Cuvîntul Nou, iunie 1972 (Anul 5, nr. 654-679)
1972-06-23 / nr. 673
Pag. 2 1'imr II u cr XV Aşezare cu străvechi tra- ^ diţii culturale, Aradul se pregăteşte în aceste zile, cu febrilitate pentru un e-veniment important din viaţa sa — înfiinţarea U- niunii culturale „Romulus Cioflec“, eveniment prin ^ care se va duce şi un semn de recunoştinţă mult cititu- lui prozator, dintre cele două războaie mondiale, Romulus Cioflec. Poate puţini mai ştiu as- tăzi, şi chiar dacă au ştiut , nu-şi mai amintesc că a- cest om modest, a cărui e- xistenţă şi-a impărţit-o în- tre catedră şi masa de scris, s-a născut in această loca- litate de pe malul Oltului, şi ale cărei meleaguri, oa- , meni şi preocupări au fost transpuse artistic in paginile nuvelelor şi schiţelor sa- ^ le. I Astăzi, citindu-i cărţile, scrise intr-un limbaj apro- I piat de cel popular, in care lirismul răzbate la fiecare pas, trăieşti parcă aievea ^ alături de scriitor viaţa sa- tului ardelenesc, cu oame- I nii, obiceiurile, tradiţiile, mentalităţile lor. Opera sa — frescă de dimensiuni mai reduse a Ardealului ţărănesc — continuă şi completează aşadar, cărţile lui Slavici, Rebreanu, Pavel Dan sau Agîrbiceanu. Dacă străbaţi străzile Aradului, fiecare om — tînăr, bătrin, îţi va povesti cite ceva despre el, despre cărţile lui, cu o plăcere nedisimulată. Sunt amintiri păstrate din om în om, un suflet şi cuget. Şi faptul că cei de-aici au dat Uniunii culturale numele lui, nu este altceva decit un semn de preţuire pentru acela care şi-a dedicat întreaga sa viaţă şi activitate, semenilor săi, artei. ...Semn de recunoştinţă omului-scriitor, pe care Uniunea culturală nou înfiinţată îl va contura in activitatea ei, mai pregnant, cu noi valori spirituale, izvorîte din realitatea nouă a satului socialist, din munca de zi cu zi a noastră, a tuturor, menită a ridica localitatea pe trepte de lumină. ...Semn de preţuire omului-scriitor, de imbold din continuarea unor vechi tradiţii progresiste, de reflectare artistică a vieţii noi pe care o trăim. I. N. Cercetări recente şi descoperiri noi şi importante, făcute — se poate spune — pe întreg cuprinsul globului pămîntesc, au readus în ultima vreme în centrul interesului cercetării istorice, o perioadă din dezvoltarea societăţilor omeneşti, a cărei semnificaţie fusese desigur sesizată încă de la prima identificare a ei ca atare, dar al cărei conţinut complex şi rol formativ au început de-abia acum să fie cunoscute mai îndeaproape. Este vorba de epoca denumită a neoliticului (sau a pietrei şlefuite) dar care în realitate marchează trecerea de la economia prădalnică de vânători şi culegători, la aceea de producători ai mijloacelor de hrană prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice — cu toate implicaţiile de ordin social şi cultural pe care această trecere le-a cuprins. Tot mai mult se atestă şi se adânceşte convingerea că ceea ce s-a numit într-un anumit sens „revoluţie neolitică“, reprezintă de fapt unul din cele mai pline de consecinţe salturi realizate de specia umană, în dezvoltarea ei mereu ascendentă, salt care , prin primele elemente de stăpînire a naturii, prin sedentarism şi prin forme superioare de organizare socială — a creat condiţiile trecerii ulterioare la stadiul de civilizaţie. Prin faptul că în cadrul acestui proces, imposibil altfel fără realizările datorate „revoluţiei neolitice", s-au pus bazele formării popoarelor, a căror existenţă determină pînă astăzi, ca o realitate istorică obiectivă, desfăşurarea în continuare a procesului istoric, interesul pentru perioada formativă a lor, care începe odată cu neoliticul, sporeşte