Curentul, iulie 1936 (Anul 9, nr. 3021-3051)

1936-07-22 / nr. 3042

Altruism şi¥i®tic cu discreţie moscovită Mai puţin celebru decât Gogol, şi cunoscut marelui nostru public doar prin ceea ce a putut destănui din ge­niul lui un film bolovănos ca „Fur­tuna”, — există în istoria teatrului rus un creator de dominator voltaj comic: Ostrowski, —­ din ale cărui pitoreşti plăsmuiri par inspirate chiar unele din personagiile strecu­rate de marele nostru Carageale în „Scrisoarea pierdută”. Ei bine, — Rusului acestuia care a surprins magistral aspectele de farsă şi pre­dilecţiile pentru mistificare ale sen­sibilităţii slave, — lui Ostrowski, acestui prinţ al satirei muscăleşti i-ar trebui postum dedicată tele­grama pe care agenţia Rador ne-o transmitea la 17 Iulie din Moscova: „MOSCOVA,. 17 (Rador). — Co­respondentul agenţiei Havas co­munică : „La 22 Iunie 1936 s’a produs la Karymslaia o catastrofă de cale fe­rată în care au murit 51 de călă­tori şi au fost răniţi alţi 52. „Din cauza neglijenţii personalu­lui din gară un tren de călători s-a ciocnit cu un alt tren care nu avea nici unil din semnalele regle­mentare. „Treisprezece funcţionari de cale ferată, din staţia Karymslaia, între care şi şeful staţiei, au fost daţi în judecată pentru neglijenţă cri­minală. „Abia azi, cu prilejul judecării procesului, s’a comunicat despre această catastrofă întâmplată acum aproape patru­ săptăn­gân­i. „Autorităţile judecătoreşti au constatat că în primul semestru al anului 1936 s’au întâmplat în acea­stă gară nu mai puţin de 87 de ac­cidente”. Să nu-mi mint cititorii, — şi din capul locului să mărturisesc: pe zăduful acesta tropical, n’am­ mai avut curagiul să mă urnesc până la hartă nici până la atlaz, spre a situa sub meridian precis această gară năzdrăvană, — Karymslaia, — ur­sită unei celebrităţi de vodevil !... Cu mărinimia cu care trebue să contempli treburile unui regim atât de jerpelit ca cel comunist, am con-4«A««t»î /#Atini«AO nn I*IIT fî»» fi cto 1 Dllll IUIUsul ^UJUiuo Vf«, oiugiu «o vi* magică trebue să fie răzleţită pe undeva, hăt, departe, dincolo de văi şi de ape, peste stepă şi tundră, la im virat de Trans-Siberian ori poate spre imensele golfuri de dincolo de Onega... Acolo, — nu ?, — este plau­zibil (dacă nu chiar scuzabil) ca toţi cei 13 slujbaşi ai gării să fi sforăit în narcoza beţiei, departe de con­trolul central şi de nefericitul tren hărăzit deraierii. Acum, destul de vinovată este desigur şi adminis­traţia metropolitană, care în patria atâtor perseverente superstiţii are lipsa de tact să menţină într’o gară cifra aceasta drăcească. — 13 func­ţionari !... Dar într'un colţ de ţară uitat de oameni, haide, treacă-mear­­gă. Slujbaşii îi trag un zaiafet mă­năstiresc, semnalele din gară mo­­ţăie şi ele, asortate, — trenurile se stâlcesc mutual, răniţii au vreme sa moară şi morţii să putrezească, şi obştenii progresistei U. R. S. R. află despre giganticul dezastru... abea patru săptămâni după catas­trofă !... In clipa aceasta,­­ scotocind puţin prin palmaresul funerar al gării, justiţia sovietică descoperă că echipa feroviară din Karymslaia to­talizează pe blazonul ei, numai pe primul semestru al anului curent, o frumoasă colecţie de 87 accidente !.. Citeşti, şi te cruceşti. Swift, Cer­vantes, Montesquieu în „Lettres persanes”. Voltaire în „Candide”, — niciunul din