Curentul, iulie 1936 (Anul 9, nr. 3021-3051)
1936-07-22 / nr. 3042
Altruism şi¥i®tic cu discreţie moscovită Mai puţin celebru decât Gogol, şi cunoscut marelui nostru public doar prin ceea ce a putut destănui din geniul lui un film bolovănos ca „Furtuna”, — există în istoria teatrului rus un creator de dominator voltaj comic: Ostrowski, — din ale cărui pitoreşti plăsmuiri par inspirate chiar unele din personagiile strecurate de marele nostru Carageale în „Scrisoarea pierdută”. Ei bine, — Rusului acestuia care a surprins magistral aspectele de farsă şi predilecţiile pentru mistificare ale sensibilităţii slave, — lui Ostrowski, acestui prinţ al satirei muscăleşti i-ar trebui postum dedicată telegrama pe care agenţia Rador ne-o transmitea la 17 Iulie din Moscova: „MOSCOVA,. 17 (Rador). — Corespondentul agenţiei Havas comunică : „La 22 Iunie 1936 s’a produs la Karymslaia o catastrofă de cale ferată în care au murit 51 de călători şi au fost răniţi alţi 52. „Din cauza neglijenţii personalului din gară un tren de călători s-a ciocnit cu un alt tren care nu avea nici unil din semnalele reglementare. „Treisprezece funcţionari de cale ferată, din staţia Karymslaia, între care şi şeful staţiei, au fost daţi în judecată pentru neglijenţă criminală. „Abia azi, cu prilejul judecării procesului, s’a comunicat despre această catastrofă întâmplată acum aproape patru săptăngâni. „Autorităţile judecătoreşti au constatat că în primul semestru al anului 1936 s’au întâmplat în această gară nu mai puţin de 87 de accidente”. Să nu-mi mint cititorii, — şi din capul locului să mărturisesc: pe zăduful acesta tropical, n’am mai avut curagiul să mă urnesc până la hartă nici până la atlaz, spre a situa sub meridian precis această gară năzdrăvană, — Karymslaia, — ursită unei celebrităţi de vodevil !... Cu mărinimia cu care trebue să contempli treburile unui regim atât de jerpelit ca cel comunist, am con-4«A««t»î /#Atini«AO nn I*IIT fî»» fi cto 1 Dllll IUIUsul ^UJUiuo Vf«, oiugiu «o vi* magică trebue să fie răzleţită pe undeva, hăt, departe, dincolo de văi şi de ape, peste stepă şi tundră, la im virat de Trans-Siberian ori poate spre imensele golfuri de dincolo de Onega... Acolo, — nu ?, — este plauzibil (dacă nu chiar scuzabil) ca toţi cei 13 slujbaşi ai gării să fi sforăit în narcoza beţiei, departe de controlul central şi de nefericitul tren hărăzit deraierii. Acum, destul de vinovată este desigur şi administraţia metropolitană, care în patria atâtor perseverente superstiţii are lipsa de tact să menţină într’o gară cifra aceasta drăcească. — 13 funcţionari !... Dar într'un colţ de ţară uitat de oameni, haide, treacă-meargă. Slujbaşii îi trag un zaiafet mănăstiresc, semnalele din gară moţăie şi ele, asortate, — trenurile se stâlcesc mutual, răniţii au vreme sa moară şi morţii să putrezească, şi obştenii progresistei U. R. S. R. află despre giganticul dezastru... abea patru săptămâni după catastrofă !... In clipa aceasta, scotocind puţin prin palmaresul funerar al gării, justiţia sovietică descoperă că echipa feroviară din Karymslaia totalizează pe blazonul ei, numai pe primul semestru al anului curent, o frumoasă colecţie de 87 accidente !.. Citeşti, şi te cruceşti. Swift, Cervantes, Montesquieu în „Lettres persanes”. Voltaire în „Candide”, — niciunul din marii satirişti ai omenirii nu au născocit în blestemăţiile lor polemice o drăcovenie atât de năstruşnică, hotărât lucru, — tot acestui isteţ ghiduş de Ostrowski îi trebue dedicată informaţia şi inspiraţia, pentru o comedie tragică, — „Gara Fantomă”, osândită să găzduiască de 87 ori pe semestru uraganul unei deraieri, „Furtuna" unei catastrofe. Vedeţi şi decorul, — stil Meyerhold, doar cu un modest caldarâm de realism, în loc de traverse sub şine, osemintele