Curentul, iulie 1937 (Anul 10, nr. 3381-3411)
1937-07-01 / nr. 3381
Joi I Iulie 1937 ANUL X No. 3381 12 VAGINI 3 LEI * Director: PAMFIL SEICARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 (Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON (Secretariatul si Provincia .... 3-4088 (Cabinetul directorului 3-4084 ABONAMENTE I Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni, pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an, 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei Taxa poştală plătită In numerar contord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740929. Sărbătoarea copilului Copiii nu se fac, nu se cresc şi nu se susţin cu săptămâna. Mamele ştiu mai bine decât noi cum se cresc şi cum susţin copiii până când ajung mari. Pentru aceasta trebuesc ani, foarte mulţi ani, căci mama rămâne educatoarea, protectoarea copilului, şi mai târziu, îndrumătoarea şi inspiratoarea lui. O săptămână a copilului este bună numai întrucât ne reaminteşte că există o problemă mult mai vastă şi mai complicată a mamei, a protecţiei maternităţii, a copilului orfan, în sfârşit, o enormă mortalitate infantilă. Să le luăm pe rând. Naşterile se înmulţesc, dar în egală măsură cresc şi divorţurile, iar copiii fără tată, naturali, nelegitimi, hibrizi, sunt pe toate drumurile. Păcatul nu este al lor. N’au nici o vină. Nu pot fi dispreţuiţi sau declasaţi pentru aceasta. Păcatul este al privilegiului masculinităţii, care dă atâtea drepturi şi libertăţi bărbatului, dar depreciază femeia mamă, o aruncă pe drumuri, — o ţine încuiată în propria ei sărăcie, neajutată şi neprotejată. Ce s’ar întâmpla dacă s’ar legifera cercetarea paternităţii? S’ar întâmpla în foarte puţine cazuri ca unii copii să fie întreţinuţi de alţi taţi decât cei adevăraţi. Decât să-ţi renegi copilul, pentru că nu-ţi mai place femeia pe care ai avut-o, mai bine să întreţii copilul altuia, pentru că şi altul îl întreţine pe al tău. Aceasta este judecata simplă, dar în imensa majoritate a cazurilor ar dispărea pruncuciderile, mama gravidă s’ar simţi protejată, avorturile ar scădea simţitor. Pentrucă s’ar putea comite o greşeală judiciară, atâţi copii sunt lăsaţi pe drumuri, — atâtea haimanale, atâtea, prostituate, atâtea mame care se sinucid. Ziua şi săptămâna copilului se ocupă numai de cei legitimi. Lor le le dăm toată atenţia şi toată cinstea, ca şi cum întreaga problemă s’ar rezuma numai la nişte balonaşe şi la nişte jucărele. Evident, nu punem pe primul plan soarta copiilor naturali, căci nu ei formează rasa de mâine, dar nici situaţia acestora nu o putem dispreţui. De câte ori suntem în căutarea unei soluţii, ne ferim de ea, o ocolim, şi niciodată nu ajungem la o concluzie cinstită. Dacă cercetăm cu atenţie statisticele, ne dăm seama că mortalitatea infantilă este în creştere. Nu obişnuim să exagerăm. De altfel, cifrele nu se pot exagera. Ele sunt aşa cum sunt. Şi evidenţa lor nu poate fi tăgăduită. Mortalitatea infantilă creşte din pricina ignoranţei materne în necunoaşterea creşterii higienice; copiii mor şi din pricina bolilor moştenite, şi a mizeriei. Mai mor şi din pricina lipsei de protecţie paternă, pentru că şi în mediul rural căsătoriile se înpuţinează, iar divorţurile se înmulţesc. Acestea sunt concluziunile statisticienilor-biologi. Nu ale noastre. Noi nu putem inventa cauze. Medici la sate. Cât mai mulţi. Descongestionarea pleturii medicale de la oraşe. Iată o primă soluţie. Scriitorul acestor rânduri nu este nici socialist şi nici democrat, dar vede atâţi oameni bogaţi, fără copii sau neînsuraţi. Viaţa lor este trăită la club, la petreceri, sau la promenadă în tovărăşia unui căţel. Acasă mai au şi o pisică de Angora. Râia şi rapănul, parazitismul şi risipa. La ce foloseşte acest cult al căţelului cu sgardă? Este artă pentru artă, fapt gratuit, să ştim şi noi? Pentru mulţi stâlpi de cafenea, pentru mulţi snobi de salon, aşa