Curentul, iunie 1939 (Anul 12, nr. 4059-4088)

1939-06-11 / nr. 4069

u­f Duminică II Iunie 1939 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA’ StR&d*a Belvedere No. 6 ANELEI Serv. Publicaţii 8.40.8­ 4.S4 48 Becsal General 1.84.40 Serv. Pub Redacţia politic# 8.40.88 Tipografia 4.84.49 Cab. Adm Abonament*. .* 4.33 83 Cab. Dlrei J Secretaristul fl convorbiri cu Provincia * ).▼ Proprietari e­x _____ ____ Administrat 8.4080 4.33.83 Cab. Directorului 4.84.47 8.40.86 ,,Curentul” S. A. R. " , Registrul Comerțului sub Na 18/938 Ilfov. Registrul publicațiilor, Na 174/938 poștală plătită In numerar conf. ord. Ex Gea P. T. T. nr. 29.744/939 A­f­m, ’! Ce e spaţiul vital? Voinţa cea mai tenace de a păs­tra o desăvârşită obiectivitate în judecata asupra unei situaţii, întâmpină enorme dificultăţi. Do­cumentarea istorică şi politică este, şi ea, viciată de propaganda pe care fiecare stat o face, ca să se­ apere de efectul propagandei inte­reselor contrare. Sursele telegrafi­ce sunt, şi ele, influenţate de ace­leaşi oportunităţi politice locale. Jurnalismul are de luptat cu ele, are de ales între tendinţe, şi are de luminat interesul naţional în a­­cest imbroglio. A devenit o profe­siune grea. Valuri de hârtie tipă­rită invadează mesele de lucru. Versiuni contradictorii asupra u­­nor evenimente simple, intervin. Cititorul a rămas însă o fiinţă sen­sibilă şi curioasă, care desface o coliţă albă de hârtie, şi îşi scrie nelămuririle lui. El vrea să ştie precis: da, sau ba. Iar unele pro­bleme nu sunt atât de categoric albe sau negre pentru a fi satisfă­cător privite din aceste două punc­te cardinale ale adevărului, care sunt da sau nu. Sunt rugat de imul dintre cores­pondenţii mei să-i explic puţin ce este teoria „spaţiului vital“. Se vorbeşte despre „Spaţiul vi­tal“ şi nu se ştie nici ce este el, nici până unde se întinde, nici dacă acest spaţiu vital ţine seamă de principiul naţionalităţilor. E o teorie recentă, de esenţă eco­nomică şi care a înlocuit, într’o bună măsură, argumentele naţio­naliste şi rassiste. Expresiunea ger­mană „Lebensraum“, care însem­nează exact spaţiu vital, se referă la necesităţile de spaţiu ale unui popor cuprins în frontiere neîncă­pătoare. Este poate o chestiune de densitate a populaţiei unei ţări. Este, poate, în acelaş timp, o justificare istorică pentru o politică de expan­siune teritorială. Nu voiu preciza mai mult, şi voiu lăsa pe cititor să reflecteze singur, considerând evenimentele la care a dat loc aplicarea practică a teoriei. Se înţelege însă că, aşa cum e cuminte în ziua de azi, fiecare bun cetăţean, fiecare Român t trebue să devină rezistent la orice fel de propagandă, şi să judece totul în funcţie de interesul naţional. In Europa există două preocu­pări pe care e bine să le cunoaş­tem. Chestiunea spaţiului vital se pune, într’un fel sau în altul, pen­tru fiecare stat ale cărei condiţiu­­ni de trai nu sunt asigurate de te­ritoriul naţional. Bine. Dar dacă este aşa, atunci să privim harta şi să constatăm că, din punctul de vedere econo­mic, nici un sta­t din lume nu este atât de înzestrat încât să poată spune: eu nu cumpăr de la nimeni, nimic. Nici nu ar fi bine să fie aşa, pentru că schimbul de produse este, prin el însuş, un factor de viaţă pentru popoare şi indivizi. Schim­bul