atâtor victime albite sub scheletele vagoanelor tamponate, în aşteptarea anchetei judiciare care soseşte peste şase luni (de ziua primului parastas), pentru ca vasta republică sovietică să poată prompt afla despre dezastru după... o lună de la incinerare !!... Se poate ca la un teritoriu atât de vast ca cel moscovit să fie un sistem de simplificare administrativă, și acesta , decât să judeci pe acar de 87 ori, pentru fiecare accident, mai bine îl lași să-şi adune pe răbojul judiciar o mică serie de 87 catastrofe, pândindu-l la ispravă tocmai atunci când poate fi inculpat împreună cu tot restul confraţilor din, staţie, în loc de 1131 procese (de 13 ori 87), — nu încarci instanţa represivă decât cu un proces unic,— ţi unde mai pui că ai gata adunată la bară toată târla feroviară, pentru depoziţii ! ••• Dar, — oricum, — oricât ar părea de confortabilă această faylorizare penitenciară, — să mărturisim că pentru prejudecăţile noastre burgheze este cam excesivă, discreţia agenţiilor din U. R. S. S„ cari găsesc mijlocul să nu afle decât după patru săptămâni despre o catastrofă în care s’au prăvălit 100 compatrioţi, — jumătate răniţi, jumătate morţi!... Exagerată, suspectă discreţie!... In orice caz, o discreţie pe care nu o prea practică peste hotare anumite agenţii sovietice de propagandă, mai mult sau mai puţin oficiale, ori exteritoriale !... Dincolo de graniţă, — Muscalul (sau agentul sovietic) iscodeşte şi instigă, sfredeleşte şi precipită: la nevoie, inventează catastrofe imaginare, scontează hipotetice dezastre, cloceşte necesarele explozii. Acolo, — între frontierele Raiului, — la Karymslaia, până să afle lumea despre capitalismul delictual al slujbaşilor, capitalizează tovarăşii şapte duzini de catastrode, păstrându-le pitulate sub cergă timp de patru săptămâni !!... Ceea ce înseamnă că Muscalul comunist, — epuizându-şi toate energiile organizatoare în dresarea şi instruirea miilor de celule revoluţionare din străinătate, nu mai are la el acasă suficiente disponibilităţi de creer spre a împiedica 87 deraieri pe semestru, într’o staţie indigenă!... Altruistă cum o ştiţi, marea Uniune a Republicilor sovietice svântă în propaganda externe tot, — bani şi raţiune, de bine însă ce asmute deraierile politice la vecini, — nu mai este capabilă să le împiedice pe cele feroviare la ea acasă!... Ion Dimitrescu Pasiunea lui Zakarias Scriam abia acum câteva zile, pe marginea unei comunicări la Academie a d-lui prof. Nicolae Iorga, despre drama Românilor din Secuime. Avem o veste nouă din acele părţi. Ne vin ştiri despre Zakarias. Nu ştiţi cine este Zakarias ? Fără îndoială va trebui să ştie ceva de prefect al judeţului Trei Scaune, al cărui subaltern este Zakarias. Aflaţi domnilor, de ani de zile în comuna Lazărea Ciucului din Trei Scaune, în plină regiune de Secui, în acea regiune unde monstrul desnaţionalizării ne-a răpit un număr de sate româneşti, unde este necesară o politică violentă de apărare a rasei — Zakarias (Eugen) notar de neam ungur, subaltern al prefecturii de Trei Scaune şi al ministerului de interne, avea de ani de zile această pasiune: să treacă numele Românilor nou- născuţi, pe ungureşte şi să-i facă de religie maghiară. Iată deci unul din secretele desnaţionalizării: pasiunea lui Zakarias, funcţionar al prefecturii româneşti de Trei Scaune şi al ministerului de interne. Acest Zakarias continuă şi în acest moment să se dedice cu sârguinţă şi tenacitate pasiunii lui. El nu este singur. El n'a inventat această simplă metodă de a face copii de român unguri şi calvini ori catolici, dintr'o trăsătură de condei. Mai sunt şi alţi Zakarias printre notarii din Trei Scaune. Ne întrebăm cu multă îngrijorare: Cum este cu putinţă ca să existe atâta lipsă de control din partea organelor