Curentul, iulie 1936 (Anul 9, nr. 3021-3051)
1936-07-01 / nr. 3021
ANUL II No. 3021 12PAGINI3LEI mmm ■ ■ > • V . . : . _ 1 NV-Í ■ • - Miercuri 1 Iulie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA , Palatul Nifon str. Doamnei, et. I ABONAMENTE: Lei 700 pe an;.350 pe 6 luni; 2000pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice; lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei. Taxa poştală plătită1 în numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 •TELEFON■ Redacția 3-4088, Administraţia 3*4080 Secretariatul şi Provincia , . 3-4086 Cabinetul directorului . . .34084 Misiunea „Ligii Culturale'' „Liga pentru unitatea culturala, a tuturor Românilor" a ţinut Duminică la Braşov congresul ei anual. Lângă celelalte asociaţiuni de cultura Liga a adus o nota combativă pe care înainte de război a împins-o pe tărâmul politic iredentist câştigându-şi glorioase titluri. Congresele ,„Ligii culturale" sunt astăzi, prilejuri de reînviere a unei sensibilităţi care nu s-a stins, căci timpul nostru o face necesară, dar care trebue hrănită cu campanii noui. ,„Unitatea culturală a tuturor Românilor" se înţelege azi ca unitate de reacţiune a Românilor în faţa unor idei ori evenimente sufleteşti care nu se potrivesc lor. Păstrându-şi deci caracterul ei combativ „Liga culturală", pe baza unei tradiţii , atât de consistente, poate la orice moment să înceapă lupta pentru limpezirea sufletească, pentru profilaxia culturală, pentru echilibrul moral compromis de politică, pentru reculegerea şi munca Românilor regrupaţi într’o mare naţiune. La este un organ de luptă al neamului în acest sens şi este singurul căruia i se îngăduesc sfaturile, singurul care are dreptul să conteste ceva, să separe ceea ce este pur românesc, în atmosfera publică, de ceea ce este impur. Nu vedem altă asociaţie, alt oficiu mai indicat, mai specific creiat de tradiţia lui pentru aceasta, decât . Tipa culturală". D. profesor Nicolae Iorga era predestinat să anime această organizaţie dinamică. Am putea spu-ne că d-sa i-a creiat acest caracter de „ligă", de asociaţie de luptă. Subliniindu-i deci această însuşire ne dăm seama cât de bogată misiune ea poate avea la această oră în ţara românească. Nu e vorba de a „culturaliza" pe nimeni. E vorba de a moraliza şi de a naţionaliza cultura, care în multe manifestaţii ale ei, trece peste cadrele moralei pe deoparte şi ale spiritului românesc pe de alta. „Unitatea culturală a tuturor Românilor" însemna" înainte de război întâi unitatea politica. Deaceia ,„Liga” d-lui prof. Iorga era mai temută în străinătate decât o organizaţie de spionaj. „Unitatea culturală" nu însemnează astăzi potenţarea culturală, fiindcă numeroase sunt instituţiile care îşi propun acest scop — cu mai multe ori mai puţine şanse — pentru binele poporului românesc ,„Liga culturală" supraveghează câmpul public al culturii pe tot întinsullui românesc şi ridică glasul atunci când ies la iveală manifestaţii protivnice nouă, ca şi atunci când vrea să accentueze un sentiment public, semnificativ. In acest chip am văzut cum, în momente grele pentru Italia, d. prof. Nicolae Iorga, între drapelele româneşti pe care ,„Liga culturală" avea dreptul să le ridice, a exaltat o mare naţiune de un sânge cu Românii şi a cerut devotamentul şi înţelegerea ţării faţă de o necesitate de viaţă a acelei mari naţiuni. Am simţit atunci din nou ceva din nervul viu, activist, al merituoasei societăţi româneşti. Ne-am dat seama atunci de bogatele rezerve de sănătate, de acţiune pe care le conţine. Am admirat totdeauna lipsa de program a Ligii care totuş, cu un instinct precis al frământării vieţii naţionale, ştie să corespundă unui principiu românesc iniţial şi să nu scape nici un prilej de a servi neamul şi sufletul românesc. D. prof. Nicolae