marii satirişti ai ome­nirii nu au născocit în blestemăţiile lor polemice o drăcovenie atât de năstruşnică, hotărât lucru, — tot acestui isteţ ghiduş de Ostrowski îi trebue dedicată informaţia şi inspi­raţia, pentru o comedie tragică, — „Gara Fantomă”, osândită să găz­duiască de 87 ori pe semestru ura­ganul unei deraieri, „Furtuna" unei catastrofe. Vedeţi şi decorul, — stil Meyerhold, doar cu un modest cal­darâm de realism, în loc de traverse sub şine, osemintele atâtor victime albite sub scheletele vagoanelor tamponate, în aşteptarea anchetei judiciare care soseşte peste şase luni (de ziua primului parastas), pentru ca vasta republică sovietică să poată prompt afla despre dezas­tru după... o lună de la incinerare !!... Se poate ca la un teritoriu atât de vast ca cel moscovit să fie un sistem de simplificare administra­tivă, și acesta , decât să judeci pe acar de 87 ori, pentru fiecare acci­dent, mai bine îl lași să-şi adune pe răbojul judiciar o mică serie de 87 catastrofe, pândindu-l­­ la ispravă tocmai atunci când poate fi inculpat împreună cu tot restul confraţilor din, staţie, în loc de 1131 procese (de 13 ori 87), — nu încarci instanţa represivă decât cu un proces unic,— ţi unde mai pui că ai gata adunată la bară toată târla feroviară, pentru depoziţii ! ••• Dar, — oricum, — oricât ar părea de confortabilă această faylorizare penitenciară, — să mărturisim că pentru prejudecăţile noastre bur­gheze este cam excesivă, discreţia agenţiilor din U. R. S. S„ cari gă­sesc mijlocul să nu afle decât după patru săptămâni despre o catas­trofă în care s’au prăvălit 100 com­patrioţi, — jumătate răniţi, jumă­tate morţi!... Exagerată, suspectă discreţie!... In orice caz, o discreţie pe care nu o prea practică peste hotare anu­mite agenţii sovietice de propagan­dă, mai mult sau mai puţin oficiale, ori exteritoriale !... Dincolo de gra­niţă, — Muscalul (sau agentul so­vietic) iscodeşte şi instigă, sfrede­leşte şi precipită: la nevoie, inven­tează catastrofe imaginare, scontea­ză hipotetice dezastre, cloceşte ne­cesarele explozii. Acolo, — între frontierele Raiului, — la Karyms­laia, până să afle lumea despre ca­pitalismul delictual al slujbaşilor, capitalizează tovarăşii şapte duzini de catastrode, păstrându-le pitulate sub cergă timp de patru săp­tămâni !!... Ceea ce înseamnă că Muscalul co­munist, — epuizându-şi toate ener­giile organizatoare în dresarea şi instruirea miilor de celule revoluţio­nare din străinătate, nu mai are la el acasă suficiente disponibilităţi de creer spre a împiedica 87 deraieri pe semestru, într’o staţie indigenă!... Altruistă cum o ştiţi, marea Uniune a Republicilor sovietice svântă în propaganda externe tot, — bani şi raţiune, de bine însă ce asmute de­raierile politice la vecini, — nu mai este capabilă să le împiedice pe cele feroviare la ea acasă!... Ion Dimitrescu Pasiunea lui Zakarias Scriam abia acum câteva zile, pe marginea unei comunicări la Acade­mie a d-lui prof. Nicolae Iorga, des­pre drama Românilor din Secuime. Avem o veste nouă din acele părţi. Ne vin ştiri despre Zakarias. Nu ştiţi cine este Zakarias ? Fără în­doială va trebui să ştie ceva de pre­fect al judeţului Trei­ Scaune, al că­rui subaltern este Zakarias. Aflaţi domnilor, de ani de zile în comuna Lazărea Ciucului din Trei Scaune, în plină regiune de Secui,­­ în acea regiune unde