Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)

1971-07-22 / nr. 29

SCENARIU: BOGDAN ALEXANDRU DESENE: PUIU MANU !!зеяялГеЛ?/ Т МЯ* U/ViSKT EFECTUI..." A//NGL £ лег ama ar pe FUG Tul APARATULUI' ; UNUL ERA SLAB,CU ВАШ, 'iar AimL toi slab dar тШ \BARBA. MAS­NA ... Mie Jmî PiAce\ -^1 [V Тл/CUeTA TA £ts M-AM CtHOt'r SĂREAUZEZOA/APARA Г CARE FACE ÎNGHFT/K­A-­EUATUMciAft] FTODIAT UTiLAJELE EXiSTE/VTC Si АЛА concepu r ACEST AFARA­T CAPS SA PREPARE S/AtUC ТАЛ/24 De FecoRt'pe îffURejATĂ. EU АТРЛ/С/ Л/­АЛ1 RFuUrSA găsesc re/ETe pea/truceze 2E) DE RECiP­ ER TE ASA Că Pp/ZAACi/M /VAM PREPARAT ■DE& TiVa X/РАС/АО i'2. . F/gSA CU ACEST APARAT SE IntTatPca ceea copies: TE COREC­­TEA­ZA S·£ IA Z~3 METRE PARA Л/ici О/У СОЛ/TACC PRtN A£fZ· C#E£) Cd АЛА gAS'/т E/cFU^ c47iAl ; 4Г­/)Х‚ЛТШ. T/PA*/S.Aii 7 f /F/Ve-XG/iA EEearBicA /A! E¡/'sZ4WTĂ fARA CONDUCTOR? "TV P CONSTANTIN GEORGESCU ГА ш No Mn CAPITOLUL XV ...«Л/u, nu, orice s-ar spune, n-a fost ușor, notează Mitici Buică In jurnalul lui clteva zile mai tlrziu. Clnd mă glndesc de unde-am ieşit, mi apucă ame­ţeala. Dacă Mod avu mai di şi la anul peste vreun pergament, li rid In nas. N-am poftă să descopăr tot ce ascunde pămlntul In măruntaiele lui!...» In ziua aceea refuzase cu Incăpățlnare să se mai ducim la moară. Clnd au venit să-l strige, s-a ascuns, pre­­fătlndu-se că nu-i aude. Era singur acasă. Ana a intrat In curte. Clinele o cunoștea. Mitică răsucise cheia In uși, dar uitase un geam deschis. Fata a dat perdeaua In lături și l-a văzut. «Frumos Ц1 stă, i-a aruncat ea cu dispreţ. Te credeam mai altfel!... »Nu-i spusese cum. S-a certat cu ea. Acum li pare rău. Când s-a apucat şi scrie, primele vorbe au fost căz­nite, aproape fără şir. A rupt foaia şi-a luat-o de la capăt. Amurgul care cuprinde încetul cu încetul în­treaga curte, îndulceşte toate contururile. Încearcă să lege încă două, trei cuvinte. Nu izbuteşte. E şi zăduf, şi poate din pricina căldurii glodurile nu vor 97 să se lase scrise. Rarele adieri care leagănă uşor crengile plecate ale copacilor şi perdelele de borangic ale ferestrei produc doar un oftat obosit, protestul unui pămlnt istovit de prea multă rodire, lese In curte. Nu s-a Inserat încă. Nu se vede nici o stea. Cerul e stins... «Ce-o fi cu ei? glndeşte băiatul. Să nu se fi întors încă? Să fi venit oare moş Tănase Onosa?...» începe să regrete că n-a plecat cu ei. Cufărul ăla peste care numai din Intlmplare au dat, li apare înaintea ochilor cu o uimitoare precizie. «Trebuie să recunosc că-mi era tare frică, scrie Mitică, aplecat mult deasupra mesei. Cit s-a mai văzut o urmă de lumină venind de-afară, i-am privit pe tofi. Primii pași Modavu i-a făcut Intr-un mod ciudat, săltat parcă, de nu știam ce să mai cred: se bucură sau se teme ?!... Pe chipul Anei n-am deslușit nimic. Poate numai o urmă de încordare. Numai Olmazu — ce poftă și la ăsta — începuse să fluiere. Sunt sigur că făcea pe veselul ca să nu-l bănuim că are de gind s-o șteargă. Dar lasă, o dată şi-o dată, tot dau eu ochii cu el... Nici nu ştiu clnd l-am pierdut, întunericul devenise de nepătruns, obliglndu-ne să aprindem lanternele. In ce mă priveşte, socoteam tunelul drept casa unui şarpe uriaş, care se ascundea să doarmă sub pămlnt. Pereţii erau umezi şi reci. Nu prea