administrative şi să nu se ştie că un notar falsifică actele şi face operă de distrugere a patrimoniului etnic într'o regiune către care se îndreaptă cu atenţie atâţia ochi . Cum se ţine în funcţiune o stârpitură de funcţionar care înşală statul şi pe cetăţeni schimbând numele în actele de stare civilă ? Cum se pot petrece toate aceste lucruri cu un notar din Trei Scaune, din secuime, unde opinia publică românească așteaptă să vadă incepându-se opera de recuperare a rasei ? Pasiunea solitară a lui Zakarias, naşul Românilor din Secuime, trebue respectată. Trebue stimat acest habotnic al botezului maghiar. Ce strică omul ? Scrie în registre cum îi sună lui. Zakarias este un poet — un creator de nume noui — este o figură de reformator secuesc care impune rezerve ministerului de interne. Ion Vecinia D. Virgil Potârcu a sosit la Praga cu avionul venind dela Bucureşti. _ (ZIARELE) •' * f. ZIARISTUL: — Cum D. VIRGIL POTARC/ avionul cu mine». ■mţit, cLre Potârcă, în avion ? aşa şi aşa, dar nu ştiu cum s’o fi simţit Forul MassUM şi Tribuna. N’a fost o acţiune uşoară războiul Italiei în Abisinia. In afară de animarea unei naţiuni, pregătirea ei pentru această uriaşe sforţare, a fost nevoe şi de o pregătire financiară. Orice războiu costă bani şi mai ales un războiu dus la mii de kilometri, tocmai în estul Africei. La greutăţile financiare inerente ori şi cărui războiu, Italia a mai avut de luptat cu sancţiunile ceia ce a însemnat o scumpire a materiilor prime pe care nu le-a putut importa decât prin mijlocirea tarilor nesancţioniste, ţări ce făceau această mijlocire nu din iubire pentru Italia ci pentru a realiza beneficiul intermediarului. In asemenea vitrege condiţii a dus până la capăt războiul şi fiindcă a fost împiedicată să-şi lărgească zona de influenţă în Abisinia, Italia a cucerit-o întreagă. Un ţinut de patru ori mai întins ca Italia, un ţinut unde de mii de ani totul a rămas neschimbat de voinţa omului, cere drumuri, organizarea unor exploatări metodice, sprijinirea financiară a iniţiativelor ce vor porni să dee rednicie acelor locuri, deci sforţarea militară terminată, o nouă mobilizare a vredniciilor italiene va necesita iarăşi bani. Şi totul se continuă normal, totul pare că intră într’un calcul de chibzuit gospodar. Dar alături de această mobilizare colonizatoare a Italiei, îşi urmează neîntrupt cursul înfăptuirilor prevăzute în programul de lucru al regimului fascist. Am vizitat „Cetatea Universitară“ armonioasă concepţie arhitectonică a bătrânului Piacentini, linia modernă găsind acea majestate, acel aer de monumentalitate că nu contrastează cu plastica acelui clasicism arhitectonic ce domină în Roma. Acolo unde lucrările nu sunt terminate se continuă cu acea rapiditate disciplinată ce defineşte însăşi spiritul regimului. Dela această vastă realizare arhitectonică, am trecut la „Forul Mussolini“. Aceiaş impresie de monumental, aceiaşi concepţie amplă ca şi când s’ar vroi să se dee o replică modernă măreţelor vestigii ale antichităţii. Totul poartă pecetea unei voindi hotărîte de durată, de orgolioasă înfruntare a secolelor. Intensificând săpăturile arheologice, Mussolini a vroit parcă să prindă secretul unei civilizaţii, să prindă sensul Romei antice şi acest sens îl călăuzeşte în ardoarea lui constructoare. Se construeşte mereu, se construeşte într’o amplă cadenţă imperială. Dar toată aceastălv.sforţare costă bani şi continuă nieturburată de sforţarea financiară pe care a necesitat-o războiul la Abisinia, pe care o necesită opera de colonizare a imensului ţinut anexat Italiei. Cum isbuteşte Mussolini să facă şosele, să străbată în lung şi în lat Italia cu acele minunate drumuri, să construiască noui linii de cale ferată (noua linie Bologna-Florenta din 107 kilometri, 48 