Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)
1971-04-22 / nr. 16
„ŞTAFETA CUTEZANŢEI“ în continuitatea cea mare a generaţiilor CONSTANTIN DAICOVICIU. Profesorul, arheologul, militantul social, Eroul Muncii Socialiste... Şi atributele ar putea continua. Pentru că personalitatea omului de înaltă energie şi generozitate care este Constantin Daicoviciu porneşte dintr-o nevoie organică de afirmare cu ideea, cu fapta şi se alcătuieşte ea însăşi pe dimensiuni de proporţii istorice. De aceea prima întrebare cu privire la continuitatea intre generaţii nici nu putea fi alta decît... — Cum aţi ajuns să vă consacraţi cercetării istorice? — Printr-o credinţă nestrămutată în destinul neamului nostru, o credinţă care făcuse din înaintaşii mei nişte apostoli pe care de mic copil am făgăduit să-i urmez. De aceea, în oprimarea austroungară sub care se găsea Transilvania copilăriei şi adolescenţei mele, asemenea multora dintre înaintaşii mei nu concepeam să fiu altceva decît profesor de latină şi greacă. Urmînd studii de filologie clasică, am prins interes pentru istoria antică, pentru arheologie. Am înţeles, poate tocmai datorită condiţiilor din care a răsărit impulsul voinţei mele, marele atestat de nobleţe, de demnitate pe care ni-l oferă cercetarea arheologică. Descoperirea vestigiilor trecutului ne oferea, cum ne oferă şi azi, certitudini ştiinţifice pentru un puternic sentiment al continuităţii şi unităţii noastre istorice. — Astăzi mulţi dintre pionierii noştri fac săpături arheologice, activează in cercuri de acest profil. Cum să se procedeze pentru ca acestor preocupări să li se evidenţieze mai bine valoarea lor educativă, ca ele să statornicească, aşa cum s-a întîmplat cu preocupările dv. de aceeaşi natură, un crez de-o viaţă şi un mod specific de gindire şi acţiune? — Prin simplul fapt că asemenea preocupări există — şi ele se cuvin a fi tocmai de aceea mult lărgite — copiii dau curs şi îşi cultivă la modul superior un instinct: instinctul comunicării cu trecutul. Instinctul de a întreba: «Ce a fost dincolo de anii pe care-i trăiesc?», aşa cum din instinct un copil întreabă: «Ce e dincolo de pădurea care se vede în zare?». Nu altfel se naşte sentimentul continuităţii istorice. Dar cum anume? — mă întrebi, îţi răspund: aici nu există reţete. Există în schimb un punct sigur de reper după care ne putem ghida, anume că forţa unui adevăr — a unei idei sau unei fapte — stă nu numai în exactitatea, ci şi în vibraţia lui omenească. De aceea, o înaltă sensibilitate şi receptivitate faţă de tot ceea ce ne înconjoară, faţă de tot ceea ce semnifică, spune ceva,este necesară toată viaţa. Către asta cred că ar trebui să năzuiască orice pionier. Şi, aş adăuga, să năzuiască cu o asemenea ardoare încît tot ceea ce ne înconjoară să-i semnifice, să-i vorbească, într-adevăr, despre cît mai multe. — Aşadar, ce le recomandaţi pionierilor? — Să acţioneze, să lupte, să caute neîncetat să se adapteze vremurilor — fireşte, e vorba de o adaptare în sensul pătrunderii, înţelegerii depline a acestor vremuri — neuitînd nici o clipă marea obligaţie, datoria lor sfîntă de a-şi iubi şi servi patria şi neamul în orice împrejurare. Prin asta ei nu fac decît să continue o străveche atitudine şi concepţie despre neam şi ţară a strămoşilor noştri. Este de la sine înţeles că această acţiune, această luptă şi această căutare, spre a fi cu adevărat rodnice, se cer însoţite de o judecată dreaptă, cumpătată. Şi în această privinţă cred că cel mai nimerit şi cel mai util este să ne adresăm iarăşi strămoşilor: «Orice faci — spuneau romanii — fă-o cu chibzuială şi gîndeşte-te bine la ce urmări va avea fapta ta». Interviu de MIHAI IORDĂNESCU IN ACEST PREZENTĂM VIRTUOŞI AI AU FOST APLAUDA LA ARAD CĂLUȘARII LA ORĂȘTIOARA DE SUS.