tot mai mult şi solicită tot mai intens gîndirea cercetătorilor şi a oricărui om de cultură, dornic de a înţelege şi temeiurile lor istorice cele mai îndepărtate, structurile social, economice şi etnice care au determinat şi mai determină încă în bună parte destinul omenirii. Asistăm aşadar, la o adâncire a înţelegerii istorice, pe baze ştiinţifice, obiective, a dezvoltării de pînă acum a societăţilor omeneşti şi a posibilităţilor de a îndruma dezvoltarea viitoare în mod realist, spre ţeluri tot mai înalte. Este necesar a sublinia încă o dată, că această înţelegere, în continuă dezvoltare, a devenit posibilă tocmai datorită înmulţirii cercetărilor arheologice, perfecţionării necontenite a metodelor de cercetare şi posibilităţii ce a rezultat, de a încadra datele şi materialele arheologice într-o interpretare istorică — din ce în ce mai lucidă şi mai exactă. Trăsăturile specifice ale modului de viaţă neolitic (al primilor producători de hrană) cuprind în ele şi diversificarea, nu numai a aspectelor locale, particulare, dar şi a ritmului de dezvoltare a lor, potrivit cu condiţiile concrete ale tradiţiei şi mediului local, ca şi cu cele ale ambianţei istorice. Indiferent de împrejurare, dacă, şi în ce măsură astfel de diversificări se produseseră şi în perioada anterioară (a paleoliticului), ele devin de-abia odată cu neoliticul specifice şi se dezvoltă în continuare ca un factor esenţial al evoluţiei istorice. Legitatea inerentă a acestui mod specific de dezvoltare, fiind în fond tendinţa de formare a unor popoare, este evident că în fiecare caz în parte, chipul cel mai lămuritor de a înţelege respectivele procese, este de a urmări, a discerne tocmai particularităţile şi ritmul formării respectivelor popoare. Pentru ţara noastră, Republica Socialistă România, în spaţiul ei carpato-dunărean, problemele cheie ale istoriei sale străvechi şi vechi, ţinînd seama de caracterele ei specifice cunoscute, se pot defini a fi, pe de o parte aceea a formării poporului dacic (sau geto-dacic), iar pe de alta aceea a formării poporului român , după cum știm astăzi în mod cert, o continuare a primului proces, acela al formării poporului dacic. Or, în ceea ce privește procesul de formare a poporului dacic, cercetările recente pe plan mondial, la care ne-am referit la începutul acestor rînduri, au demonstrat că nu se poate realiza o înţelegere istorică deplină şi ştiinţifică riguroasă a lui, decit pornindu-se de la primele particularizări ale evoluţiei istorice în spaţiul dat, particularizări care se produc tocmai odată cu instaurarea modului de viaţă neolitic (cu primele populaţii sedentare şi producătoare de mijloace de hrană). Iată de ce, în cadrul Institutului de Arheole (Continuare in pag. a 3-a) ION NESTOR, membru corespondent al Academiei R.S. România Cultura neolitică Ariuşd Duminică, la Vîlcele, are loc înființarea UNIUNII CULTURALE „ROMULUS CIOFLEC“ r’| jj|| j| tj& satul a fost vizitat de Nicolae mintul surorii sale. Un gest de IN CASA NATALA D/'XIVJII II 1 IC ^_»1 *_sr— I r—r—. Iorga prin 1930, primit cu cinstea licat, așa cum a fost întotdea-a SCRIITORULUI... Note biografice 1882. 25 martie. In comuna Arad, Ungă Braşov, se naşte dintr-o familie de ţărani, Romulus Cioflec. Şcoala primară o face in comuna natală. 1901. Termină Şcoala normală la Cîmpulung-Muscel. O vreme va funcţiona ca învăţător în comuna Chiojdeanca (Ploieşti) Timpul petrecut aici îi va inspira romanul „Boierul". 1904. Vine la Bucureşti, unde îşi dă diferenţele pentru liceu şi apoi intră la Facultatea de litere. începe să colaboreze la „Viaţa românească“, „Semănătorul“, „Gazeta Transilvaniei", „Epoca", „Dimineaţa“. 