cum punem noi chestiunea, pare amuzantă. Ne distrăm şi noi, dar nu pe ceia ce am scris mai sus, ci pe seama paraziţilor burghezi, pe seama celibatarilor cu floricele şi cordeluţe. Femeia gravidă are nevoe de protecţie. Bărbatul risipitor are nevoe de impozite, cât mai multe, poate că în cele din urmă va avea mai multă omenie. In Germania, în Italia, maternitatea a devenit una din problemele esenţiale ale statului. Acolo oamenii gândesc că este mai bine să protejezi pe cei lipsiţi de protecţie, decât să cultivi risipa celor protejaţi. O săptămână a copilului înseamă ceva, dar nu prea mult. Ne trebue o lege draconică pentru protecţia maternităţii şi a copilului. Iată, concluzia noastră. Nicolae Roşu Peştera dela Meziad Era unul dintre marile evenimente rezervate copilăriei noastre de liceul de la Beiuş, escursia la peştera dela Meziad, vestită încă de pe atunci, în anii antebelici, în toată Europa. Făceam drumul cu un tren forestier, care astăzi, mi se pare, nu mai este. Apoi prin locuri grele dar compensatoare prin frumusţile lor, cari ne încântau, dar azi, în epoca turismului devenit program de guvernământ, nu pot să nu supere. Şi supără pe drept cuvânt. O peşteră vestită şi ca frumuseţe şi ca mărime ca a doua din Europa, e lăsată inaccesibilă, deşi nu e vorba decât de amenajarea unui drum existent de vreo 14 km. Iar pe deasupra, e expusă tuturor barbariilor turiştilor ocazionali, cari ii rup podoabele. Citesc o plângere în contra acestei nepăsări, într’o gazetă bihoreana, şi vrând-nevrănd trebue să mă gândesc la exemple dintr’o ţară învecinată cu Bihorul, căreia îi imităm numai ţipetele dar ii ignorăm întotdeauna exemplele bune. Acolo, în Ungaria, există deasemenea un turism de stat, care se poate însă lăuda cu realizări ce nu se mărginesc numai la propagandă. Bilanţurile anuale ale acestui turism de stat (atâtea sute de mii de vizitatori din ţara cutare şi cutare, atâtea zile şi atâtea nopţi petrecute deci la Budapesta şi în provincie, iar ca final atâtea milioane de penge lăsate in ţară) ar putea fi avute mereu in vedere de cei chemaţi de la noi. Poate aceste bilanţuri i-ar îndemna să se irtureseze şi de ceea ce face Ungaria ca să atragă intre graniţele ei atâta lume, dintre care foarte multă românească. Ar afla atunci si despre atenţia ce se dă in Ungaria drumurilor de legătură către punctele geografice spre cari momesc pe străini, şi ar afla despre o peşteră —cea dela Aggtelek — căreia Ungaria ii dă cu atât mai mare atenţie, cu cât numai o bucăţică din ea aparţine ţării ungureşti. Cunoscută mai ales sub numele de peştera Dobşina, peştera aceasta a revenit în cea mai mare parte Cehoslovaciei, şi e o cumplită bătaie pe ea, cu ecouri gălăgioase în presa budapestană, între unguri şi cehoslovaci. Graniţa nu merge numai pe deasupra peşterei, ci şi pe dedesupt, fiind însemnată cu un grilaj de fier care taie peştera în două. Şi poţi afla din amintitele ecouri din presa ungurească ale întrecerii ce e între cele două ţări în legătură cu vestita peşteră, că se face întrecerea cu toate mijloacele epocii de astăzi: duc la peşteră cele mai strălucite drumuri, ai la îndemână cele mai moderne adăposturi, iar peştera e luminată toată cu lumină electrică. Pe când la noi, biata peşteră a Meziadului, „a doua din Europa“, întinsă din sud-estul Bihorului până în părţile Clujului, stă inaccesibilă din cauză că nu se găseşte cineva să amenajeze drumul de 14—15 km. de la Beiuş, iar dacă ai ajuns până la ea, ţi-i dat să faci aceleaşi explorări pe cari le-a făcut cu multe decenii în urmă descoperitorul ei Czaran, pentru că şi azi suişurile şi scoborâşurile sunt tot cum le-a lăsat sfânta natură. Şi când te gândeşti că toată punerea in exploatare (hai s’o numim aşa, că poate va merge mai uşor la inima celor chemaţi a frumuseţei acesteia fără pereche peste ţări şi mări, nu necesită decât o muncă de o lunădouă şi o cheltuială care s’ar răsplăti