Curentul, mai 1938 (Anul 11, nr. 3678-3708)
1938-05-01 / nr. 3678
3678 Duminică 1 Maii* 1938 ANUL XI No. 12 PAGINI 3 LEI Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secret. General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40.84 Secretariatul 4 84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrat 3.40.80 Abonamente 4.23 32 Cab. Directorului 4.84.47 Sport şi convorbiri cu Provincia 3.40.86 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită la numerar cont. ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740929 Negrul orizont... Nervii generaţiilor de astăzi sunt ţinuţi într’o tensiune teribilă. In fiecare zi se publică în ziare telegrame care sporesc alarma, îngrămădind cauzele grave, ca pe nişte nouri la orizont, în vederea unei electrice şi violente descărcări. Problemele zise insolubile se rezolvă prin războiul în Europa. Presa îndeamnă publicul la optimism. Sunt oameni cari au ajuns la convingerea că din strânsura atâtor probleme numai răsboiul ne mai scapă. Şi nu se iveşte nici o diversiune, nici o distracţie care să uşureze descongestionarea spiritelor. Totuşi trebue să observăm că sforţările de a da un corp voinţii de a conserva pacea, nu au obosit. Liga Naţiilor primeşte o infuzie de realism britanic înlesnind recunoaşterea formală a anexării Ethiopiei de către Italia. Căci s’au petrecut, sub ochii noştri, lucruri extraordinare. Liga a dezorganizat întreg sistemul relaţiunilor internaţionale, pentru un principiu absurd. Pentru nişte sălbatici din Africa s’a cutremurat Europa, iar când s’a comis anexarea unui stat independent şi civilizat, cum e Austria, n’a mişcat nici un singur biurou genevez! Metodele diplomatice zise dinamice, au operat în trupul viu al tractatelor şi al clauzelor lor teritoriale, în timp ce Societatea Naţiunilor se încurcă în paragrafe. Era timpul să se termine odată postura delicată în care singură se situase această instituţie care a făcut atâta rău, în numele unui ideal frumos. Se revine la vechile metode ale diplomaţiei cu uşile încuiate. Intr’un timp destul de scurt, la un interval de o săptămână, iată trei evenimente extrem de importante: conversaţiunile franco-britanice de la Londra; vizita d-lui Hitler, cancelarul Germaniei, la Roma; conferinţa Micii înţelegeri, la Sinaia. Aceste evenimente trebuesc judecate cu un maximum de imparţialitate şi de obiectivitate, ţinând seamă de tendinţele partidelor angajate azi în Europa. Există la suprafaţa preocupărilor generale, o mare problemă germană. De problema aceasta a fost vorba atunci când s’a remilitarizat Rhenania, atunci când Reichul şi-a făcut o armată puternică, împotriva stipulaţiunilor din tractatele de pace; atunci când s’a făcut Anschluss-ul; şi acum, când d. Conrad Henlein, ne spune, din Karlsbad, că se opune oricărui compromis între minoritatea germană din Cehoslovacia, şi statul tutelar. Cehoslovacia are în interior o minoritate germană care se cifrează la trei milioane şi un sfert de supuşi (aş spune mai bine: nesupuşi). Evident, că după succesul partidului nazist din Austria, care a dus drapelele ţării la Berlin, domnul Henlein are de ce să fie gelos pe d. Seis Inquart. Iată dar încă un motiv de nelinişte, despre care se va vorbi la Londra, ca şi la Roma, ca şi la Sinaia. Vigoarea politică pe care o învestmântă azi problema germană preocupă toată lumea, fiindcă nu e numai o problemă ideologică, ci una teritorială care interesează în gradul cel mai înalt ţările cu minoritate germană, în primul rând, între care figurează şi România. Când vedem însă că, din