Cuvîntul Nou, iunie 1972 (Anul 5, nr. 654-679)

1972-06-23 / nr. 673

Pag. 2 1'imr II u cr XV Aşezare cu străvechi tra- ^ diţii culturale, Aradul se­­ pregăteşte în aceste zile,­­ cu febrilitate pentru un e-­­­veniment important din­­ viaţa sa — înfiinţarea U-­­ niunii culturale „Romulus­­ Cioflec“, eveniment prin ^ care se va duce şi un semn­­ de recunoştinţă mult cititu-­­ lui prozator, dintre cele­­ două războaie mondiale,­­ Romulus Cioflec. Poate puţini mai­ ştiu as-­­ tăzi, şi chiar dacă au ştiut , nu-şi mai amintesc că a-­­ cest om modest, a cărui e-­­ xistenţă şi-a impărţit-o în-­­ tre catedră şi masa de scris,­­ s-a născut in această loca- l­­itate de pe malul Oltului,­­ şi ale cărei meleaguri, oa- , meni şi preocupări au fost transpuse artistic in pagini­le nuvelelor şi schiţelor sa- ^ le. I Astăzi, citindu-i cărţile,­­ scrise intr-un limbaj apro- I piat de cel popular, in care­­ lirismul răzbate la fiecare pas, trăieşti parcă aievea ^ alături de scriitor viaţa sa-­­ tului ardelenesc, cu oame- I nii, obiceiurile, tradiţiile,­­ mentalităţile lor. Opera sa — frescă de dimensiuni mai reduse a Ardealului ţărănesc — continuă şi completează a­­şadar, cărţile lui Slavici, Rebreanu, Pavel Dan sau Agîrbiceanu. Dacă străbaţi străzile A­­rad­ului, fiecare om — tî­­năr, bătrin, îţi va povesti cite ceva despre el, despre cărţile lui, cu o plăcere ne­disimulată. Sunt amintiri păstrate din om în om, un suflet şi cuget. Şi faptul că cei de-aici­­ au dat Uniu­nii culturale numele lui, nu este altceva decit un semn de preţuire pentru a­­cela care şi-a dedicat în­treaga sa viaţă şi activitate, semenilor săi, artei. ...Semn de recunoştinţă omului-scriitor, pe care U­­niunea culturală nou înfi­inţată îl va contura in ac­tivitatea ei, mai pregnant, cu noi valori spirituale, iz­­vorîte din realitatea nouă a satului socialist, din munca de zi cu zi a noas­tră, a tuturor, menită a ri­dica localitatea pe­­ trepte de lumină. ...Semn de preţuire omu­­lui-scriitor, de imbold din continuarea unor vechi tradiţii progresiste, de re­flectare artistică a vieţii noi pe care o trăim. I. N. ­ Cercetări recente şi descoperiri noi şi importante, făcute — se poate spune — pe întreg cuprin­sul globului pămîntesc, au re­adus în ultima vreme în cen­trul interesului cercetării istori­ce, o perioadă din dezvoltarea societăţilor omeneşti, a cărei semnificaţie fusese desigur sesi­zată încă de la prima identifi­care a ei ca atare, dar al cărei conţinut complex şi rol formativ au început de-abia acum să fie cunoscute mai îndeaproape. Este vorba de epoca denumită a neoliticului (sau a pietrei şle­fuite) dar care în realitate mar­chează trecerea de la economia prădalnică de vânători şi cule­gători, la aceea de producători ai mijloacelor de hrană prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice — cu toate implicaţiile de ordin social şi cul­tural pe care această trecere le-a cuprins. Tot mai mult se a­­testă şi se adânceşte convinge­rea că ceea ce s-a numit într-un anumit sens „revoluţie neolitică“, reprezintă de fapt unul din ce­le mai pline de consecinţe sal­turi realizate de specia umană, în dezvoltarea ei mereu ascen­dentă, salt care , prin prime­le elemente de stăpînire a na­turii, prin sedentarism şi prin forme superioare de organizare socială — a creat condiţiile tre­cerii ulterioare la stadiul de civilizaţie. Prin faptul că în cadrul acestui