într’o jumătate de sezon! Isaia Tofan — Ura ! Trăiască vacanța mare şi fă-o Doamnei şi... lungă... Şi, totuş, istoria nu este inutilă de PAMFIL ŞEICARU N'am asistat la o paradă militară, la o fastuoasă defilare de unităţi frumos echipate, dând un spectacol de uniforme, de arme, ce se mişcă în sunet de fanfare. Am asistat la afirmarea voinţii unei naţiuni armate. Nu numai rigida disciplină, acea credinţă perfectă a pasului ce dă o înfăţişare marţială regimentelor, nu numai ţinuta soldaţilor şi acea înfăţişare rigidă a ofiţerilor ce păreau statui de bronz în mers, mai presus de toate aceste semne ale unei armate bine instruite stă acel ecou pe care îl avea defilarea în sensibilitatea spectatorilor, de cele două părţi ale drumului pe care se desfăşura defilarea, masaţi pe distanţe de kilometri, stăteau atenţi, neclintiţi, oameni, femei, de toate vârstele, de toate categoriile sociale, entuziaşti, întrun mereu reînoit freamăt de entuziasm, ce se răsfirase pe întinsul drumului, ca un vuet de aripi ale unor păsări ce se succedau, subliniau trecerea unităţilor. In acea atenţie emoţionată, conţinută, pentru că isbucnirile de entuziasm, aclamaţiile să pară şi mai elocinte, în acea participare a publicului ce părea că aminteşte corul din tragedia greacă, se mărturisea simplu şi, totuş, măreţ o impresionantă convingere politică. Nu era armata care defila, ceva exterior, nu erau unităţi care defilau, ci soldaţi cari scandau, în acea imiecabilă cadenţă a pasului, gândul unei naţiuni. Trăiau şi se regăseau trăind în fiecare regiment ; aclamaţiile nu răsplăteau frumuseţea unui spectacol, desăvârşirea unei parade, ci proectau, în afară, bucuria unor certitudini naţionale ce-şi aflau o splendidă confirmare. O naţie sortită să ispăşească aşa de crunt toate vinovatele rătăciri ale spiritului de partid, o naţie rostogolită, cu brutalitate, de pe înălţimi în prăpastia înfrângerii, din cumplita pedeapsă a istoriei, a desprins adevăruri menite să-i creeze un îndreptar politic. Şi i-a fost dat republicii poloneze ca, un an după reînvierea ei, să cunoască invazia Rusiei roşii, să aibă armatele lui Tukhacewski până la marginele Varşoviei, ca o amară introducere la o terapeutică naţională, o existenţă într’un patetic şi nesfârşit duel cu primejdiile, interzicerea oricărei iluzii, retranşarea în propriile puteri, acceptarea eroică a unui destin istoric. In 1920 s’a modelat pentru totdeauna spiritul politic al Poloniei, în 1920 din acea teribilă confruntare cu primejdia unei cotropiri vrăjmaşe s’a născut voinţa hotărită a unei naţiuni de a accepta propriul ei destin, concentrându-se în înarmarea cât mai perfectă, în creiarea unui instrument de siguranţă naţională. Armata este marea creiaţie a dramaticelor zile când soarta Poloniei oscila pe câmpurile de bătae. Toate gândurile, toate aspiraţiile s-au concentrat asupra unui unic capitol: apărarea naţională. Verificaseră, — când armatele roşii înaintau ca un puhoiu, spăimântătoare ca un prăpăd — ce înseamnă solidaritatea internaţională, cât poate să se aştepte ca ajutor, ca săritoare prezenţă activă de la acea conştiinţă internaţională a securităţii colective. Şi cum era privită în 1920 Rusia bolşevică, ce teribilă centură de ostilitate în jurul acelei incendiate ţări, şi totuş Polonia a fost obligată să lupte singură, să-şi încordeze propriile ei pu- teri, să mobilizeze desperarea spre a opri puhoiul, spre a învinge. Iată originile politicei de concentrare militară a Poloniei, iată originile scepticismului polonez în moleşitoare iluzii ale securităţii colective, iată îndoclire asupra securităţii colective. Nu-i prea înveselitoare această amară concluzie, dar nu mai puţin neîndurată este pedeapsa care aşteaptă o naţiune ce se lasă sedusă de iluzii, este prinsă în mrejele utopiilor. O virilă acceptare a unui destin, o voinică hotărîre de a înfrunta un destin geografic, o bravă concentrare a tuturor