Iorga se zice azi că nu mai are partid. D-sa a dat însă „,Ligii culturale" o formulă de închegare, o consistenţă, o vitalitate care arată cât de puternic organizator este. Fără cadre, cum ar zice politicianul român, „Liga culturală" realizează mai mult decât pot face cele mai vaste cadre inerte ale democraţiei. Ceea ce întreaga opinie publică românească regretă foarte mult — şi congresul de Duminică e un prilej să o spunem — este faptul că neobosita şi multipla activitate a d-lui prof. Nicolae Iorga nu-i dau răgaz să pună în mişcare toate forţele de care dispune şi să creieze o mare ofensivă a Ligii în aceste momente când poporul nostru de pretutindeni ar avea nevoie de ea. Chestiunile la ordinea zilei sunt numeroase. Redobândirea drepturilor elementului românesc în profia lui ţară, sănătatea poporu- i, securitatea neamului (în Rovîna unde Rutenii desvoltă, în Secuime), o atenţie reînviorată pentru Românii de peste hotare care se bucură astăzi de mult mai puţin sprijin din partea marelui decât ieri din partea micului Stat românesc, moralizarea culturii (a literaturii) etc. Nimeni nu ar putea vorbi cu mai mult efect şi mai mult drept, nimeni n’ar putea trezi publicul românesc din toropeală pe aceste chestiuni mai mult ca,Liga culturală”. Manifestările ei nasc desbateri şi forţa combativă a d-lui prof. N. Iorga nu a scăzut — după cum au arătat-o câteva manifestaţii recente — cu nimic. Lăsând la o parte datele personale ale unei polemici de etică literară pe care a început-o, d. prof. Iorga a anunţat o frumoasă bătălie contra imoralităţii în literatură care vine să lovească poate just. Acela care a rănit de moarte odată franţuzismul, poate da o lovitură puternică şi sfărâma o nefastă apucătură a literaturii actuale. Cine a ascultat ultimele conferinţe ale marelui istoric a văzut pe ce temă largă se pune în această luptă. „Liga culturală pentru unitatea tuturor Românilor” se bucură astăzi de respectul nostru al tuturor şi adunările ei anuale sunt ocazii de reculegere naţională. Glasul cel mai curat românesc vine de la această tribună şi am dori să-l auzim cât mai des. Dragoș Vrânceanu Mente de împrumut Ca. să nu comit un fals, — comentând aci unele pasagii din cuvântarea dela. Vinţul de jos a domnului Iuliu Maniu, — am confruntat ieri in câteva serioase" dure textele reportațiilor „giganticei adunări”. In toate, — zic: in toate, am găsit aceeaşi frază: „Eu am fost acela care în luptele dela Tisa am răpus pe comunişti cu regimentele româneşti din Ardeal ". M’a umplut de mâhnire, — fraza aceasta atât de exclusivistă şi de acaparatoare. Nu atâta pentrucă in vremurile acelea memorabile, __ aflându-mă întâmplător şi eu pe frontul de Tesi, — nu l-am întâlnit nicăeri pe d. Iuliu Maniu. Nicăeri. Şi Dumnezeu ştie cât am cutreerat şi am alergat, cu brigada noastră da Roşiori. Generalul Vavidoglu, _ căruia ţărăniştii d-lui Maniu i-au mâncat capul atât de expeditiv, — nu «zita atunci când avea de escaladat un baraj sau de merit un sat. Şi nu pregeta nici colonelul Ressel, — comandantul lui 9 Roşiori. Şi nici colonelul Moruzi, — pe tare în noaptea bătăliei dela Gyortelek, dincolo de Sătmar, chiar in sfânta Dumineca a Poisielui, l-am întâlnit in linia întâia a focului, călare sup tirul honvezilor lui Bela Kuhn, in lupta care avea să-l răsplătească apoi cu „Mihai Viteazul"... Nu era nicăeri, pe acolo, cel care ne informează astăzi retrospectiv ca „in luptele de la Tisa el a răpus pe comuniști”. Erau, în schimb, foarte multe regimente românești: din Vechiul Regat, insă. Şi foarte mulţi regăţeni. Este drept că ne-am întors de-acolo mai puţini, regăţeni. Evadronul meu, de pildă, in lupta aceasta de pe Someş (la doi paşi ai Tisa) şi-a pierdut trei ofiţeri din patru: unul mort, doi răniţi. Nici la evacuare, nici