Curentul, iunie 1939 (Anul 12, nr. 4059-4088)
1939-06-11 / nr. 4069
uf Duminică II Iunie 1939 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA’ StR&d*a Belvedere No. 6 ANELEI Serv. Publicaţii 8.40.8 4.S4 48 Becsal General 1.84.40 Serv. Pub Redacţia politic# 8.40.88 Tipografia 4.84.49 Cab. Adm Abonament*. .* 4.33 83 Cab. Dlrei J Secretaristul fl convorbiri cu Provincia * ).▼ Proprietari ex _____ ____ Administrat 8.4080 4.33.83 Cab. Directorului 4.84.47 8.40.86 ,,Curentul” S. A. R. " , Registrul Comerțului sub Na 18/938 Ilfov. Registrul publicațiilor, Na 174/938 poștală plătită In numerar conf. ord. Ex Gea P. T. T. nr. 29.744/939 Afm, ’! Ce e spaţiul vital? Voinţa cea mai tenace de a păstra o desăvârşită obiectivitate în judecata asupra unei situaţii, întâmpină enorme dificultăţi. Documentarea istorică şi politică este, şi ea, viciată de propaganda pe care fiecare stat o face, ca să se apere de efectul propagandei intereselor contrare. Sursele telegrafice sunt, şi ele, influenţate de aceleaşi oportunităţi politice locale. Jurnalismul are de luptat cu ele, are de ales între tendinţe, şi are de luminat interesul naţional în acest imbroglio. A devenit o profesiune grea. Valuri de hârtie tipărită invadează mesele de lucru. Versiuni contradictorii asupra unor evenimente simple, intervin. Cititorul a rămas însă o fiinţă sensibilă şi curioasă, care desface o coliţă albă de hârtie, şi îşi scrie nelămuririle lui. El vrea să ştie precis: da, sau ba. Iar unele probleme nu sunt atât de categoric albe sau negre pentru a fi satisfăcător privite din aceste două puncte cardinale ale adevărului, care sunt da sau nu. Sunt rugat de imul dintre corespondenţii mei să-i explic puţin ce este teoria „spaţiului vital“. Se vorbeşte despre „Spaţiul vital“ şi nu se ştie nici ce este el, nici până unde se întinde, nici dacă acest spaţiu vital ţine seamă de principiul naţionalităţilor. E o teorie recentă, de esenţă economică şi care a înlocuit, într’o bună măsură, argumentele naţionaliste şi rassiste. Expresiunea germană „Lebensraum“, care însemnează exact spaţiu vital, se referă la necesităţile de spaţiu ale unui popor cuprins în frontiere neîncăpătoare. Este poate o chestiune de densitate a populaţiei unei ţări. Este, poate, în acelaş timp, o justificare istorică pentru o politică de expansiune teritorială. Nu voiu preciza mai mult, şi voiu lăsa pe cititor să reflecteze singur, considerând evenimentele la care a dat loc aplicarea practică a teoriei. Se înţelege însă că, aşa cum e cuminte în ziua de azi, fiecare bun cetăţean, fiecare Român t trebue să devină rezistent la orice fel de propagandă, şi să judece totul în funcţie de interesul naţional. In Europa există două preocupări pe care e bine să le cunoaştem. Chestiunea spaţiului vital se pune, într’un fel sau în altul, pentru fiecare stat ale cărei condiţiuni de trai nu sunt asigurate de teritoriul naţional. Bine. Dar dacă este aşa, atunci să privim harta şi să constatăm că, din punctul de vedere economic, nici un stat din lume nu este atât de înzestrat încât să poată spune: eu nu cumpăr de la nimeni, nimic. Nici nu ar fi bine să fie aşa, pentru că schimbul de produse este, prin el însuş, un factor de viaţă pentru popoare şi indivizi. Schimbul însemnează credit, însemnează cunoaştere neîncetată a lumii, şi contact permanent cu ideile şi cu realităţile. Dar există ţări cu supra-populaţie, şi acelea simt cele mai preocupate de teoria spaţiului vital. Spaţiul vital devine astfel o aluzie generală la sol, la subsol, la climat, la situaţia geografică, la floră şi la faună, la controlul apelor unui fluviu, sau la liberul acces la mare. Mai mult, o aluzie la valoarea unei culturi, a unei limbi, sau a unei