puterilor naţiei în linia unei unice voinţi de apărare. Se desprindea, din atmosfera acelei zile de paradă militară un fapt rar, am spune unic: o naţie care şi-a făcut un examen de conştiinţă în lumina tragicei ei istorii şi a tras toate concluziile, o naţie pentru care istoria nu este inutilă. Privirile care se întorc spre România au acea siguranţă pe care o dă instinctul unei naţiuni, acea adâncă intuiţie a unei certitudini. Pentru Polonia istoria ei naţională nu este inutilă, concluziile trecutului formează axiomele prezentului, îndreptarul ei politic. Citiţi în pag. 12 a M. S. Regele Carol la manevrele de răsboi ale armatei polone Solemnitatea numirii Suveranului ca şef al regimentului 57 infanterie Semnele solidarităţii economice Acei caii cred că problemele, care interesează ţara, se frământă numai în capitală şi că numai aci se dau soluţii şi se ridică direcţiunile noui, se înşeală. Noi aci în redacţie primim adeseori ştiri şi înregistrăm fenomene care dezvăluesc existenţa unor atare preocupări în centre unde nici nu te-ai aştepta. De ani de zile urmăresc cu interes o acţiune de cunoaştere a situaţiei, de difuzare a ideilor şi de emitere de soluţiuni care pleacă din cercul Camerei de comerţ şi de industrie din T.Măgurele şi nu rare ori am avut plăcerea să înregistrez lucruri deosebit de interesante. Nu voi cita ,ca exemplu ,decât o monografie a judeţului Teleorman apărută şi o cercetare istorică asupra corporaţiilor din acea regiune, care este în curs de publicare în organul de presă a acestei Camere de comerţ. Acum de curând am primit de acolo o scrisoare prin care mi se cere să-mi dau avizul asupra problemei agrare, în stadiul actual, privită prin prizma uneia din aceste două soluţiuni: majorat agricol sau obştii săteşti. Eu fac abstracţie de lucrarea care trebue să formeze baza discuţiei şi care cuprinde, fără îndoială, o sumă de lucruri judicioase. In coloanele ziarului „Curentul” problemele în legătură cu agricultura au găsit totdeauna un loc larg deschis şi o înţelegere deplină. Personal am profitat de acest lucru şi am discutat o sumă de chestiuni, pe măsură ce actualitatea le-a scos la iveală. Aşa s-a întâmplat şi cu propunerea de a se legifera majoratul agricol, propunere făcută de d. Corteanu. D-sa a prezentat-o ca singura în stare a scoate agricultura din situaţia actuală, deoarece în starea prezentă a proprietăţii, peste măsură de fărâmiţată, nici o politică, oricât de protecţionistă, nu va putea da rezultate. Discutând propunerea aceasta noi am ajuns la concluzia că ea nu-i actuală şi că în orice caz nu poate să producă îmbunătăţirea producţiei agricole pe care o aşteaptă toată lumea de la orice măsură care se ia în ce priveşte agricultura. Cu această ocazie am opus propunerei d-lui Corteanu pe aceia de a se încuraja, sau poate chiar de a se determina, asocierea agricultorilor cu scopul organizărei producţiunei. Asocierea permite creiarea de exploataţiuni care păstrând dreptul de proprietate parcelară, pot utiliza metodele de cultură ale marei proprietăţi, dovedite mai bune. In acelaş timp însă proprietatea fracţionată păstrează şi anumite însuşiri legate de ea şi care îi dau puncte de superioritate faţă de exploatarea mare. Dacă ar fi să mergem mai departe astăzi, ar fi să ne oprim puţin asupra anchetei pe care o întreprinde Camera de comerţ din T.Măgurele şi să disecăm resorturile din care a plecat şi ţelurile spre care se îndreaptă. După cum ştim cu toţii treburile în legătură cu agricultura sunt în seama Camerelor de agricultură şi acuma de curând M. S. Regele a precizat, acest lucru, în forma lapidară pe care trebue să o aibă o ideie de bază: agricultura se îndrumează de Camerele de agricultură şi de Institutul de Cercetări Agronomice. Dacă o Cameră de comerţ a simţit nevoia să se ocupă de o problemă de agricultură şi încă de una care atinge fondul însuşi al chestiunei, apoi acest lucru are