sunt tuneluri) spre a scurta din timpul parcursului, când Italia este o ţară foarte strimtorată? Ca să aibă o industrie este nevoită să-şi importa o mare parte din materiile prime, ca să-şi hrănească populaţia Italia importă şi totuş isbuteşte să facă un războiu, să înfrunte asediul economic al sancţiunilor, să înfăptuiască un program de înarmare, să construiască, să dea ţării această cadenţă activă ! Nu ştiu misterul finanţelor fasciste şi sigur că un biet creer de contabil, va putea să demonstreze imposibilitatea matematică a unor asemenea sforţări... falimentare. Sigur că un brav financiar de la noi va declara sentenţios că cifrele se refuză unei inspiraţii epice, că aritmetica nu se împacă nici când cu năzuinţele spre grandios. Evident toate aceste afirmaţii sunt susţinute cu autoritatea nediscutată a specialiştilor, a docţilor în misterioasa ştiinţă a cifrelor. Şi sigur că sunt de perfectă bună credinţă, dar în pofida acestor docte demonstraţii financiare, eu văd aici în Roma o continuă sforţare constructoare, eu văd în Italia o acţiune continuă de grandioase investiţii ale Statului. Şi când contemplam „Forul Mussolini", grandioasă desăvârşire de statui de marmură, de amfiteatru, gândul meu se întorcea umilit spre tribuna I. De ce aici se poate şi la noi nu ? De ce Italia poate să ducă un războiu, să reziste sancţiunilor, adică asediului economic, să pornească la organizarea imensului teritoriu cucerit şi să continue totuş netulburat programul de realizări început înainte de războiul în Africa ? Nu cumva totul se face nu numai cu bani şi cu altceva ? In comparaţie cu Italia, fără nici o exagerare. România este o ţară bogată. Posibilităţi industriale prin bogatia minieră la care se adaugă acel dar unic, zăcămintele petrolifere, posibilităţi agricole prin dărnicia celui mai bun pământ, deci o conducere hotărită, o conducere care să aibă viziunea de ansamblu a posibilităţilor economice ale ţării ar putea realiza cea mai echilibrată economie naţională. Ce împiedică oare România să-şi afle cadenţa unei prosperităţi ? Pentru ce suntem aşa de nevolnici ? Dece într’o ţară săracă atâta măreţie şi într’o ţară bogată atât aspect milog ? Dece aici „Forul Mussolini“ şi în România tribuna I ? Unde stă oare racila? Care-i blestemata forţă ce ne face nevolnicii Europei ? Noi ridicăm aceste întrebări şi sigur că eie vor găsi un răsunător ecou în conştiinţa fiecărui român. Nu svâcneşte nicăeri o cutezătoare ambiţie naţională ? Nu chinueare pe nimeni viziunea unei Ronânii, chemate la o nouă viaţă, fremătând de entuziasm, străbătută de o Iftfremătoare credinţă, care să-i dee elanul victorioaselor ambiţii ? Transfigurarea unei naţiuni nu-i rezultanta unor cifre bugetare, corect rânduite, şi popoarele nevoiaşe mişcă umilite în smârcurile unor existenţe mediocre cât nu sunt străbătute de o credinţă care să le dea elanul şi voinţa de depăşire. Culegeţi dacă vreţi fărâmiţări de idealuri de la întrunirile de partid. Forul Mussolini şi tribuna I. iată paralela unei fecunde meditaţii. Roma, 17 Iulie 1936. Pamfil Şeicaru Poliţia ştiinţei maghiare Am arătat, în legătură cu opiniile d-lui Béla Bartók despre muzica populară românească, şi mai în urmă comentând valoroasa carte a d-lui Aurelian Sacerdoţeanu „Consideraţii asupra Românilor în Evul Mediu”, că ştiinţele istorice şi ale culturii în general, aşa cum sunt cultivate de Unguri, au fost coborîte de pe soclul lor sacrosanct în mocirla propagandei revizioniste. Căutând cu orice chip să măsluiască adevărul, căutând să dea motivări ştiinţifice unor pretenţiuni absurde şi bolnave, fiii pustei caută să înjuge istoria la teleguta intereselor lor meschine, falsificând datele ştiinţei şi realităţile istorice. In aceste zile când disciplina ştiinţifică a câştigat