Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)

1971-06-10 / nr. 23

68 de pe malul lalomiței, băiatul încercă să lege cîteva vorbe, dar se lăsă repede păgubaș. Fata nu avea poftă de vorbă. Mergea încet, legănîndu­­și cozile cînd pe un umăr, cînd pe celălalt. Marin urmărea jocul acesta cu un fel de curiozitate nemărturisită. Cînd au ajuns la moară, s-au urcat pe platformă şi sprijinindu-şi coatele pe ieşitura unui zid, au început să cerceteze poteca ce ducea spre sat. Ieşind de după ridicătura unei movile, un călă­reţ grăbit se îndrepta în galop în direcţia morii. — Ăsta trebuie să fie Buică, zise Modavu cînd călăreţul scurtă încă o bucată din distanța care îl mai despărțea de moară. Cînd socoti că este destul de aproape ca să poată fi auzit, grăbitul mesager își duse mîinile la gură și strigă fără să-și înalţe privirea: — Modavule, Ana, unde sînteţi? Vasile Olmazu nu e acasă. Am vorbit cu mamă-sa. Nimeni nu l-a văzut cînd a plecat... După ce termină de strigat toate cuvintele acestei scurte veşti, descălecă, apropiindu-se de ruinele morii. Ana îi ieşi în întîmpinare. — Unde să fie? — Nu ştiu. I-am tras de limbă pe toți băieţii cu care m-am întîlnit şi mai cu seamă pe cei cu care umblă el de obicei. Nimeni nu l-a văzut. Am luat calul lui Gogu Oprişor. l-am spus că-i duc tatii nişte ţigări, ca să nu-i aţîţ curiozitatea. Să mai răsufle niţel şi plec îndărăt, l-am promis că mă întorc repede. Voi ce ziceţi? Ce să fie cu Olmazu?... — Dacă o fi vrut să dea el primul peste intrarea în tunel? aruncă Modavu. Eu zic că acolo trebuie să fie. Și dacă mi se adeveresc spusele... Noi pierdem timpul din pricina lui și el... Intr-adevăr, nimeni de-ai casei nu aveau de unde să știe încotro o apucase Olmazu. Intîi s-a gîndit să stea de vorbă cu vecinul. «Altă barcă nu mai are nimeni, nea Niculae. Ştiu că o să ne 69 ajuţi, dar pînă o isprăvim se sfîrşeşte vacanţa. Сi-ar fi să ne-o dai pe-a dumitale? Apa s-a mai tras şi se poate trece prin vad. La Malul Roşu e bulboana aia, trebuie s-o ştii dumneata. Nu ne putem descurca fără barcă. Ce zici, ne-o dai?... «Ca să-i spună vorbele astea, Vasile Olmazu sărise gardul în curtea vecinului, nevăzut de nimeni. Se strecură cu precauție pînă într-o coastă a atelierului. Privi pe geam. Nimeni. O singură găină, speriată din cuibar, se năpusti cotcodăcind pe deasupra capului său, îndem­­nîndu-l să se lipească de zid. «Se vede că nu e nimeni acasă», gîndi băiatul revenindu-și din 70 buimăceală. După un asemenea gînd porni să alunece pe lîngă zid cu pași fără zgomot, ca un ghemotoc cenușiu. încet, cu băgare de seamă, porni printre pomii grădinii în jos, spre apă. Nimeni nu trebuia să-l vadă. Barca se afla la locul ei, legată de un țăruş adînc în malul înalt și drept Valurile mici, ca niște solzi, o legănau ușor, ca într-o alintare. Ochii lui sclipiră cînd se apropie de ea. Nu era încuiată cu lacătul. Asta ar mai fi lipsit!... Cînd se urcă în ea începu să vorbească singur mijindu-şi ochii ca un motan, plescăind din limbă şi sorbindu-şi cu­vintele: — Să nu te superi pe noi, nea Niculae. Ştiu eu că ne-ai fi dat-o dacă te rugam să ne ajuţi. Te pomeneşti însă, că-ţi venea poftă să mergi şi dumneata. Dacă era­ după mine, eu te-aş fi luat. Dar ce te faci cu Marin Modavu? El e coman­dantul... Eu ţi-o iau, tot eu ţi-o aduc îndărăt. Sîntem oameni de cuvînt şi nu-mi pătez obrazul; ai să vezi... Dezlegă barca de la ţăruş şi în clipa următoare începu să plutească la vale. Important e să ieşim dincolo de sat, continuă el să vorbească tare, ca şi cum n-ar fi fost singur. Trebuie să ne strecurăm pe sub mal. Cui o să-i treacă prin minte că am ridicat pînzele cu direcția Malul­ Roşu?... Ceilalți trei membri ai echipajului stăteau în fața colibei. — Trebuie să mergem să-l căutăm. E primejdios să hoinărească speriat cine știe pe unde, spuse Modavu. Şi cum stătea aşa pe gînduri, tresări speriat la ţipătul de surpriză pe care-l lăsă să-i scape Ana Miroslav. De după cotul pe care apa îl forma înainte cu cîteva sute de paşi de bulboana Malului­ Roşu, apăruse o barcă. Plutea spre ei, apropiindu-se cu repeziciune de colibă. — Uitaţi-vă, uitaţi-vă, strigă ea. Vine Vasile Olmazu cu barca... (Va urma) ФФФ PVESTEA ObIRIIELUI A fost odată ca niciodată. A fost odată un meşter ne­întrecut în ale olăritului. Şi cînd a ajuns la o vîrstă mai înaintată, meşterul nostru s-a aşezat prin părţile Vîl­­cei, la Horezu. De atunci, din moşi-strămoşi, pe aces­te meleaguri olăritul a de­venit o adevărată pasiune pentru majoritatea locui­torilor. Cel ce trece prin Ho­rezu nu pleacă de aici pînă nu vizitează uliţa Olarilor, una din cele mai vechi aşe­zări ale meşterilor. De curînd, am poposit în aceste locuri. Am venit să-i cunoaştem pe micii meşteri mari de la cercul de olărit al liceului din lo­calitate. în atelier, am în­­tîlnit-o pe conducătoare,a cercului, Aurelia Ogrezea­­nu, înconjurată de sîrguin­­cioşii ei elevi. Pe poliţe sînt aşezate ulcioare, farfurii, căni, care mai de care mai frumoase. La roţile de olă­­ri­t, copiii modelează. Nu-ţi vine să crezi că dintr-o mi­nă de lut, adus tocmai din dealul Mănăstirii Horezu, de la 50 de metri adîncime, prind contur, sub mîinile copiilor, vase minunate. Admiraţia noastră a fost şi mai mare cînd am vazut-o pe «maestre» decoratoare, eleva Camelia Ogrezeanu — din familia vestitului olar Stelian Ogrezeanu — cu cîtă iscusinţă decorează o glas­tră. Vopselele cu care se lu­crează sînt extrase din pă­­mînturi colorate, care se găsesc tot în apropierea Ho­­rezului. Decorarea se face, după tradiţia meşteşugului) cu ajutorul unui corn de vită prelungit cu o pană de gîscă. Obiectele lucrate de pio­nierii cercului, ca şi toate vasele de Horezu, aduc în desenele lor cocoşul de Ho­rezu, altiţele, brîiele şi alte motive populare specifice locurilor. Dacă vreţi să vă bucuraţi privind expoziţia perma­nentă a cercului, vă invităm să veniţi, să faceţi cunoştin­ţă cu meşterii neîntrecuţi ai lutului. MARIA NEGREA Sub privirea atentă a Aureliei Ogrezeanu, Ionică Popa şi Elena Negoiţă „prind îm tainele meşteşugului. •M­­

Next