Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)
1971-06-10 / nr. 23
PRIETENII Am adormit tirziu, dar continuam să simt cum mă cuprinde febra aceea ca o căldură de august, topind in mine metalul stelelor. Aş fi vrut să beau apă, dar nu se afla nimeni lingă mine şi eu nu puteam striga, buzele imi erau arse de sete, mă zvircoleam in patul larg şi mă întrebam de ce nu vine nimeni să-mi dea apă şi să-şi pună mina pe fruntea mea fierbinte. E tirziu şi in casa din pădure nu e nimeni, unde o fi plecat bunicul meu, pădurarul, poate că e acum la piriul Vidrei aşteptind să apară vinatul cu pas uşor ca al nopţii. Poate că deasupra ii trece acum luna şi priveşte pe ţeava armei de vinătoare, iar bunicul aşteptă acolo, fără să ştie că eu, acasă, sufăr in această primă noapte a vacanţei. Revăd oraşul, şcoala, copiii alergind pe străzi, cu ştiinţa deprinsă peste zi aruncată-n ghiozdane, acolo este mult beton, fier şi sticlă iar eu am aşteptat atit de mult vacanta aceasta, am dorit atit de mult să ajung cit mai repede in pădure să-l revăd pe Sali, clinele de vinătoare al bunicului, cel mai frumos ogar din tinut! Mă revăd alergind prin pădure, mai repede, tot mai repede, simt cum mă cuprinde fierbinţeala, acum ştiu că atunci am răcit, sărind peste crengile plecate ale alunilor şi peste piriuri cu apa sunind aidoma clopoţelului şcolii. Da, aici totul se află in recreaţie, parcă aceasta vrea să spună piriul şi eu alerg, alerg spre casa din pădure la care am visat atita in ultimul timp. Acum începe să-mi fie frig, a venit parcă dintr-o dată decembrie, văd sănute alunecind, zburind peste zăpada pădurii şi eu nu ştiu de ce nu mă acoperă nimeni cu un pled ori o blană de lup. Dar bunicul e plecat la vinătoare şi eu sint singur aici, nu singura casă a bătrinei păduri. Dar nu, nu sint singur. Afară se aude o muzică ciudată, uluitoare, cum nu cred să mai fi auzit vreodată. Privesc spre fereastră şi văd păsările pădurii care mă privesc îngrijorate. Simt că nu mai sunt singur, prin geam pătrunde acum glasul mierlei şi al privighetorii, al graurului şi al sticletelui. Vă mulţumesc, prieteni, ştiu acum că nu mai sint singur, uite, văd pe fereastră pe cineva Îmbrăcat in alb, un tinăr îmbrăcat in culoarea zăpezii. El imi va veghea somnul pină cind bunicul se va întoarce de la piriul Vidrei. O, citi mulţumesc, doctore, cit te iubesc, ştiutul meu mesteacăn! SCHI17S TITUS vi JEU DESCOPERIRILE LUI EMIL PATRU ROTI STRABAT AMU Bulevardele marilor noastre oraşe sînt străbătute de mii şi mii de automobile de tipurile cele mai noi. Forma aerodinamică a unui Ford Mustang sau Ferrari 250 GTO ne cucereşte pe deplin. Ne entuziasmăm în faţa unui ultim model din familia Mercedes cu performanţe surprinzătoare şi ne bucurăm mult cînd pe şosele întîlnim nenumărate Dacia 1300. In faţa atîtor minuni ale tehnicii moderne, puţini sînt aceia care îşi amintesc de străbunicul automobilului modemn. Şi totuşi, un astfel de strămoş se află la Muzeul tehnic din Bucureşti (Parcul Libertăţii) iar autorul este un român, prof. univ. ing. AUREL PERSU, posesor al unui număr de peste 10 brevete de invenţii , azi în vîrstă de peste 80 de ani. L-am rugat pe venerabilul inventator să ne povestească cum şi-a construit celebrul automobi care a constituit revelaţia deceniului trei. — Eram copil cînd am asistat la apariţia, bizară pe atunci, a primelor «trăsuri fără cai». Erau primele autoturisme care-şi făcuseră apariţia. Acele «minuni ale tehnicii», din vremea copilăriei, m-au uimit şi captivat în acelaşi timp. Le urmăream şi căutam să înţeleg rostul fiecărei manete şi părţi din caroserie, rolul fiecărui detaliu. Mult mai tirziu, o dată cu studiile de mecanică şi aerodinamică, mi-am lămurit aceste semne de întrebare. Apoi a început să se nască în imaginaţia mea, ideea unui nou automobil mai economic, mai rapid, mai stabil, mai simplu decît cel care exista. Ideea m-a urmărit. Am lucrat zile și T