religii. Sunt state care au un caracter urban, şi care posedă prea puţine sate şi prea puţin teren agricol, pentru că marile sacrificii s’au făcut acolo pentru industrie. Alte state au interesul de a încorpora economiceşte un client în spaţiul lor vital, adică în sistemul economic naţional, prin uniuni vamale, sau alte uniuni. Prin urmare, constatăm că până azi s-au evocat patru argumente în sprijinul teoriei: complementul natural al unui stat; controlul maritim sau fluvial; comunitatea de rassă; şi necesităţile economice. înţelegi că manometrele care arată tensiunea populaţiei, desimea şi efervescenţa ei, au fost de prima importanţă. Activitatea industrială a presat abia după aceea. Poarte că numai Statele Unite au în interiorul lor tot ce le trebue, adică pot fi considerate ca autarchii fără nevoi coloniale. Toată Europa trăeşte, din punct de vedere economic, din resurse extra-continentale. Teoria spaţiului vital nu poate merge până în ultimele ei consecinţe fără să atingă domeniile de la care se aprovizionează Europa. E o teorie care ar putea într’o zi să ridice împotriva continentului alb toată lumea de culoare. Şi atunci civilizaţia de tip european se va fi năruit definitiv. Romulus Dianu Casa amintirilor In ziua de 12 iunie, la Piatra Neamţ, acolo unde a trăit zile senine iar multe nopţi le-a petrecut deasupra slovei, se va deschide un locaş gospodăresc cu tot ce a rămas din viaţa de toate zilele a unui anahoret al plaiurilor şi a unui vraciu al scrisului românesc: muzeul Calistrat Hogaş. Se va putea vedea acolo lucruri domestice ce i-au fost dragi scriitorului, poate năstrapa cu care cuconul Calistrat, mare iubitor al vieţii, bea vin ca sângele de iepure din podgoriile de la Coasta Lupei; sau ceasornicul de buzunar cât o ciupercă din cele mari de prin codrii Tazlăului; ţigaretul de chilimbar cât cotorul de sparanghel; poate şi pieptenele vestit pe care-l purta în sacul cu merinde, printre zbârciogi şi nuci uscate... Dar mai presus de toate, vor fi acolo file îngălbenite cu şiruri de slove, al căror duh vremea nu-l va irosi niciodată, hrisoave de nobleţă ale unui suflet superior, izvoade pentru începători, de trudă în meşteşugul scriitoricesc. Va fi apoi casa aceea albă şi tăcută dintre perii bătrâni, cu pridvor ,coborând intr'o pajişte de troscot verde, unde nu i-a fost ursit cuconului Calistrat să închidă ochii pentru totdeauna. El a murit altundeva, departe, în vremurile de bejenie ale războiului, şi abia mai târziu, oasele i-au fost aduse pentru odihna de veci în ţintirimul din deal, unde pârâiaşul Borzoghianului şopteşte morţilor litanii zi şi noapte. Intr’acolo, pe vremea când dăscăleam la liceul din Piatra, îmi plăcea s'o pornesc pe drumul cu umbră misterioasă de castani, să rătăcesc pe potecile cu miros reavăn şi amar de cripte mucegăite, să adăst pe-o laviţă la căpătâiul vreunui răposat necunoscut. Atunci nu ştiam, nici nimeni nu-mi spusese că cuconul Calistrat, cel ale cărui poveşti de drumeţie le citisem cu ani în urmă, pe o vreme ploioasă în odaia unui hotel din Piatra, odihneşte şi el acolo. Dar ceva din conştiinţa lui de tălmaciu al stihiilor acestui pământ plutea în amurgurile repezi de pe Cozla ori Cernegura, în freamătul brazilor întunecaţi Casa unde a trăit şi a petrecut nopţi de veghe cuconul Calistrat Hogaş, am cunoscut-o bine. Se află pe o uliţă singuratecă, la o răspântie , iar pe lângă zaplazul dinspre străduţa Iordanului, călcat pe un podiş de scânduri ce ascundea vreo viroagă, scurgerea vreunui pârâiaş ce venind din munte îşi căuta drum spre apa Cuejdiului. Pe acolo, trecătorii erau rari; şi nu ştiu de ce, răsunetul paşilor pe podeţul acela, avea ceva din rostogolirea bulgărilor de pământ pe pleoapa