Curentul, februarie 1936 (Anul 9, nr. 2872-2900)
1936-02-01 / nr. 2872
„ Latinitatea Sud-Americei şi România *„Ce am eu cu Uruguay? Ce mă interesează pe mine conflictul Rusiei cu Uruguay?”. Cam aşa trebue să fi exclamat bunul meu amic, benevolul şi scepticul meu cititor, aflând că ministrul de externe al României a acceptat rolul ingrat şi dificil de a concilia mica republica latină din America de Sud cu marea colecţie de republici slave din Europa Orientală. Daca pot face un lucru bun pentru amicul meu, ar fi acela de a-1 convinge că totul pe pământ trebue sâ-1 intereseze. Să te intereseze, bunule amic, sau să te sinuciz. Daca altă nădejde nu este dela mentalitatea etăţii dumitale, dacă trebue sa aşteptam la lucru o generaţie viitoare, e mai bine să te convingem că nu eşti necesar aspiraţiunilor naţionale din ţara ta. Insă nu sunt mulţi astăzi, aceia care să-şi închipue că România e o mare putere, care face numai ce vrea. Nu. România nu e singura pe continent si politica sa externa asa cum a fost definită de d. N. Tiitulescu are la bază trei principii realiste: 1) raporturi de bună vecinătate cu toţi vecinii, oricare ar fi aceştia; 2) România nu întreprinde nimic împotriva vreunui alt stat; 3) România înţelege să întărească şi să cultive raporturile sale cu latinitatea de pe întreg pământul. Prin urmare, d. N. Titulescu a acceptat onoarea de a concilia Uruguayul cu Sovietele, inspirându-se din principiile enunţate mai sus. Avem frontieră comună cu U. R. S. S. Orice act amical, din partea noastră, in cadrul Societăţii Naţiunilor, prezintă o valoare sigură nu numai pentru Rusia Sovietică, dar şi pentru opinia mondială. Vom putea afirma întotdeauna, cu fruntea sus, că România a dat Sovietelor dovezi de loialitate şi că are dreptul să ceară a fi tratată la fel, de Soviete. In afară de acest aspect, şi ca un argument de primul ordin, ţinem seama ca faptul că în conflictul cu Uruguay, Sovietele au avut dreptatea de partea lor. Guvernul de la Montevideo a expulzat pe ministrul plenipotenţiar sovietic, fără să dea lumii, nici Rusiei, nici Societăţii Naţiunilor, nici un motiv care să explice această intempestivă încălcare a uzanţelor diplomatice. D. Guani, ministrul Uruguayului la Geneva, a spus la masa Consiliului, că nu poate da explicaţie.. că e vorba, in fine, de o chestiune de politică internă. Primejdioasă '^anfuraţie! Căci nu e destul sa afirmică o problemă e de competenţa politicii interne, pentru ca intr adevăr să fie. Curtea internaţională de Justiţie şi de Arbitruj de la Maga, pentru asta a fost întemeiată , sa aprecieze in asemenea cazuri. In mod absolut cert, cu textele de Drept în faţă, Uruguayul ar fi pierdut cauza şi s’ar fi umilit. D. Titulescu şi-a spus că acest lucru nu trebue să se Întâmple unei ţări latine şi a primit rolul de conciliator. Ce avem noi cu Uruguayul ? Păi bine, iubitul meu cititor, avem nu numai o legătură de consanguintate, dar si un titlu de recunoştinţă. Această tară şi toate ţările latine din America de Sud, in frunte cu Argentina, care e cea mai mare dintre ele, au susţinut totdeauna la n°roaiele de afişele unui senior elec Geneva, in mod desinteresat, interesele României. Procesul României cu optanţii unguri, par’că ar fi fost procesul lor. In toate problemele politice privind Spania, Italia, Portugalia, Franţa, România, ţările din Sud-Amenca se prezintă unite. Nu puteam lipsi pe amicii noştri de asistenţa prieteniei. Românii nu au suflete de servitori. Aceste consideraţiuni nu sunt totuşi destul de convingătoare pentru concilierea părţilor. A trebuit ca d. N. Titulescu să pună în joc toată abilitatea şi toată seducţiunea sa, pentru a obţine două lucruri : a) de la d. Litwinow : o mai mică pasiune pentru justiţie, şi o