proces, imposibil altfel fără realizările datorate „revoluţiei neolitice", s-au pus b­azele formării popoarelor, a că­ror existenţă determină pînă astăzi, ca o realitate istorică o­­biectivă, desfăşurarea în conti­nuare a procesului istoric, inte­resul pentru perioada formativă a lor, care începe odată cu neo­liticul, sporeşte tot mai mult şi solicită tot mai intens gîndirea cercetătorilor şi a oricărui om de cultură, dornic de a înţelege şi temeiurile lor istorice cele mai îndepărtate, structurile so­cial­­, economice şi etnice care au de­terminat şi mai determină încă în bună parte destinul omenirii. Asistăm aşadar, la o adâncire a înţelegerii istorice, pe baze ştiin­ţifice, obiective, a dezvoltării de pînă acum a societăţilor omeneşti şi a posibilităţilor de a îndruma dezvoltarea viitoare în mod rea­list, spre ţeluri tot mai înalte. Este necesar a sublinia încă o dată, că această înţelegere, în continuă dezvoltare, a devenit posibilă tocmai datorită înmulţi­rii cercetărilor arheologice, per­fecţionării necontenite a meto­delor de cercetare şi posibilităţii ce a rezultat, de a încadra datele şi materialele arheologice într-o interpretare istorică — din ce în ce mai lucidă şi mai exactă. Trăsăturile specifice ale modu­lui de viaţă neolitic (al primilor producători de hrană) cuprind în ele şi diversificarea, nu nu­mai a aspectelor locale, particu­lare, dar şi a ritmului de dez­voltare a lor, potrivit cu condi­ţiile concrete ale tradiţiei şi me­diului local, ca şi cu cele ale am­bianţei istorice. Indiferent de împrejurare, dacă, şi în ce mă­sură astfel de diversificări se produseseră şi în perioada an­terioară (a paleoliticului), ele devin de-abia odată cu neoliticul specifice şi se dezvoltă în conti­nuare ca un factor esenţial al evoluţiei istorice. Legitatea ine­rentă a acestui mod specific de dezvoltare, fiind în fond tendin­ţa de formare a unor popoare, este evident că în fiecare caz în parte, chipul cel mai lămuritor de a înţelege respectivele proce­se, este de a urmări, a discerne tocmai particularităţile şi ritmul formării respectivelor popoare. Pentru ţara noastră, Republica Socialistă România, în spaţiul ei carpato-dunărean, problemele cheie ale istoriei sale străvechi şi vechi, ţinînd seama de carac­terele ei specifice cunoscute, se pot defini a fi, pe de o parte a­­ceea a formării poporului dacic (sau geto-dacic), iar pe de alta aceea a formării poporului ro­mân , după cum ști­m astăzi în mod cert, o continuare a primu­lui proces, acela al formării po­porului dacic. Or, în ceea ce privește proce­sul de formare a poporului da­cic, cercetările recente pe plan mondial, la care ne-am referit la începutul acestor rînduri, au demonstrat că nu se poate reali­za o înţelegere istorică deplină şi ştiinţifică riguroasă a lui, de­cit pornindu-se de la primele particularizări ale evoluţiei is­torice în spaţiul dat, particulari­zări care se produc tocmai odată cu instaurarea modului de viaţă neolitic (cu primele populaţii se­dentare şi producătoare de mij­loace de hrană). Iată de ce, în cadrul Institutului de Arheole­ (Continuare in pag. a 3-a) ION NESTOR, membru corespondent al Academiei R.S. România Cultura neolitică Ariuşd Duminică, la Vîlcele, are loc înființarea UNIUNII CULTURALE „ROMULUS CIOFLEC“ r’| jj|| j| tj& satul a fost vizitat de Nicolae mintul surorii sale. Un gest de­ IN CASA NATALA D/'XIVJII II 1 IC ^_»1 *_sr— I r—r—. Iorga prin 1930, primit cu cinstea licat, așa cum a fost întotdea-­a SCRIITORULUI... Note biografice 1882. 