prin spitalele Ardealului, — la Sătmar, la Cluj, — nu a venit să-i vadă d. Iuliu Maniu, l-a vizitat in schimb Regele Ferdinand, alt regăţean... Cănd d. Iuliu Maniu povesteşte deci la Vinţul de jos snoave marţiale, — ceea ce ne mâhneşte nu este atât amănuntul că ne ciunteşte nouă nişte merite pe cari nu ţinem minte să le fi împărţit pe front cu D-sa. Nu pentru noi, ci pentru bieţii noştri camarazi morţi, — morţi fără recunoştinţa celor liberaţi, — pentru aceşti tovarăşi morţi, suntem mâhniţi. Pentru toţi aceşti regăţeni, — chiar şi cei mai neprevăzuţi, de pildă pentru locotenentul meu Mitisiade, de fel din Cadrilater (altă pepinieră de fanarioţi corciţi!), — dar care chiar aşa, cu sânge execrat în vine, a găsit totuşi mijlocul să moară in ziua aceea pentru desrobirea Românilor din Ardeal. Comuniştii cari pe d. Maniu „l-au ameninţat cu moartea”, — i-au ucis deadreptul pe aceşticamarazi regăţeni: era păcat ca unul din noi, supravieţuitorii, să nu ceară astăzi în numele lor d-lui Maniu această mică rectificare postumă. Iuris Dimitrescu . I 'V- • — Grele timpuri am ajuns cu meseria noastră tae hingheri». — Nu te îngriji că în curând cred că guvernul nostru va face apel la noi să prindem aderenți pentru politica alături de Rusia». __________________________________________________________________________ Cocarda tricoloră şi sdreanţa roşie de PAMFIL ŞEICARU Lucien Corpeclist în „Souvenirs d’un journaliste“ evocă nobila figură a lui Banes activând în presă ca director a ziarului „La Cocarde“ in 1894. Şi au prins să se alăture aceste amintiri de frământările actuale ce străbat Franţa. Şi în preajma lui 1894 începuse o febră în Franţa, febră ce a luat treptat proporţiile unui războiu civil, afacerea Dreyfuss. Pentru şi contra, dreiîusarzi şi anti-dreiîusarzi, catolici şi francmasoni, apărători ai armatei şi antimilitarişti, patrioţi şi partizani ai justiţiei absolute, naţionalişti şi anti, adică în toate domeniile spiritul francez apărea învrăjbit, pasiunea de partizan întunecând conştiinţa naţională. De altfel atunci când vrei să înţelegi un moment politic din viaţa unei naţiuni, atunci ai nevoe să-l descifrezi cu mijlocirea trecutului istoric; ori, în lungul secolelor, Franţa a avut, totdeauna, epoci în care conştiinţa ei s’a despicat în două părţi antagoniste : catolici şi hughenoţi, tradiţionalişti şi revoluţionari, albi şi roşii, cu o egală şi impetuoasă pasiune aceste fragmentări ale sufletului francez s’au lovit spre a se extermina. Odată criza trecută, Franţa îşi regăsea unitatea, energiile ei porneau din nou la muncă. Germania a socotit afacerea Dreyfuss ca plină de urmări şi în 1914 când a declarat războiul a scumptat disocierea unităţii morale a Franţei prin acea nemernică învrăjbire pe care a provocat-o nenorocita afacere Dreyfuss. Poate agenţia noastră telegrafică „Rador“ să selecteze, cu o neînţeleasă grijă, toate informaţiile, se poate trudi să prezinte o imagine cât mai zâmbitoare a situaţiei interne a Franţei, poate să se supravegheze cu o şi mai neînţeleasă grijă ziarele franceze, confiscându-le atunci când cuprind unele informaţii ce ar putea să ne tulbure, — nu mai puţin răsbate ecoul acelei stări de spirit ce — după noi — preludează o dramatică răfuială internă. Nu ne vom căzni să descifrăm sensul acestei alterate prezentări a stărilor de lucruri din Franţa, când ar putea prea bine să ne servească şi nouă de învăţătură ce înseamnă, — ca devastare a unităţii morale a unei ţări, — biruinţa acelei regisări moscovite „Frontul popular“. Dar pedagogia aceasta politică a ignorării rămâne să fie analizată cu alt prilej. Ceiace se desprinde chiar din aşa de supraveghiatele telegrame ale agenţiei Rador şi din selectatele potrivite, apărarea patrimoniului la ziare franceze (selectate de o cenzură