dispoziţie favorabilă unei soluţii de compromis ; b) de l a d. Guani: asentimentul la o rezoluţiune care conferă opiniei mondiale aprecierea unei poziţii juridice şi diplomatice care nu se poate apăra decât cu teoria : „aşa- vreau, aşa fac”. Conversaţiunile au durat dela orele opt seara până la 5 de dimineaţă, când d. N. Titulescu a reuşit să epuizeze amorul propriu al fiecăreia dintre părţi. O oboseală dul ce invada pe rivali. Tentaţia somnului era în echilibru cu orgoliul naţional al fiecăruia. Se cerea ca Titulescu să fie energic, amical, convingător. Şi a fost. Spre marea stupoare generală, ministrul de externe al României a putut prezenta în ziua următoare soluţia acordul. Dar dacă nu isbutea ? Era mai probabil să nu isbutească. Tocmai Dacă înţelegem bine, ne aflăm în domeniul ocultismului, sau al esoteriei. Este foarte simplu deci să rătăcim cu considerat uni critice şi filosofice asupra conceptului de Tarot dealungul veacurilor. Dar Întrebarea este: a vrut să facă din poezie d. Mircea Strenul o nelămurită exde aceea elogiile cari au acoperit presie spirituală? Esoterismul, se acţiunea sa, şi cari au aramat asupra României o admiraţie atât de neprecupeţită, ne-au oxigenat de o legitimă mândrie. D. Titulescu a obţinut o victorie intri o cauză grea. mici un moment când Liga era istovită de sângerosul conflict din Africa şi ameninţată de un grav litigiu infecţios la Danzig, d. Titulescu a expediat o problemă, a îngropat o vrajbă care ar fi avut ca efect o teribilă tensiune între lumea slavă şi lumea latină, o slăbire a păcii în general şi o înrăutăţire a situaţiei României, care simte la fel cu popoarele latine, dar are frontieră comună cu cel mai mare stat slav din lume. Romulus Dianu Geneva, Ianuarie 1936. ANUL IX No. 2872 IS PAGINI3 LEI"Tfrr"W:Sâmbătă 1 Februarie IC, Director: PAMFIL SEIDARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4086 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 330 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 2006 anual; ptr .lu străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 2OO pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ocd Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 TELEFON RO . S« O Licitaţia degradării Aţi vrea să fiţi ministru, sau cel puţin subsecretar de Stat Nu... Mărturisiţi că nu... Cel puţin din parcea unui gospodar pe care încă nu l-a pălit meteahna politicii, acesta e de răspunsul firesc. Atâta vreme cât nu te-a culcat termitul ambiţiei, cătă vreme nu le-a năucit încă neacezii megalomaniei, un elementar instinct de conservare te îndeamnă să eviţi promiscuitatea clubului, a scrutinelor, a coridoarelor de minister. Mai ales dacă ai avut Căi de puţin prilejul de a scruta mai intim viaţa de infern a unui cilului de portofoliu, cu căminul invadat de toate lichelele, cu destinul răvăşit de atâtea indiscreţii, cu biroul potopit de toţi derbedeii partidului. Cu aceştia, este drept, te credi involuntar atunci când eşti şi tu constrâns să cutreeri un minister cu o petiţie.. Dar atâta ajunge! Ii înduri odată la o lună, ori din săptămână în săptămână, vreme de câteva sferturi de oră, cât iţi ţine aşteptarea. Ministrul, insă, este osândit să-i suporte toată ziulica. Să fie la el, acolo!— Dacă aceasta este din exterior poziţia prea puţin pizmuită a unui paznic de secrete (sau de subiectele) de Stat. — cu cât trebue să fie mai puţin recomandabilă demnitatea unui simplu parlamentari... Acum, adevărat este că atunci când eşti deputat, ministru sau subsecretar, ţi-este mai facil accesul anumitor mustoase potlogării, destinate să te pricopsească prompt. Fraude şi tâlhării poate face insă creştinul, dacă este potrivit înzestrat din fire, chiar fără aceste atribute distinctive; deci demnitatea legislativă sau ministerială nu este neapărat indispensabilă spre a căpătui expeditiv pe amator. In comparaţie cu cât îţi otrăveşte existenţa, mandatul politic nu te răsplăteşte suficient. Şi totuşi... Şi totuşi!... Judecând după vehemenţa cu care se îmbulzesc candidaţii la un amărât de scaun deputăţesc, ai crede că cine ştie ce serafice au cutii conferă posesiunea acestui fotoliu!