era omul cu feţe simandicoase şi nu avea ce face. Dar povestea cantalupului Iul Vasilescu rezumă întreaga poveste a unei ţări iubitoare de aparenţe care provoacă. Nu pentru plăcerea Iul comanda cantalup la masă când era 600 de lei bucata, el o făcea spre a da o cât mai puternică strălucire aparenţelor, spre a impresiona, spre a fi socotit ca un om foarte bogat ce-şi poate permite toate risipele. Am văzut de atâtea ori oameni ce se îndatorează numai spre a da impresia prosperităţii. Bucuria lor de a trăi se îndestulează din Invidiile pe care le poate provoca. Doamna se îmbracă luxos, nu atât pentru reala ei plăcere cât, mai a - Ies, pentru neplăcerea pe care o poate face bunelor ei prietene ce-şi de lux provocător, vor lungi gura într’o falsă admira-tie atunci când va rosti preţul sporit de circumstanţă. Alta, este gata la orice numai spre a-şi face toaletele şi suma necesară unei luni la plajă unde va trebui să strivească sub fascinaţia luxului pe prietene. Alta — fireşte măritată — va accepta chiar rolul de autobuz sexual, numai spre a ţine trena unei case, iar spre a avea o maşina se angajează să facă un transie de devize, să aducă în Capitală un ofiţer mutat disciplinar şi spre a nu plăti Şoferul o îmbracă în Şofer de casă mare pe ordonanţa amantului. Câte case în Bucureşti nu au aspectul unor adevărate întreprinderi al căror fond comercial îl formează graţiile doamnei, acţionarii fiind fireşte anonimi, iar soţul jucând rolul de administrator delegat? Nu formează pentru nimeni o taină asemenea existente de gratii comercializate, dar printr’o ciudată tranformare a spiritelor, nu mai impresionează pe nimeni. Soţul nu se întreabă de unde e încântat de iscusinţa nevestei şi consumă ieri , cu „micile economii“ ale nepreţuitei lui tovarăşe. E destul să intri în sala de aşteptare a unei autorităţi ca să fii surprins de superioritatea numărului femeilor care aşteaptă. Toate sunt măritate, bărbaţii îşi au rosturile lor, dar soţiile îşi au iscusinţele lor. Dacă un om e cu trecere, atunci este asaltat de această speţă de femei „Iscusite“, fiecare având cât© o afacere „foarte uşoară” pe urma căreia poate realiza un câştig. Apariţia femeii-samsar, cu comisionul achitat în graţii, este una din caracteristicele epocii noastre. Circulă, circulă, e gata la orice şi cu oricine numai să-şi desăvârşească afacerea ce şi-a propus. Intr’o ţară de sensualitate excesivă a bărbaţilor, femeea rămâne un element foarte preţios în perfectarea unei afaceri. Ceiace nu s’a părut caracteristic este înmulţirea lor an de an, cele tinere fiind mult mai experte şi mai puţin stânjenite de vechile prejudecăţi. A fi amanta unui „personaj” este o situaţie cu reale beneficii, nu prin câte se serveşte lunar, cât mai ales ce poate obţine prin Intervenţiile pe care le face. Totul a Intrat în linia firescului şi nu mai provoacă nici o indignare. Toată această terfelire frenetică, toată această scoborîre a demnităţii se face numai şi numai spre a menţine aparenţele de prosperitate. Plăcerea vieţii? Nici nu se mai ţine seama de ea, dar se îmbrâncesc toţi să-şi satisfacă vanitatea unei arătoase desfăşurări de aparenţe. Ii ardea lui Vasilescu să mănânce un cantalup când costa 600 de lei? Nici nu-i făcea plăcere, dar se simţea obligat să pară mai bogat, să se arate om larg, să impresioneze „feţele simandicoase” care-i onorau masa. Şi câte sacrificii nu va fi făcut bietul Vasilescu spre a părea un om bine. Se va fi chinuit să asculte un concert simfonic, să meargă la operă, moţăind în umbra lojii, să viziteze expoziţii de pictură, să moţăie din cap, la o