Cutezătorii, 1971 (Anul 5, nr. 1-52)

1971-10-14 / nr. 41

Nu ne putem închipui literatura noas­tră fără prezenţa tuturor marilor ei nume,de la Heliade pînă la Eminescu, şi. de la acesta pînă la Sadoveanu şi Arghezi, de pildă. Lipsa oricăruia din­tre ei ar însemna un gol de neacoperit, o mare pată albă pe tabloul literelor ro­mâneşti. lată-l, bunăoară, pe Mihail Sadoveanu, de la a cărui stingere se împlineşte,în această lună un dece­niu. Cine ar putea spune totuşi că autorul «Dumbrăvii minunate» a dis­părut pentru totdeauna, odată cu tre­cerea sa spre alte tărîmuri? Răsfoiţi oricare din scrierile lui Sa­doveanu, de la Povestirile din 1904 la Şoimii din 1905, de la Vremuri de nu al celor care-l stâpinea cu asprime, ghemul lor misterios peste privelişti ţăranii ne sînt descrişi fie ca îmnie-. de neuitat, care devin, pînă la urmă, triţi în dureri şi umilinţe, fie ca izbuc- ele — adevăratul ţel al goanei poetice nind în violenţe spre a-şi pedepsi asu­pritorii ca în zguduitorul «Judeţ al sărmanilor». După trecerea a peste patru decenii de la apariţia acestei povestiri, răsunetul ei a rămas acelaşi. Cititorul de atunci, ca şi cel de astăzi, trăieşte acelaşi sentiment al împlinirii dreptăţii, al «judeţului» sfînt al popo­rului. Dar parcă ne răscoleşte şi mai adînc suferinţa nesfîrşită, «durerile înăbuşite», împietrirea fără grai a su­fletelor trudite şi obidite. E aici o vale a plîngerii reţinută, care nu se mai ogoeşte şi care e cu atît mai dureroasă. după păsări, cerbi sau urşi. Povestiri­le se schimbă, pe neaşteptate, în ta­blouri mişcătoare ale naturii şi oamenii dispar învăluiţi de cer şi de ape. Natura patriei tremură în faţa noastră sub sclipirile soarelui sau sub bătaia raze­lor lunare. Pămîntul şi poporul vorbesc deopotrivă inimii noastre. Şi, mai departe, nu pot ti uitate niciodată stilul şi limba lui Sadoveanu care se trage, cum spunea el, din «dulceaţa limbii poporului». Culoarea, relieful, farmecul învăluitor al frazei purtînd în imagini ecouri ale depărta­nimicii II mim II III rilor din vremea lui Neculce dar şi a lui Creangă, marii săi învăţători, tot­deauna pomeniţi cu cinste,de scriitor — melodia unică a stilului său — toate acestea atrag şi vor atrage totdeauna pe cititorii de toate vîrstele. Să amintim, în sfîrşit, cu veneraţie, lupta lui Sadoveanu pentru ctitorirea unei noi ţări care să nu mai semene cu cea obidită de altădată, aşa cum o descrisese în povestirile sale. Cînd s-a stins în toamna arămie de­­acum un deceniu, marele rapsod putea ti fericit: o altă patrie apăruse semeţ în locul celei vechi. însemnări de AL. OIMA bejenie din 1907 la Neamul Şoimă­­reştilor din 1915, de la Dumbrava minunată din 1926 la Hanul Ancuţei din 1928, de la Baltagul din 1930 la Fraţii Jderi din 1935— 1942 şi pînă la Nicoară Potcoavă din 1952 — şi nu veţi încerca niciodată sentimentul ofi­lirii, mirosul colbului aşternut de vre­me, tristeţea timpului scurs de aproape şapte decenii. Sadoveanu trăieşte mai departe şi aurul slovelor sale strălu ceşte, cu noi sclipiri, şi sub cerul epocii noastre. E firesc, aşadar, să ne întrebăm, du­pă numeroşii ani trecuţi de la apariţia scrierilor sale, cum se explică stăruinţa în timp a acestora, tinereţea