1907. Apare volumul de nuvele „Doamne, ajută-ne“. G. Călinescu menţiona acest volum în Istoria literaturii române, pentru preocuparea scriitorului faţă „de oameni ce luptă — pentru pîine — de suflete fără noroc în mediul rural" 1911. Devine redactor la ziarul „Românul", din Arad. 1914. După terminarea facultăţii este numit profesor de limbă română şi germană la Pomîrla. 1920. Apare volumul de nuvele „Lacrimi călătoare“, Ed. „Viaţa românească", Iaşi. Este profesor la Timişoara. Acum începe seria călătoriilor, avînd ca rezultat cărţile : „Cutreierînd Spania“, „Impresii de călătorie“, Biblioteca Dimineaţa nr. 114—115 (1926), „Sub soarele polar" (1931), 1929. Aflîndu-se la Paris cunoaşte pe Panait Istrati. La 7 septembrie cei doi scriitori se aflau la Lupeni , discutau cu o parte din muncitori, cu soţiile celor ucişi. Panait Istrati a comunicat rezultatele anchetei în cunoscutele foiletoane din „Lupta“, iar Romulus Cioflec, membru al partidului la putere (Partidul naţionalţărănesc), va demisiona convins de vinovăţia guvernului. „Nu pot accepta schingiuirile nesancţionate faţă de muncitori de la 7 aprilie din Timişoara, unde un membru al guvernului decorează, în plin proces, pe poliţiştii executori de la căminul muncitoresc şi din beciuri şi nu mai pot, fiind în partid, să îndur coşmarul ororilor de la Lupeni“, se spune în cererea de demisie publicată în ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa“ (septembrie 1929). 1936. Apare romanul „Vîrtejul", premiat de Academia Română cu premiul „Ion Heliade Rădulescu“. 1942. Apare volumul de nuvele „Românii din secuime“. Nuvela „Trei aldămaşe“ (iniţial purta titlul : „Divorţ"), cuprinsă în volum, fusese foarte apreciată de P. Istrati, „ca o mare revelaţie a epicii româneşti", după cum îi scria autorul Chirei Chiralina, într-o scrisoare datată la 10. XII. 1942, M-rea Neamţ, comunicînd şi intenţia de a o traduce. 1943. Apare romanul „Pe urmele destinului“. 1945. Publică traducerea romanului „Camarazii“, de Erich Maria Remarque. 1947. începe să scrie romanul „Boierul", apărut postum. 1950. Revede romanul „Vîrtejul“, făcînd unele modificări. 1955. Moare, în vîrstă de 73 de ani, la 13 noiembrie. AURORA PIRVU Aradul, sub soarele torid de iunie se pregăteşte să-şi întîmpine oaspeţii de duminică. Se vor aduna aici — la înfiinţarea Uniunii culturale „Romulus Cioflec“ — din toate colţurile ţării şi din întreg judeţul, fiii satului, veniţi să-l cinstească pe cel mai de seamă dintre ei, scriitorul Romulus Cioflec. Primarul comunei, directoarea şcolii, directorul căminului cultural sunt în alertă, aleargă între consiliul popular — unde pe primar îl mină, totuşi, treburi urgente — şi şcoală — unde se pregăteşte expoziţia cu vestita artă populară a Aradului — între căminul cultural — unde va avea loc simpozionul „Romulus Cioflec" — şi casa natală a scriitorului — unde se organizează o expoziţie cu cărţi, manuscrise şi fotografii ale scriitorului. Ii lăsăm pe cei trei să-şi vadă de treburi (numai de vizitatori curioşi nu aveau ei vreme !) şi mergem în sat, pe urmele scrisitorului. MIRACOLUL DE LA ARACI Pe venerabilul Nistor Aurel îl găsim acasă. E de o vîrstă cu scriitorul. L-a cunoscut bine, au fost colegi de şcoală şi prieteni buni. Ne povesteşte, cu vocea încărcată de emoţii şi de aduceri aminte despre părinţii scriitorului, mai ales despre mama lui, o femeie excepţională, originară din Belin, din familia Bucşa. (îmi amintesc că satul Belin şi numele Bucşa le-am găsit de cîteva ori în volumul de nuvele „Trei aldămaşe“, ceea ce atestă că universul scriitorului — cel puţin în