unui sicriu. Priveam adesea peste zaplazul scund in ogradă ; nimeni, nimeni... Şi totuşi acolo in pridvorul acela alb, aşa cum însuşi povesteşte în „Floricica", cuconul Calistrat a petrecut o noapte cu troscotul, cu perii întunecaţi şi cu stelele cerului de vară. Aşa încât, hotărârea fiicei acestui mare poet al munţilor, domnişoara Sidonia Hogaş, care va da la lumină şi povestea vieţii trăită laolaltă a părintelui său „Tataia“, de a deschide larg ferestrele şi uşile acelei triste schimnicii, nu este numai un semn de pietate filială, ci şi um gest de dărnicie pentru cultura unui târg, a unui neam întreg. Ion Necula * * A Termenul de „grafologie” aparţine lui Michon, aceasta nu însemnează câtuşi de puţin, că ştiinţa şi arta cu ajutorul căreia deducem din scrisul de mână, temperamentul şi caracterul, datează numai de la anul 1872. Originea grafologiei trebuie s'o căutăm, ducându-me cu gândul în acele prea îndepărtate timpuri, în care geniul omenesc a căutat să-şi exteriorizeze ideia printr’una din formele grafice. La început, este uşor de spus, oamenii primitivi desenau, desenul scris constituind o operă personală, era susceptibil, prin urmare de interpretaţiuni grafologice. Paleontografia — dacă ne ducem cu gândul înapoi la mii şi mii de veacuri — oferea prin simplitatea şi particularităţile ei, o exteriorizare de suflet primitiv. Dar, nu este absolută nevoie să ne ducem cu gândul la timpurile preistorice, pentru a găsi acolo origini, grafologiei moderne, n’avem decât să examinăm în acest sens, scrisul unui copil Copilul este un primitiv prin definiţiune. Deşi, în şcoală, copiii învaţă să facă literile absolut la fel, totuşi chiar atunci când au închegat primele cuvinte, ei ne oferă prin cea mai rudimentară caligrafie, trăsături de temperament şi de caracter, care ne fac să întrezărim toată scheletizarea personalităţii lor. Târziu, în evoluţiunea culturală a omenirii, fenicienii —cu 2500 de ani înainte de Hr. — dând un alfabet, pe care de altfel l-au împrumutat aproape toate popoarele, au ocazionat prin scrisul de mână încă de pe acele timpuri, abundente şi variate interpretaţiuni grafologice. In decursul timpurilor — în afară de grafologii amatori — filosofii mari ai antichităţii profund cunoscători ai sufletului omenesc, cum spre exemplu Aristot, una din cele mai vaste inteligenţe, care a existat vreodată, a întrevăzut temperamentul şi caracterul omului după scrisul de mână. Mai aproape de timpurile noastre, Baldo, filosof italian, scria în 1622: „Dacă scrisul de mână pare lent, aceasta se datoreşte, probabil, faptului, că autorul scrisului are mâna grea, leneşă, este foarte logic să conchidem, că nu este dotat nici de perspicacitate, nici de subtilitate; dacă scrisul de mână este rapid, egal, caligrafic, autorul lui pare să fie un om fără cultură și fără merite; foarte rareori sunt caligrafi, cari strălucesc prin inteligenţă, raţionament şi judecată. Prin 1792, Grahamm încerca să dea o interpretaţiune fiziologică manifestaţiunilor grafologice : scrisul, caracterul, expresiunea mistică, fizionomia merg mână în mână. Lavater — creatorul fiziognomiei sau al artei de a deduce caracterul unei persoane din trăsăturile feţii sau ansamblul morfologic —a semnalat analogia care există între vorbire, expresiunea mimică, mers şi scris, subliniind că dispoziţiunea sufletească, în care ne găsim când scriem, influenţează în cel mai înalt grad grafismul nostru. După scris se poate deduce, susţine acest precursor al grafologiei moderne, că toate mişcările corpului se modifică după temperamentul şi caracterul omului: o mişcare a unui om înţelept este cu totul alta decât aceea a unui nebun, scrisul omului furios este cu totul altul decât scrisul