discuţie literară, spre a părea că participă şi pricepe. Aceste chinuitoare obligaţii aie aparenţelor îi smulg din ritmul firesc al existenţei, îi prinde în jocul teribil al loviturilor hazardate, nu mai au o viaţă a lor, ci o viaţă pe care alţii le-o impun. De aici risipe provocatoare, o falsicare a existenţei, alunecarea pe panta tuturor compromisurilor. Funcţionarul de Stat care intră la Cazino şi pierde cu un calm englezesc zeci de mii, sute de mii de lei, nu se mai gândeşte ce asociaţie de idei va provoca, ce va crede lumea, va fi încântat să zăpăcească pe cei cari îi vor vedea ce lesne poate svârli banii. Când sunt prinşi în această existenţă falsificată, nu este de mirare că există o atmosferă de iritare, că ai impresia unei sistematice provocări. Se clatină omul onest, se simte oarecum intimidat de asemenea existenţi şi ades îşi face examenul de conştiinţă ca să ajungă la aceiaşi concluzie: „la ce bun să fii onest?" Asemenea îndoială când îşi face drum în conştiinţă, chiar numai formularea întrebării sfarmă orânduiala morală a unei societăţi. La ce bun? Evident dacă alături de tine păcătosul trece satisfăcut, dacă nici măcar nu i se refuză stima, dacă i se caută chiar tovărăşia. O fi avut Vasilescu un trecut cam tulbure, va fi început el ca modest potcovar şi va fi fost chiar fericit când a ajuns gardian la închisoarea Văcăreşti. Va fi el de o înduioşătoare ignorantă, vulgar la expresie, dar cum să refuzi prietenia unui om care îşi poate permite luxul să consume trufandale, să nu stea la îndoială, dacă să cumpere sau nu un cantalup când costă 600 de lei? Există o apăsătoare confuzie, nimeni nu se simte obligat să mai întrebe „Cine-i domnului din ce trăește”, toată lumea se complace in această dulce neorânduială. Cantalupul lui Vasilescu are o valoare de simbol. Rezumă sensul unei existenți de provocare, de farsă. #„Mă duc la băl să crape de ciudă Popeasca", iată toată grija, toată preocuparea, tot îndemnul la orice compromis. Vasilescu a avut nenorocul să stârnească o altă publicitate decât acela pe care a dorit-o. Simplu ghinion, ghinionul cantalupului. Pamfil Șeicaru pionii De câte ori am aşteptat O şoaptă Os raspuns: O si 41n viaţă sa ’mi fi dat, O zi mi-era deajuns, Pt lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi, Tu nu m’ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea, Privii atât de des: O iunie toată 'nteresea Tu nu m’ai înţeles.. lin chip de-a pururi adorat, Cum nu mai au perechi acele zâne ce străbat Din timpurile vechi! Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi. Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi O oră să fi fost amici Să ne iulbim cu dor, S ascuii de glasul gurii O oră, şi să mor. ’ Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C’un ochiu rece de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candelă s 'aprinzi Iubirii pe pământ. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar Că cu tristeţe capul tău Se ’ntoarce în zadar. (Desen de 1. Dragon) Oamenii, securea de ROMULUS DEANU. Nici n’au fost terminate bine brock-hausurile ridicate pe locurile de unde sau tăiat arborii, şi oamenii mai chibzuiţi şi-au şi dat seama de crimă şi de eroare. Împodobind oraşul cu monumente de beton, cu monştri arhitectonici de gustul cel mai modern şi mai dubios, ei nu scapă primejdiei de a-şi vedea Capitala într’o zi aspru criticată şi ofensată de cei cari apreciază de pe acum tragicul dispariţiei grădinilor. Căci va veni o zi când va fi spart caldărâmul pentru ca, din loc în loc, să fie replantaţi, cu oboseală şi cu cheltuială, arborii distruşi ai „bulevardelor “ noastre Concepţia sinistră, de primitiv, care ordonă să tai un pom ca să aşezi în locul acela un om şi încă un om în block haus, îşi va fi trăit atunci veacul şi Capitala României va arăta ca o mahalagioaică împodobită cu tot ce a fost nou, cu lucruri de om care nu se mai poartă, nici destul de vechi pentru a fi interesante, nici în permanenţă noui, pentru ca barem prin aceasta prezenţa lor aici să fie justificată. In Parcul Carol au fost tăiaţi mereu arbori în etate,odată ca să se facă loc expoziţiei unui târg de mostre industriale, altădată pentru a reînvia memoria ilustrului Manuk, hangiu boieresc, cu dame la iatac, altădată pentru cine ştie ce altă năzbâtie. Dar orice lucru de zid şi de beton se poate construi intr’un singur an, iar unui pom îi trebuesc cel puţin patruzeci de ani ca să fie frumos. Pe terenul acestei socoteli va aluneca întotdeauna şi Casa grădinilor şi oamenii cu securea din alte instituţii. Pentru noi un pom este lucru mai de mirare decât un om de geniu. În orice caz, nestând în posibilităţile noastre de a creia un arbore, trebue să ne impunem disciplina de a nu-i distruge acolo unde a fost creiat de alţii. Un arbore e un monument viu al răbdării, al aşteptării, un monument de multe ori cu mult mai frumos decât acelea de care ştiu să facă oamenii. Aceste consideraţii ne-au fost prilejuite de o vizită în noua grădină Botanică a Capitalei. Este o grădină dintre cele mai frumoase. Plante se vor putea pune acolo destule, dar arbori mai greu. Numai doctorul Istrati, a putut avea colosala idee de a planta în Parcul Carol arbori gata crescuţi, aduşi (Continuare în pag. 11-a) Vorbe de claca Editorii ne trimit de câteva luni un buletin al asociaţiei lor, foarte îngrijit tipărit, şi cu articole care interesează problema cărţii şi a culturii in general. Cine frecventează librăriile şi iubeşte cudevărat cartea, nu se poate dezinteresa. Văd insă, că pe această cale, se încearcă şi o propagandă culturală şi educativă, deoarece sub condeiul unui editor care totodată este şi scriitor, se luminează un mănunchi de idei productive. Avem aşadar, în faţă, mărturia cinstită a omului care indrumează un aşezământ editorial, şi nimic nu ne poate opri să credem că pe această cale vom ajunge la o cât mai bună rânduială. Mai întâi este capitolul autorilor clasici. Tot ce avem mai bine tipărit şi complect în bibliotecă, a apărut sub vechile teascuri ale editurei „Minerva”. Cu multă vreme înainte de războiu, grafica românească ajunsese la un nivel excepţional de ridicat. Dar şi gustul publicului era altfel decât cel de azi, de vreme ce autorii clasici erau mult mai mult preţuiţi. Se observă insă ca autorii clasici sunt preţuiţi cu deosebire in mediul şcolar şi de o categorie de oameni „serioşi” şi „moralişti”, inadaptabili vremurilor noi. Didacticismul şi senilitatea nu se pot prevala exclusiv de clasicism fără a dăuna suprafaţa acestei culturi. Clasicismul trebue să se bucure de privilegiile lui, indiferent de timpuri şi de oameni. Dar cum să se întâmple acest lucru, când foarte mulţi scriitori de azi dibuesc cuvinte pe hârtie şi când sa închege o frază se sperie inie’atâta de făpta lor, încât, nebuni de auto-admiraţie, devin grandomani, îşi perd timpul zadarnic acei care au indecenţa să vorbească despre „clasici” dar în vremea lor literară gândesc ca nişte claponi şi scriu vorbe de încântat demimondenele. Nu am voluptatea ascuţirii briciului pe chelia bărboşilor, dar mă distrează această rătăcire puerilă a omului simplu şi suprasaturat de năluciri moderniste. Ce caută el în clasicism ? Miculae Roşu