25 martie. In comuna Arad­, Ungă Braşov, se naşte din­­tr-o familie de ţărani, Romulus Cioflec. Şcoala primară o face in comuna natală. 1901. Termină Şcoala normală la Cîmpulung-Mus­­cel. O vreme va funcţiona ca învăţător în comuna Chiojdeanca (Ploieşti) Timpul petrecut aici îi va inspira romanul „Boierul". 1904. Vine la Bucureşti, unde îşi dă diferenţele pentru liceu şi apoi intră la Facultatea de litere. începe să colaboreze la „Viaţa românească“, „Semănătorul“, „Gazeta Transilvaniei", „Epoca", „Dimineaţa“. 1907. Apare volumul de nuvele „Doamne, ajută-ne“. G. Căli­­nescu menţiona acest volum în Istoria literaturii române, pentru preocuparea scriitorului faţă „de oameni ce luptă — pentru pîi­­ne — de suflete fără noroc în mediul rural" 1911. Devine redactor la ziarul „Românul", din Arad. 1914. După terminarea facultăţii este numit profesor de lim­bă română şi germană la Pomîrla. 1920. Apare volumul de nuvele „Lacrimi călătoare“, Ed. „Via­ţa românească", Iaşi. Este profesor la Timişoara. Acum începe seria călătoriilor, avînd ca rezultat cărţile : „Cutreierînd Spania“, „Impresii de că­lătorie“, Biblioteca Dimineaţa nr. 114—115 (1926), „Sub soarele polar" (1931), 1929. Aflîndu-se la Paris cunoaşte pe Panait Istrati. La 7 sep­tembrie cei doi scriitori se aflau la Lupeni , discutau cu o parte din muncitori, cu soţiile celor ucişi. Panait Istrati a comunicat rezultatele anchetei în cunoscutele foiletoane din „Lupta“, iar Ro­mulus Cioflec, membru al partidului la putere (Partidul naţional­­ţărănesc), va demisiona convins de vinovăţia guvernului. „Nu pot accepta schingiuirile nesancţionate faţă de muncitori de la 7 apri­lie din Timişoara, unde un membru al guvernului decorează, în plin proces, pe poliţiştii executori de la căminul muncitoresc şi din beciuri şi nu mai pot, fiind în partid, să îndur coşmarul ororilor de la Lupeni“, se spune în cererea de demisie publicată în ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa“ (septembrie 1929). 1936. Apare romanul „Vîrtejul", premiat de Academia Româ­nă cu premiul „Ion Heliade Rădulescu“. 1942. Apare volumul de nuvele „Românii din secuime“. Nuvela „Trei aldămaşe“ (iniţial purta titlul : „Divorţ"), cuprinsă în volum, fusese foarte apreciată de P. Istrati, „ca o mare revelaţie a epicii româneşti", după cum îi scria autorul Chirei Chiralina, într-o scri­soare datată la 10. XII. 1942, M-rea Neamţ, comunicînd şi inten­ţia de a o traduce. 1943. Apare romanul „Pe urmele destinului“. 1945. Publică traducerea romanului „Camarazii“, de Erich Maria Remarque. 1947. începe să scrie romanul „Boierul", apărut postum. 1950. Revede romanul „Vîrtejul“, făcînd unele modificări. 1955. Moare, în vîrstă de 73 de ani, la 13 noiembrie. AURORA PIRVU Arad­ul, sub soarele torid de iunie se pregăteşte să-şi întîmpi­­ne oaspeţii de duminică. Se vor aduna aici — la înfiinţarea Uniu­nii culturale „Romulus Cioflec“ — din toate colţurile ţării şi din întreg judeţul, fiii satului, veniţi să-l cinstească pe cel mai de seamă dintre ei, scriitorul Romu­lus Cioflec. Primarul comunei, directoarea şcolii, directorul căminului cul­tural sunt în alertă, aleargă în­tre consiliul popular — unde pe primar îl mină, totuşi, treburi urgente — şi şcoală — unde se pregăteşte expoziţia cu vestita artă populară a Arad­ului — în­tre căminul cultural — unde va avea loc simpozionul „Romulus Cioflec" — şi casa natală a scri­itorului — unde se organizează o expoziţie cu cărţi, manuscrise şi fotografii ale scriitorului. Ii lăsăm pe cei trei să-şi vadă de treburi (numai de vizitatori curioşi nu aveau ei vreme !) şi mergem în sat, pe urmele scri­­s­itorului­. MIRACOLUL DE LA ARACI Pe venerabilul Nistor Aurel îl găsim acasă. E de o vîrstă cu scriitorul. L-a cunoscut bine, au fost colegi de şcoală şi prieteni buni. Ne povesteşte, cu vocea încărcată de emoţii şi de adu­ceri aminte despre părinţii scri­itorului, mai ales despre mama lui, o femeie excepţională, ori­ginară din Belin, din familia Bucşa. (îmi amintesc că satul Belin şi numele Bucşa le-am gă­sit de cîteva ori în volumul de nuvele „Trei aldămaşe“, ceea ce atestă că universul scriitorului — cel puţin în volumele de nu­vele — îl formează ţăranii şi lo­curile natale). Interlocutorul nostru e mîndru de Arad­, satul său — cum îl numeşte dînsul — „cel mai mare centru de cultură al regiunii“. Şi ne argumentează cu nume, cu activităţi, cu întîmplări. Din­­tr-un raft cu cărţi vechi ne a­­duce o broşurică — o piesă de teatru — pe care o jucaseră ti­nerii de acum şaizeci de ani ai Arad­ului şi ne citeşte distribu­ţia însemnată pe margine. Şi noi — prietenul Nicolae Moldo­van şi cu mine — ne simţim în­fioraţi cînd vedem grafia din 1912 şi mai ales ne simţim emo­ţionaţi la gîndul că acum şai­zeci de ani se juca în Arad­ tea­tru românesc. Setea de carte a arăcenilor nu e un mit, în decurs de o sută de ani s-au ridicat de aici oameni de valoare, cunoscuţi şi recunos­cuţi în întreaga ţară : fraţii Cio­flec (Constantin, Romulus şi Sil­vestru, profesori, Victor, avocat), Nicolae Colan, fraţii Rafiroiu etc. Datorită frumosului renu­me pe care i l-au făcut fiii săi, întreaga populaţie. Ni se vorbeşte mult despre frăţia dintre români şi ma­ghiari, locuitori ai satului, frăţie care nu s-a dezis niciodată, ni se vorbeşte despre vremea cînd ţăranii erau exploataţi de grofii (interlocutorul nostru îi numeş­te „feudali“) Domokos şi Nemes, care aveau un dispreţ profund pentru ţărani, indiferent de ce neam ar fi fost (ideea lor, ne spune gazda, era că „omul în­cepe numai de la domn în sus“). Şi acum ne dăm seama mai limpede, cînd ne reîntoarcem la atmosfera de la sfîrşitul secolu­lui trecut, de ce scriitorul — ri­dicat dintr-o familie relativ să­racă — a iubit aşa de mult pe ţărani, pe care i-a făcut prin­cipalii eroi ai operei sale, de ce a demisionat public din par­tidul naţional-ţ­ărănesc în 1929, cînd — din ordinul guvernului — la Lupeni s-a făcut ordine cu gloanţe. MERGEAM ÎMPREUNA LA SCALDAT, LA PESCUIT... Nenea Achim Leucă este cu un an mai în vîrstă decit scriito­rul, dar se ţine încă bine. Priveşte departe, departe, ca şi cum ar cău­ta undeva, în trecut, amintirea scriitorului, chipul şi glasul său. Şi-l aminteşte, pe vremea cînd erau copii amîndoi şi mergeau împreună la scăldat şi la pescuit, pe urmă, cînd venea vara prin sat şi se plimbau seara pe uliţă, vorbind de întîmplări uitate ale copilăriei lor. Uneori, cînd îl vi­zita, il găsea aplecat asupra me­sei, scriind vreuna din cărţile lui; atunci scriitorul îi arăta manuscrisul şi-i spunea că acela este o carte, iar dînsul, Achim Leucă, deoarece nu văzuse nici­odată o tipografie, nu putea să-şi închipuie cum se tipăreşte o carte. Multe din povestirile lui