aveam poftă să-i privesc, dar mai cu seamă să mă apropii de ei. Aş fi vrut să ştiu dacă afară era tot zi, aşa cum o lăsasem noi sau se făcuse noapte, dacă mai era încă vară ori se năpustise asupra lumii viscolele lui decembrie. Mergeam In şir, unul In urma celuilalt. Ana era prima. Mult curaj trebuie să aibă fata astal înaintea mea, Modavu. In urmă, Vasile Olmazu. Intr-o vreme mi-am luat inima In dinți și l-am întrebat pe comandant. — Tu crezi că tunelul ăsta iese undeva, Marine? Nu mi-a răspuns. N-ar fi mai bine să ne întoarcem ?... Nici de data asta n-a vrut să-mi răspundă. Poate că nu mă auzea, ori poate că eu II întrebam numai In glnd. Cine ştie... Am trecut un cot, apoi încă unul. Aş fi vrut să vorbesc cu Olmazu, dar mă temeam să-i Intllnesc privirea. Cu siguranţă că văzlndu-mă speriat ar fi rls de mine şi n-aş fi putut Indura. Aşa, II ştiam In urma mea şi asta era bine. Nu ştiam cit am mers şi nici ce se petrecea In lumea de deasupra noastră, dar ne-am văzut siliţi să ne ghebuşăm. — Parcă am fi Intr-o peşteră, a zis Ana. Ei li dădea mina. Fusese Intr-o excursie şi se price- 98 pea. Eu m-am atins cu creştetul capului de tavan şi nici acum nu înțeleg cum de nu m-am transformat in stană de piatră! Când am scăpat de gi­ititura asta, ne-am oprit să răsuflăm. Modava a zis să stingem lanternele, să nu ardem bateriile de pomană. S-a repezit întunericul spre noi din coifuri și de teamă am aprins-o din nou. — Tare mai eşti fricos, Mitică, a zis Ana Miroslav. Clnd o să ieşim de-aici, o să te facă Olmazu de două parale. Şi fie ţi-e frică Vasile?... Cel de-al patrulea membru al echipajului a tăcut şi ne-am dat In altă vorbă. — Adică ăştia să fi fost nişte hoţi de drumul mare In înţelegere cu morarul? a întrebat Modavu. Aşa spune stră-străbunicul Tănase Onosa. — Eu cred că erau haiduci, a spus Ana. Multe gânduri li mai trec ei prin minte. Am plecat mai departe. Olmazu tăcea. Şi nu înţelegeam de ce. Că un mai mare vorbăreţ ca el nu cred că se află prin părţile noastre!... Cit să fi mers oare ?... — Tu ziceai că ai să fii socoteala pașilor, Olmazule. Cu­i s-au strins până acum?... N-am primit răspuns. Ana Miroslav a schimbat locul din față cu Modavu. Poate că n-ar fi rău dacă aș schimba și eu cu Vasile. Mă întorc să-i zic. Lan­terna lui e stinsă. Asta o știam mai de mult. Răsco­lesc întunericul cu a mea. Nu dau peste el. Nu știu dacă am fi dat sau am șoptit numai. De bu­blit. Insă, cu siguranță că m-am bu­blit. Aș vrea să-l văd pe-ăla care nu s-ar fi bu­blit la fel ca mine. — Olma... Va... Olma... s-a... aaa... a fugit Vasile Olma... zu!... S-a năpustit asupra noastră o clipă de liniște grea. Numai de undeva, din urmă, se auzea un murmur domol, semăntnd cu un pllns al pămlntului. — Știam eu că asta o să se întlmple cu Vasile, le-am aruncat celor doi tovarăși, stăplnindu-mi cu multă greutate furia. A mers ce-a mers pe urma noastră, apoi s-a furișat spre ieșire. E un fricos!... Uimirea desenată pe fata comandantului m-a obli­gat să tac. — Nu-l cred In stare de așa ceva, a zis Ana. — Nu-l crezi? am Infruntat-o eu. Bine, atunci strigă-l. Poate că fie o să-fi răspundă... — Olmazuleee... Vasile Olmazu... Ciudat. Ecoul nu se­­ducea prea departe. Poate că se lovea de întuneric și nu-l putea străpunge. Am

Next