monstrul des­­naţionalizării ne-a răpit un număr de sate româneşti, unde este necesară o politică violentă de apărare a rasei — Zakarias (Eugen) notar de neam ungur, subaltern al prefecturii de Trei Scaune şi al ministerului de in­terne, avea de ani de zile această pasiune: să treacă numele Români­lor nou- născuţi, pe ungureşte şi să-i facă de religie maghiară. Iată deci unul din secretele des­­naţionalizării: pasiunea lui Zakarias, funcţionar al prefecturii româneşti de Trei­ Scaune şi al ministerului de interne. Acest Zakarias continuă şi în acest moment să se dedice cu sâr­­guinţă şi tenacitate pasiunii lui. El nu este singur. El n'a inventat a­­ceastă simplă metodă de a face copii de român unguri şi calvini ori ca­tolici, dintr'o trăsătură de condei. Mai sunt şi alţi Zakarias printre no­tarii din Trei Scaune. Ne întrebăm cu multă îngrijorare: Cum este cu putinţă ca să existe a­­tâta lipsă de control din partea or­ganelor administrative şi să nu se ştie că un notar falsifică actele şi face operă de distrugere a patrimo­niului etnic într'o regiune către care se îndreaptă cu atenţie atâţia ochi . Cum se ţine în funcţiune o stârpitu­­ră de funcţionar care înşală statul şi pe cetăţeni schimbând numele în actele de stare civilă ? Cum se pot petrece toate aceste lucruri cu un notar din Trei Scaune, din secuime, unde opinia publică românească aș­teaptă să vadă incepându-se opera de recuperare a rasei ? Pasiunea solitară a lui Zakarias, naşul Românilor din Secuime, trebue respectată. Trebue stimat acest ha­botnic al botezului maghiar. Ce stri­că omul ? Scrie în registre cum îi sună lui. Zakarias este un poet — un creator de nume noui — este o figură de reformator secuesc care impune rezerve ministerului de in­terne. Ion Vecinia D. Virgil Potârcu a sosit la Praga cu avionul venind dela Bucureşti. _ (ZIARELE) •' * f. ZIARISTUL: — Cum D. VIRGIL POTARC/ avionul cu mine». ■mţit, cLre Potârcă, în avion ? aşa şi aşa, dar nu ştiu cum s’o fi simţit Forul MassUM şi Tribuna­­. N’a fost o acţiune uşoară răz­boiul Italiei în Abisinia. In afară de animarea unei naţiuni, pregătirea ei pentru această uriaşe sforţare, a fost nevoe şi de o pregătire financiară. Orice războiu costă bani şi mai ales un războiu dus la mii de kilo­metri, tocmai în estul Africei. La greutăţile financiare inerente ori şi cărui războiu, Italia a mai avut de luptat cu sancţiunile ceia ce a în­semnat o scumpire a materiilor pri­me pe care nu le-a putut importa decât prin mijlocirea tarilor nesanc­­ţioniste, ţări ce făceau această mij­locire nu din iubire pentru Italia ci pentru a realiza beneficiul interme­diarului. In asemenea vitrege con­diţii a dus până la capăt războiul şi fiindcă a fost împiedicată să-şi lăr­gească zona de influenţă în Abisi­nia, Italia a cucerit-o întreagă. Un ţinut de patru ori mai în­tins ca Italia, un ţinut unde de mii de ani totul a rămas neschimbat de voinţa omului, cere drumuri, orga­nizarea unor exploatări metodice, sprijinirea financiară a iniţiativelor ce vor porni să dee rednicie acelor locuri, deci sforţarea militară termi­nată, o nouă mobilizare a vredni­ciilor italiene va necesita iarăşi bani. Şi totul se continuă normal, totul pare că intră într’un calcul de chibzuit gospodar. Dar alături de această mobilizare colonizatoare a Italiei, îşi urmează neînt­rupt cursul înfăptuirilor