unui om flegmatic, indivizii de un temperament sanguin scriu cu totul altfel decât indivizii de un temperament bilios, etc.” După îndemnul lui Lavater, Goethe s’ar fi dedicat studiilor grafologice, astfel în 1820, el scria: „cu cât compar diferitele scrisuri care îmi cad sub ochi, cu atât mai mult mă conving, că ele pot fi expresiunile şi emanaţiunile caracterului, căci, în momentul scrierii, ele sintetizează gândirea, înfăţişează starea sufletească a aceluia care le-a aşternut pe hârtie. Exceptând câteva cazuri, fiecare om își are scrierea sa proprie, individuală, inimitabilă” (Julliot: Presse Médicale). Pe la începutul secolului al XIX, articolele privind interpretarea grafică s’au bucurat de o largă publicitate, în special, în Germania: articolele acestea nu prea aveau însă o prea mare valoare documentară sau doctrinară In 1812... apare o lucrare atribuită cu multă probabilitate lui Ed. Hocquard, intitulată „L’art de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur écriture” , în această lucrare, după cum subliniază Crépieux Jamin — cel mai mare grafolog modern — scrisul este încadrat printre gesturi, el este caracteristic sexului, vârstei, naţiunii, profesiunii, etc. Către 1836, Gabriel Peignot în „Recherches historiques et bibliographiques sur Ies autographes”, analizând semnăturile lui Ludovic al XIV, ale lui Napoleon, ale lui J. Rousseau, etc., stabilește că scrisul are în mod absolut raporturi strânse cu faculățile intelectuale. In 1782, călugărul Jean Hyppolyte Michon a dat la iveală „Les mystéres de Técriture, studiu de grafologie, calificat de către Crépieux Jamin, ca o adevărată revelaţiune, au apărut apoi, de acelaş autor mai multe lucrări, printre care trebuie citată : „Du systéme et de la méthode de graphologie”. Michon a lăsat un material foarte bogat, însă nesistematizat, neclasat, astfel că deşi, părinte al grafologiei, nu este însă autorul doctrinei ştiinţifice grafologice. Crépieux Jamin, — „Lehrbuch der Graphologie, 1897” —este fără îndoială acela, care scoţând grafologia din domeniul intuiţiunii şi al presupunerii, a pus-o pe baze raţionale, psihologice, aşa după cum ea se prezintă pentru lumea savantă ca o doctrină ştiinţifică. ■ Studiile, pe care acest contimporan le-a făcut in domeniul atât de vast al grafismului au pus grafologia într’o lumină de pură obiectivitate şi pozitivitate ştiinţifică Dacă ştiinţele pedagogice şi judice îşi găsesc, după expresiunea lui Iegrain — preşedintele Societăţii de grafologie din Paris— în grafologie interpretaţiuni utile, nu este însă mai puţin adevărat, că ştiinţele biologica s’au îmbogăţit, graţie lui Crépieux Jamin, cu o nouă doctrină : doctrina grafologică, ramură a antropologiei, a ştiinţei cunoaşterii omului. Dr. I. Stănescu ,medic legist la institutul medicolegal „Dr. Mina Minovici” Origina grafologiei Considerațiuni istorice — Ce e asta, domnule? S’a ales preşedintele, s’au constituit birourile și nu s’a auzit nici un scandal la Cameră... — Adevărat. Nu credeam să trăesc, să văd și minunea asta! Mesagiul Regal Mesagiul Regal a adus o răspicată precizare asupra climatului politic în care se va desvolta noua viaţă a Statului. Nici un echivoc nu mai îngădue aşteptări de întoarcere spre ceea ce a fost. Chiar din primele pasagii, M. S. Regele a ţinut să amintească originile regimului de azi: „încă din clipa în care am urcat treptele Tronului, nu am încetat de a face stăruitoare apeluri la unirea, tuturor forţelor vii ale ţării, pentru o muncă rodnică şi patriotică. Şi deşi multă vreme alte interese au precumpănit, întârziind opera de consolidare a Statului şi primejduind însăşi existenţa lui, prin frământări şi discordii, totuşi în ceasul suprem, poporul Meu