însemnează credit, însemnează cunoaştere neîncetată a lumii, şi contact permanent cu ideile şi cu realităţile. Dar există ţări cu supra-popu­­laţie, şi acelea simt cele mai preo­cupate de teoria spaţiului vital. Spaţiul vital devine astfel o alu­zie generală la sol, la sub­sol, la climat, la situaţia geografică, la floră şi la faună, la controlul ape­lor unui fluviu, sau la liberul ac­ces la mare. Mai mult, o aluzie la valoarea unei culturi, a unei limbi, sau a unei religii. Sunt state care au un caracter urban, şi care posedă prea puţine sate şi prea puţin teren agricol, pentru că marile sacrificii s’au fă­cut acolo pentru industrie. Alte state au interesul de a încorpora economiceşte un client în spaţiul lor vital, adică în sistemul econo­mic naţional, prin uniuni vamale, sau alte uniuni. Prin urmare, con­statăm că până azi s-au evocat pa­tru argumente în sprijinul teoriei: complementul natural al unui stat; controlul maritim sau fluvial; co­munitatea de rassă; şi necesităţile economice. înţelegi că manometrele care a­­rată tensiunea populaţiei, desimea şi efervescenţa ei, au fost de pri­ma importanţă. Activitatea indus­trială a presat abia după aceea. Poarte că numai Statele­ Unite au în interiorul lor tot ce le trebue, adică pot fi considerate ca autar­­chii fără nevoi coloniale. Toată Europa trăeşte, din punct de vedere economic, din resurse extra-continentale. Teoria spaţiului vital nu poate merge până în ultimele ei conse­cinţe fără să atingă domeniile de la care se aprovizionează Europa. E o teorie care ar putea într’o zi să ridice împotriva continentului alb toată lumea de culoare. Şi atunci civilizaţia de tip european se va fi năruit definitiv. Romulus Dianu Casa amintirilor In ziua de 12 iunie, la Piatra Neamţ, acolo unde a trăit zile senine iar multe nopţi le-a petrecut deasupra slovei, se va deschide un locaş gos­podăresc cu tot ce a rămas din viaţa de toate zilele a unui anahoret al plaiurilor şi a unui vraciu al scrisu­lui românesc: muzeul Calistrat Hogaş. Se va putea vedea acolo lucruri do­mestice ce i-au fost dragi scriitorului, poate năstrapa cu care cuconul Ca­listrat, mare iubitor al vieţii, bea vin ca sângele de iepure din podgoriile de la Coasta Lupei; sau ceasornicul de buzunar cât o ciupercă din cele mari de prin codrii Tazlăului; ţigaretul de chilimbar cât cotorul de sparanghel; poate şi pieptenele vestit pe care-l purta în sacul cu merinde, printre zbârciogi şi nuci uscate... Dar mai pre­sus de toate, vor fi acolo file îngăl­benite cu şiruri de slove, al căror duh vremea nu-l va irosi niciodată, hri­soave de nobleţă ale unui suflet su­perior, izvoade pentru începători, de trudă în meşteşugul scriitoricesc. Va fi apoi casa aceea albă şi tăcută dintre perii bătrâni, cu pridvor ,co­borând intr'o pajişte de troscot verde, unde nu i-a fost ursit cuconului Ca­listrat să închidă ochii pentru totdea­una. El a murit altundeva, departe, în vremurile de bejenie ale războiu­lui, şi abia mai târziu, oasele i-au fost aduse pentru odihna de veci în ţintirimul din deal, unde pârâiaşul Borzoghianului şopteşte morţilor li­tanii zi şi noapte. Intr’acolo, pe vremea când dăscă­leam la liceul din Piatra, îmi plăcea s'o pornesc pe drumul cu umbră mis­terioasă de castani, să rătăcesc pe potecile cu miros reavăn