„. Presupun deci profanii că demnitatea politică decerne spasmuri divine şi magice extazii, de vreme ce pentru a o cuceri nu pregetă oamenii să recurgă la cele mai violente ignominii!... Vreţi şi ilustraţia acestui marathon al degradării?:* Contemplaţi peisajul electorat de la Mehedinţi, unde d. Octavian Goga este bălăcit prin toate totai faimos prin memorabila sa cârdăşie cu Nemţii, in timpul ocupaţiei vrăjmaşe, şi, culmea umorului, tocmai cu detalii de „dezertare”, este „discalificat” cântăreţul „Oltului”, în plină Oltenie, de seimenii d-lui Radulescu-Mehedinţi! Tot mai mult şi la noi se verifică axioma că in democraţie, regim care pune la contribuţie cele mai abjecte compartimente ale sufletului uman, ceea ce onorează mai mult pe un om sunt ultragiile anumitor concurenţii... Ion Dimitrescu In atâta abundenţă de senzaţional, cine a mai avut vreme să dea atenţie şi procesului ce s’a desfăşurat în faţa Curţii cu juraţi dela Craiova ? Un asasinat prea puţin obişnuit, cu elemente de senzaţional, un ofiţer asasinând pentru a jefui o fată bătrână de 70 de ani, ca s’o şi voleze pe nefericita în spasmurLe agoniei. Liar, cu toată proporţia senzaţionalului, cu toate elementele fioroase ale crimei, procesul nu s’a revărsat în coloanele ziarelor, nu a confiscat atenţiile, nu a animat îmagnatiie. Fireşte, nu mârşava faptă a unei bestii a putut să ne intereseze, ci anumite aspecte ce ni s’au părut stranii, ce au ridicat unele legitime nedumeriri în ceea ce priveşte disciplina militară. Intr’o scrisoare adresată sublocotenentului Petrescu, tatăl ii face aspre mustrări „pentru nerespectarea regulilor militare şi demnităţii de ofiţer“’... Raportul de expertiză psihofizica a conchis că ofiţerul are stigmatele unui degenerat. Un alt martor a confirmat că acuzatul acceptase să fie întreţinutul prostituatelor... Un martor, cu care osânditul petrecuse in noaptea crimei, afirmă că „s’a îmbătat in aşa hal, încât a fost nevoit să fie dus de brat acasă". Toata această sinistră fişă, toată această bogată contribuţie la portretul moral al unui degenerat, ridică o gravă întrebare : Ofiţerul asasin făcea parte dîntr’o instituţie, era încadrat îmr’o severă discplină ierarhică, chemată să-l supravegheze şi să-l elmine din cadrul unei instituţii, prin esenţa ei o instituţie a onoarei. Atunci, cum a putut să ducă o viaţă destrăbălată, o viaţă de derbedeu, fără ca nimeni să nu observe, fără ca nici un superior să nu-l sancţioneze printr’o trimitere în faţa consliului de reformă ? Dacă ar fi fost o crimă sub impulsia dementei congestii a unei violenţe, dacă ar fi fost un gest de sângeroasă impulsivitate, nmeni nu ar putea fi învinuit, căci nu poţi bănui intensitatea de reacţiune a nervilor unui frenetic al violenţei. Crima săvârşită defineşte o degenerare prin premeditare, prin calmul execuţiei, prin abundenţa ororilor săvârşite. Asemenea înclinări sunt încrustate în trăsăturile Cazul sublocotenentului asasin existenţa lui, şi totuşi, în cadrul unei instituţii ce se presupune model al disciplinei, al ierarhiei, al controlului, a trecut fără să determine nici o tresărire de atenţie. Şi doar nu se purta cu o forţă ce din muare, nu-şi tăinuia viciile, câ se îmbăta de nu se mai putea ţine pe picioare, că primea să fie întreţinut de prostituata (deci infama lui existenţă avea o scârboasă