şi-a regăsit liniştea salvatoare”. Erau necesare aceste aduceri aminte, erau necesare spre a scădea brusc elanul celor ce în şoaptă mai fac aranjamente de viitor, mai visează cu jumătăţi de glas o reîntoarcere la regimul zâzaniilor, la regimul opiniilor separate, nu fiindcă ar avea o soluţie mai potrivită, dar pentru a zădărnici sforţările celui ce are răspunderea. Trecutul este sfârşit, deci nu-i de nici un folos orice iscusită deghizare, orice întovărăşire tainică până revin iarăşi vremurile de em. Păstrarea cadrelor este inutilă, ca şi păstrarea ciolanelor morţilor în aşteptarea învierii. Viaţa politică a ţării va reveni treptat, dar pe alt plan, în alt cadru, cu o altă disciplină, cu un alt vocabular. In locul grupării îşi va face treptat drum valoarea personală, în locul partidelor vor apărea categoriile de producţie. Evident că nimeni nu poate cere forma desăvârşită atunci când suntem doar la primele încercări de traducere în forme politice active a spiritului Constituţiei celei noui. Hotărîtor pentru definirea direcţiei a fost pasagiul din Mesagiul Regal în care se prohodeşte spiritul de discordie al trecutului. Sub semnul renaşterii şi concordiei naţionale va trebui să-şi facă drum, să renască şi viaţa politică. De altfel, nici vr.imurile nu îngădue o altă normă de participare la treburile Statului. Sunt aşa de crunte vremurile, se clatină aşa de tare toate certitudinile internaţionale, că nici unui popor nu i se îngădue lăbărţarea în frământări de fracţiuni, în discordii alimentate de neastâmpărul ambiţiilor personale. Fiecare, prieten sau vrăjmaş, egali de nesiguri sub zodia tuturor răsturnărilor, caută o spărtură în unitatea sensibilităţii naţionale, ca prin această spărtură să se poată strecura în cetate şi să tulbure dinlăuntru, prin amiciţiile pe care le-ar putea recruta. Unitatea de gândire politică este scutul independenţei politice a oricărei naţiuni. Dacă s’a putut duce o politică de mândră afirmare a voinţei României, nu s’a putut face decât având o perfectă unitate de direcţie, de hotărîre. „O politică de pace dar nu o pace cu orice preţ, ci numai cu respectul libertăţii, al independenţei şi al demnităţii naţionale”. Scandate aceste cuvinte de glasul Regelui ţării ele rezumă dogma politică a României. Este profund fals acel îndemn „capul plecat sabia nu-l tae”, fiindcă dacă rămâne intact capul nu mai puţin se pun cătuşele robiei la mâini. Ajunge să dai impresia de temere, ajunge să te simtă vrăjmaşul prins în mrejele seducătoare ale unei prudenţe împinse până la supunere ca să îndrăsnească orice. Nu există o invitaţie mai clară pentru inamici decât mărturisirea temerii de a înfrunta. Niciodată nu ai să poţi ceda atât cât îţi va putea cere cel ce ştie că are asupra ta superioritatea îndrăsnelii; şi o cedare împinge la alta, fără să fii sigur niciodată că vei putea să opreşti multiplicarea cererilor, una mai umilitoare ca alta. Pacea cu orice preţ se numeşte robie; până azi istoria nu a aflat o altă calificare. Şi nu se putea o mai splendidă ratificare a politicii „de pace cu respectul libertăţii, al independenţei şi al demnităţii naţionale”, decât elanul cu care naţia a răspuns chemării. Ar fi bine ca să se înregistreze toate acele scene de un rar patetism, toată urnirea satelor româneşti din părţile transilvane ale ţării şi să fie păstrate ca cea mai preţioasă mărturie a concepţiei naţionale a păcii. Sigur că în prezentarea politicii externe a României, M. S. Regele a avut imaginea acelor ostaşi pe care i-a văzut mândri, voioşi, la graniţa de Vest. Străbate textul Mesagiului Regal o siguranţă politică, o concepţie afirmativă, o hotărîre de definitivat, care deschide perspective de certitudine. Şi ca factură