şi amar de cripte mucegăite, să adăst pe-o laviţă la căpătâiul vreunui răposat necunos­cut. Atunci nu ştiam, nici nimeni nu-mi spusese că cuconul Calistrat, cel ale cărui poveşti de drumeţie le citisem cu ani în urmă, pe o vreme ploioasă în odaia unui hotel din Piatra, odihneşte şi el acolo. Dar ceva din conştiinţa lui de tălmaciu al stihiilor acestui pământ plutea în amurgurile repezi de pe Cozla ori Cernegura, în freamătul brazilor întunecaţi Casa unde a trăit şi a petrecut nopţi de veghe cuconul Calistrat Ho­gaş, am cunoscut-o bine. Se află pe o uliţă singuratecă, la o răspântie , iar pe lângă zaplazul dinspre stră­duţa Iordanului, călcat pe un podiş de scânduri ce ascundea vreo viroagă, scurgerea vreunui pârâiaş ce venind din munte îşi căuta drum spre apa Cuejdiului. Pe acolo, trecătorii erau rari; şi nu ştiu de ce, răsunetul paşi­lor pe podeţul acela, avea ceva din rostogolirea bulgărilor de pământ pe pleoapa unui sicriu. Priveam adesea peste zaplazul scund in ogradă ; ni­meni, nimeni... Şi totuşi acolo in prid­vorul acela alb, aşa cum însuşi po­vesteşte în „Floricica", cuconul Ca­listrat a petrecut o noapte cu trosco­tul, cu perii întunecaţi şi cu stelele cerului de vară. Aşa încât, hotărârea fiicei acestui mare poet al munţilor, domnişoara Sidonia Hogaş, care va da la lumină şi povestea vieţii trăită laolaltă a pă­rintelui său „Tataia“, de a deschide larg ferestrele şi uşile acelei triste schimnicii, nu este numai un semn de pietate filială, ci şi um gest de dărnicie pentru cultura unui târg, a unui neam întreg. Ion Necula * * A T­ermenul de „grafologie” aparţi­ne lui Michon, aceasta nu în­semnează câtuşi de puţin, că ştiinţa şi arta cu ajutorul că­reia deducem din scrisul de mână, temperamentul şi caracterul, datează numai de la anul 1872. Origi­nea grafologiei trebuie s'o căutăm, ducându-me cu gândul în acele prea îndepărtate timpuri, în care geniul omenesc a căutat să-şi exteriorizeze idei­a printr’una din formele grafice. La început, este uşor de spus, oa­menii primitivi desenau, desenul scris constituind o operă personală, era susceptibil, prin urmare de in­­terpretaţiuni grafologice. Paleontogra­­fia — dacă ne ducem cu gândul îna­poi la mii şi mii de veacuri — oferea prin simplitatea şi particularităţile ei, o exteriorizare de suflet primitiv. Dar, nu este absolută nevoie să ne ducem cu gândul la timpurile pre­istorice, pentru a găsi acolo origini, grafologiei moderne, n’avem decât să examinăm în acest sens, scrisul unui copil Copilul este un primitiv prin definiţiune. Deşi, în şcoală, copiii învaţă să facă literile absolut la fel, totuşi chiar atunci când au închegat primele cuvinte, ei ne oferă prin cea mai rudimentară caligrafie, trăsături de temperament şi de caracter, care ne fac să întrezărim toată scheleti­­zarea personalităţii lor. Târziu, în evoluţiunea culturală a omenirii, fenicienii —cu 2500 de ani înainte de Hr. — dând un alfa­bet, pe care de altfel l-au împrumutat aproape toate popoarele, au ocazio­nat prin scrisul de mână încă de pe acele timpuri, abundente şi variate interpretaţiuni grafologice. In decursul timpurilor — în afară de grafologii amatori — filosofii mari ai antichităţii profund cunoscători ai sufletului omenesc, cum spre exem­plu Aristot, una din cele mai vaste inteligenţe, care