volumele de nuvele — îl formează ţăranii şi locurile natale). Interlocutorul nostru e mîndru de Arad, satul său — cum îl numeşte dînsul — „cel mai mare centru de cultură al regiunii“. Şi ne argumentează cu nume, cu activităţi, cu întîmplări. Dintr-un raft cu cărţi vechi ne aduce o broşurică — o piesă de teatru — pe care o jucaseră tinerii de acum şaizeci de ani ai Aradului şi ne citeşte distribuţia însemnată pe margine. Şi noi — prietenul Nicolae Moldovan şi cu mine — ne simţim înfioraţi cînd vedem grafia din 1912 şi mai ales ne simţim emoţionaţi la gîndul că acum şaizeci de ani se juca în Arad teatru românesc. Setea de carte a arăcenilor nu e un mit, în decurs de o sută de ani s-au ridicat de aici oameni de valoare, cunoscuţi şi recunoscuţi în întreaga ţară : fraţii Cioflec (Constantin, Romulus şi Silvestru, profesori, Victor, avocat), Nicolae Colan, fraţii Rafiroiu etc. Datorită frumosului renume pe care i l-au făcut fiii săi, întreaga populaţie. Ni se vorbeşte mult despre frăţia dintre români şi maghiari, locuitori ai satului, frăţie care nu s-a dezis niciodată, ni se vorbeşte despre vremea cînd ţăranii erau exploataţi de grofii (interlocutorul nostru îi numeşte „feudali“) Domokos şi Nemes, care aveau un dispreţ profund pentru ţărani, indiferent de ce neam ar fi fost (ideea lor, ne spune gazda, era că „omul începe numai de la domn în sus“). Şi acum ne dăm seama mai limpede, cînd ne reîntoarcem la atmosfera de la sfîrşitul secolului trecut, de ce scriitorul — ridicat dintr-o familie relativ săracă — a iubit aşa de mult pe ţărani, pe care i-a făcut principalii eroi ai operei sale, de ce a demisionat public din partidul naţional-ţărănesc în 1929, cînd — din ordinul guvernului — la Lupeni s-a făcut ordine cu gloanţe. MERGEAM ÎMPREUNA LA SCALDAT, LA PESCUIT... Nenea Achim Leucă este cu un an mai în vîrstă decit scriitorul, dar se ţine încă bine. Priveşte departe, departe, ca şi cum ar căuta undeva, în trecut, amintirea scriitorului, chipul şi glasul său. Şi-l aminteşte, pe vremea cînd erau copii amîndoi şi mergeau împreună la scăldat şi la pescuit, pe urmă, cînd venea vara prin sat şi se plimbau seara pe uliţă, vorbind de întîmplări uitate ale copilăriei lor. Uneori, cînd îl vizita, il găsea aplecat asupra mesei, scriind vreuna din cărţile lui; atunci scriitorul îi arăta manuscrisul şi-i spunea că acela este o carte, iar dînsul, Achim Leucă, deoarece nu văzuse niciodată o tipografie, nu putea să-şi închipuie cum se tipăreşte o carte. Multe din povestirile lui Romulus Cioflec îşi au izvorul în lumea copilăriei şi, cu siguranţă, că şi nenea Achim Leucă a fost eroul unora dintre ele. Mă gîndesc la copiii care duc pisicile pe cîmp, să prindă şoareci şi care rămîn stupefiaţi în faţa tabloului pisicilor fugind spre casă, speriate de mulţimea şoarecilor (Cu miţele la vînat), sau la copiii mîncînd cireşe în grădina cîrciumarului, care a găsit o idee excelentă de a scoate bani din recoltă, fără culegători (care „mai mult mănîncă decit puni în coşuri"), fără transport, fără pierdere de timp cu desfacerea copiii care se suiau în cireş să mănînce, erau taxaţi cu ora (Cu ceasul). „PE URMELE DESTINULUI" II vizităm pe fratele scriitorului, Alexe Cioflec. Este mai mic cu douăzeci de ani decit scriitorul, iar întîmplările prin care a trecut odinioară au constituit materialul celui mai vast roman al scriitorului . Pe urmele destinului, întîmplările prin care a trecut familia în refugiul din 1916, sunt deosebit de palpitante, lucru care l-a atras şi l-a determinat pe scriitor să scrie o carte despre ele. Tatăl a locuit la Bucureşti, la scriitor, în vreme ce