Karlsbad, d. Henlein acuză „imperialismul cehoslovac”, (şi asta chiar a doua zi după Anschluss), să ni se permită barem a surâde cu tristeţe !... Vii sunt temerile atât la Paris, cât şi la Londra. Roma însăşi, realistă dar şi echitabilă, vede în justele ei proporţii, evoluţia problemei de care vorbim mai sus. Nu mai puţin spiritele sunt îngrijorate de repercusiunile directe sau indirecte pe care le poate avea o prelungire indefinită a războiului din Spania. O bună pace în Mediterana, ar repune Franţa în posibilitatea de a se aproviziona, din coloniile proprii, cu materialul uman de care poate avea nevoe, în cazul unei agravări a situaţiei. Conversaţiunile de la Londra, între d-nii Daladier-Chamberlain, şi Bonnet-Halifax, nu pot lăsa deoparte acest aspect al lucrurilor. O coordonare a activităţii diplomatice franco-engleze este probabilă Trebuesc urmărite cu atenţiunea cel mai mare evenimentele ce vor avea loc la Roma, începând de Luni, când soseşte acolo d. Hitler. Există o solidaritate italo-germană pe un număr de chestii, şi mai există, desigur, un sentiment de recunoştinţă germană pentru amiciţia loială pe care a găsit-o mereu, la Roma, şi la guvernul regimului fascist. Dar Italia era despărţită de Germania printr’un stattampon, care astăzi a dispărut. S’au modificat multe în Europa, din momentul când s’a fixat această vizită şi până în momentul când s’a efectuat. La Sinaia, ca totdeauna în atmosfera Micii înţelegeri, se vor examina stările de pe continent, cu mult calm, şi cu însufleţită dorinţă de a nu spori prin nimic îngrijorările actuale, ci dimpotrivă de a aduce o modestă şi valoroasă contribuţie de pace. Lărgirea acordurilor existente nu e în intenţia nici unui cunoscător al situaţiei europene. Trebuesc aşteptate vremuri mai elemente şi condiţii psihologice mai favorabile. Dar un lucru se va face, cu siguranţă. Se va examina cu răbdare orizontul plin de primejdii, şi se va constata că primejdiile nu vin de la noi, şi nu vin din ciclul gospodăriilor regionale balcanice sau sud-est europene, ci — dacă vin — ele vin de aiurea. Acest examen al orizontului este o treabă foarte folosioare. Consecutiv, sufletul naţiei se poate pregăti pentru cele bune sau rele care îl aşteaptă Romulus Otianu .————— Un memoriu dela Tg. Murăş S’a scris mult în coloanele acestea despre o lege care s’a adus acum doi ani pentruca să nu se respecte, mai precis, pentruca s’o saboteze din interes electoral însuş cel ce s’a lăudat cu aducerea ei: legea prin care s’au trecut aşa-zisele Reuniuni industriale din Ardeal, toate, fără excepţie, refugiu al unor subversive acţiuni politice minoritare, la Camerele de muncă, unde ar putea să ajungă să fie de folos şi meseriaşilor români, ale căror cotizaţii stau în egală măsură cu ale altora la baza palatelor uzurpate de cei lăsaţi să exploateze în scop antipatriotic aceste instituţii de breaslă. Se ştie că afară de începutul făcut la Satu-Mare şi la Timişoara, nicăieri această lege nu e aplicată. Palatele amintitelor Reuniuni servesc şi astăzi scopuri exclusiv minoritare, după ce prinzând de veste că vor fi trecute la Camerele de muncă, s’au transformat peste noapte în societăţi camuflate. Astăzi ni se semnalează o altă camuflare antiromânească, tolerată tocmai într’un oraş ca Târgu-Murăştilir (acum o sută şi ceva de ani oraş cu bresle româneşti), unde ar fi de făcut mai mult ca orişiunde pentru sprijinirea unui început de viaţă in- dustrială românească. S’a înaintat din această fostă capitală a aşa-zisei Săcuimi, din această urbe care era pân’ la Unire cel mai de