publicitate), şi probabil că existenţa lui era aşa de respegătoare, încât tatăl lui s’a văzut nevoit să-i atragă atenţia, să-i facă mustrări „că rău face nerespectând regulile militare şi demnitatea de ofiţer". Ca un părinte să ajungă la asemenea concluzii, să nu mai aibă acea firească, iertătoare înţelegere, să nu mai spună „ale tinereţei valuri", ci să încerce o sguduire a fiului, înseamnă că nerespectarea regulilor militare, a demnităţii de ofiţer, era aşa de evidentă, încât a învins chiar indulgenţa de părinte. Dar părinţii ofiţerilor sunt chemaţi să-şi mustre copiii când calcă regulile militare sau terfelesc onoarea de ofiţer prin viaţa pe care o duc ? Pe cât ştiam noi, odinioară, superiorii şi camarazii erau acei neinduraţi cerberi ai prestigiului uniformei. S’au schimbat, oare, aşa de mult rânduielile nescrise, tradiţia acestei instituţii ? Logic ar fi fost ca înaintea părintelui nefericit, osândit să aibă ca fiu un sinistru criminal, să fi observat purtarea neruşinată a ofiţerului camarazii, superiorii lui. De ce n’au observat-o ? Sau toate în armată, în disciplina armatei, s’a Infiltrat o indulgenţă tot mai accentuată, o indulgenţă ce are aspect de complicitate ? Pe vremuri, exista o disciplină de corp. Ofiţerii duceau o viaţă de o mândră ţinută. Erau, unii, ieşiţi din familii nevoiaşe, cari, — de modesta lor soldă, — îşi mai sprijineau şi familia, unul îşi ţinea o soră la şcoală, altul un frate, altul o mamă bătrână, şi fiindcă nu puteau face faţă exigenţelor situaţiei pe care o aveau, atunci se retrăgeau intr’o existenţă austeră, fără să se bănuiască, in ţinuta lor de paradă, nimic din eroica şi tăinuita lor strâmtorare. Dacă se găseau unii ofiţeri fără măsură în exuberanţa petrecăreaţă a tinereţei lor, intervenea, cu asprime pedepsitoare, instituţia. Ca feţei, conturează fiecare mişcare amenduirea pieţei forma o suprare a individului, se spovedesc în toată ghere aşa de afurisită. Încât rar se întâmpla ca un ofiţer să prilejuiască un scandal, să se dea în spectacol. Datorita acestei concepţii a oherei, a mândriei uniforme,, am avut in 1915 acel corp ofiţeresc cu un simt al datoriei, cu o vrejoasa pasiune de jertfă. Cazul sublocotenentului asasin de la Craiova a ridicat problema supravegherii cât mai severe a corpului ofiţeresc şi trimterea imediată, in faţa consiliilor de reformă, a celor ce uită regii ale onoarei, a celor nedemni de uniformă. Dacă ofiţerul va şti ca un scandal provocat in stradă, la beţie, va însemna imediata reformă, dacă va şti că şi viaţa lui in afară de cazarmă este un obiect de supraveghere, de control, de sancţionare a gravelor abateri dela ţinuta aristocratică, de nobleţă, pe care o impune uniforma, atunci, fără îndoială că chiar cei ispitiţi să ducă o viaţă deşucheata, s’ar cuminţi. In orice instituţie se pot strecura nedemni: rostul unei supravegheri este tocmai să fie eliminaţi cei păcătoşi. Ne doare să constatăm că a fost cu putinţă prezenţa unui asemenea hidos exemplar uman, fără să provoace reacţia eliminatoare a corpului ofiţeresc. Un degenerat, un sadic, chemat să facă educaţia militară a soldaţilor, să-i comande ? însăşi întrebarea conturează răspunderi, impune chemări la ordine. Armata este o instituţie care se refuză indulgenţei. Acela care se supune disciplinei, care o acceptă fără să crâcnească, acela îngădue superiorului să exercite autoritatea. Armata este o instituţie a jertfei, şi nu a jertfei retorice: şcoala jertfirii vieţii, pentru Patrie ; de aceea disciplina, onoarea, intră in componenţa ei organică. Şi nu odată mi-a fost dat să văd spectacole de stradă in cari uniforma era desonorată, şi m’am întrebat de atâtea ori: unde este acea comenduire a pieţei, de odinioară ? Cerem şefilor armatei să mediteze