pre­văzute în programul de lucru al re­­gimului fascist. Am vizitat „Cetatea Universitară“ armonioasă concepţie arhitectonică a bătrânului Piacentini, linia moder­nă găsind acea majestate, acel aer de monumentalitate că nu contras­tează cu plastica acelui clasicism arhitectonic ce domină în Roma. Acolo unde lucrările nu sunt termi­nate se continuă cu acea rapiditate disciplinată ce defineşte însăşi spi­ritul regimului. Dela această vastă realizare ar­hitectonică, am trecut la „Forul Mussolini“. Aceiaş impresie de mo­numental, aceiaşi concepţie amplă ca şi când s’ar vroi să se dee o re­plică modernă măreţelor vestigii ale antichităţii. Totul poartă pecetea u­nei voindi hotărîte de durată, de or­golioasă înfruntare a secolelor. In­tensificând săpăturile arheologice, Mussolini a vroit parcă să prindă secretul unei civilizaţii, să prindă sensul Romei antice şi acest sens îl călăuzeşte în ardoarea lui construc­toare. Se construeşte mereu, se constru­­eşte într’o amplă cadenţă imperială. Dar toată aceastălv.sforţare costă bani şi continuă nieturburată de sforţarea financiară pe care a ne­cesitat-o războiul la Abisinia, pe care o necesită opera de colonizare a imensului ţinut anexat Italiei. Cum isbuteşte Mussolini să facă şosele, să străbată în lung şi în lat Italia cu acele minunate drumuri, să constru­iască noui linii de cale ferată (noua linie Bologna-Florenta din 107 kilo­metri, 48 sunt tuneluri) spre a scurta din timpul parcursului, când Italia este o ţară foarte strimto­­rată? Ca să aibă o industrie este ne­voită să-şi importa o mare parte din materiile prime, ca să-şi hră­nească populaţia Italia importă şi totuş isbuteşte să facă un războiu, să înfrunte asediul economic al sancţiunilor, să înfăptuiască un pro­gram de înarmare, să construiască, să dea ţării această cadenţă ac­tivă ! Nu ştiu misterul finanţelor fas­ciste şi sigur că un biet creer de contabil, va putea să demonstreze imposibilitatea matematică a unor asemenea sforţări... falimentare. Si­gur că un brav financiar de la noi va declara sentenţios că cifrele se refuză unei inspiraţii epice, că arit­metica nu se împacă nici când cu năzuinţele spre grandios. Evident toate aceste afirmaţii sunt susţinute cu autoritatea nediscutată a specialiştilor, a docţilor în miste­rioasa ştiinţă a cifrelor. Şi sigur că sunt de perfectă bună credinţă, dar în pofida acestor docte demonstra­ţii financiare, eu văd aici în Roma o continuă sforţare constructoare, eu văd în Italia o acţiune continuă de grandioase investiţii ale Statului. Şi când contemplam „Forul Musso­lini", grandioasă desăvârşire de statui de marmură, de amfiteatru, gândul meu se întorcea umilit spre tribuna I. De ce aici se poate şi la noi nu ? De ce Italia poate să ducă un războiu, să reziste sancţiunilor, adică asediului economic, să por­nească la organizarea imensului te­ritoriu cucerit şi să continue totuş netulburat programul de realizări început înainte de războiul în Afri­ca ? Nu cumva totul se face nu nu­mai cu bani şi cu altceva ? In comparaţie cu Italia, fără nici o exagerare. România este o ţară bogată. Posibilităţi industriale prin bogatia minieră la care se adaugă acel dar unic, zăcămintele petroli­fere, posibilităţi agricole prin dăr­nicia celui mai bun pământ, deci o conducere h­otărită, o conducere care să aibă viziunea de ansamblu a