a existat vreodată, a întrevăzut temperamentul şi carac­terul omului după scrisul de mână. Mai aproape de timpurile noastre, Baldo, filosof italian, scria în 1622: „Dacă scrisul de mână pare lent, a­­ceasta se datoreşte, probabil, faptu­lui, că autorul scrisului are mâna grea, leneşă, este foarte logic să con­chidem, că nu este dotat nici de pers­picacitate, nici de subtilitate; dacă scrisul de mână este rapid, egal, cali­grafic, autorul lui pare să fie un om fără cultură și fără merite; foarte ra­reori sunt caligrafi, cari strălucesc prin inteligenţă, raţionament şi ju­decată. Prin 1792, Grahamm încerca să dea o interpretaţiune fiziologică manifes­­taţiunilor grafologice : scrisul, carac­terul, expresiunea mistică, fizionomia merg mână în mână. Lavater — creatorul fiziognomiei sau al artei de a deduce caracterul u­­nei persoane din trăsăturile feţii sau ansamblul morfologic —a semnalat analogia care există între vorbire, ex­presiunea mimică, mers şi scris, sub­liniind că dispoziţiunea sufletească, în care ne găsim când scriem, in­fluenţează în cel mai înalt grad gra­­fismul nostru. După scris se poate deduce, susţine acest precursor al grafologiei moderne, că toate mişcă­rile corpului se modifică după tempe­ramentul şi caracterul omului: o miş­care a unui om înţelept este cu totul alta decât aceea a unui nebun, scri­sul omului furios este cu totul altul decât scrisul unui om flegmatic, indi­vizii de un temperament sanguin scriu cu totul altfel decât indivizii de un temperament bilios, etc.” După îndemnul lui Lavater, Goethe s’ar fi dedicat studiilor grafologice, astfel în 1820, el scria: „cu cât com­par diferitele scrisuri care îmi cad sub ochi, cu atât mai mult mă conving, că ele pot fi expresiunile şi emanaţiuni­­le caracterului, căci, în momentul scrierii, ele sintetizează gândirea, în­făţişează starea sufletească a aceluia care le-a aşternut pe hârtie. Excep­tând câteva cazuri, fiecare om își are scrierea sa proprie, individuală, in­imitabilă” (Julliot: Presse Médicale). Pe la începutul secolului al XIX, articolele privind interpretarea grafi­că s’au bucurat de o largă publicita­te, în special, în Germania: articolele acestea nu prea aveau însă o prea mare valoare documentară sau doc­trinară In 1812... apare o lucrare atribuită cu multă probabilitate lui Ed. Hoc­­quard, intitulată „L’art de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur écriture” , în această lucra­re, după cum subliniază Crépieux Jamin — cel mai mare grafolog mo­dern — scrisul este încadrat printre gesturi, el este caracteristic sexului, vârstei, naţiunii, profesiunii, etc. Către 1836, Gabriel Peignot în „Re­­cherches historiques et bibliographi­­ques sur Ies autographes”, analizând semnăturile lui­ Ludovic al XIV, ale lui Napoleon, ale lui J. Rousseau, etc., stabilește că scrisul are în mod absolut raporturi strânse cu faculă­­țile intelectuale. In 1782, călugărul Jean Hyppolyte Michon a dat la iveală „Les mys­­téres de Técriture, studiu de grafo­logie, calificat de către Crépieux Ja­min, ca o adevărată revelaţiune, au apărut apoi, de acelaş autor mai multe lucrări, printre care trebuie ci­tată : „Du systéme et de la méthode de graphologie”. Michon a lăsat un material foarte bogat, însă nesistema­tizat, neclasat, astfel că