o semnificaţie, care nu poate trece neobservată. Comercianţii şi-au dat seama că nu poate fi vorba de prosperitate în ramura lor, atâta vreme cât la alte ramuri ale vieţei economice se lucrează în pagubă. De la T.Măgurele ne-a venit un semn al vremnei pe care o parcurgem şi daca am stăruit să-l relevăm, cu oarecare insistenţă, a fost pentru că nouă ni se pare că aceste semne izolate arată drumul viitorului şi mâine când ni se va părea firesc ca exportul de cereale să se facă de comercianţi în unire cu agricultorii, sau aprovizionarea oraşelor şi a satelor să se facă tot prin aceeiaş colaborare, să nu se poată spune că este o inovaţie cu care să se împăuneze cine ştie ce şmecher care şi-a marcat locul. Mircea V. Pienescu Dări de seamă denunţătoare In actualul sistem de administraţie şi exploatare a avuţiilor publice, dările de seamă sunt o obligaţie care îşi are raţiunea în necesitatea morală dacă vreţi, de a se face cunoscute opiniei publice rezultatele ■ obţinute. : * Prin aceasta se aduce un omagiu acestei opinii publice, întrucât se crede că ea are un interes pentru astfel de probleme şi în acelaş timp şi spiritul critic necesar spre a-şi manifesta dorinţele şi eventual spre a indica reforme care s-ar impune. Presa nu poate lipsi de la această datorie, mai ales atunci când în datele publicate are ocazia să găsească, de cele mai multe ori, confirmarea unor stări pe care le-a înţeles şi le-a dat publicităţii pe măsură ce s-au petrecut. Serviciul Economiei Financiare din Ministerul Finanţelor a publicat şi ne-a trimis şi nouă, o dare de seamă asupra întreprinderilor comercializate ale statului şi serviciilor publice. Desprindem din această lucrare câteva lucruri instructive. După ce arată că producţia peştelui a scăzut mult în ultimii ani şi se menţionează „o scădere îngrijorătoare a producţiei crapului“, autorul dării de seamă adaugă : „In schimb cu toată scăderea producţiei, s’a înregistrat o creştere a valorii acesteia, datorită pe de o parte măsurilor luate de către Administraţia Comercială P. A. R. I. D., şi pe de altă parte cererii susţinută, care a provocat o urcare a preţului mediu obţinut la vânzare prin licitaţie, dela 12 lei de kg., în 1934, la 17.36 lei de kgr. în 1936“. întreaga campanie care s’a dus pe chestiunea scumpetei excesive a peştelui, despre care s’a spus că este un aliment popular, şi-a găsit aci şi exoticaţia şi confirmarea. Opinia publică la care se adresează darea de seamă de care ne ocupăm nu poate avea decât o singură părere. Ea va înţelege acuma că averea naţională, deci averea noastră a tuturor se comercializează după regulele comerţului privat, de cea mai curată speţă şi nu se ţine seamă deloc de caracterul special al averei şi de destinaţia produsului. Ceea ce interesează este preţul care să asigure venitul dat. Nouă ni se pare că acest lucru nu se poate susţine cu temei. Viaţa economică îmbracă din ce în ce mai evident caracterul unei funcţiuni naţionale menită a satisface nevoile de viaţă ale populaţiei. Chiar atunci când ea se desfăşoară în cadrul întreprinderilor private, legi severe cată să-i impue primatul serviciului in interesul general, în locul celui a câştigului cu orice preţ. Atunci însă când este vorba de averi naţionale şi de produse cerute de marea masă a poporului, acest, criteriu, al beneficiului individual, apare clar ca nefiresc şi direct contrariu de ceea ce ar trebui să se urmărească. Prin urmare dările acestea de seamă ar trebui să privească lucrurile cu alţi ochi decât acei deprinşi a scrie pentru acţionari şi să scoată în evidenţă alte rezultate, dacă sunt, decât acele pe care le găsim în contul de profit şi perdere a firmelor de comerţ, iar la sfârşit ar trebui să se arate întrucât avereaadministrată a adus un folos poporului căruia îi aparţine şi care este în drept a o folosi. Ion Necula (Continuare în pag. 11 a) Se discută atât de mult această Chestiune încât