posibilităţilor economice ale ţării ar putea realiza cea mai echilibrată economie naţională. Ce împiedică oare România să-şi afle cadenţa u­­nei prosperităţi ? Pentru ce suntem aşa de nevolnici ? Dece într’o ţară săracă atâta măreţie şi într’o ţară bogată atât aspect milog ? Dece aici „Forul Mussolini“ şi în Româ­nia tribuna I ? Unde stă oare racila? Care-i blestemata forţă ce ne face nevolnicii Europei ? Noi ridicăm aceste întrebări şi sigur că eie vor găsi un răsunător ecou în conştiinţa fiecărui român. Nu svâcneşte nicăeri o cutezătoare ambiţie naţională ? Nu chinue­­are pe nimeni viziunea unei Ron­ânii, chemate la o nouă viaţă, fremătând de entuziasm, străbătută de o Iftfre­­mătoare credinţă, care să-i dee ela­nul victorioaselor ambiţii ? Transfigurarea unei naţiuni nu-i rezultanta unor cifre bugetare, co­rect rânduite, şi popoarele nevoiaşe mişcă umilite în smârcurile unor e­­xistenţe mediocre cât nu sunt stră­bătute de o credinţă care să le dea elanul şi voinţa de depăşire. Cule­geţi dacă vreţi fărâmiţări de idealuri de la întrunirile de partid. Forul Mussolini şi tribuna I. iată paralela unei fecunde meditaţii. Roma, 17 Iulie 1936. Pamfil Şeicaru Poliţia ştiinţei maghiare Am arătat, în legătură cu o­­piniile d-lui Béla Bartók despre muzica populară românească, şi mai în urmă comentând valoroa­sa carte a d-lui Aurelian Sacerdo­­ţeanu „Consideraţii asupra Româ­nilor în Evul Mediu”, că ştiinţele istorice şi ale culturii în general, aşa cum sunt cultivate de Un­guri, au fost coborîte de pe so­clul lor sacrosanct în mocirla pro­pagandei revizioniste. Căutând cu orice chip să măsluiască adevărul, căutând să dea motivări ştiinţifice unor pretenţiuni absurde şi bol­nave, fiii pustei caută să înjuge istoria la teleguta intereselor lor meschine, falsificând datele ştiinţei şi realităţile istorice. In aceste zile când disciplina ştiinţifică a câştigat atât de mult în metodă, în posi­bilitate de stabilire a adevărului, Ungurii se întorc la o atitudine care deformează spiritul ştiinţific şi ofensează morala ştiinţifică. Alarma trebue dată cât mai ne­întârziat şi acest nou soi de bri­gandism maghiar înfierat cu toată energia de opinia europeană, cu atâta dibăcie indusă în eroare. Fără îndoială că aceste cuvinte ale noastre nu sunt prea alese. Dar ele exprimă exact o atitudine care pătează ştiinţa modernă europea­nă, turnul strâmb al construcţii­lor ştiinţifice pe care de un secol Maghiarii încearcă să-l ridice şi pe care legile adevărului îl nă­­ruesc într­una. O operă discretă dar robustă şi critică de poliţie a delictelor ştiinţei maghiare faţa de Români, duce de mulţi ani d. Coriolan Pe­­tranu, profesor universitar la Cluj de istorie a artelor, şi autorul unei admirabile şi frumoase opere în româneşte şi nemţeşte despre „Bi­sericile­ de lemn ale Românilor ar­deleni” în care observaţiile ine­dite şi savante se îmbina cu o emoţie artistică şi cu­ o admiraţie caldă a acestor morfimente fine, modeste, milenare ale geniului popular al Românilor. D. Coriolan Petranu a publicat şi un remarcabil studiu „l'Histoi­­re de l'art hongrois au service du revisionisms” unde adună cele mai tipice ofense pe care Ungurii le aduc ştiinţei în sine şi civilizaţiei româneşti. In „Revue Historique” se face o remarcabilă menţiune studiilor d-lui Petranu, sub semnătura d-lui P. Henry, care se răsfrânge