vigilentă) este frângerea în două a Franţei. Cocarda tricoloră arborată agresiv ca replică la inzistenţa, la neruşinatul abuz al steagurilor roşii. Nu-i tocmai aşa de uşor să îngenunchi mândria franceză şi nu se va putea instala cu acea grabă, cu acea dementă precipitare a Moscovii, sovietele în Patria acelui spirit al măsurii ce defineşte viaţa franceză, însăşi excesul metecilor nerăbdători să devasteze discipinele naţionale, — însăşi abondenţa insignelor revoluţionare au determinat o puternică reacţie a instinctului de conservare franceză. La butonieră a apărut cocarda tricoloră, adică afirmaţia bravă a unei credinţe, voinţa agresivă de a apăra patrimoniul moral pe care îl simbolizează tricolorul. Când rătăciţii cântă „Internaţionala“, cu un avânt în glasuri, cu o vibrantă pasiune, i se dă replica prin intonarea Marsiliiezei. Nu lipsesc încăerările. Cineva, proaspăt venit de la Paris, povestea o scenă la care a asistat: o doamnă care, după ţinută, părea de bune condiţii, de o aleasă educaţie, trecea pe stradă având prinsă pe bluză un buchet de flori artificiale albastre, albe, roşii, formând o ingenioasă cocardă. O altă doamnă de o ţinută elegantă, luxos îmbrăcată s-a oprit şi fără să spună o vorbă măcar i-a smuls buchetul cu culorile naţionale şi l-a svârlit. A urmat o incierare de o violenţă ce contrasta cu situaţia lor, cu însăşi feminitatea lor. Nu mai exista urmă de educaţie, nu mai exista ţinută, elegantă , se sgâriau ca pisicile, se păruiau cu frenezie. Scena era concludentă, indica o violentă stare de spirit, exasperarea a două tendinţe protivnice. Fireşte, în aparenţă un neînsemnat fapt divers , în fond, elementele identice, ale învrăjbirii de pretutindeni în Franţa. Marinarii care arborează steagurile roşii pe vapoarele marinei comerciale primesc imediat replica: Marsilia toată împodobită cu steagurile ce fluturau culorile naţionale. Dacă portul înfăţişea aspectul unui port din Rusia Sovietică (65 de vapoare stăpânite de sovietele de marinari, ofiţerii fiind nevoiţi să părăsească bordul), oraşul Marsilia avea aspectul unei sărbători naţionale. Şi pretutindeni, steagul naţional se ridică mândru în faţa provocatoarei fluturări a sdirenţelor roşii. Franţa îşi afirmă voinţa ei de îmiContinuare în pag. Criza noastră morală cum. Dar cine vede acestea ? Cine ştie sau ia în serios aceste aspecte ?, Romulus Dianu Câmpuri întretăiate „25.000 lei ofer recompensă ace naţionale, ca un ficat care roade unuia care-mi va găsi o slujbă retribuită cu cel puţin două mii de lei mnar“. Anunciul acesta a făcut ocolul presei române, în toate formele redactat şi nu şi-a pus nimeni cenuşe în cap de ruşine. Strigă un om că este gata să cedeze pe timp de un an pâinea lui aceluia care va fi în stare să-i asigure provizia stomacului în anul următor şi nu se ruşinează nimeni că bacşişul poate să aibă o atât de imorală publicitate. Acesta e un document. Dar mai am la îndemână şi altul. E o scrisoare autografă în care o studentă îmi istoriseşte cum a bătut la toate uşile instituţiilor pentru a obţine o ocupaţie şi cum a trebuit să se retragă îngrozită de exigenţele celor în stare să rezolve problema unei existenţe oneste. Aceste exigenţe nu sunt, cum v-aţi putea închipui, de un ordin profesional superior, ci nişte amabile invitaţii pe canapea, sau la hotel, unde în orele de sub seară se ţin examenele pentru micile slujbe, pe spate, în dosul perdelelor umbroase. Numai la aceste două aspecte mă opresc pentru a sublima corupţia. Ştiu perfect că rândurile acestea nu vor îndrepta starea de lucruri, pentru că răul este îndătinat, pentru că posturile de comandă în multe locuri sunt adevărate moşii rentabile, şi pentrucă nu văd cum s’ar putea sancţiona în mod folositor pentru societate un rău care ar trebui să debuteze cu o