şi în conţinut este un alt mesaj, cu un alt accent, cu o altă respiraţie. Mesagiul defineşte şi cadrul politic al parlamentului, „guvernul potrivit nouei Constituţii se alcătueşte în afară de indicaţiile Parlamentului şi rămâne responsabil numai faţă de Suveranul ţării”. Deci contribuţie pozitivă, nu hărţuiala stearpă a unei negaţii continui. Textul Mesagiului Regal prefaţează noua viaţă parlamentară. Pamfil Şeicaru Ultimii cumularzi.. ...Sunt invalizii de război, cărora o jurisprudenţă a înaltei Curţi de Casaţie S. III le îngădue astăzi, două decenii după crâncenul vacarm, să-şi primească şi pensia de mutilaţi şi salariul de funcţionari, atunci când sunt slujbaşi publici. Decizia s’a dat respingându-se recursul Casei pensiilor, condamnată săplătească reţinerile ilegal făcute invalidului reclamant, — un fost locotenent care obţine astfel după 14 ani o pensie rămasă neplătită de la 1925... Dacă jurisprudenţă aceasta soseşte atât de târziu, — este desigur pentru că sunt foarte rari în slujba Statului aceşti sdreliţi ai destinului, atât de livizi şi de puţin prezentabili. Trebue să fi şi rămas foarte puţini, de altfel, — cei mai mulţi trecând taciturni în subsistenţa besnei eterne. A trebuit să aşteptăm până ieri, — pentru că la însufleţirea românească dela 10 Mai să-i vedem şi pe ei în alte vestminte decât în vechile lor straie de zdrenţe : erau par’că mai tragici, cu chipurile acelea de turbă, lovind piatra drumului cu cârjile lor de mare ţinută, în dezordonata cadenţă a trupurilor schilodite. Uniforma lor fără epoleţi avea prestigiile mohorîte ale unor sutane de asceţi: trecea, — sculptat în mădulare, —cortegiul de epopee şi de baraj, fără alinieri în fronturi, cu atât mai mişcător în rândurile ce se urmau, pachete, pachete... Prin oraşe îi întâlnim astăzi mai rar, — mai zăreşti însă destui pe ogoare, sub gluga de arşiţă a lui Cireşar uneori, alteori pălmuiţi de viscolul iernii. Unul, — într’un sat răzleţ de munte, — mi-a scos odată de mi-a arătat din tezaurul lui sărac unicul trofeu cu care poposise acasă, după ce-i fulgerase un şrapnel pe o creastă de clăbucet, o cască de ulan. O cântărea meditativ în lingura palmei stângi, — singura rămasă după ce pe cealaltă o lăsase în eșarfa de la spital. Și privirea îi rătăcea înnoptată, cum rătăcesc prin întunericul avanposturilor privirile sentinelelor, la ora când prind să fâlfâie fantomele dincolo de graniţa însemnată cu saci şi cu sârmă ghimpată... Aiurea, — prin ţările cu sindicate şi cu meetinguri, — invalizii şi-au revendicat prin congrese răsunătoare şi vehemente moţiuni drepturile lor de epave ale victoriei: nicăeri, ca la noi, nu au fost mai discreţi şi mai resemnaţi aceşti flagelaţi ai durerii. Generaţiile noui nu se pot plânge că ar fi fost constrânse de mutilaţii Patriei la necesarele descinderi în trecut, pentru prestaţiile de recunoştiinţă obştească. Amintirile glorioase au rămas astfel pur domeniu naţional, — uneori luate în antrepriză de cutare erou pentru centre de instrucţie, niciodată însă exploatate de sfârtecaţii fazantelor sau ai mitraliilor. S’a rostit odată mai mult, aci, milenara boierie a acestui Neam crescut sub gluga răbdării, gata să schimbe oricând în mână un corn de plug cu un pat de carabină. Rasă modelată par că în alt metal, — oameni decişi să afle în mulţumirile conştiinţei cea mai deplină răsplată, cea mai senină reconciliere cu soarta atroce. Oameni ca şi ceilalţi, — mutilaţii războiului ştiu că viaţa nu se poate opri în loc, pentru a păstra pios la loc de cinste numele celor sluţiţi în asalturile desrobitoare. Acceptă deci cu îngăduinţă măruntele afronturi ale nouilor veniţi, nu se mai miră că drumeţii uliţelor au renunţat să le venereze eroismul, nu au fost ei oare cei dintâi cari au consimţit cu orgoliu la acest moratoriu al recunoştiinţei publice, în ziua când au renunţat să-şi mai poarte insignele decoraţiilor culese sub bombardamente ?.