deşi, părinte al grafologiei, nu este însă autorul doctrinei ştiinţifice grafologice. Crépieux Jamin, — „Lehrbuch der Graphologie, 1897” —este fără în­doială acela, care scoţând grafologia din domeniul intuiţiunii şi al presu­punerii, a pus-o pe baze raţionale, psihologice, aşa după cum ea se pre­zintă pentru lumea savantă ca o doc­trină ştiinţifică. ■ Studiile, pe care acest contimporan le-a făcut in domeniul atât de vast al grafismului au pus grafologia în­tr’o lumină de pură obiectivitate şi pozitivitate ştiinţifică Dacă ştiinţele pedagogice şi j­u­­dice îşi găsesc, după expresiunea lui I­egrain — preşedin­tele Societăţii de grafologie din Pa­ris— în grafologie interpretaţiuni u­­tile, nu este însă mai puţin adevărat, că ştiinţele biologica s’au îmbogăţit, graţie lui Crépieux Jamin, cu o nouă doctrină : doctrina grafologică, ra­mură a antropologiei, a ştiinţei cu­noaşterii omului. Dr. I. Stănescu ,­­medic legist la institutul medico­legal „Dr. Mina Minovici” Origina grafologiei Considerațiuni istorice — Ce e asta, domnule? S’a ales preşedintele, s’au constituit birourile și nu s’a auzit nici un scandal la Cameră... — Adevărat. Nu credeam să trăesc, să văd și minunea asta! Mesagiul Regal Mesagiul Regal a adus o răs­picată precizare asupra climatu­lui politic în care se va desvolta noua viaţă a Statului. Nici un echivoc nu mai îngădue aşteptări de întoarcere spre ceea ce a fost. Chiar din primele pasagii, M. S. Regele a ţinut să amintească originile regimului de azi: „încă din clipa în care am urcat trep­tele Tronului, nu am încetat de a face stăruitoare apeluri la uni­rea, tuturor forţelor vii ale ţării, pentru o muncă rodnică şi pa­triotică. Şi deşi multă vreme alte in­terese au precumpănit, întâr­ziind opera de consolidare a Sta­tului şi primejduind însăşi exis­tenţa lui, prin frământări şi dis­cordii, totuşi în ceasul suprem, poporul Meu şi-a regăsit liniştea salvatoare”. Erau necesare aceste aduceri aminte, erau necesare spre a scă­dea brusc elanul celor ce în şoaptă mai fac aranjamente de viitor, mai visează cu jumătăţi de glas o reîntoarcere la regimul zâ­zaniilor, la regimul opiniilor se­parate, nu fiindcă ar avea o so­luţie mai potrivită, dar pentru a zădărnici sforţările celui ce are răspunderea. Trecutul este sfâr­şit, deci nu-i de nici un folos orice iscusită deghizare, orice în­tovărăşire tainică până revin iarăşi vremurile de em­. Păstra­rea cadrelor este inutilă, ca şi păstrarea ciolanelor morţilor în aşteptarea învierii. Viaţa politică a ţării va reveni treptat, dar pe alt plan, în alt cadru, cu o altă disciplină, cu un alt vocabular. In locul grupării îşi va face trep­tat drum valoarea personală, în locul partidelor vor apărea ca­tegoriile de producţie. Evident că nimeni nu poate cere forma de­săvârşită atunci când suntem doar la primele încercări de traducere în forme politice active a spiri­tului Constituţiei celei noui. Hotărîtor pentru definirea di­recţiei a fost pasagiul din Mesa­giul Regal în care se prohodeşte spiritul de discordie al trecutu­lui. Sub semnul renaşterii şi con­cordiei naţionale va trebui să-şi facă drum, să renască şi viaţa politică. De altfel, nici v­r.imurile nu în­gădue o altă normă de partici­pare la treburile Statului. Sunt aşa de crunte vremurile, se clatină aşa de tare