ofensivă de reprimau de personale şi de scandaluri de familie. Italia şi latinitatea peninsulară a rămas fără îndoială pentru cultura şi poporul german ispita cea mai puternic simţită. Sunt foarte mulţi care atunci când pronunţi cuvântul „Venedig“* sunt cuprinşi parei de emoţia unei nostalgii puternice. Nu pentru că ar fi vreo năzuinţă imperialistă către acest original oraş, nu asta nu, pentru că Venezia a rimat şi va fi deapururi italienească. Poporul german îşi împarte pasiunea vieţii intre soarele meridional şi solidaritatea de rasă, istorie şi mitologie populară cu neamurile nordice, în primul rând englezii şi suedezii. Cu toate acestea, influenţa franceză în Germania este covârşitoare, dacă o comparăm cu aceia pe care au avut-o alte popoare sau culturi. Deocamdată insă, trebue să arătăm, că singurul popor european care cultivă relaţiuni sufleteşti şi intelectuale cu Germania, în mod oficial şi fără nici o rezervă, sunt englezii. In afară de numeroasele excursiuni de turişti englezi, cazi zilnic pot fi văzute în mai toats orăşele din Germania, __ exişti o permanentă colaborare sportivă. Potpind * aici, dela cunoaşterea unei ţări folosind prilejul reuniunilor sportive, ajungem îndată la constatarea că, regimul politic din Germania consideră această colaborare drept o ocazie foarte bună pentru propaganda politică. Asemănătoare lagărelor de munct din Germania, organizate pentru tineretul până la 20 de ani, se află în Anglia un așa zis serviciu social, care are acelaş scop. Intre cele două organizaţiuni sunt frecvente schimburi de idei şi de membri chiar. Din punctul de vedere cultural, stărue foarte mult in atenţia guvernului german relaţiunile tradiţionale cari sunt între universitatea germană din Göttingen şi cea engleză din Cambridge. Dacă cercetăm numărul studenţilor englezi la universitatea din Göttingen, aflăm că ei sunt relativ puţini, mult mai puţini da exemplu decât românii sau olandezii care studiază în Germania. Totuşi, din punctul de vedere a relaţiunilor care există intre cele două ţări, se dă mare atenţiune rolului pa care îl îndeplinesc universităţile amintite mai sus. Cu toate acestea, nu se poate susţine tema că între cele două naţiuni ele aceiaşi rasă, ar nărui ceia ce numim noi prin dipu de cunoaştere şi de înţelegere.. Oricând va fi locul să se vorbească de o mult mai mare influenţă franceză cu toate urmările răsboiului mondial şi cu toată repudierea ideologiei comuniste care face epocă in Franţa. Germania nu poate renega Franţa de eri, cea filosofică şi literară din vremea de aur a marilor curente de gândire, dar are toate motivele să o renege pe cea de astăzi, înteodată Moscovit. Oricând va fi locul să se vorbească despre o nostalgie a poporului german pentru soarele meridional, şi fie că am cerceta viaţa şi opera lui Beethoven, Mozart sau Nietzsche, vom găsi puternica sensibilizare produsă de contactul cu spiritul peninsular. Pentru aceste motive, noi credem că prietenia culturală germanoengleză are mai mult motive rasiale şi politice, şi că, elementul de compensaţie spirituală lipseşte naţional. Dar ce fac autorităţile ? Care-i atitudinea guvernului ? Cum acţionează forţele de poliţie ? Iată, în traducere, scrisoarea adresată de edilii parizieni prefectului de poliţie : „Scene scandaloase s’au desfăşurat ori în jur de Champs Elysées. Fără nici o provocare din partea lor, numai fiindcă ei au arborat steagul naţional şi au cântat imnul naţional, cetăţenii au fost isgoniţi şi bătuţi de poliţie. Este cu neputinţă să nu reproşăm această brutală represiune poliţiei care tolera, acum câteva zile, în acelaş cartier, cortegii cântând Internaţionala sub steagurile roşii. Dacă la doi paşi de Soldatul necunoscut, steagul tricolor este prohibit şi imnul naţional a devenit sediţios, să