frunte post de comandă al acţiunii ungureşti de desromân’zare, un memoriu miniştrilor de educaţie şi de economie naţională, ca să repare o mare nedreptate făcută după Unire meseriaşilor şi elevilor şcoalei, industriale a statului, funcţionează acolo încă de pe vremea ungurească nişte aşa-zise „Ateliere publice“, create pentru ajutorarea exclusiv a ungurilor şi ungurizaţilor pe lângă şcoala industrială, pentru ca meseriaşii fără atelier să poată lucra pe cont propriu în schimbul unei mici taxe plătite pentru uzajul uneltelor. Atelierele acestea, susţinute azi din banul statului român, au fost substrase după Unire de sub conducerea şcolii industriale şi menţinute până astăzi sub un comitet alcătuit în cea mai mare parte din minoritari, cu conducători tehnici minoritari, iar rezultatul este că servesc întocmai ca sub unguri aproape exclusiv meseriaşilor maghiari şi maghiarizaţi. Iar în vremea asta meseriaşii români nu se pot spori în urbea maghiarizată, absolvenţii liceului industrial românesc n’au unde lucra până să poată ajunge să se vadă cu atelier propriu, iar liceul însuşi n’are suficiente ateliere pentru instruirea elevilor. Se cere deci repunerea „Atelierelor publice“ sub conducerea liceului industrial, aşa cum a fost şi sub stăpânirea ungurească. Iată o plângere ca şi care sunt atâtea şi-atâtea în oraşele provinciilor desrobite. Nu sunt întâmplătoare scăderi locale, ci avem de-a face cu un întreg sistem, din pricina căruia oraşele acestor provincii au rămas aproape la fel de lipsite de o viaţă economică românească, ca acum 20 de ani. Isaia Tofan t . Insemnarile unui belfer Pe omul despre care pornim a scrie, l-am cunoscut destul de bine: am mâncat adesea dintr’un blid, şi am găzduit laolaltă în acelaş adăpost colo, în bătătura ceea tihnită de chinovie basarabeană, cu straturi de flori tomnatece ce se furişeau până ’n pragul odăiţei noastre, cu aburi dulci de tornade fierte ori de podvilă clocotind într’un cazan la umbra gutuilor din ogradă, şi amestecându-se cu toaca de vecernie ce călătorea departe, către dealuri peste grădinile pălite... Dar tovarăşul meu, nu cred că simţea ceva din toate astea. El se bărbierea în fiecare dimineaţă, îşi potrivea cu grijă pălăria boerească cu marginea tivită cu mătase, şi îşi făcea zilnic pantofii la lustragiul din târg. Era un bărbat chipeş care ţinea mijic la dunga pantalonului pe care o voia fermă, clară, rectilinie ca şi răspunsurile ce cerea candidaţilor şi candidatelor la examenul de filozofie liceală. Acum, citesc în gazete că fostul meu tovarăş este mai marele unei comisii care va întări în slujbă ori va arunca la lada cu gunoiu pedagogicesc pe învăţătorii câtorva judeţe. Fostul meu tovarăş va hotărî, prin urmare, de felul cum trebue răspândită lumina cărţii la sate, poate şi prin unele târguri, ba chiar şi pe la margini de oraşe mai mari. El!... Asta e ca şi cum ai pune mai mare peste aprinzătorii de felinare pe un ţesător de zăbranice întunecate, ori ca şi cum peste neamul luminos al licuricilor s’ar face împărăteasă cârtiţa. Tovarăşul meu este cel mai mulţumit om de sine, cel mai leneş, cel mai sărac cu duhul, cel mai neîndurat cu alţii, din câţi dascăli am întâlnit în breaslă. Dar şi cel mai arătos !... Pe chipul său rotund, puţin umbrit, de urmaş al unui neam de oameni aprigi care scot din clisă păduri de praz, el poartă printr’o voită abatere din atavism, un zâmbet batjocoritor în colţul buzelor cărnoase; iar dacă uneori îşi pune şi monoclul, ai zice că e un stăpân privindu-şi brazdele nesfârşite de tarhon mirositor printr’o pojghiţă