toate certi­tudinile internaţionale, că nici unui popor nu i se îngădue lă­bărţarea în frământări de frac­ţiuni, în discordii alimentate de neastâmpărul ambiţiilor perso­nale. Fiecare, prieten sau vrăj­maş, egali de nesiguri sub zodia tuturor răsturnărilor, caută o spărtură în unitatea sensibilităţii naţionale, ca prin această spăr­tură să se poată strecura în ce­tate şi să tulbure dinlăuntru, prin amiciţiile pe care le-ar pu­tea recruta. Unitatea de gândire politică este scutul independenţei politice a oricărei naţiuni. Dacă s’a putut duce o politică de mândră afir­mare a voinţei României, nu s’a putut face decât având o per­fectă unitate de direcţie, de ho­­tărîre. „O politică de pace dar nu o pace cu orice preţ, ci nu­mai cu respectul libertăţii, al in­dependenţei şi al demnităţii na­ţionale”. Scandate aceste cuvinte de gla­sul Regelui ţării ele rezumă dog­ma politică a României. Este profund fals acel îndemn „capul plecat sabia nu-l tae”, fiindcă dacă rămâne intact capul nu mai puţin se pun cătuşele robiei la mâini. Ajunge să dai impresia de temere, ajunge să te simtă vrăjmaşul prins în mre­jele seducătoare ale unei pru­denţe împinse până la supunere ca să îndrăsnească orice. Nu există o invitaţie mai clară pentru inamici decât mărturisi­rea temerii de a­­ înfrunta. Nici­odată nu ai să poţi ceda atât cât îţi va putea cere cel ce ştie că are asupra ta superioritatea în­­drăsnelii; şi o cedare împinge la alta, fără să fii sigur niciodată că vei putea să opreşti multipli­carea cererilor, una mai umili­toare ca alta. Pacea cu orice preţ se numeşte robie; până azi is­toria nu a aflat o altă calificare. Şi nu se putea o mai splendidă ratificare a politicii „de pace cu respectul libertăţii, al indepen­denţei şi al demnităţii naţionale”, decât elanul cu care naţia a răs­puns chemării. Ar fi bine ca să se înregistreze toate acele scene de un rar pa­tetism, toată urnirea satelor ro­mâneşti din părţile transilvane ale ţării şi să fie păstrate ca cea mai preţioasă mărturie a concep­ţiei naţionale a păcii. Sigur că în prezentarea politicii externe a României, M. S. Regele a avut imaginea acelor ostaşi pe care i-a văzut mândri, voioşi, la gra­niţa de Vest. Străbate textul Mesagiului Re­gal o siguranţă politică, o con­cepţie afirmativă, o hotărîre de definitivat, care deschide per­spective de certitudine. Şi ca factură şi în conţinut este un alt mesaj, cu un alt ac­cent, cu o altă respiraţie. Mesagiul defineşte şi cadrul politic al parlamentului, „guver­nul potrivit nouei Constituţii se alcătueşte în afară de indicaţiile Parlamentului şi rămâne respon­sabil numai faţă de Suveranul ţării”. Deci contribuţie pozitivă, nu hărţuiala stearpă a unei negaţii continui. Textul Mesagiului Regal pre­faţează noua viaţă parlamentară. Pamfil Şeicaru Ultimii cumularzi.. ...Sunt invalizii de război,­­ că­rora o jurisprudenţă a înaltei Curţi de Casaţie S. III le îngădue astăzi, două decenii după crâncenul va­carm, să-şi primească şi pensia de mutilaţi şi salariul de funcţionari, atunci când sunt slujbaşi publici. Decizia s’a dat respingându-se re­cursul Casei pensiilor, condamnată să­­plătească reţinerile ilegal fă­cute invalidului reclamant, — un fost locotenent care obţine astfel după 14 ani o pensie rămasă ne­plătită de la 1925... Dacă