ni se spună, dar să ni se spună deschis“. Este în aceste rânduri de protest tot sensul momentului politic al Franţei. O luptă între naţional şi antinaţional, între autohtoni şi meteci, luptă în care spiritul naţional găseşte instalat la conducerea Statului spiritul meteo, tendinţele internaţionale. Da, — prin organele poliţieneşti, şi administrative, — întreg aparatul de Stat este pus în serviciul tendinţelor de destrămare şi de răvăşire a spiritului francez. Steagul naţional, imnul naţional au devenit subversive, tot ce se împotriveşte acţiunii sovietizante a unui guvern chemat să instaureze în Franţa comunismul, este socotit ca primejdios ordinei roşii, deci reprimat cu o brutalitate fără precedent. Francezul se simte trădat, are senzaţia că în posturile de comandă s-au instalat cei mai neînduplecaţi inamici ai Patriei, „frontul popular“, desfăşurând exact aceleaşi consecinţe ale victoriei electorale ca şi în Spania Pentru sensibilitatea franceză, toate aceste ultragieri ale metecilor biruitori, înseamnă tot atâtea aprige chemări la o rezistenţă, la o luptă naţională. Cocarda tricoloră este arborată ostentativ, ca o spovedanie publică a crezului naţional; exact acelaş spirit începe să plutească în atmosferă ca şi la 1894, când Barrés lua direcţia ziarului „La Cocarde Fiecare zi adaugă noui provocări, în fiecare zi, sensibilitatea franceză este biciuită. Toate aceste obraznice îndrăzneli ale spiritului meteo, ale ■' 4 1 ✓ - • UC U iliiyv/i luuyw insa consider capitală pentru interesele nationale, ca aceste năravuri să dispară. Nu spun cum si nu mă interesează deocamdată prin ce mijloace. Vreau să constat numai că s’au menţinut în buget o sumă de funcţiuni pe care orice politică de economie şi de sacrificiu le-ar fi suprimat, — şi asta exclusiv pentrucă nu s’a stins încă bine o concepţie de harem în administraţie, datorită căreia lucrurile merg aşa cum ştim cu toţii că merg. S’au succedat pe la cârma ţării oameni extraordinar de inferiori, cari nu s’au temut în jurul lor decât de cinstea şi de inteligenţa vreunui colaborator excepţional. S’a domnit la posturi de muncă şi s’a muncit la posturi de domnie. Acesta e adevăratul aspect al falimentului regimului de partid şi tot aci rezidă scepticismul unora faţă de foştii oameni de partid cari candidează azi la sorţii dictaturii antiparlamentare. Oamenii regimului cenzitar au compromis democraţia, iar oamenii regimului democratic vor compromite dictatura. Tot ei. Ei sunt peste tot. De ei e vorba pe toate străzile, ei patronează administraţia, ei reprezintă naţia. Iar când lucrurile se încurcă, atunci când unele scandaluri devin inevitabile şi când pasiunile populare sunt gata să pedepsească — nu ştiu cum, dar într’un fel, desigur meritat — practica acestor morajuri politice, atunci e de rigoare să se inventeze probleme noui, să se manevreze în aşa fel încât atenţiunea mulţimii să fie deturnată. E destul să-ţi cânte un pathefon în cameră, pentru ca să nu mai auzi că afară e bombardament. Un public distrat şi furat de aspectele exterioare ale lucrurilor, face posibilă această nenorocită tradiţie, datorită căreia solidarităţile naţionale sunt necontenit slăbite, conştiinţele naţionale mereu disociate, în vântul capriciilor personale, în vântul intereselor domestice. Datorită acestor stări, un nenorocit flămând își oferă salariul pe un an cui îi procură slujbă. Datorită acestor destrăbălări studentele nevoite să muncească, își încep calvarul sub deliciul abuziv al domnului șef. -„ Criza tării noastre nu e o criză politică, ci e o criză morală veche, pe care d. prof. N. Iorga a analizat-o în toate aspectele ei, acum aproape cincisprezece ani, în „Cugetul Românesc“. Aceeaş criză morală de atunci, înrăită şi adâncită II -a chinueşte străfundurile conştiinţii