Cutezătorii, 1973 (Anul 7, nr. 1-52)

1973-10-11 / nr. 41

Nu m-am supărat cînd am găsit desenul pe tablă. Nu m-am supărat şi fiindcă ştiam că toţi aşteptau asta. Să mă supăr. Ei bine, nu. L-am privit atentă şi m-am întors spre Tudor — el era desigur autorul, şi am spus tare, ca să m-audă toţi. «Bine ar fi ca cei care au talent să şi-l folosească pe hîrtie, că pe tablă se şterge oricum». Erau două urechi lungi,fă­cute unui semn de întrebare. Şi alături, două co­diţe şi un nas. Atit. Fata eram eu. Ştiau toţi asta. Nu pentru că numai eu aş fi avut nas şi codiţe (există fete fără nas şi fără codiţe?, dar ştiam şi eu şi toată clasa despre ce era vorba. Urechile lungi lipseau de la şcoală. Poate era chiar bolnav, sau numai se făcea că este şi atunci numai eu ştiam că stă acasă şi lucrează la modelul lui de submarin pentru «Ex­terra».­­Dar dacă chiar era bolnav? Nu, desenul nu m-a supărat deloc. Altceva nu-mi plăcuse. De ce l-au făcut cînd lipsea el? Era mai mult decît o laşitate. Ştiau că oricum n-o să-l pîrăsc — nu-mi stătea în fire — și-apoi,dacă i-aş fi spus di­­rigintei,ar fi trebuit să-i povestesc şi ce reprezenta desenul şi sigur că nu-mi convenea. Am încercat să nu mă mai gîndesc la desen și nici la el — treaba lui, dacă e bolnav să ia doctorii, iar dacă nu e, cu atît mai rău, că chiulește. Am luat notițe, dar cred că nu prea știam ce scriu. M-am trezit desenînd urechi, ochi, mîini, picioare, sarafanul de uniformă. Parcă fără să vreau comple­tam desenul lui Tudor, care acum, evident, dispă­ruse de pe tablă. Era ultima oră şi m-am grăbit să plec, ca să nu încerce Mihaela să m-ajungă şi să meargă cu mine. E mereu supărată că nu-i spun tot şi acum desigur ar fi încercat să mă consoleze. De ce? .Nu eram su­părată deloc. Am scăpat de toţi, eram singură în autobuz (a­­dică, cu ceilalţi călători, care oricum, nu erau co­legii mei) am ajuns acasă, unde eram tot singură (era sîmbătă; mama lucra în tura de după-amiază, venea tîrziu) şi mi-am spus că dacă mai rămîn mult timp aşa, o să fiu un Robinson Crusoe. Cum s-o fi spunînd la fete: Robinsona, Robinsonica? Asta m-a mai înveselit puţin. — Alo? Ce faci? Eşti bolnav? Da? Recunoaşte că n-ai nimic şi c-ai lucrat la submarin. Recunoşti? Cine şi cînd formase numărul lui de telefon? Eu, desigur. Dar cum? Aşa brusc. Puteam să-i spun de desen. L-ar fi enervat cu siguranţă şi cred că le-ar fi promis o bătaie. Şi se cam ţine de cuvînt. — La şcoală? Ce să fie? Nimic. Au spus să-ţi 10 aduci motivarea de la medicul şcolii, că altfel... La film, nu, n-aş merge... De ce or fi crezînd băieţii ăştia că trebuie să te invite mereu la film? Şi măcar de-ar fi în fiecare sîmbătă un film bun... — Uite, ştii ce? Hai să ne plimbăm. Ai auzit de o stradă. Aleea mică? Nu-i caraghios? După ce că-i alee îi mai spune şi mică. Şi pe tăbliţă scrie chiar aşa: Str. Aleea mică. Vrei să vezi? La 5. Bine. Da? A rîs. Ştiam şi de ce. Nu pentru că i s-ar fi părut caraghios numele străzii. Nu. A rîs de mine, că iar ţin minte tot felul de fleacuri. Cum a rîs atunci, cînd mi-a dăruit o carte şi i-am spus că m-aş fi bucurat să-mi scrie ceva pe ea. Altceva decît acel stereotip «La mulţi ani», care putea fi adresat oricui (trebuia doar să aştepţi să fie ziua oricui). A rîs şi atunci, şi mi-a spus că astea-s fleacuri, importantă era car­tea. Dar pentru el ce-o fi important? Ştiam că dacă i-aş fi povestit şoţia cu desenul de pe tablă, ar fi luat-o ca pe un lucru serios. Şi ăsta chiar că era un fleac şi n-ar fi trebuit să-l intereseze. De ce oare pentru băieţi, e altceva mai important decît pentru fete? Şi de ce pentru fete e altceva mai important decît pentru băieţi? Sau poate numai pentru unele fete? Şi pentru unii băieţi? I-am lăsat la rîndul meu un bilet mamei că sînt la plimbare şi că nu stau mult şi la 5 fix (e o preju­decată că fetele trebuie să întîrzie), eram la colţul străzii. — Salut. Cum îţi merge submarinul? — Bine. Mi-e frică însă să nu mă îmbolnăvesc de-adevăratelea. Azi dimineață m-a cam durut capul. — Pe la ce oră, nu ştii? — Cam pe la unsprezece... — Aveai şi de ce. Să fie adevărat oare că fetele nu pot să ţină un secret? I-am povestit toată istoria cu desenul de pe ta­blă. I-am povestit-o rîzînd. Rîdeam încă... — Cum? Şi tu ai rîs? Măgarul ăla de Tudo. Cum îşi permite? Las că-i arăt eu! O să mă ţină minte! Se înfuriase. Sigur. I se părea o chestiune de viaţă şi de moarte! De bătaie în orice caz. Am ajuns repede la strada Aleea mică, deși nu mai aveam nici un chef. De altfel nu i-a făcut nici o impresie. Regreta că n-am mers la film, spunea că trebuie să-l vedem neapărat, că-i cu Alain Delon și că de ce l-am adus pînă aici. — Pentru că-i o stradă numai cu castani... — A, domnișoara avea chef de poezie? Cred și eu. După ce a rîs azi cu toată clasa de mine, îi con­vine... — Dacă vreau rîd și acum.Uite! Numai că nu prea puteam să rîd. Dimpotrivă. '----------------------------------------------------------------------------------N Poezii de DAN VERONA în cămașa-i de pulberi stelare străluceşte in grădina patriei mele mărul de aur. în zori bobocul de crin se luminează in cămaşa-i subţire. Totul este atît de limpede şi pur incit pămîntul pare o lacrimă de aur în învelişuri celeste. O, boltă cerească, bolta cerească este cămaşa ţesută din lumini pe potriva patriei mele. Copil fiind adormeam în podgorii sub struguri luminînd ca nişte tronuri de aur. Sau uimit rătăceam prin păduri unde desăvîrşiţi voievozi ai cîntărilor erau cocoşii sălbatici. Niciodată n-am să uit luminile de atunci pentru că nimic din ceea ce­ fiinţa mea a iubit nu poate sta în afara iubirii mele. Ca într-o floare cu petale gingaşe în inima mea s-a închis acea fărîmă de lume. Şi oriunde aş innopta şi oriunde aş ridica lespezi de pe gura izvoarelor mereu îmi voi aminti cum, copil fiind, adormeam în podgorii sub struguri luminînd ca nişte tronuri de aur.

Next