Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)
1971-10-14 / nr. 41
Nu ne putem închipui literatura noastră fără prezenţa tuturor marilor ei nume,de la Heliade pînă la Eminescu, şi de la acesta pînă la Sadoveanu şi Arghezi, de pildă. Lipsa oricăruia dintre ei ar însemna un gol de neacoperit, o mare pată albă pe tabloul literelor româneşti. Iată-l, bunăoară, pe Mihail Sadoveanu, de la a cărui stingere se împlineşte,în această lună un deceniu. Cine ar putea spune totuşi că autorul «Dumbrăvii minunate» a dispărut pentru totdeauna, odată cu trecerea sa spre alte tărîmuri? Răsfoiţi oricare din scrierile lui Sadoveanu, de la Povestirile din 1904 la Şoimii din 1905, de la Vremuri de bejenie din 1907 la Neamul Şoimăreştilor din 1915, de la Dumbrava minunată din 1926 la Hanul Ancuţei din 1928, de la Baltagul din 1930 la Fraţii Jderi din 1935— 1942 şi pînă la Nicoară Potcoavă din 1952 — şi nu veţi încerca niciodată sentimentul ofilirii, mirosul colbului aşternut de vreme, tristeţea timpului scurs de aproape şapte decenii. Sadoveanu trăieşte mai departe şi aurul slovelor sale străluceşte, cu noi sclipiri, şi sub cerul epocii noastre. E firesc, aşadar, să ne întrebăm, după numeroşii ani trecuţi de la apariţia scrierilor sale, cum se explică stăruinţa în timp a acestora, tinereţea lor fără bătrîneţe, farmecul pe care-l răspîndesc din plin şi acum? Şi iată aci numai cîteva răspunsuri la această întrebare. Opera lui Mihail Sadoveanu e pe de-a-ntregul izvorîtă din pămîntul pe care trăim şi din poporul care ne-a zămislit. O vorbă veche a scriitorului, pretutindeni răspîndită, suna: «Poporul este părintele meu literar» sau «Sîntem copiii cerului şi pămîntului nostru». Şi ,intr-adevăr cu toţii, mic şi mare, ne recunoaştem în scrierile maestrului prozei naţionale. Suflarea frazei lui e suflarea noastră, cîntecul stilului său e cîntecul limbii noastre, cuprinsul povestirilor lui e rupt din sufletul naţiei. Marile subiecte ale operei lui Sadoveanu izbucnesc, cum spuneam ,din inima poporului care a fost şi a rămas unicul ei erou, acelaşi în toate vremurile şi pînă astăzi, crescut şi trudit pe aceleaşi seculare meleaguri. Sadoveanu şi-a îndreptat grija scriitoricească spre trei mari tărîmuri: spre ţărănimea în suferinţă de veacuri; spre cele trecute şi pline de obida vremii, spre natura patriei. Sub numeroase unghiuri şi feţe din cele mai deosebite ne apar în scrierile sale ţăranii, cum spunea el: «sufletul acestor oameni cu tristeţi şi dureri neînchipuite». Asupriţi şi umiliţi, robi ai pămîntului care era totuşi al lor şi Poporul nu apare însă la Sadoveanu numai sub această înfăţişare. Romanele istorice scot în relief şi alte laturi şi anume, în primul rînd, aspectul eroic şi patriotic. Şi aci ni se impune încă un izvor al tinereţii fără bătrîneţe al scrierilor lui Sadoveanu în «Vremuri de bejenie», în «Zodia cancerului», în «Fraţii Jderi», şi pînă la «Nicoară Potcoavă», cele «trecute vremi» sînt evocate cu o tărie fără asemănare atît în literatura noastră cît şi în multe alte literaturi de peste hotare. Ştefan cel Mare sau Nicoară Potcoavă se desprind din cadrul lor arhaic, se umplu de umanitate şi dragoste de ţară, şi apar în faţa noastră ca soli ai poporului de totdeauna. Alături de ei, se ivesc luptători de nădejde înconjuraţi de mulţimi de ostaşi — ţărani care făuresc cu vitejia lor fără de seamăn, biruinţele domnitorilor. Aceleaşi sentimente patriotice însufleţesc pe toţi apărătorii pămîntului şi patriei lor. E firesc ca astfel de pagini să rămînă pentru totdeauna legate de inima noastră şi să-i atragă puternic şi pe cititorii «Cutezătorilor». Ce pilde de dragoste de ţară ne întîmpină în aceste povestiri, ce fapte vitejeşti ne înfioară, ce întîmplări ne vrăjesc cu măreţia lor fără pereche! Să ne îndreptăm spre ele şi astăzi ca spre o apă vie dătătoare de putere. Şi ne mai farmecă, în opera lui Sadoveanu, pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari deopotrivă, neasemuitele lui descrieri de natură: priveliştile de munţi, de văi, de codri, de bălţi, delta, singurătăţile trainice din «Ţara de dincolo de negură» sau din «împărăţia apelor». Scriitorul nu se mărgineşte aci numai la zugrăvirea naturii cu pictura cuvintelor pentru plăcerea ochiului şi auzului, ci — în acelaşi timp — vibrează în faţa ei cu simţirea lirei şi cu gîndurile înţelepciunii sale. Istorisirile de vînătoare şi pescuit îşi desfac M. Sadoveanu într-o plimbare pe bălţile Dunării, după păsări, cerbi sau urşi. Povestirile se schimbă, pe neaşteptate, în tablouri mişcătoare ale naturii şi oamenii dispar învăluiţi de cer şi de ape. Natura patriei tremură în faţa noastră sub sclipirile soarelui sau sub bătaia razelor lunare. Pămîntul şi poporul vorbesc deopotrivă inimii noastre. Şi, mai departe, nu pot fi uitate niciodată stilul şi limba lui Sadoveanu care se trage, cum spunea el, din «dulceaţa limbii poporului». Culoarea, relieful, farmecul învăluitor al frazei purtînd în imagini ecouri ale depărtarilor din vremea lui Neculce dar şi a lui Creangă, marii săi învăţători, totdeauna pomeniţi cu cinste,de scriitor — melodia unică a stilului său — toate acestea atrag şi vor atrage totdeauna pe cititorii de toate vîrstele. Să amintim, în sfîrşit, cu veneraţie, lupta lui Sadoveanu pentru ctitorirea unei noi ţări care să nu mai semene cu cea obidită de altădată, aşa cum o descrisese în povestirile sale. Cînd s-a stins în toamna arămie deacum un deceniu, marele rapsod putea fi fericit: o altă patrie apăruse semeţ în locul celei vechi, nu al celor care-l stâpinea cu asprime, ghemul lor misterios peste privelişti ţăranii ne sînt descrişi fie ca îmnie. de neuitat, care devin, pînă la urmă, triţi în dureri şi umilinţe, fie ca izbucele — adevăratul ţel al goanei poetice nind în violenţe spre a-şi pedepsi asupritorii ca în zguduitorul «Judeţ al sărmanilor». După trecerea a peste patru decenii de la apariţia acestei povestiri, răsunetul ei a rămas acelaşi. Cititorul de atunci, ca şi cel de astăzi, trăieşte acelaşi sentiment al împlinirii dreptăţii, al «judeţului» sfînt al poporului. Dar parcă ne răscoleşte şi mai adînc suferinţa nesfîrşită, «durerile înăbuşite», împietrirea fără grai a sufletelor trudite şi obidite. E aici o vale a plîngerii reţinută, care nu se mai ogoeşte şi care e cu atît mai dureroasă. nimicii II mim II III însemnări de AL. OIMA