asupra cazului de la Craiova, să poată da fiecărui ofiţer acea prusacă deviză a filozofului Kant. „Sunt două lucruri cari mă stăpânesc necontenit: eternitatea cerul instelat deasupra mea, şi legea onoarei în pieptul meu", Indulgenţa este tuberculoza unei instituţii, şi, mai ales, a armatei. ’ Pamfil Şeicaru Cronica literară de NICOLAE ROŞU Mircea Streinul: „Tarul sau călătoria omului“. Poezii. Ed. Liviu Rusu, Cernăuţi 1935 ştie, este o doctrină pe care unii filosofi din antichitate nu o comunicau decât unui număr restrâns de iniţiaţi. Esoterica, presupune un secret ce se poate revela sau încredin-Titlul acestei cărţi de poezii pune pe gânduri atât pe cetitor cât şi pe critic. Şi amândoi au motive să se întrebe: la ce s’a gândit d. Mircea Streinul când a dat volumului său de poezi acest titlu turburător? Iţa. Mai presupune şi un interior -------- ~iix— Essotérico, este, dimpotrivă, ceva extern, ceea ce toţi oamenii ’văd şi cunosc. Cele două limbagii, unul ocult şi celălalt evident, cunoscut, comunicabil, pot fi puse în cumpănă. Iată răspântia la care am ajuns. Poeţii se înţeleg pe ei, de multe ori instinctiv, s’au prntr’un simţ personal care se comunică prin semne. Şi atunci, acest limbagiu, relevat numai iniţiaţilor, are fireşte, o circulaţie limitată. Uneori poeţii pot fi înţeleşi dinafară, şi cunoaşterea oglinzii celui dinlăuntru se face prin armonii de cuvinte, prin potriveli de gând. Dar şi acest proces este limitat pentru că nu toţi oamenii, chiar atunci când nu este vorba de iniţiere, au darul să pătrundă în substanţa sufletească a poetului şi să se contopească în măcările acestei protoplasme. Prin făptui că poezia aşa cum o concepe şi o trăeşte d. Mircea Streinul este esenţă, taină de gând şi de simţire, ridicată pe cele mai ameţitoare piscuri, poetul rămâne să îndeplinească faţă de cetitor oficiul de preot, de iniţiator. Bucându-ne cu gândul mai departe, poetul, este mesagerul unui sacerdotiu divin, „Tarot sau călătoria omului“, dacă înţelegem bine, este destinul pe care-l indeplneşte poetul luat ca om în sine. Om mai mult „Poetul nu se bucură, poetul nu plânge, luat ca om in suie. um mai muu mucui ua.ua uu caui»u . ....... . . . . * decât ceilalţi oameni De aici, nevoia mare şi să o cauţi pe aceasta. Poe- Cartea aceasta, aşadar, in afară (Continuare in pag. ll-a) acelui esoterico — care porneşte dintul adevărat nu se mulţumeşte să lâuntru, împotriva, sau mai bine zis, independent de acel comun essoterico izvorît din afară. Poetul după d. Mircea Streinul este născut din luceafăr. Poetul este rege, şi soare, şi plantă, şi stâncă de cremene. „Poetul e ca o fântână, care-şi revarsă apele, fiindcă-i prea plină, cunoască un lucru sau o idee, să pue proprietate absolută pe ceea ce posedă. Poetul trăeşte aceste fenomene, se contopeşte lor, se arde şi se risipeşte in eternitate. El nu-şi aparţine sieşi, ci în vii, vieţii, destinului. D. Mircea Strenul a scris nu numai o carte de poezii, dar un manual al adevăratului poet. Deaceia s’a intitulat atât de nimerit: „Tarot sau călătoria omului". Intr’o pagină tipărită, unde am descoperit cuvintele omagiale încredinţate nouă, am cetit şi aceste stanţe: „Stejarul acesta a fost inima mea; rouă din sânge s’a ales; ierburile s’au ridicat din frunte, să stea; copiii, jucându-se, m’au cujes de atâtea ori din iarbă.