jurisprudenţă aceasta so­seşte atât de târziu, — este desigur pentru că sunt foarte rari în slujba Statului aceşti sdreliţi ai destinu­lui, atât de livizi şi de puţin pre­zentabili. Trebue să fi şi rămas foarte puţini, de altfel, — cei mai mulţi trecând taciturni în subsis­­tenţa besnei eterne. A trebuit să aşteptăm până ieri, — pentru că la însufleţirea românească dela 10 Mai să-i vedem şi pe ei în alte vestminte decât în vechile lor straie de zdrenţe : erau par’că mai tragici, cu chipurile acelea de turbă, lovind piatra drumului cu cârjile lor de mare ţinută, în dez­ordonata cadenţă a trupurilor schi­lodite. Uniforma lor fără epoleţi avea prestigiile mohorîte ale unor sutane de asceţi: trecea, — sculp­tat în mădulare, —cortegiul de epopee şi de baraj, fără alinieri în fronturi, cu atât mai mişcător în rândurile ce se urmau, pachete, pa­chete... Prin oraşe îi întâlnim astăzi mai rar, — mai zăreşti însă destui pe ogoare, sub gluga de arşiţă a lui Cireşar uneori, alteori pălmuiţi de viscolul iernii. Unul, — într’un sat răzleţ de munte, — mi-a scos odată de mi-a arătat din tezaurul lui să­rac unicul trofeu cu care poposise acasă, după ce-i fulgerase un şrap­­nel pe o creastă de clăbucet, o cască de ulan. O cântărea medita­tiv în lingura palmei stângi, — singura rămasă după ce pe cealaltă o lăsase în eșarfa de la spital. Și privirea îi rătăcea înnoptată, cum rătăcesc prin întunericul avanpos­turilor privirile sentinelelor, la ora când prind să fâlfâie fantomele dincolo de graniţa însemnată cu saci şi cu sârmă ghimpată... Aiurea, — prin ţările cu sindicate şi cu meetinguri, — invalizii şi-au revendicat prin congrese răsună­toare şi vehemente moţiuni drep­turile lor de epave ale victoriei: nicăeri, ca la noi, nu au fost mai discreţi şi mai resemnaţi aceşti fla­gelaţi ai durerii. Generaţiile noui nu se pot plânge că ar fi fost con­strânse de mutilaţii Patriei la ne­cesarele descinderi în trecut, pen­tru prestaţiile de recunoştiinţă ob­ştească. Amintirile glorioase au rămas astfel pur domeniu naţional, — uneori luate în antrepriză de cutare erou pentru centre de ins­trucţie, niciodată însă exploatate de sfârtecaţii fazantelor sau ai mitra­liilor. S’a rostit odată mai mult, aci, milenara boierie a acestui Neam crescut sub gluga răbdării, gata să schimbe oricând în mână un corn de plug cu un pat de cara­bină. Rasă modelată par­ că în alt metal, — oameni decişi să afle în mulţumirile conştiinţei cea mai de­plină răsplată, cea mai senină re­conciliere cu soarta atroce. Oameni ca şi ceilalţi, — mutila­ţii războiului ştiu că viaţa nu se poate opri în loc, pentru a păstra pios la loc de cinste numele celor sluţiţi în asalturile desrobitoare. Acceptă deci cu îngăduinţă mă­runtele afronturi ale nouilor ve­niţi, nu se mai miră că drumeţii uliţelor au renunţat să le venereze eroismul, nu au fost ei oare cei dintâi cari au consimţit cu orgoliu la acest moratoriu al recunoştiinţei publice, în ziua când au renunţat să-şi mai poarte insignele decora­ţiilor culese sub bombardamente ?.