străvezie de ceapă. ★ „Hei, ce putem noi să facem, dacă vreo şaizeci de candidaţi respinşi la Moloh a vrut să-i înghită?...” A zis el dând din umeri dispreţuitor despre cer proba scrisă de bacalaureat, colo în cetatea Sucevei, unde Eminescu, fugar al şcolii, văzuse cândva uliţele jidoveşti însirându-se sub lumina fantomală a lunei, leproase şi monotone ca versetele Pentateucului... — „Ce putem face?... Să stăm toată noaptea aici la masa asta !... Să cercetăm din nou teză cu teză !... Să fim drepţi !... Să afişăm rezultatul mâine in zori!... Treci colea la muncă !... Nu colo la cafenea, la cafele, la ţigări şi la palavre iu. Eu nu semnez procesul, verbal!...”. Aşa răcnii eu cu glasul sugrumat de revoltă. Comisia s’a zguduit. Preşedintele a cerut votul dascălilor şi nimeni n’a mai fost respins la scris. Tovarăşul meu care se gătea să plece la cafenea, s’a trântit furios în scaun şi a zis: „Domnule preşedinte, cu ăsta nu putem lucra ! Poftim, încă patru zile de examen oral Ce se întâmplase ? Dascălul care citise tezele de româneşte, Molohul, nu era omul care să hotărască de soarta candidaţilor nici prin ştiinţa sa de carte, nici prin osârdie, nici prin firea pătimaşe. Ciinul acesta stătuse prea mult undeva pe nisipul mării, şi soarele îi înfipsese o suliţă în creer; acum, nu mai putea nici să citească îndelung, nici să asculte cu băgare de seamă, nici să stea locului mai mult. Avea într’una nevoie de văzduh şi răcoare, s clipea mereu, scutura din cap, se strâmba la faţă, şi se cerea mereu afară preşedintelui. Dar meteahna asta nu-l împiedicase să intre în comisie de bacalaureat. Cu câteva luni înainte, fusese şi într’un sobor care hirotoniseşte cu darul definitivării pe învăţători şi învăţătoare. ★ Aşa l-am cunoscut la treabă pe fostul meu tovarăş, pe preşedintele deacuma, colo în cetatea de pe apa cruntă de sânge a Sucevii, unde pocnea un cap pe candidaţi, fără îndurare şi înţelegere, aşa cum cu sute de ani mai înainte, făcuse Tomşa cu tiuda nefericitului său duşman. Urgisea pe candidaţi şi cocoloşea pe un belfer cu siguranţa minţii arsă. Pe urmă, la răstimp de ani, ursita a vrut să ne întâlnim iar a colo în chilia albă din grădina cu straturi de tufănică, cu aburi dulci de podvilă, în oraşul cu clopotniţe verzi unde odată pribegise Puşkin şi se drăgostise cu Calypso grecoaica cea frumoasă. Eram iarăşi membri într-o comisie de bacalaureat. Tovarăşul meu, preşedintele de-acuma, întreba la filozofie. Dar din cât urmăream, se vedea că el cere numai tipicul, întocmai ca Ponocrat care-l punea pe bietul Gargantua să spună cuprinsul lecţiei şi deandaratele. Nici pe departe, el care pomenea pentru auzul sălii de Binet-Simon, nu s’ar fi priceput cum să măsoare judecata unui copil de la care franţuzul vrea discriminări nu definiţii scremute. însuşi tovarăşul meu, tiranul neîndurat, se găsea adesea la strâmtoare. Uneori, când porneam dimineaţa la examen, începea a răsfoi înciudat cartea şi zicea : „Ce dracu să mai întreb?... Ce aia măsii să mai întreb?...” Eu îl priveam cum se frământă înplapomă cu cartea într’o mână, muşcând din pânea cu unt ori dintr’un ciorchine de strugure, şi mă gândeam la Epicur cel care a dus viaţă în desfrâu cu Leontion curtezana, dar care a scris cam la trei sute de opere fără să pomenească o iotă din alţi filozofi... Sau îmi veneau in minte cele două stihuri cu care Schiller râde de dascălii care vor să înveţe pe alţii azi, ceea ce ei au învăţat ieri, dascălii la care mistuirea se face prea repede, maţul minţii fiindu-le prea scurt: Was sie gestern gelernt, das wollen