“ (Pag. 23) Ca să se reverse fântâna, s’a adunat tot conţinutul de lumină al ochilor noştri.” (Pag. 32) Dealtfel tot acest chin, şi sânge, şi durere, şi sfărâmare a poetului de destinul lui presupune o călătorie printre esenţele vieţii telurice. Nu poţi fi poet fără să sângeri, fără să te ardă durerea vieţii, fără să te întrebi dacă nu există o durere mai de o „concepţie", conţine şi reale valori estetice. Poetul Mircea Streinul se arată stăpân pe sine ,stăpân pe arta lui poetică, pe care o conturează în linii tari, rotunjind colţurile de cremene. Poetul şi-a făurit o limbă, mai bine zis o expresie dură, a cărei cruditate se modeleza sângeros, asemenea iederelor tari cari pătrund în scoarţa arborilor şi se contopesc in carnea lor De multe ori această poezie face impresia unei încordări, a unei svârcoliri, a unei lupte eroice. Poetul îşi face drum prin hăţişul de ierburi groase şi ţepoase. Iţi dă impresia că trece sfârtecat de desişul de vegetale din pampas. Această luptă denotă o certăgurozitate temperamentală, o înţelegere dinamică şi o asvârlire curajoasă în flacăra vieţii. Rapoartele prefecţilor, cu privire la lucrările publice ri au fost toats exacte. Ziarele. D. ftilHALACHE i — Cu ce aparat ai fotografiat d-t» podul ăsta, de ţi-a ieşit de piatră şi nou nouţ ? Cu IMCULEŢ I — Cu aparatul meu... a|e Stai.» : 'y*£ Unele manifestaţiuni ce s’au produs, din ce in ce mai des, în ultimii ani, ne fac să desprindem o tendinţă de separare a funcţionarilor Statului, din diferitele corpuri, pe categorii indicate de diplome şi certificate. S’a ajuns, astfel, la un corp al titraţilor din serviciul finanţelor, la unul al pretorilor titraţi, al notarilor ş. a. m. d Dacă atunci când este vorba de recrutarea elementelor menite a umple golurile ivite în diferite servicii, selecţiunea diplomelor mai poate găsi o justificare intr’o ţară unde, în alte condiţii, s’ar întinde şi mai rău nepotismul şi favoritismul, apoi diferenţierea în titraţi şi neturaţi înăuntru unui corp ne apare şi nelogică şi periculoasă. Singularizarea tânărului eştt de pe bănecie şcoalei, sub semnul diplomei, pentru care a luptat ani de zile cu rezistenţa profesorului, pe care a căutat s’o învingă, prin toate mijloacele, îşi are explicaţia ei şi este firească. După ce insă ai căpătat o specializare şi ai început să prinzi firul drumurilor care duc spre tainele specialităţii tale, îţi dai seama cât ai de luptat, câtă etergie trebue să mai cheltueşti şi câtă muncă intelectuală să risipeşti. Fiecare funcţiune îşi are tainele ei şi, deasupra tuturor acestor taine, stă pavăza care nu poate pătrunsă decât prin muncă şi pricepere. Cel ce a îmbrăţişat o carieră a contractat obligaţia de a-i pătrunde tainele cari înseamnă exercitarea funcţiei ce o ai, în condicile cele mai bune spre folosul instituţiei ce o serveşti. Selecţiunea deci trebue căutată în rezultate şi nu în condiţiile iniţiale în care ai plecat la lucru. Păstrând linia acestui raţionament am putea găsi criterii de selecţionare in sănătatea şi în vârsta la care ai intrat in funcţie. Am spus însă că această selecţionare este şi periculoasă şi atunci ne gândeam la un fapt real pe care l-am văzut Venise în una din zile la un contribuabil, un agent al fiscului să încaseze o sumă. Debitorul statului care, din întâmplare, cunoştea legea şi dispoziţie ministerului a dovedit că suma i se cere greşit şi aci agentul ar fi trebuit să termine discuta, dacă era solidar cu corpul din care făcea parte. Dar lucrul nu era uşor. Cu un dispreţ, care ne-a rămas în minte, el a adăugat: ..Asta este treaba făcută de învăţaţii numiţi acum” şi a plecat compectându-şi ideea cu invective ce nu le putem repeta aci. Greşala este omenească şi certăm atunci când este făcută de semenul nostru. Nu o tolerăm, însă, şi o strigăm cu glas tare, atunci când este a duşmanului şi agentul netitrat era duşmanul coleglor săi titraţi. Aceste lucruri repetate sunt periculoase pentru că sunt stavilă de nepătruns spiritului de colaborare fără de care nu se poate concepe activitate ordonată într’o instituţie. In stadiul actual de cultură a ţării noastre problema colaborărei între titraţi şi netitraţi