atât de mult în metodă, în posibilitate de stabilire a adevărului, Ungurii se întorc la o atitudine care deformează spiritul ştiinţific şi ofensează morala ştiinţifică. Alarma trebue dată cât mai neîntârziat şi acest nou soi de brigandism maghiar înfierat cu toată energia de opinia europeană, cu atâta dibăcie indusă în eroare. Fără îndoială că aceste cuvinte ale noastre nu sunt prea alese. Dar ele exprimă exact o atitudine care pătează ştiinţa modernă europeană, turnul strâmb al construcţiilor ştiinţifice pe care de un secol Maghiarii încearcă să-l ridice şi pe care legile adevărului îl năruesc întruna. O operă discretă dar robustă şi critică de poliţie a delictelor ştiinţei maghiare faţa de Români, duce de mulţi ani d. Coriolan Petranu, profesor universitar la Cluj de istorie a artelor, şi autorul unei admirabile şi frumoase opere în româneşte şi nemţeşte despre „Bisericile de lemn ale Românilor ardeleni” în care observaţiile inedite şi savante se îmbina cu o emoţie artistică şi cu o admiraţie caldă a acestor morfimente fine, modeste, milenare ale geniului popular al Românilor. D. Coriolan Petranu a publicat şi un remarcabil studiu „l'Histoire de l'art hongrois au service du revisionisms” unde adună cele mai tipice ofense pe care Ungurii le aduc ştiinţei în sine şi civilizaţiei româneşti. In „Revue Historique” se face o remarcabilă menţiune studiilor d-lui Petranu, sub semnătura d-lui P. Henry, care se răsfrânge asupra prestigiului nostru şi ajută luptei pentru cauza impunerii valorilor unei civilizaţii tiranizate cu toate mijloacele, sute şi sute de ani. D. P. Henry este autorul unui impunător studiu despre arhitectura bisericească moldovenească. „Orice deducţie a ştiinţei ungureşti, spune acesta, n'ar putea fi apoi convingătoare decât dacă ar fi întemeiată pe un studiu comparativ cu arta Principatelor libere — şi în acest domeniu numeroase lucrări recente ne arată în mod elocvent că Românii nu se tem de nici-o comparaţie cu oricine s'ar face ea”. Aceste ultime cuvinte sunt, în adevăr, omagiale. „D. Petranu, spune d. Henry în altă parte, care a întrebuinţat o parte din viaţa sa ca să studieze monumentele româneşti din Ardeal şi să le înfăţişeze în studiile şi albumurile sale, a restabilit uşor valoarea patrimoniului compatrioţilor săi faţă de aceste afirmaţii îndrăzneţe”. Fără îndoială că în lupta aceasta de spulberare a neadevărului se irosesc forţe care ar putea fi întrebuinţate la cercetări propriu zise. Nu noi suntem de vină pentru un destin care nu poate decât să ne aţâţe pasiunea pentru dreptate. Dragoş Vrânceanui ♦ de la Paris din 1937 de Al. BUSUIOCEANU La Începutul lui Mai 1937 se va deschide la Paris o mare expoziţie internaţională, consacrată artelor şi teluricelor în viaţa modernă. România, fiind invitată să participe la această expoziţie, se pregăteşte de pe acum, şi pavilionul pe care îl va ridica, într’unul din locurile cele mai frumoase ale expoziţiei, vaînfăţişa laolaltă toate genurile de activitate creeatoare ale artei şi tehnice româneşti. Un loc însemnat se va da, fireşte, în această manifestare, artelor plastice de toate felurile, începând de la arhitectură şi până la artele grafice şi cuprinzând deopotrivă creaţiile de sine stătătoare ca şi cele ale artelor aplicate la decor a industrie Gândul organizatorilor de la Paris este de a arăta că arta poate fi armonizată cu viaţa şi că, mai ales in condiţiile actuale, această armonie poate fi realizată până, în ultimele detalii ale vieţii zilnice, înlesnind fiecăruia, nu numai o existenţă mai plăcută, dar şi sentimentul că viaţa modernă îşi are un ideal estetic şi că nicio adversitate nu poate fi între frumos şi util. Deosebindu-se astfel de alte expoziţii anterioare, expoziţia de la Paris urmăreşte un îndoit scop: acela de a stimula eforturile de creaţie originală şi de pune în lumină caracterul modern al acestor creaţiuni, răspunzând spiritului şi gustului vremii noastre. Se renunţă, prin urmare, la o prezentare retrospectivă a artelor. Se expun numai lucrări din ultimii zece ani, excluzându-se în mod riguros, după cum precizează programul, orice copii, imitaţii sau contrafaceri de stiluri mai vechi. Organizatorii îşi propun chiar de a da un impuls spiritelor creatoare, pentru realizări cât mai îndrăsneţe şi mai noi, care să deschidă orizonturi şi posibilităţi inedite pentru viitor. De la aceste principii pornind, Comisiunea însărcinată cu organizarea Pavilionului României şi a îndreptat apelul ei către toţi artiştii români, invitându-i să participe cu sforţările lor de creaţie la o prezentare cât mai demnă a artei româneşti în această mare întrecere a artiştilor din toată lumea. Pentru arta romftrtească evenimentul are, în adevăr, o deosebită însemnătate. Căci nu e vorba numai de a fi prezenţi la o manifestare de unde nu va lipsi nicio ţară cultă. Dar e prilejul rar al unei selecţii riguroase ce va trebui să se facă între valorile noastre artistice şi totodată al unui impuls pe care Comisiunea organizatoare vrea să îl dea pentru un spirit de creaţie mai nou, mai îndrăsneţ, mai în acord cu ritmul vremii. Expoziţiile noastre în streînătate au fost până acum mai mult retrospective. Ele au stăruit, fie asupra artei noastre populare, în care s’a căutat a se arăta elementul de specific autohton, fie asupra vechii noastre arte religioase, unde cultura românească putea fi înfăţişată în caracterele ei arhaice şi somptuare, fie, în sfârşit, asupra artei noastre modeme, în care streinii puteau vedea străduinţele succesive de creaţie, ale artiştilor noştri, începând de la un Grigorescu, im Aman sau Tătărescu. In acest fel au fost concepute, — pentru a nu cita decât pe cele mai împortante:expoziţia de la Paris din 1925, cea din Barcelona din 1929, cele de la Haga, Amsterdam şi Bruxelles din 1930, sau expoziţia de acum un an de la Bruxelles, unde arta româneascâ a fost prezentată, poate mai sintetic şi mai complet decât oricând. Dar In aceste manifestări, oricât de importante şi de reuşite, accentul cădea mai cu seamă asupra trecutului, mai puţin asupra prezentului sau a viitorului. Arta românească, strâns legată de curentele şi şcoalele din Apus, se arăta, în trecutul ei, poate prea mult ca un reflex întârziat al artei apusene, iar întoarcerile ei voite către caractere autohtone, rustice sau arhaice, o legau şi mai mult de perspectiva închisă a trecutului, unde inspiraţia artistică îşi poate găsi şi isvoare vii dar câteodată şi drumuri greşite. De rândul acesta perspectiva se deschide într’altfel. Ea merge către accentuarea expresiei moderne, către ideea îndrăsneaţă, către aspiraţia de viitor. O nevoe resimţită de artiştii de pretutindeni îndeamnă către formule de artă mai libere decât cele actuale, către încercări de stil şi către aplicaţii în domeniile cele mai variate. Arhitectura în primul rând, comandă în această vie mişcare de invenţie şi de creaţie. Cu ea se leagă arta nouă a urbanismului modern, ca şi tehnicele cele mai diverse, asociate artei de a construi. Cu arhitectura se asociază apoi toate artele aplicate şi decorative, care îşi pot găsi utilizarea la clădiri. In această direcţie, străduinţa ale artiştilor sunt foarte mari şi ele se vor desfăşura pe terenul lor cel mai fecund la expoziţia ce se organizează. Un precedent important a fost în această privinţă expoziţia, tot de la Paris, din 1925, când artiştii francezi au putut crea un stil nou decorativ, aplicat nu numai la arhitectură, dar la toate genurile de decoraţie. Căutări noi vor duce desigur şi de rândul acesta, la formule noi, a