Cuvântul Liber, iulie 2013 (Anul 25, nr. 127-148)

2013-07-06 / nr. 131

0— — CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 6 IULIE 2013 I I ■■ ..........■■■ ■■■ I. ■ I .............. I ■■■ I I ■—— ■■■■ I­­.­ III ..........■■■ Mic istoric al poeziei „Doina” de Mihai Poezia „Doina" de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de liberatate „supremă," a apărut „libertatea" de a critica şi de a o pune „la index", pe motiv că „nu e acum momentul", „surescită spiritele naţionaliştilor", „incită la xenofobie" etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina" fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sar­castic" (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tacit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat". „Toate-s vechi şi nouă toate", ar spune Mihai Eminescu. Definitivarea poeziei „Doina" a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul" din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare,în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi cu alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece", la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc a „Junimii" ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina". „ Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări, fu adânc, indescriptibil. In contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.", spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie, în revista „Convorbiri literare". Şi, totuşi, se pune întrebarea: ce l-a determinat pe Eminescu să renunţe la citirea „Doinei", la statuia ce se inaugura, în faţa participanţilor la manifestare? Ion Slavici, unul dintre bunii prieteni ai lui Eminescu, în „Amintiri"(carte publicată în volum în 1924, şi în serial începând din 1909) consemnează că Eminescu i-ar fi spus că „nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările...". Poate fi o explicaţie plauzibilă, mai ales că, peste aproximativ trei săptămâni, i se va declanşa, cu vizibile efecte exterioare, boala. Mai exact la 28 iunie/10 iulie 1883.O altă explicaţie, poate mai plauzibilă, o dă prof. univ. dr. Victor Crăciun, preşedinte al Ligii Românilor de Pretutindeni, un reputat eminescolog, care e de părere că motivul real este „de ordin politic şi anume ţinerea în frâu a desfăşurării normale a sentimentului popu­lar de dragoste faţă de voievodul cel sfânt şi făuritor de istorie"­. Cu alte cuvinte, poliţia (desigur, nu de capul ei) nu a permis participarea maselor populare din Iaşi, din Moldova şi chiar de peste hotare (ce ar fi dorit cu entuziasm să­ participe, deoarece şi atunci, ca şi astăzi, Ştefan cel Mare era, şi este, divinizat în Moldova!), cu excepţia a „vreo trei sute de oficiali”, printre care regele Carol I, regina Carmen Sylva (şi suita), inclusiv oficiali veniţi special de la Bucureşti etc. Cu alte cuvinte, a avut loc confiscarea evenimentului de către guvernanţi, în pofida faptului că aceştia nu contribuiseră cu niciun leu, statuia fiind ridicată, exclusiv, pe banii ieşenilor! După întoarcerea la Bucureşti, Eminescu scrie în „Timpul" un număr de 7 articole (5 după alţi cercetători) închinate evenimentului, în cel din 11 iunie 1883, Eminescu spune: „...s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa. Dar regimul roşu (Partidul Liberal- n.minu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa......Pun apoi în gura Maiestăţii Sale vorbele următoare: «încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, această statuă!...» Cum? M­aiestatea) Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?...". Pentru ca într-un articol din 18 iunie 1883, obsedat de eveniment, să reia ideea că serbările de dezvelire de la Iaşi s-au desfăşurat,,/?//s/v­a/ glorifica pe El (Ştefan cel Mare - n.m.), ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său". A şi spus-o magistral, altfel, în Scrisoarea I: „...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slărindu-te pe tine... lustruindu-se pe ei. “. Eminescu a scris mai multe versiuni ale „Doinei", cercetătorul D.A.Mazilu consemnând 10, iar Perpessicius (cel care a început, definitivând şi publicând între 1939 şi 1963, primele VI volume din integrala Eminescu-OPERE) un număr de 8. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina" ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878- 1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme" (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878" (după alţi cercetători poezia „La arme" este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina", ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul", referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pân’în Săcele"şi „De la Turnu'n Dorohoi", adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („De la­ Nistru pân' la Tisa..."), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi, din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare", parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebistal.într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!", aflate în „mâini străine": „Din Braşov pân' la Arad/Şi-au făcut duşmanii vaci". Cercetători în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu sunt de părere că varianta citită de Eminescu la Iaşi, la Junimea, ar fi transcrisă sau elaborată de poet „din memorie" în chiar trenul care îl ducea la manifestări, de la Bucureşti la Iaşi, argumentul fiind incostanţa caligrafiei din manuscris, pusă pe seama mişcării trenului! Folcloristul Artur Gorovei este de părere că Eminescu a scris „Doina" în „bojdeuca lui Creangă", „în dosul casei sale”, pe „un cerdac lat, acoperit cu streaşină". Indiferent de variante, poezia reia în spirit de poezie populară ideea folosită şi în „Epigonii", de preamărire a trecutului, în contradicţie cu prezentul palid, în „Doina" fiind „cazul par­ticular" Ştefan cel Mare, care este invocat de a veni din trecutul glorios, pentru a sluji prezentului­ „neamului său oropsit” şi de a scăpa de „muscali", de „s­trăinul", ce „te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte”, de „duşmanii în puhoi" etc. în prima ediţie a volumului „Poesii" tre Mihai Eminescu, stabilită şi scoasă de Titu Maiorescu în 1383, care conţine un număr de 64 de poezii, printre care şi „Doina”, în aceasta lipseşte versul „Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier.". Scriitorul Miron Manega, cel care a semnalat în presă existenţa filmului documentar „EMINESCU-Veronica­ Creangă", realizat în 1914 de Octav Minar şi descoperit de puţin timp în Arhiva Naţională de Filme, este de părere că este o omisiune voită din partea lui Titu Maiorescu, fiindcă Eminescu încrimina „afacerea Strroussberg" (prin care statul român, cu acordul şi la presiunea tacită a regelui Carol I, a concesionat în 1868, către un consorţiu prusac - condus de dr. Berthel L. Stroussberg - în defavoarea totală a României şi a statului român, liniile ferate: Roman-Galaţi, cu o ramură Tecuci-Bârlad; Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Slatina-Craiova-Turnu Severin-Vârciorova), unde Titu Maiorescu (în pofida faptului că era „conservator", asemeni lui Eminescu, deci opus politic „liberalilor") era avocat al acestui consorţiu etc. Volumul „Poesii" de Mihai Eminescu, unde apare, aşa cum spuneam, şi poezia „Doina", are parte, de la ediţia din 1883 (apărută de fapt în 1884) până în anul 1927 de 16 alte ediţii „identice sau cu puţine modificări", alte zeci de ediţii (unele, puţine de altfel, sub alte titluri, inclusiv acela pe care l-ar fi dorit poetul „Lumină de lună") fiind publicate până la cel De-al Doilea Război Mondial. „Doina”, această „poemă politică”, „care este mai mult opera gazetarului politic Eminescu, ceea ce nu-i scade, ci dimpotrivă, îi pune în lumină desăvârşirea artistică, întărindu-i definirea care i s-a dat, aceea de capodoperă naţională", cum o definea prof. univ. dr. Victor Crăciun în excepţionala lucrare «Doina» lui Eminescu-125 de ani”, apărută sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Editura SEMNE, 2008, nu avea cum să aibă un destin prea fericit, de circulaţie liberă, „poporală", într-un regim totalitar (regimul comunist), antinaţional în prima sa perioadă, impus de afară, cu largul concurs al „cozilor noastre de topor". De ce era incomodă „Doina"? Pentru că două lucruri supărau, cu predilecţie, conducerea de la Bucureşti, care la rândul ei nu vroia să supere conducerea de la Moscova, în primul rând, versurile de deschidere a poeziei, „De la Nistru pân'la Tisa/ Tot Românul p­ânsu-mi-s-a.. ", deranja enorm, fiindcă Eminescu delimita clar spaţiul de românitate, inclusiv cu teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, devenit, prin acaparare de la statul român, o republică sovietică, Basarabia o parte a Bucovinei fiind încorporată Ucrainei sovietice). în al doilea rând, versurile „...Din Hotin şi pân' la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o aţin;...", unde „muscalii", cei care „calea ne-o aţin", fiind „soldaţi, locuitori ai Moscovei"! Incompatibil cu „prietenia" între „popoarele frăţeşti"! Profesorul Ghiţă Florea, doctor în istoria literaturii române, în dialogul purtat cu eminentul profesor Victor Crăciun, în anul 2008, lasă interesante mărturii, privind pregătirea Centenarului morţii (de fapt, de nemurire - n.m.) lui Eminescu, din vara anului 1989, de care era însărcinat a se ocupa: „Dădusem avizul ca «Doina» să apară în ediţiile de opere de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Atunci i-am comunicat (lui Nicolae Ceauşescu - n.m.) această opinie. «Dar de ce­­ mi-a răspuns, să apară în ediţii cât mai multe şi să intre în librării. E un adevăr!» Şi astfel au apărut 7-9 ediţii care includeau pentru prima oară după decenii de tăcere asupra acestei creaţii, şi poemul «Doina». Apoi, cu două zile înainte de festivitatea de la Ateneu, am fost chemat din nou de Ceauşescu şi m-a anunţat că va lua cuvântul... (...)