va încă mulţi ani de actualitate, închiderea unora sau altora în bisericuţe cu altare separate, sau în cetăţi cu drepturi distincte, se face în dauna interesului pe care îl are instituţia în serviciul căreia trebue să fie cu toţii egali. Exemplul care ne-a sugerat aceste gânduri ne-a fost dat de o greşală; asta nu înseamnă că prin a colabora am înţeles a-şi acoperi greşelile, dar nici a le exagera. Colaborare înseamnă respect reciproc şi contra acestui respect păcătuesc toţi, acei cari cred că o diplomă le dă dreptul de a dispreţul Până când vom ajunge la selecţiunea prin ceace ştii să faci, să lăsăm diploma ca un mijloc de selecţionare, dar numai la recrutarea funcţionarilor, şi nu şi in exercitarea funcţiunei. Altfel, nu este nici logică şi este şi periculos. Mircea V. Pienescu: Străjerii noştri Pentru copiii acestei ţări orice s’ar face in ceea ce priveşte educaţia, nu e prea mult, suni la noi patru milioane de copii de şcoală, ceea ce reprezintă nu numai sfertul, fără puţin, cl populaţrei totale, dar şi singura energie potenţiala a neamului, ci un fragment de populaţie cel puţin tot atât de important pentru Stat ca, de exemplu, breasla fumător Ucu, cu toate că de partea acestora din urmă stă şi argumentul impozitelor indirecte şi avantagiul votului secret. Căci viziunea statului de măine, ridicat din nevoile şi slăbiciunile actuale, nu se bazează decât pe educaţia in acest sens a copiilor. Se ştie insă că posibilităţile de educaţie de până acum, s'au dovedit insuficiente, nu numai în ceea ce priveşte individul, dar mai ales pentru coordonarea spiritului colectiv. In concepţia statului modem, convergenţa tuturor energiilor sate e fundamentală. In structura intimă a membrilor naţiei, trebue să se desvolte un suflet omogen, pentru că numai omogenitatea sufletului permite coeziunea intre oameni şi sudarea poporului nfidun singur bloc puternic. Mijloacele cari să ne conducă la acest ţel erau păi , acum, după cum am spus, insuficiente. Nu dispuneam decât de concursul dat de familie şi şcoală. Familia insă, numai in puţine cazuri poate pune in folosul educaţiei un depozit de cultură apreciabil şi o conştiinţă naţională desăvârşită. In majoritatea cazurilor — am putea spune in general,__grijile materiale absorb toate preocupările familiei, iar impulsiile spirituale, deabia ajung pentru cerinţele morale minime ale individului. In ceea ce priveşte şcoala chiar de ar avea elasticitatea trebuincioasă, îi lipseşte timpul pentru alte îndeletniciri, în afară de instrucţie. , Astfel stând lucrurile, chestiunea a rămas larg deschisă pe seama statului,, care a trebuit in interesul sâu sâ-i dea o deslegare — şi i-a dat-o, până acum mai mult teoretic, prin promulgarea legii din 1934, care pune bazele C. E. I. R. De atunci publicul a auzit deseori despre strâjeri şi străjere, insă noutatea ideii, precum şi confuzia (de altfel explicabilă şi bună de înlăturat), cu cercetăşia, l-a împiedicat să-şi dea seama de importanţa aşezământului străjeresc. E numai o chestiune de timp ca să se familiarizeze. Legea pe care am pomenit-o mai sus, hotărăşte prin articolul 5‘, ,Jiducaţia morală, naţională şi fizică este obligatorie pentru tinerii de ambele sexe, de la 7—18 ani”. In cadrul O. E. T. R„ Straja Ţării este organizaţia de educaţie a şcolarilor, in sensul in care o doreşte statul, prin expresia sa simbolică, M. S. Regete. Se pregătesc acum in Capitală cadrele acestei instituţii, formate din membrii corpului didactic. Această operă naţională se va înfăptui. Astfel că Străjeria, ca element de întărire a naţiei, este de pe acum şi va mai fi, obiectiv de critică şi denigrare. Insă conştiinţa■ noastră va fi un scut puternic, pentru Străjerii Ţării. N. Aloman Selecţia diplomelor