s-a scris cartea, pus, desigur, de nenumărate ori să povestească de-a fir a păr şi cu lux de amănunte, peripeţiile drumului. Scriitorul a fost mai tîrziu, în Uniunea Sovietică, să vadă mor SCRIITORUL MUNCEA MULT, PENTRU A PUTEA CALATORI... ne spune gazda noastră, primitorul şi simpaticul Alexandru Axente. Soţia dînsului, directoarea şcolii, intervine în discuţie. Aflăm o serie de amănunte interesante despre scriitor era un om cumpătat, un exemplu de conştiinciozitate, îşi iubea familia, pe copii şi pe soţia sa, Ana — pe care am avut plăcerea s-o cunosc la Bucureşti în urmă cu două săptămîni — iubea muzica clasică, îşi dactilografia singur manuscrisele, muncea mult şi făcea economii pentru a putea călători, căci scriitorul era un călător neobosit (a văzut aproape toată Europa, a fost la Polul Nord, în Egipt — există, se spune, chiar o fotografie a sa lungă piramide). Gazda noastră, care i-a citit toate cărţile (cel mai mult i-a plăcut „Pe urmele destinului“, printre altele şi pentru că a fost martor ocular la plecarea familiei Cioflec în refugiu) ni-l prezintă, ca pe „un democrat în toată puterea cuvîntului, legat de popor, de ţărani, deoarece ţăranii sînt eroii operelor sale". Ne vorbeşte apoi despre prietenii săi scriitori, Panait Istrati, Perpessicius, Lucia Demetrius, despre ironia muşcătoare a scriitorului în legătură cu Octav Dessila, (despre care spunea, făcînd un joc de cuvinte, că „nu l-ar citi decît Dessilă“), ne întîmpină, bucuroasă de oaspeţi, Salvina Bell, profesoară de limba română, nepoată a scriitorului şi soţul acesteia, inginerul Bell, amîndoi pensionari. Casa este veche şi modestă, aşa cum ne-o închipuiam; acum se repară pentru a-şi primi cum se cuvine vizitatorii. Ne aşezăm în curte, sub un păr bătrîn pe care — ni se spune — l-a altoit scriitorul. Distinsa profesoară de limba română l-a cunoscut de mică pe scriitor, acesta i-a adus nişte manuale de limba română din vechiul regat, care i-au deschis dragostea pentru literatură („Cel mai mult mi-a plăcut balada „Mioriţa“ pe care nu o cunoşteam“, ne spune dînsa). Mai tîrziu a învăţat la Timişoara, sub supravegherea celor trei unchi care erau acolo profesori : Romulus, Constantin şi Silvestru, îşi aminteşte de respectul de care se bucura în Timişoara familia Ciof-’c, datorită seriozităţii, cinstei şi modestiei. „Scriitorul, ne spune dînsa, era un om modest, n-a făcut niciodată caz de lucrările lui, nu l-am auzit niciodată vorbind despre opera lui“.’ Aflăm că scriitorul era un povestitor neîntrecut, un om vesel, de un optimism molipsitor, că lucra noaptea pînă tîrziu, iar în camera lui se intra ca într-un sanctuar. Privim fotografiile vechi, de familie, în care scriitorul, din mijlocul fraţilor şi surorilor, surîde blind, uitîndu-se drept cinstit în ochii noştri, aşa cum i-a fost întreaga existenţă, apo ne luăm rămas bun şi plecăm di Araci purtînd în suflet icoan unui om care nu a trecut în zadar prin viaţă. SORIN TEODORESCU Mărturii despr ARACIUL IN ACESTE ZILE DE IUNIE El Ak.m... v., i Mt ♦» Casa în care s-a născut scriitorul ' Foto : A. BARTHA CUVINTUL NOU ROMULUS CIOFLEC TREI ALDĂMAŞE*) (fragment) ...N-auzi ? Bărbat eşti tu? Spune de ce plîngi ? — Dar cu cit se lupta Solomon mai tare să se stăpinească, — şi anume, ca să poată vorbi — cu atit vedea mai lămurit că totul s-a sfirşit şi plingea şi mai nestăpinit. Da, căci Linţuca lui nu mai era de-acum a lui, iar el al nimănui ! Fără a-şi putea birui lacrimile in faţa Măriuţii, care îngheţase, izbuti, in sfirşit, să-i spuie de despărţenie şi că dăduse la avocat chiar iscălitură... Femeia, neputind să-şi creadă urechilor şi neputind