* Nepăsarea aceasta este şi ea, poate, un semn de vitalitate a gloatelor: popoarele renasc cu fiecare nou ideal. In definitiv, se pot resemna şi invalizii să apară ca ultimii cu­mularzi, ei cami de atâţia ani au cumulat în suflete amărăciunea, resemnarea şi tăcerea... Ion Dimitrescu S’a dus un omul şcoalei „Să nu te superi, dar cu vremea, dumneata n’o să mai ai nici un prie­ten“. Aşa mi-a spus într’o zi, cu un zâmbet şters pe masca sa blajină, profesorul Ion Roman, directorul li­ceului „Mihai Viteazu", ducându-se, parcă cu anume înţeles, să se spele pe mâini la robinetul din cancelarie. Şi cu toate că vorbele acelea nu s’au adeverit, dăunăzi dimineaţa când l-am văzut întins pe catafalcul ridi­cat in amfiteatrul şcoalei, între sa­­xiile cu flori şi cele patru făclii cu miros cald de ceară, am simţit că în lumea asta plină mai mult cu oameni de rând, s’a mai făcut un gol greu de împlinit. Am încercat un senti­ment al despărţirii de un bun pier­dut pentru totdeauna. Căci dacă di­rectorul Roman, dintr’un oarecare a­­mabil iezuitism pe care solitarul dela Port Royal îl mursica, nu înţelegea răfuelile aspre în scris sau vorbă, el completa această slăbiciune a firii printr’o conduită de adevărat om ci­vilizat. A fost un vis al tuturor refulărilor. Dar pentru apărarea prestigiului şcoa­lei sale căreia îi jertfea libertatea, tihna, răgazul studiilor, ar fi fost în stare ca Fabert, vestitul mareşal al Franţei, să pună in proptă fiinţa lui, familia sa, avutul ce-l agonisise. Nu e deci de mirare că omul acesta in aparenţă atât de placid, s’a trecut mai înainte de sorocul firesc al celor pă­mânteşti, întocmai ca una din cele patru făclii ce-l străjuiau, mai mis­tuită şi mai scăzută decât toate cele­lalte. Viaţa lui, după socoteala unui hoinar nestăpânit, care într’o bună zi dă uitării toate grijile belfericeşti şi porneşte pe plaiuri unde se îngemă­nează seninul cu feriga, ori cu lotca printre plaurii călători, a fost aceea a unui întemniţat de bună voie. Din zi pănă’n noapte, el robotea pentru bunul mers al gospodăriei sale şco­lăreşti cu sute şi sute de elevi, cu fel de fel de dascăli, cu pedagogi de tot soiul, cu funcţionari, cu slugi, cu fur­­nisori, îşi cheltuia vremea cu migala hârtiilor celor mai mărunte, cu su­pravegherea purtării şcolarilor pe uliţă, în curte, la clasă, dacă sunt tunşi, dacă’s curaţi, dacă şi-au făcut încălţămintea ori dacă au le mânecă numărul reglementar cu forma şi di­mensiunile cerute. Pentru măsurarea lui, avea un pătrăţel de carton pe care-l suprapunea, ca la geometrie, peste cel de cârpă. Apărea cu paşi de pâslă în cancelarie, şi dacă unii profesori se înfierbântau la vorbă şi nu mai auzeau clopoţelul de intrare, el făcea totdeauna o glumă la locul ei sau, cu un zâmbet luminos pe faţa sa rotundă şi albă ca o lună plină, suna din ciorchinele de chei dela brâu, ca dintr’o jucărie de copil. A fost un om care, in ce priveşte purtarea cu cei mai mari, cu cei deopotrivă şi cu cei mai mici, ar fi putut să conducă un institut de cul­tură în oricare altă ţară din Apus. Un iubitor al ordinei, al curăţeniei, al disciplinei. De ce, atunci când dor­mea somnul cel fără sfârşit între cele patru făclii, nu se mai putea ridica măcar o clipă, să vadă cum îi stăteau de strajă la cele patru colţuri ale sicriului, şcolarii drepţi, încremeniţi ca nişte stejuri îngheţate ?... Idealul său de supunere şi cuviinţă in şcoală şi în lume. Joachim Botez die An corpul ziarului PRIMA ŞEDINŢA a Corpurilor Legiuitoare Expozeul­­Moi Grigore Gafencu, făcut In Camera Deputaţilor

Next