... M-am bucurat. Dar, la Ateneu, Ceauşescu a citit-o toată! Toată «Doina», de la cap la cap. Şi, astfel, de atunci, a reintrat în circulaţie poemul...". Trebuie specificat că este vorba de o circulaţie scrisă, fiindcă „Doina” a circulat (mereu, aş zice) pe cale orală prin recitările sau cântecele de excepţie ale actorilor Ştefan Ciubotăraşu, Ion Caramitru, Tudor Gheorghe etc. sau ale poetului Adrian Păunescu, în cadrul Cenaclului „Flacăra". Şi nu numai prin ei, ci şi prin zecile sau poate sutele de mii de români care ştiau şi recitau, numai de ei ştiu­ unde, „Doina"!! După „Primăvara de la Praga", când Armata română a refuzat să se alăture celor din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Germaniei „Democrate", pentru a invada Cehoslovacia lui Dubcek, într-un avânt patriotic, pe data de 25 august 1968, poetul Adrian Păunescu a fost la Ceauşescu, cerându-i aprobare (neprimită, „spre a nu irita şi mai mult pe sovietici") de a repune poezia „Doina" în circulaţie oficială. Şi, totuşi, după 16 ani, Nicolae Ceauşescu (prin Nicu Ceaușescu) îi comunică poetului Adrian Păunescu că i s-a aprobat cererea făcută în urmă cu ani. (Cererea aprobată avea un mic amendament: recitarea „Doinei", dar fără să fie consemnat acest fapt în cronicile ce apăreau în revista „Flacăra"!!). Astfel, la 13 noiembrie 1984, pe stadionul de fotbal „Avântul" din Reghin, în faţa a aproximativ 7.000 de spectatori, pe un frig pătrunzător (după spusele d-lui Ioan ■Drăgan, fost consilier senatorial al poetului), Adrian Păunescu recită oficial, în cadrul spectacolului Cenaclului , „Flacăra", pentru prima dată după 1945, poezia „Doina". (Poate ar trebui ca într-un viitor nu prea îndepărtat oficialităţile din Reghin să se gândească să cinstească acest eveniment printr-o placă de marmură, cu un înscris corespunzător. Ar fi un gest care ar creşte zestrea culturală a municipiului de pe Mureş!). Poezia a fost recitată până la interzicerea Cenaclului „Flacăra", întâmplată, parcă neîntâmplător, la 15 iunie 1989! După 1990, Adrian Păunescu a continuat recitarea „Doinei", în cadrul Cenaclului „Totuşi iubirea”. Şi tot ca un fapt ce ţine de istoria demersurilor de repunere în circulaţie a poeziei, Adrian Păunescu solicitase conducerii Partidului Comunist Român, cu prilejul Centenarului morţii lui Mihai Eminescu, reeditarea volumului „Poesii" de Mihai Eminescu, ediţia lui Titu Maiorescu din 1883, ediţie care cuprindea şi poezia „Doina", şi care a apărut în vara anului 1989, într-o ediţie „bibliofilă"! Alături de alte poezii reprezentative ale lui Mihai Eminescu, „Doina" a fost şi ea tradusă în zeci de limbi, de pe mapamond. Criticul şi cercetătorul literar George Călinescu (1899-1965) consideră, printre altele, „gazetăria lui Eminescu, cea mai înaltă în istoria scrisului românesc”, pentru înţelegerea căruia propune analizarea „Doinei", considerând-o „schema unui articol de gazetă eminescian ", „un articol în metru poporan "(în „ Opera lui Mihai Eminescu", vol. IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985). Gheorghe Bulgar (1920-2002), renumit lingvist şi emi­nescolog, consideră „Doina" „...chintesanţa resenti­mentelor poetului faţă de stările de lucruri din epocă, faţă de rânduielile strâmbe şi suferinţele semenilor săi modeşti, în vreme ce puternicii şi înstăriţii zilei, în alianţă cu profitorii străini, beneficiau de aranjamente veroase în detrimentul avuţiei naţionale, ceea ce Eminescu a criticat, violent şi adesea, în publicistica ////"(în „Momentul Eminescu în cultura română", Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2000). Haralambie Corbu (1930), reputat filolog din Repulica Moldova, într-o reflecţie a sa referitor la „Doina", consideră că „poezia capătă semnificaţia unei spovedanii sângerânde şi a unui apel de mobilizare întru apărarea dreptului la viaţă şi existenţă în propria ţară, în propria casă"(în „Discursul direct - aspecte ale publicisticii eminesciene", Chişinău, 2000). Distinsul academician, scriitor şi cercetător literar, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Mihai Cimpoi (1942) consideră „Doina" „fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv­­ al neamului", cea care a fost „stindardul publicistic-literar a!Renaşterii basarabene", care „în anii '80 a fost recitată mereu în cadrul manifestărilor populare şi al adunărilor intelectualităţii de creaţie, ne­op­rind (nici-n.m.) sub formă cantată... „Doina" eminesciană a asigurat revenirea la alfabetul latin şi oficializarea limbii române, victoria valorilor democratice în Basarabia " (în articolul „Eu şi teroarea istoriei"din cartea lui Victor Crăciun „Doina" lui Eminescu-125 de ani). Şi, ca o încheiere, spusele distinsului profesor universitar, critic şi cercetător literar, Ion Rotaru (1924-2006): „Eminescu ziaristul și Eminescu poetul din «Doina» este al nostru, al tuturor românilor. ALTFEL NICI NU SE POATE!" 27 iunie 2013 RĂZVAN DUCAN Eminescu

Next