asupra prestigiului nostru şi ajută luptei pentru cauza impunerii valorilor u­­nei civilizaţii tiranizate cu toate mijloacele, sute şi sute de ani. D. P. Henry este autorul unui impunător studiu despre arhitec­tura bisericească moldovenească. „Orice deducţie a ştiinţei ungu­reşti, spune acesta, n'ar putea fi apoi convingătoare decât dacă ar fi întemeiată pe un studiu com­parativ cu arta Principatelor libere — şi în acest domeniu numeroase lucrări recente ne arată în mod elocvent că Românii nu se tem de nici-o comparaţie cu oricine s'ar face ea”. Aceste ultime cuvinte sunt, în adevăr, omagiale. „D. Petranu, spu­ne d. Henry în altă parte, care a întrebuinţat o parte din viaţa sa ca să studieze monumentele ro­mâneşti din Ardeal şi să le înfă­ţişeze în studiile şi albumurile sale, a restabilit uşor valoarea pa­trimoniului compatrioţilor săi faţă de aceste afirmaţii îndrăzneţe”. Fără îndoială că în lupta aceasta de spulberare a neadevărului se irosesc forţe care ar putea fi în­trebuinţate la cercetări propriu zise. Nu noi suntem de vină pentru un destin care nu poate decât să ne aţâţe pasiunea pentru dreptate. Dragoş Vrânceanui ♦ de la Paris din 1937 de Al. BUSUIOCEANU La Începutul lui Mai 1937 se va deschide la Paris o mare expoziţie internaţională, consacrată artelor şi teluricelor în viaţa modernă. Ro­mânia, fiind invitată să participe la această expoziţie, se pregăteşte de pe acum, şi pavilionul pe care îl va ridica, într’unul din locurile ce­­le mai frumoase ale expoziţiei, va­­înfăţişa laolaltă toate genurile de activitate creeatoa­re ale artei şi tehnice­ româneşti. Un loc însemnat se va da, fireşte, în această manifestare, artelor plas­tice de toate felurile, începând de la arhitectură şi până la artele gra­fice şi cuprinzând deopotrivă crea­ţiile de sine stătătoare ca şi cele ale artelor aplicate la decor a­ in­dustrie Gândul organizatorilor de la Pa­ris este de a arăta că arta poate fi armonizată cu viaţa şi că, mai a­­les in condiţiile actuale,­­ această armonie poate fi realizată până, în ultimele detalii ale vieţii zilnice, în­­lesnind fiecăruia, nu numai o exis­tenţă mai plăcută, dar şi sentimen­tul­­ că viaţa modernă îşi are un ideal estetic şi că nicio adversitate nu poate fi între frumos şi util. Deosebindu-se astfel de alte ex­poziţii anterioare, expoziţia de la Paris urmăreşte un îndoit scop: a­­cela de a stimula eforturile de crea­ţie originală şi de pune în lumină caracterul modern al acestor crea­­ţiuni, răspunzând spiritului şi gus­tului vremii noastre. Se renunţă, prin urmare, la o prezentare retro­spectivă a artelor. Se expun numai lucrări din ultimii zece ani, exclu­­zându-se în mod riguros, după cum precizează programul, orice copii, imitaţii sau contrafaceri de stiluri mai vechi. Organizatorii îşi propun chiar de a da un impuls spiritelor creatoare, pentru realizări cât mai îndrăsneţe şi mai noi, care să de­schidă orizonturi şi posibilităţi ine­dite pentru viitor. De la aceste principii pornind, Comisiunea însărcinată cu organiza­rea Pavilionului României şi a în­dreptat apelul ei către toţi artiştii români, invitându-i să participe cu sforţările lor de creaţie la o pre­zentare cât mai demnă a artei ro­mâneşti în această mare întrecere a artiştilor din toată lumea. Pentru arta romftrtească eveni­mentul are, în adevăr, o deosebită însemnătate. Căci