sie heute schon lehren. Ach, was haben die Herrn doch für ein kurzes Gedärm... + Intr’un amurg, veneam de la un vad al Nistrului unde lunca de pe celalt mal, întunecată şi mută, părea un catafalc. Eu stăm în faţă pe capra maşinei , tovarăşul meu în fund lângă doamna cu floare de cârpă la chiotoare. De la o vreme, orbecăind prin cele hârtoape, mă întorsei zicând: ,,Poate că cel mai isbutit roman al nostru, încărcat de negurile Nistrului, e Rusoaica lui Gib Mihăescu“... — Da, e un roman frumuşel! întări tovarăşul. Frumuşel... Nici nu citise cartea. Nici n’ar fi simţit-o! Frumuşel... El care ţine condeiul ca pe-o codirişcă... El care când s’a apucat să-mi citească ceva dintr’o gazetă, am înţeles cu groază că e analfabet... El care colo, între leandri, la o ţuică şi o chioftea caldă, citise bercail, bersel... El care după ce urgisise în examen pe un biet băiat, s’a dus ca un lingău la ospăţul maică-si... Şi-acuma, preşedinte peste o comisie de definitivat învăţătorii !... Cârtiţa împărăteasă peste licurici, încă câţiva asemenea cantaragii ai glagolei omeneşti, şi putem arunca toată pedagogia la canal. Joachim Botez — Uite, vere Ioane, ce scrie la gazetă, se incep mari lucrări de șosete. — De data asta cred, că până acuma politicianii ne-au dus numai cu „Şosele şi mamele“... Desfătări în satul piticilor de ION DIMITRESCU Par’că anume a fost prorogată primăvara, — priviţi, — spre a găzdui cu mai parfumate corole procesiunile voioase ale atâtor adolescente şi copii, iviţi printre noi din cele mai depărtate unghere ale ţării. Sub draperia festivă a azurului, uliţele au întinerit, este darul anual al „Tinerimii Române“, —invazia acestor mărunţi şi iscoditori pelerini, veniţi să-şi măsoare voiniceşte puterile în stimulanta rivalitate a slovei. Cu fetele şi cu iile veştmintelor locale, — delicate palete de culori, — elevele amintesc cortegiile castelor Panathenee, de pe friza Parthenonului, pentru ca iluzia să fie deplină, i-ar mai lipsi amărâtei noastre metropole şi o prestigioasă Acropolă de pe care să domine, sculptată de pietatea unei ţări întregi, imaginea unei maiestuoase Athena Promachos... Capitala aceasta devastată de atâtea block-puşcării şi de atâtea cazărmi-house, însă, nu vrea să se impună întregului teritoriu românesc şi ca o autentică Cetate de scaun. Peste câteva săptămâni, totuşi, o veţi vedea încumetându-se să găzduiască în mediocrele ei staule chiar un Congres internaţional de urbanistică, în ale cărui şedinţe vor fi interesante de urmărit etapele bancrutei bugetare isbutite în Bucureşti de administraţiile falimentare tolerate în ultimii ani la gestiunea Municipului. Vom apuca apoi şi „Luna Bucureştilor“, devenită ciclică şi rituală, — decorată cu ornamente de stuc, cu splendori de grătar, cu sălaşuri de pitici. Vor fi, — aceste divertismente, — recompensele de vacanţă ale absolvenţilor extenuaţi de toceală; pentru excesele de zel educativ, părinţii cu nostalgii viscerale sau viticole vor găsi satisfacţii prin bodegi şi prin baruri, oferite de metropola noastră în autentică „exclusivity“. Şi după unanima decavare, — restituiţi căminurilor provinciale, — vor avea oamenii de povestit cumetrilor despre fastuoasa suveranitate a Bucureştilor... Şi totuşi, fluxul acesta al atâtor mii de suflete intacte spre cetatea Domniei ar putea fi şi altceva, — ar putea fi o entuziastă şi exaltantă procesiune, în loc să fie (ca acum) un oneros raid de intoxicare. Căci simultan cu congestiile digestive, mai dobândesc printre noi provincialii îmbulziţi în luna Bucureştilor şi o altă sufocaţie: certitudinea că Bucureştii aceştia asfaltaţi şi rângâiaţi exercită astăzi o hegemonie mai mult profitoare decât profitabilă. Şi nu este obligatoriu să fie astfel. Ştiu, ştiu, trăim o epocă de barbarie, — nimeni nu mai zideşte temeinic şi nimănui nu-i mai surâde ispita lucrului bine făcut, dar la fel se spunea şi pe vremea când sultanul Ahmed înălţa spre slavă semilunile geamiei lui cu şase minarete, — tot astfel se spunea şi când arhitecţii Ictinos sau Callicrates dăruiau Athenienilor un templu care nu mai avea nimic din măreţia construcţiilor ciclopeene. Unor mulţimi convocate anual în metropola Regatului, — după două decenii de Românie quasi-imperială — li s’ar putea totuşi oferi şi altceva decât grosierele promiscuităţi ale scrânciobului de bâlciu. Nu este urgentă ctitoria câtorva duzine de palate senioriale, — dar capitala se poate califica pentru stima oaspeţilor şi altfel, există o simplicitate a epocilor aristocratice, — şi puţin gust poate suplini aci luxul inutil sau prodigalitatea ruinătoare. Subtilul Renan, — odinioară, — amintea că, în faţa Orientului pasionat de fast orgiac, Hellada a înălţat replica gustului rafinat, riposta spiritului materializat in aripi de marmoră, mai multă viaţă palpită uneori subt un mormânt cu gazon decât într’o catedrală cu lespezi de mausoleu. Nu recomandăm performanţe decorative, — mai ales după jaful trecutelor administraţii municipale. Am vrea totuşi ca invitaţia difuzată provinciei de metropolă să fie şi altceva decât o provocare de parvenit, cum a fost până acum. Să fie, — în anul acesta care a marcat o esenţială etapă a restaurărilor româneşti, — şi un prilej de mobilizare morală, de tresărire intelectuală, de restaurare spirituală. Visez o lună a Bucureştilor fără pitici schilozi şi fără atracţii teratologice, — da!... Câteva săptămâni, eventual doar câteva zile de reculegere civică, — animate poate de o comemorare eroică, poate doar însufleţite de ecoul unei mari amintiri. Un popas de orgoliu etnic, — o escală a solidarităţii româneşti, ursită să dea mai multă strălucire suveranităţii unei Cetăţi, domniei unui Suveran curagios şi tânăr. Să se urnească spre metropolă cădelniţele, — dar în ele să ardă şi puţină smirnă, nu numai tocătură de cimbru şi mujdei de usturoi. (Continuare în pag. II-a) Mânăstirile olteneşti De cum se înalţă pe umeri de deal, de-a lungul albiei Jiului, culmea împădurită ce vesteşte apropierea împărăţiei singurătăţilor, ascunde în luminişuri răzleţe turle înegrite de vreme, din clătinarea cărora se trezesc la sărbătoarea vieţii, adâncimile. Presărate la răscruce de drumuri, la cotitură de cale şerpuitoare, sub stâncă fulgerată de năprazna vremii, mânăstirile olteneşti, pline de bogăţie arhitecturală, păstrează în măreţia lor toate tainele trecutului şi toată înfrângerea unei bejenii sortită să plece şi mai mult fruntea drumeţului spre lespedea odihnitoare de moaşte. Ele rămân totuşi singuratece, cercetate numai de cei ce tâlcuiesc cu îndelungă răbdare pisanii năruite de cernerea timpului şi de sufletele înstrăinate de forfota oraşelor. N’au odoare, nu le stă în putinţă să găzduiască cu belşug de duhovnicească bunăvoinţă truda călătorului. N’au prin ce îmbia şi prin aceia că urcuşul până la ele e greoi. Numai la zile de praznic, când văile se leagănă în lumină şi dangăt de clopote, singurătatea din preajmă se scutură ca de un vestmânt posomorât. Straele gorjene, sau cele din plaiurile vâlcene, îşi întrec albeaţa fluturată sub brâie bătute în fluturi, topindu-şi goana jocului alături de maramele, pulbere de soare, căzute