lor fără bătrîneţe, farmecul pe care-l răspîn­­desc din plin şi acum? Şi iată aci nu­mai cîteva răspunsuri la această între­bare. Opera lui Mihail Sadoveanu e pe de-a-ntregul izvorîtă din pămîntul pe care trăim şi din poporul care ne-a zămislit. O vorbă veche a scriitorului, pretutindeni răspîndită, suna: «Popo­rul este părintele meu literar» sau «Sîntem copiii cerului şi pămîntului nostru». Şi .intr-adevăr cu toţii, mic şi mare, ne recunoaştem în scrierile maestrului prozei naţionale. Suflarea frazei lui e suflarea noastră, cîntecul stilului său e cîntecul limbii noastre, cuprinsul povestirilor lui e rupt din sufletul naţiei. Marile subiecte ale operei lui Sado veanu izbucnesc, cum spuneam ,din inima poporului care a fost şi a rămas unicul ei erou, acelaşi în toate vremu­rile şi pînă astăzi, crescut şi trudit pe aceleaşi seculare meleaguri. Sado­veanu şi-a îndreptat grija scriitori­cească spre trei mari tărîmuri: spre ţărănimea în suferinţă de veacuri; spre cele trecute şi pline de obida vremii: spre natura patriei. Sub nu­meroase unghiuri şi feţe din cele mai deosebite ne apar în scrierile sale ţăranii, cum spunea el: «sufletul a­­cestor oameni cu tristeţi şi dureri neînchipuite». Asupriţi şi umiliţi, robi ai pămîntului care era totuşi al lor şi Poporul nu apare însă la Sado­veanu numai sub această înfăţişare. Romanele istorice scot în relief şi alte laturi şi anume, în primul rînd, aspec­tul eroic şi patriotic. Şi aci ni se impune încă un izvor al tinereţii fără bătrîneţe al scrierilor lui Sadoveanu In «Vremuri de bejenie», în «Zodia can­cerului», în «Fraţii Jderi», şi pînă la «Ni­coară Potcoavă», cele «trecute vremi» sînt evocate cu o tărie fără asemănare atît în literatura noastră cît şi în multe alte literaturi de peste hotare. Ştefan cel Mare sau Nicoară Potcoavă se des­prind din cadrul lor arhaic, se umplu de umanitate şi dragoste de ţară, şi apar în faţa noastră ca soli ai poporu­lui de totdeauna. Alături de ei, se ivesc luptători de nădejde înconjuraţi de mulţimi de ostaşi — ţărani care făuresc cu vitejia lor fără de seamăn, biruinţele domnitorilor. Aceleaşi sen­timente patriotice însufleţesc pe toţi apărătorii pămîntului şi patriei lor. E firesc ca astfel de pagini să rămînă pentru totdeauna legate de inima noas­tră şi să-i atragă puternic şi pe cititorii «Cutezătorilor». Ce pilde de dragoste de ţară ne întîmpină în aceste povestiri, ce fapte vitejeşti ne înfioară, ce întîm­­plări ne vrăjesc cu măreţia lor fără pereche! Să ne îndreptăm spre ele şi astăzi ca spre o apă vie dătătoare de putere. Si ne mai farmecă, în opera lui Sado­veanu, pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari deopotrivă, neasemuitele lui des­crieri de natură: priveliştile de munţi, de văi, de codri, de bălţi, delta, singu­rătăţile trainice din «Ţara de dincolo de negură» sau din «împărăţia ape­lor». Scriitorul nu se mărgineşte aci numai la zugrăvirea naturii cu pictura cuvintelor pentru plăcerea ochiului şi auzului, ci — în acelaşi timp — vi­brează în faţa ei cu simţirea lirei şi cu gîndurile înţelepciunii sale. Istorisi­rile de vînătoare şi pescuit îşi desfac M. Sadoveanu într-o plimbare pe bălţile Dună­rii.

Next

/
Thumbnails
Contents