nu e vorba numai de a fi prezenţi la o manifestare de unde nu va lipsi nicio ţară cultă. Dar e prilejul rar al unei selecţii riguroase ce va trebui să se facă între valorile noastre artistice şi totodată al unui impuls pe care Co­misiunea organizatoare vrea să îl dea pentru un spirit de creaţie mai nou, mai îndrăsneţ, mai în acord cu ritmul vremii. Expoziţiile noastre în streînătate au fost până acum mai mult re­trospective. Ele au stăruit, fie asu­pra artei noastre populare, în ca­re s’a căutat a se arăta elementul de specific autohton, fie asupra vechii noastre arte religioase, unde cultura românească putea fi înfăţi­­şată în caracterele ei arhaice şi somptuare, fie, în sfârşit, asupra ar­tei noastre modeme, în care strei­nii puteau vedea străduinţele suc­cesive de creaţie, ale artiştilor no­ştri, începând de la un Grigorescu, im Aman sau Tătărescu. In acest fel au fost concepute, — pentru a nu cita decât pe cele mai împortan­­te:expoziţia de la Paris din 1925, cea din Barcelona din 1929, cele de la Haga, Amsterdam şi Bruxelles din 1930, sau expoziţia de acum un an de la Bruxelles, unde arta ro­­mâneascâ a fost prezentată, poate mai sintetic şi mai complet decât oricând. Dar In aceste manifestări, oricât de importante şi de reuşite, accen­tul cădea mai cu seamă asupra tre­cutului, mai puţin asupra prezentu­lui sau a viitorului. Arta românea­scă, strâns legată de curentele şi şcoalele din Apus, se arăta, în trecu­tul ei, poate prea mult ca un reflex întârziat al artei apusene, iar în­toarcerile ei voite către caractere autohtone, rustice sau arhaice, o legau şi mai mult de perspectiva închisă a trecutului, unde inspira­ţia artistică îşi poate găsi şi isvoa­­re vii dar câteodată şi drumuri gre­şite. De rândul acesta perspectiva se deschide într’altfel. Ea merge că­tre accentuarea expresiei moderne, către ideea îndrăsneaţă, către a­­spiraţia de viitor. O nevoe resimţi­­tă de artiştii de pretutindeni în­deamnă către formule de artă mai libere decât cele actuale, către în­cercări de stil şi către aplicaţii în domeniile cele mai variate. Arhi­tectura în primul rând, comandă în această vie mişcare de invenţie şi de creaţie. Cu ea se leagă arta nouă a urbanismului modern, ca şi tehnicele cele mai diverse, asociate artei de a construi. Cu arhitectura se asociază apoi toate artele aplicate şi decorative, care îşi pot găsi utilizarea la clă­diri. In această direcţie, străduinţa a­le artiştilor sunt foarte mari şi ele se vor desfăşura pe terenul lor cel mai fecund la expoziţia ce se orga­nizează. Un precedent important a fost în această privinţă expoziţia, tot de la Paris, din 1925, când ar­tiştii francezi au putut crea un stil nou decorativ, aplicat nu numai la arhitectură, dar la toate genurile de decoraţie. Căutări noi vor duce desigur şi de rândul acesta, la for­mule noi, a căror aplicare s’ar pu­tea să schimbe mult aspectul arhi­tecturii de mâine ca şi al interio­rului şi al lucrurilor în genere, de care ne servim. Atâta dacă ar fi rezultatul expoziţiei care se pregă­teşte, şi ea îşi va fi dat roade foar­te însemnate în ordinea creatoare. Dar tendinţa de a se accentua ca­racterul modern al creaţiei artisti­­c se va manifesta desigur la Pa­ris şi pe terenul celorlalte arte,­­ al sculpturii, al picturii sau al arte­­lor desenului, unde expresia indi­viduală e mai la largul ei şi unde creaţiile cele mai de seamă sunt posibile. Desigur, nu e de aşteptat (Continuare în pag. 11­­a1 Miercuri 22 Iulie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. 