peste umeri gârboviţi de trudă înainte de vreme. Lăcaşul de închinăciune răsare ca din pământ în astfel de clipe, nepăsător parcă de însăşi năruirea lui. Şi sunt dese aceste praznice. Ele adună mulţimea văilor şi rătăcitorii culmilor răzuiţi între brădeturi. Cărările şerpuitoare printre stejuri se bat ca ’n palmă, făcând ocoluri pe margini de prăpăstii şi răsărind în creastă ca o apă liniştită în prund. Liniştea atotcuprinzătoare se trezeşte înfiorată de averi prelungi. Ecourile se înfrăţesc cu vuietul adâncimilor, făcându-şi drum prin lăstărişul cu rădăcina înfiptă între izvoare. Şi de pretutindeni, atât cât poate ochiul să străbată printre fulguirile de raze, răsar cu pasul s trudnic printre umeri de înălţime, plăeşi cu coama fluturată de vântul uşure, hoinar prin frunza pururi tânără până’n cea dintâi ninsoare a iernei. La Polovragi şi la Tismana, la Strâmba şi la Bistriţa, la Hurez şi la Arnota, numai în zile de praznic se simte freamătul de credinţă care leagă sufletele în lumina unei năzuinţi. De îndată ce înserarea şi-a întins aripa de catran peste văile înecate în ceţuri, mânăstirile rămân să-şi odihnească şi mai departe singurătatea în cea mai deplină pustietate. E, în această privinţă, o mare deosebire între mânăstirile olteneşti şi cele din partea de miazănoapte a Moldovei. Atingând aceiaşi vârstă în noianul vremii, cele ce-şi scaldă turlele în albia Motrului şi a Jiului ,a Bistriţei şi a Otăsăului, sunt sărace şi necunoscute. Se refac pe alocuri prin grija comisiunii monumentelor istorice şi dania câtorva credincioşi, fără să poată ajunge însă în starea de adăpostire a drumeţului care, străbătând calea lungă, îşi caută odihna odată cu sborul cocoşilor de munte spre inima făgetului. Răzleţite pe culmi sau la mijloc de poiană, nu se pot bucura de darurile satelor împrejmuitoare, împrăştiate la mari depărtări, văduvite şi ele de harul belşugului. Din această pricină, nu sunt nici popasul în calea celor îndrăgostiţi de podoabele firii, a căror îngândurare pluteşte pe apa singurătăţilor, în preajmă de isvoare ce oglindesc ochi speriaţi de ciută. Şi totuşi, aşa cum ctitori încremeniţi în fresce, cu trupuri bănuit istovite de închinăciune sub caftane, au chibzuit târnosirile lor departe de frământarea zilnică a pâinii, aceste lăcaşuri îmbracă în trandafiriul dimineţii şi în purpura înserării măreţii de basm ce se cer adâncite şi cercetate. Ele nu sunt numai adăpostul veacurilor de migală în privinţa arhitecturii şi zugrăvelii, la cari au venit să se adaoge formele noui bizantine în întocmirea înconjurătoare a frescelor unice prin frumuseţe şi trăinicie. Lăcaşuri de odihnă şi adâncire în sine, de cumpănire a liniştei sufleteşti la răscrucea îndoielilor, păstrează sub bolţile afumate acea îmbucurătoare chemare a trecutului, care se leagă de întreaga măreţie a naturii în cadrul căreia s’a înălţat între ziduri de piatră credinţa înseninată prin mângâierea crucii. De aci s’a răspândit la poalele Râmnicului şi peste culmile Târgoviştei domneşti, ba chiar şi peste colţurile de stâncă ale Parângului, în poemele Sibiului, tipăritura, scoasă cu trudă de sub teascurile primitive, sub ochiul cercetător, obosit de veghie, şi mâna harnică a călugărului însetat de slovă românească. Va trebui într’o zi să se poarte mai mult de grijă de altarele la cari se aprinde rareori candela înălţării unui suflet, pe care numai teama de neastâmpărul lui îl mână pe cărările singurătăţii. Acolo unde alt suflet, al dumnezeirii, sălăşluieşte între ierburi şi cer. Al. Iacobescu Profesorimea şi noua structură