căror aplicare s’ar putea să schimbe mult aspectul arhitecturii de mâine ca şi al interiorului şi al lucrurilor în genere, de care ne servim. Atâta dacă ar fi rezultatul expoziţiei care se pregăteşte, şi ea îşi va fi dat roade foarte însemnate în ordinea creatoare. Dar tendinţa de a se accentua caracterul modern al creaţiei artistic se va manifesta desigur la Paris şi pe terenul celorlalte arte, al sculpturii, al picturii sau al artelor desenului, unde expresia individuală e mai la largul ei şi unde creaţiile cele mai de seamă sunt posibile. Desigur, nu e de aşteptat (Continuare în pag. 11a1 Miercuri 22 Iulie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. 1 , Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4084 TELEFON : Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4080 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate : lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei, taxa poştală plătită în numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Politică socială prin sport Fără îndoială, Olimpiada nu a fost pentru Germania numai prilejul unor manifestări sportive. Ideia nu este nouă, dar punerea ei în practică nu s-a deosebit în trecut, prea mult, dela un loc la altul. Dacă privim retrospectiv, vedem că Olimpiade au mai fost în anul 1932 la Los Angeles, în 1928 la Amsterdam, în 1924 la Paris, și acum a venit rândul Germaniei. De data aceasta, guvernul german nu a vrut să dea acestei manifestări sportive caracterul de provizorat, de înjghebare trecătoare. Nu sunt nicăeri tribune de lemn sau câmpuri de sport amenajate numai pentru timpul cât va ţine olimpiada, şi care mai târziu ar putea căpăta altă întrebuinţare. După ce se va termina Olimpiada, locul unde a fost ea, numit „Câmpul de sport al Reichului“ va constitui marele centru al activităţii sportive al berlinezilor şi va rămâne aşa cum se află. Aici se va centraliza învăţământul sportului pentru întreaga Germanie, şi se înţelege de la sine, că enormele cheltueli care s-au făcut, au avut în vedere un îndoit scop. Pentru a atinge şi mai bine cel de al doilea scop, încă de pe acum, în vecinătatea terenurilor sportive s-a clădit o aşa zisă „Academie a Sporturilor“ , destinată deasemeni învăţământului sportiv şi care, prin marile ei bazine cu apă şi săli de gimnastică, scrimă, amfiteatre va fi întrebuinţată şi ttt timpul iernei. Chiar asupra satului Olimpic situat la 14 km, de Berlin pe şoseaua care dupe la Hamburg s'au pus felurite întrebări. Pentru ce s'a jertfit un teren atât de mare şi la ce vor folosi cele 167 de case după terminarea spectacolelor sportive ? Mulţi vor fi dat un răspuns care nu se potriveşte. Şi poate, se vor fi găsit şi oameni care să creadă, că Olimpiada a dat de lucru unor antreprenori, şi apoi se va dărâma şi materialul uzat va fi vândut prin licitaţie. Nici una nici cealaltă. Olimpiada este o construcţie definitivă, care va rămâne pentru mulţi ani aşa cum se află. Va trece timp, va trece o epocă şi apoi alta, şi germanii în nostalgia lor după civilizaţia greco-latină vor face dovada că dispun de aceiaşi putere de creaţie. Nici o piatră nu se va clinti din loc, nici un stadion nu-şi va muta locul. După cum se vede, construind faimoasele stadionuri, amfiteatre, piscine, şi terenuri sportive, Germania a avut în vedere un scop practic de viitor. Regimul naţional-socialist ţine să încadreze această construcţie sportivă în marile realizări programatice. Tineretul este îndrumat către sport, şi de cum vine vara nu vezi nicăiri un şcolar cu cartea în mână, ci numai, tineri călători cu raniţa în spate, care fie că părăsesc casa părintească pentru a pleca într'un lagăr de vară, fie că se înscriu în tineretul hitlerist, îndeplinesc peste tot aceiaşi chemare a sportului. Nicolae Roşu