Nicolae Roşu Berlin, Iunie 1933. r Maxim Gorki În insula Capri de D. KARNABATT Maxim Gorki a cărui moarte înseamnă un doliu nu numai pentru lumea sovietică, — de altminteri făptura lui literară, ca și apriga, dramatica lui operă în cea mai mare și mai frumoasă parte e anterioară acestei lumi ci, peste geniul rassei, un doliu al geniului literaturei universale, a făcut în aventuroasa lui viaţă un lung popas în insula Capri. Maxim Gorki a stat nu mai puţin decât opt ani in Capri, insula frumoasă, insula minunată, Insula de farmec şi vrăjitorie. Calificativele sunt preschimbate in denumiri quassi-geografice pentru acei cari cunosc această,nsulă pierdută -a -i scoică de sedef şi argint în valurile Mediteranei, din citire şi legenda veridică a istoriei, dar mai cu seamă pentru acei cari, ca mine, s’au îmbătat reaL mente, acolo, de magia ei de lumină, parfum şi vis. Pentru cei cari au poposit câtva timp acolo, fie navigatori ai mărilor, fie navigatori pe valurile vieţei, Insula Capri e — o ştiu din propria-mi experienţăi nu numai un colţ de delicioasă odihnă, de evadare din toate contingenţele actualului şi realităţei, din însăşi real, ci pierderea în beatitudine, extazul în misticismul naturei, dizolvarea personalîtăţei in Nirvana. Maxim Gorki a făcut această su»Hr’aHvS r—np:"”15 a făpturei umane și a prelungit’o cât mai mult, cât a putut: opt ani de zile ! Ce a adus in insula luminii și feeriei din îndepărtările Nordului cotropit de zăpadă, din sălbăticia, asprimea de climă şi oameni, a ţării natale acest urs polar ? Nevoia de odihnă, care cuprinde la un moment dat pe cel mai îndârjit şi refractar vagabond. Maxim Gorki a fost prin firea-i de poet şi mistic al umanităţei, prin comandamentul unor nemilostive împrejurări sociale, prin dramatismul existenţei lui, un neastâmpărat vagabond. A colindat uliţele mizere ale marilor oraşe, în căutarea bucatei de pâine, pe care braţele lui de muncitor cu mâna nu o găseau atât de des, cât o solicita stomacul, a bătătorit cărările satelor şi cătunelor halucinate—la fel cu bătrânul Luca din „Azilul de Noapte“ — de chemarea nouilor religii care apăreau atât de des în mai toate colţurile Rusiei: a colindat nopţi şi zile pe malurile uriaşelor fluvii, trăgând cu frânghia corăbiile supraîncărcate : s’a pierdut, ca un disperat care vrea să se înece în imensităţile stepei, ale cărei valuri sau svâr’lît ca o epavă a damnării din nou în mlaştina vieţii. Gloria literară, colaborând cu imensa oboseală a vieţei, i-a dat nostalgia odihnei, a izolărei de comunul muritorilor, a existenţei zilnice pentru îndestularea intimă a propriului lui suflet. Instinctul Iul de artist înăscut__Gorki nu era un om de cultură — prin puterea misterioasei devinaţii i_a. ales, i-a poruncit insula Capri, unde de altminteri, plămânii lui roşi de viermi; ofticei aveau nevoe de doftoria soarelui. Ce -a reţinut opt ani in insula Capri ? O ştiu iarăşi din propria-mi experienţă: cine vine odată în insula Capri, rămâne, dacă poate ,— ca atâţia miliardari şi bogătaşi Americani şi Englezi, toată viaţa, până la moarte — iar dacă nu, revine, matematic, ca o planetă ce îşi urmează orbita, atras implacabil de magnetul fatidice. insule. îr Pentru mulţimea din Capri, ca şi pentru mulţimea călătorilor, amatorilor şi pasionaţilor, cari vin şi revin în insula de vrăjitorie, îndelungata şedere a lui Maxim Gorki acolo nu a lăsat mai nici o urmă. El nu a locuit la nici unul din marile hoteluri de acolo. Nici la Quîsîsana, unde trag prinţii arborelui genealogic şi prinţii aurului. (Când eram în insula Capri, se găsea în acest hotel Ducele de Windsor, vărul regelui Angliei şi mulţi, milionari americani şi englezi). Nici la Hotel Palma, unde și-a făcut luna de miere ducele Ciario, actualul ministru (Continuare în pag. II-a)