a Statului Şi-a inaugurat lucrările, la Braşov cel de-al 19-lea congres al profesorilor secundari din ţară. înainte vremuri, strângerea laolaltă a dăscălimii liceelor noastre nu ar fi avut o semnificaţie alta, decât aceea a unei adunări pur profesionale. In împrejurările actuale congresul de la Braşov capătă însă o însemnătate deosebită. In adevăr, dând semnificaţia întreagă textului de constituţie care prevede organizarea pe baze corporatiste a conspectului politic al Ţării, profesorimea întrunită la Braşov a căutat din primul moment să afle o adaptare la noua structură a Statului. Preşedintele Asociaţiei generale a profesorilor secundari a fost destul de explicit în discursul său inaugural : „Statul are astăzi o nouă structură, o orânduire constituţională nouă şi fundamental deosebită în capitolele esenţiale, de aceea care a fost în vigoare până la 24 Februarie 1938 şi care prin concepţiile ce-i stau la temelie ,pe lângă efectele generale de mare însemnătate ce poate aduce in toate întocmirile vieţii noastre de Stat, poate avea urmări din cele mai mari şi, cred, din cele mai fericite, în viaţa şi în mersul asociaţiei noastre profesionale“. Aceasta este situaţia şi subliniem înţelepciunea şi limpezimea cu care a fost pusă problema. Profesorii secundari, înaintea oricăror altor bresle, prin cultura lor şi prin rolul de pregătitori ai conducătorilor de mâine, au datoria să se încadreze formal în noua aparatură a Statului. Deficitar şi impropriu, fostul regim politic a însemnat o perioadă de frământări nimicitoare în sânul tuturor organizaţiilor profesionale şi mai ales în mijlocul corpului profesoral, care furniza şi clientela şi cadrele partidelor. Partidele şi-au trăit astăzi traiul, astfel că dispute şi divergenţe dictate de concepţii necesar opoziţioniste sau guvernamentale nu mai pot exista în corpul profesoral. Structura cea nouă a Statului nu admite decât o singură concepţie: aceea a interesului general. Optimismul d-lui Nisipeanu atunci când afirmă că noua aşezare va avea „urmări mari şi din cele mai fericite“, trebue de asemeni subliniat, fiindcă ne-am obişnuit să-l ştim departe de vorbele de paradă şi fiindcă, ■ mai ales, — repetăm importanţa, — acest optimism vine de la conducătorul corpului celui mai select al intelectualităţii noastre: profesorimea. Organizarea pe baze profesionale a ţării nu poate şi nu trebue să rămână o figură de cugetare politică înmormântată într’un text de constituţie. Profesiunile au datoria să activeze, să se pregătească, să caute formula cea mai potrivită structurii lor individuale şi nevoilor Statului, trebue să-şi fixeze locurile şi programele de activitate în angrenajul general. Numai prin această consimţită orânduire individuală se va putea ajunge la coordonarea finală cor- poratistă a tuturor forţelor creatoare de valori ale ţării. Profesorimea a militat întotdeauna pentru o profesionalizare a structurii Statului. Drumul spre această profesionalizare a fost deschis. Aşteptăm deci formula de încadrare a profesorimii, cu tot atâta justificată dorinţă de limpezire a situaţiei, cu câtă curiozitate caută spre celelalte profesiuni, mai puţin dotate cu înţelegere individuală. Cristalizarea trebue începută, pentru a înlesni legiuitorului fixarea în forme definitive a ceea ce rămâne deocamdată numai o promisiune. Avem atâtea de făcut, atâtea suferinţe îşi aşteaptă alinarea, atâtea găuri se cer astupate, încât intelectualitatea română ar purta o vină prea mare pentru nădejdile ce se pun în ea, dacă încă odată, nu ar, corespunde aşteptărilor. Ion Necula