* Nepăsarea aceasta este şi ea, poate, un semn de vitalitate a gloatelor: popoarele renasc cu fiecare nou ideal. In definitiv, se pot resemna şi invalizii să apară ca ultimii cumularzi, ei cami de atâţia ani au cumulat în suflete amărăciunea, resemnarea şi tăcerea... Ion Dimitrescu S’a dus un omul şcoalei „Să nu te superi, dar cu vremea, dumneata n’o să mai ai nici un prieten“. Aşa mi-a spus într’o zi, cu un zâmbet şters pe masca sa blajină, profesorul Ion Roman, directorul liceului „Mihai Viteazu", ducându-se, parcă cu anume înţeles, să se spele pe mâini la robinetul din cancelarie. Şi cu toate că vorbele acelea nu s’au adeverit, dăunăzi dimineaţa când l-am văzut întins pe catafalcul ridicat in amfiteatrul şcoalei, între saxiile cu flori şi cele patru făclii cu miros cald de ceară, am simţit că în lumea asta plină mai mult cu oameni de rând, s’a mai făcut un gol greu de împlinit. Am încercat un sentiment al despărţirii de un bun pierdut pentru totdeauna. Căci dacă directorul Roman, dintr’un oarecare amabil iezuitism pe care solitarul dela Port Royal îl mursica, nu înţelegea răfuelile aspre în scris sau vorbă, el completa această slăbiciune a firii printr’o conduită de adevărat om civilizat. A fost un vis al tuturor refulărilor. Dar pentru apărarea prestigiului şcoalei sale căreia îi jertfea libertatea, tihna, răgazul studiilor, ar fi fost în stare ca Fabert, vestitul mareşal al Franţei, să pună in proptă fiinţa lui, familia sa, avutul ce-l agonisise. Nu e deci de mirare că omul acesta in aparenţă atât de placid, s’a trecut mai înainte de sorocul firesc al celor pământeşti, întocmai ca una din cele patru făclii ce-l străjuiau, mai mistuită şi mai scăzută decât toate celelalte. Viaţa lui, după socoteala unui hoinar nestăpânit, care într’o bună zi dă uitării toate grijile belfericeşti şi porneşte pe plaiuri unde se îngemănează seninul cu feriga, ori cu lotca printre plaurii călători, a fost aceea a unui întemniţat de bună voie. Din zi pănă’n noapte, el robotea pentru bunul mers al gospodăriei sale şcolăreşti cu sute şi sute de elevi, cu fel de fel de dascăli, cu pedagogi de tot soiul, cu funcţionari, cu slugi, cu furnisori, îşi cheltuia vremea cu migala hârtiilor celor mai mărunte, cu supravegherea purtării şcolarilor pe uliţă, în curte, la clasă, dacă sunt tunşi, dacă’s curaţi, dacă şi-au făcut încălţămintea ori dacă au le mânecă numărul reglementar cu forma şi dimensiunile cerute. Pentru măsurarea lui, avea un pătrăţel de carton pe care-l suprapunea, ca la geometrie, peste cel de cârpă. Apărea cu paşi de pâslă în cancelarie, şi dacă unii profesori se înfierbântau la vorbă şi nu mai auzeau clopoţelul de intrare, el făcea totdeauna o glumă la locul ei sau, cu un zâmbet luminos pe faţa sa rotundă şi albă ca o lună plină, suna din ciorchinele de chei dela brâu, ca dintr’o jucărie de copil. A fost un om care, in ce priveşte purtarea cu cei mai mari, cu cei deopotrivă şi cu cei mai mici, ar fi putut să conducă un institut de cultură în oricare altă ţară din Apus. Un iubitor al ordinei, al curăţeniei, al disciplinei. De ce, atunci când dormea somnul cel fără sfârşit între cele patru făclii, nu se mai putea ridica măcar o clipă, să vadă cum îi stăteau de strajă la cele patru colţuri ale sicriului, şcolarii drepţi, încremeniţi ca nişte stejuri îngheţate ?... Idealul său de supunere şi cuviinţă in şcoală şi în lume. Joachim Botez die An corpul ziarului PRIMA ŞEDINŢA a Corpurilor Legiuitoare ExpozeulMoi Grigore Gafencu, făcut In Camera Deputaţilor