nici să nu creadă, rămase mută şi neputincioasă. Chiar ca la sosirea lui Solomon. Doar într-un tirziu îngăimă : — Poate că ai înnebunit, Solomoane... — Am beat... îngăimă el cu ochii plecaţi. Că eu n-am pace în casă! trecu el la învinuire. Atunci crezu, în sfirşit, Măriuţa totul. Dar ştiind totodată, din auzite, ce sînt despărţeniile fără popă şi cu mergele de iute de cînd au ajuns pe mîinile avocaţilor, rămase fără glas şi fără suflare. Dar, tot atunci, ridicată cu părul zbirlit in aşternut, se trezi Linţa... Şi, cum se trezi, începu şi ea şovăielnic să plingă, văzînd atita tulburare şi plinset la părinţi. Plingea după taică-său... Prinse întii cu nedumerire, neştiind dacă Solomon e necăjit ori beteag, căci arăta galben. Ci prinse aşa numai pînă ce îşi aduse aminte de turta dulce, iar cînd află că taică-său nu-i adusese şi bănui că el plînge chiar din pricina asta, izbucni in plins nestăpinit, in suspine mari care o înecau. Ba Măriuţa, ştiind pentru ce Solomon n-avea să-i mai aducă, începu să plingă şi ea astfel, cu inimă de mamă, adică mai înmuiată, ceea ce îl înmuie pe Solomon şi mai mult. Plingeau citeştrei. Dar tot ea, Măriuţa, se stăpîni cea dinţii. Oprind ea deodată izvorul lacrimilor şi lăsindu-i pe amîndoi aşa, îşi îmbrăcă rochia şi porni intr-un suflet la cumătru-său, la Achim. Căci, la vremea aceea, Achim putea să fie gata să plece in luncă la lucratul finului şi putea chiar să fie plecat. Grăbi cit putu şi i-o apucă totuşi înainte. — Și zi aşa, cumetre ?! fu cea dinții vorbă a ei, în loc de „bună dimineaţa“. Achim chiar îşi adăpa vitele, cu nevasta, ca să poată pleca la lucrul finului, căci era in întirziere. Aduceau ciubărul plin de la fintină și trebuiră să-l lase jos. — Bună dimineața cumătră... o luă el ca şi cum n-ar înţelege de ce e vorba... Dar lăsind ei jos ciubărul, se amestecă atunci Ana lui. După ce ea îşi purtă de cîteva ori ochii de la Măriuţa la bărbat şi de la bărbat la Măriuţa, întrebă : — Dar ce-i vorba, cumătră? — Dar ce să fie cumătră?! Ăsta al meu a cerut la avvocat despărţenie. Iar al tău, cumătru, cu el! Au şi cinstit pentru asta. Anei i se făcu deodată lumină şi se întunecă. Se uită la bărbat, care tăcea şi se uită la ciubăr. Şi tăcu. Achim, tăcu mult, neputind vorbi de gura femeilor. Repede însă îşi dădu seama că era mai bine să le lase să se răcorească. Lasă, că nu ştia cui să răspundă mai întii şi ce să răspundă : să se dezvinovăţească către cumătră ori să-şi potolească muierea, căreia, la urma urmei, cam acelaşi lucru vrea să-i spuie ?... Abia intr-un tîrziu, după ce femeile îi cerură din ochi dezvinovăţirea ce întîrzia, izbuti Achim să strecoare cu greu doar atit: că el să fie al dracului dacă a ştiut ceva că Solomon venise cu isprava gata la Fux. Să încremenească lingă ciubăr, dacă nu venise Solomon cu isprava gata la Fux... — Dar tăceai, blăstămatule! De dimineaţă ţi-am simţit căutătura de cotoi! îl înfundă femeia. Fiind el încă multă vreme copleşit de tinguiri şi prinset dintr-o parte șide blesteme și ocări din alta, — Ana negăsind vreo deosebire între bărbat şi bărbat, iar Măriuţa negăsind nici unul ca al ei — Achim nu mai putu da drumul la nici un cuvînt. Atunci femeile hotărîră ca tot amindouă să îndrepte. Ana mai înainte şi Măriuţa după ea... Il ştiau pe Achim mai răzbunător şi mai umblat cu domnii. 11 ştiau bărbat, care fiu se lasă cu una, cu două... La Ana se vedea chiar o mindrie in asta. Se simţea chiar din tortul ocărilor cari mai conitinuară penUu Achim, pe cînd duceau ciubărul în grajd şi ieşea din ogradă Măriuţa... * Din volumul „Trei aldămaşe“ — Editura Minerva 1970. ANUL V NIr. 673