1 , Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4084 TELEFON :­­ Secretariatul şi Provincia . . 3-4086­­ Cabinetul directorului . . . 3-4080 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate : lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei, t­axa poştală plătită în numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Politică socială prin sport Fără îndoială, Olimpiada nu a fost pentru Germania numai prilejul unor manifestări sportive. Ideia nu este nouă, dar punerea ei în practică nu s-a deosebit în trecut, prea mult, de­la un loc la altul. Dacă privim re­trospectiv, vedem că Olimpiade au mai fost în anul 1932 la Los­ Ange­­les, în 1928 la Amsterdam, în 1924 la Paris, și acum a venit rândul Ger­maniei. De data aceasta, guvernul german nu a vrut să dea acestei ma­nifestări sportive caracterul de pro­vizorat, de înjghebare trecătoare. Nu sunt nicăeri tribune de lemn sau câmpuri de sport amenajate numai pentru timpul cât va ţine olimpiada, şi care mai­ târziu ar putea căpăta altă întrebuinţare. După ce se va termina Olimpiada, locul unde a fost ea, numit „Câmpul de sport al Rei­­chului“ va constitui marele centru al activităţii sportive al berlinezilor şi va rămâne aşa cum se află. Aici se va centraliza învăţământul sportului pentru întreaga Germanie, şi se înţelege de la sine, că enorme­le cheltueli care s-au făcut, au avut în vedere un îndoit scop. Pentru a a­­tinge şi mai bine cel de al doilea scop, încă de pe acum, în vecinătatea terenurilor sportive s-a clădit o aşa zisă „Academie a Sporturilor“ , des­tinată deasemeni învăţământului spor­tiv şi care, prin marile ei bazine cu apă şi săli de gimnastică, scrimă, amfiteatre va fi întrebuinţată şi ttt timpu­l iernei. Chiar asupra satului Olimpic situ­at la 14 km, de Berlin pe şoseaua care dupe la Hamburg s'au pus felu­rite întrebări. Pentru ce s'a jertfit un teren atât de mare şi la ce vor folosi cele 167 de case după terminarea spectacole­lor sportive ? Mulţi vor fi dat un răspuns care nu se potriveşte. Şi poa­te, se vor fi găsit şi oameni care să creadă, că Olimpiada a dat de lucru unor antreprenori, şi apoi se va dă­râma şi materialul uzat va fi vândut prin licitaţie. Nici una nici cealaltă. Olimpiada este o construcţie defi­nitivă, care va rămâne pentru mulţi ani aşa cum se află. Va trece timp, va trece o epocă şi apoi alta, şi ger­manii în nostalgia lor după civiliza­ţia greco-latină vor face dovada că dispun de aceiaşi putere de creaţie. Nici o piatră nu se va clinti din loc, nici un stadion nu-şi va muta locul. După cum se vede, construind fai­moasele stadionuri, amfiteatre, pis­cine, şi terenuri sportive, Germania a avut în vedere un scop practic de viitor. Regimul naţional-socialist ţi­ne să încadreze această construcţie sportivă în­ marile realizări progra­matice. Tineretul este îndrumat că­tre sport, şi de cum vine vara nu vezi nicăiri un şcolar cu cartea în mână, ci numai, tineri călători cu ra­niţa în spate, care fie că părăsesc casa părintească pentru a pleca în­tr'un lagăr de vară, fie că se înscriu în tineretul hitlerist, îndeplinesc pes­te tot aceiaşi chemare a sportului. Nicolae Roşu

Next