pare banală acelor cari nu-şi dau seama de marea importanţă ce o reprezintă separaţiunea puterilor într’un stat. Deocamdată voi inzista numai asupra raportului dintre două ramuri ale puterei de stat: cea executivă şi judecătorească. Din capul locului trebue să facem constatarea şi anume , chiar sub o formă brutală, că influenţa puterei executive asupra celei judecătoreşti constitue o stare de ex lex. „Dacă puterea executivă ar avea în mâinile sale distribuirea justiţiei — spunea fostul profesor C. G. Disescu în al său „Drept constituţional“ pag. 652 — atunci ar putea să elude legea prin hotărârile ce le-ar pronunţa“. In termene profane, dar cam în acelaş sens se pronunţă Balzac spunând : „A desfide magistratura însemnează un început de disoluţie socială... Reclădiţi instituţia pe alte baze, cereţi dela dânsa garanţii imense, dar credeţi într’însa“. Iată două păreri: una juridică, aparţinând celui mai mare profesor de drept public pe care l’a avut România, cealaltă laică, aparţinând unui mare literat şi gânditor european. In „Le Magistrat“ al lui Pierre Bouchardon aflăm următoarele declaraţiuni ale unui înalt magistrat din Franţa asupra colegilor săi: „Corpul magistraţilor din Franţa nu poate fi cumpărat, este adevărat. Printre cei patru mii de magistraţi ai noştri nu se găseşte nici unul, înţelegeţi , niciunul, nici chiar printre cei mai umili şi săraci, mai ales nu printre cei mai umili şi săraci, care ar primi bani pentru ca să-şi schimbe hotărârea. Aceasta este gloria şi monopolul magistraturei noastre“. De acord. Acesta este adevărul şi totuşi... Totuşi când interesele puterei executive o reclamă — indiferent de ce motiv — se încovoaie şira spinării şi a acestei magistraturi. Articolul publicat de d. A. Tardieu în „Gringoire” din 7 Mai 1937 ne demonstrează cât adevăr conţine adagiul unui alt jurist, care a spus: „din pretoriul în care pătrunde politica, justiţia trebue să iasă“. Un oarecare Wilson, ginerele preşedintelui republicii a fost condamnat de tribunal la două ani închisoare pentru trafic cu decoraţiuni. Curtea de apel îi găseşte scuză şi ii achită. In anii cari au precedat războiul cele mai importante afaceri judiciare au fost acele ale lui Rochette şi Caillaux Preşedintele de consiliu Monis şi ministrul de finanţe Caillaux au pus la contribuţie toată influenţa lor pentru a salva pe scrocul Rochette. Au impus magistraţilor amânări nejustificate şi s’a omis sechestrarea hârtiilor, care constituiau friji pentru anumite persoane. Procurorul general Fabre scrie cu acestprilej în carnetul său sub formă de proces verbal: „Je viens de subir la plus grande humiliation de ma carriere“. Rochette a fost condamnat la minimum de pedeapsă, iar motivele hotărârei au luat forma unor elogii la adresa lui. înainte de război și a avut mare răsunet asasinatul comis de d-na Caillaux contra lui Gaston Calmette, directorul ziarului „Figaro“. In cursul procesului — spune d. Tardieu — unul dintre asesorii consilierului Albanei s’a scârbit atât de mult de josnicia preşedintelui său, încât i-a declarat indignat: Domnule, d-ta ne compromiţi !“ D-na Caillaux, bineînţeles, a fost achitată şi după câteva luni s’a constatat că preşedintele Monnier şi Caillaux erau intimii unui spion. In anul 1932 — continuă d. Tardieu — a fost nevoie de certul spre a determina pe procurorul Pressard să deschidă acțiune publică d-nei Hanau. Furtul de documente comis de aceasta a fost calificat drept „furt intelectual“. In afacerea Stavisky acelaş procuror Pressard, timp de opt ani cât a durat escrocheria, a acordat vinovatului nouăsprezece amânări, menţinându-1 în libertate provizorie şi punându-1 la adăpostul poliţiei. Iar după moartea acestuia complicii săi nu au fost arestaţi. Nu a fost deranjat niciunul din asociaţii săi parlamentari. In toate cauzele în care sunt implicaţi politicianii justiţia refuză urmărirea. Cazurile de moarte suspecte survenite în aceste afaceri nu se anchetează. Justiţia admite cu ochii închişi teza sinuciderii formulată de poliţie. (Cazurile Jacqes de Reinach, Syveton, Almereyda, Philippe Daudet, Stavisky, Hanau, Rochette). Justiţia însă adoptă o atitudine extrem de riguroasă faţă de adversarii deţinătorilor puterei. (Afacerea Charles Maurras, etc.). Cu privire la membrii Curţii de Casaţie franceze d. Tardieu reproduce următoarele declaraţiuni : „Magistraţii Curţii de Casaţie sunt mai mlădioşi ca ceilalţi magistraţi deoarece — ajunşi prea sus — au trebuit să se târască mai mult decât aceştia“. Primul preşedinte Eugene Dreyfus îi face următoarele mărturisiri: „Garantez că niciunul dintre magistraţii resortului meu nu primeşte un ban. Niciunul însă nu este capabil să reziste ordinului sau dorinţei guvernului“. Iată tristele constatări făcute de Tardieu cu privire la raportul dintre puterea judecătorească şi cea executivă. Recent presa franceză a discutat tentaţia de a muşamaliza procesul domnişoarei Fontanges, care l-a împuşcat pe Chambrun, ambasadorul Franţei la Roma. Se fac mari eforturi ca aceasta să nu fie pusă sub urmărire, pentru ca dânsa să nu aibă prilej să vorbească despre anumiţi oameni politici printre cari şi de un fost preşedinte de consiliu. Franţa nu este unica ţara în care există această stare de lucruri. Dacă ne-am ocupat de această chestiune este că ne-a isbit sinceritatea cu care unul dintre cei mai marcanţi bărbaţi de stat al Franţei a ridicat vălul de deasupra ei. De fapt, problema independenţei puterei judecătoreşti de orice altă ramură a puterei de stat este o problemă, care trebue privită sub dublu aspect: de existenţa şi de demnitatea statului. Adagiul „justiţia est fundamentum regnorum” să nu ni se pară banal, deoarece acesta conţine un mare adevăr şi ignorarea lui a prăbuşit imperii. Deocamdată nu este cazul să punem în discuţie modul cum această independenţă s’ar putea realiza, cazurile de mai sus şi autoritatea d-lui Tardieu însă constitue pentru cei în drept un avertisment : Caveant consules... Veracitatea afirmaţiunilor d-sale nu poate fi pusă la îndoială, totuşi, prizma prin care d. Tardieu priveşte chestiunea ar constitui o decadenţă. Ori magistratura Franţei nu se află în această situaţie. Cazurile de mai sus sunt ale trecutului şi cu cazuri similare se poate demonstra şi atitudinea sublimă a acestui corp. Este cazul Königstein când — din cauza atitudinei demne a magistraţilor în procesul anarhistului Decamp — s’au pus la cale explozii în casele consilierului Benoit şi a procurorului general Bulat. Când s’a judecat procesul acestor atentate procurorul general Quesnay de Beauzepaire a rostit următoarele cuvinte demne de admiraţia tuturor : „Pot eu să am frică domnilor ? Toţi cei de aici suntem magistraţi, la postul nostru de luptă, nu vom dezerta. Noi suntem soldaţi. Dacă unul cade, altul ia drapelul şi porneşte înainte. Todeauna vor fi soldaţi şi magistraţi, atâta vreme cât vor exista legi, drapel şi patrie“. Nu am fi obiectivi trecând sub tăcere cazurile tot atât de răsunătoare când justiţia a dat dovadă de un impozant respect al legii, ignorând orice pasiune sau influenţă politică. Cu riscul chiar de a fi considerat ca egoist, evoc două cazuri în care justiţia s-a făcut demnă de respectul ce i se cuvine. Iată cazul generalului Cihosky, fost ministru de războiu în guvernul naţional-ţărănesc, dat în judecată de actualul guvern în baza legii din 2 Mai 1879, pentru contractul de armament încheiat cu fabrica Skoda şi care a fost achitat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Mai avem cazul Arco din München care este tipic în istoria justiţiei. Credem că dela legea talionului şi până la acest caz niciodată nu s’a aplicat principiul justiţiei absolute al lui Kant şi nu s’a făcut o derogare mai evidentă dela adagiul Tribuna libera Intre puterea executivă și cea judecătorească de dr. LIVIU POPOVICIU