Ro­mulus Cioflec îşi au izvorul în lumea copilăriei şi, cu siguranţă, că şi nenea Achim Leucă a fost eroul unora dintre ele. Mă gîn­­desc la copiii care duc pisicile pe cîmp, să prindă şoareci şi care rămîn stupefiaţi în faţa ta­bloului pisicilor fugind spre ca­să, speriate de mulţimea şoareci­lor (Cu miţele la vînat), sau la copiii mîncînd cireşe în grădina cîrciumarului, care a găsit o idee excelentă de a scoate bani din recoltă, fără culegători (care „mai mult mănîncă decit puni în coşuri"), fără transport, fără pierdere de timp cu desfacerea­­ copiii care se suiau în cireş să mănînce, erau taxaţi cu ora (Cu ceasul). „PE URMELE DESTINULUI" II vizităm pe fratele scriitoru­lui, Alexe Cioflec. Este mai mic cu douăzeci de ani decit scriito­rul, iar întîmplările prin care a trecut odinioară au constituit materialul celui mai vast roman al scriitorului . Pe urmele desti­nului, întîmplările prin care a trecut familia în refugiul din 1916, sunt deosebit de palpitante, lucru care l-a atras şi l-a deter­minat pe scriitor să scrie o carte despre ele. Tatăl a locuit la Bu­cureşti, la scriitor, în vreme ce s-a scris cartea, pus, desigur, de nenumărate ori să povestească de-a fir a păr şi cu lux de a­­mănunte, peripeţiile drumului. Scriitorul a fost mai tîrziu, în Uniunea Sovietică, să vadă mor­ SCRIITORUL MUNCEA MULT, PENTRU A PUTEA CALATORI... ne spune gazda noastră, primi­torul şi simpaticul Alexandru Axente. Soţia dînsului, directoa­rea şcolii, intervine în discu­ţie. Aflăm o serie de amă­nunte interesante despre scriitor­­ era un om cumpătat, un exem­plu de conştiinciozitate, îşi iubea familia, pe copii şi pe soţia sa, Ana — pe care am avut plăce­rea s-o cunosc la Bucureşti în urmă cu două săptămîni — iu­bea muzica clasică, îşi dactilo­­grafia singur manuscrisele, mun­cea mult şi făcea economii pen­tru a putea călători, căci scriito­rul era un călător neobosit (a văzut aproape toată Europa, a fost la Polul Nord, în Egipt — există, se spune, chiar o fotogra­fie a sa lungă piramide). Gazda noastră, care i-a citit toate cărţile (cel mai mult i-a plăcut „Pe urmele destinului“, printre altele şi pentru că a fost martor ocular la plecarea familiei Cioflec în refugiu) ni-l prezintă, ca pe „un democrat în toată puterea cuvîntului, legat de popor, de ţărani, deoarece ţă­ranii sînt eroii operelor sale". Ne vorbeşte apoi despre prie­tenii săi scriitori, Panait Istrati, Perpessicius, Lucia Demetrius, despre ironia muşcătoare a scri­itorului în legătură cu Octav Dessila, (despre care spunea, făcînd un joc de cuvinte, că „nu l-ar citi decît Dessilă“), ne întîmpină, bucuroasă de oaspeţi, Salvina Bell, profesoară de limba română, nepoată a scriitorului şi soţul acesteia, in­ginerul Bell, amîndoi pensionari. Casa este veche şi modestă, a­­şa cum ne-o închipuiam; acum se repară pentru a-şi primi cum se cuvine vizitatorii. Ne aşezăm în curte, sub un păr bătrîn pe care — ni se spune — l-a altoit scriitorul. Distinsa profesoară de limba română l-a cunoscut de mică pe scriitor, acesta i-a adus nişte manuale de limba română din vechiul regat, care i-au deschis dragostea pentru literatură („Cel mai mult mi-a plăcut balada „Mioriţa“ pe care nu o cunoş­team“, ne spune dînsa). Mai tîr­ziu a învăţat la Timişoara, sub supravegherea celor trei unchi care erau acolo profesori : Ro­mulus, Constantin şi Silvestru, îşi aminteşte de respectul de ca­re se bucura în Timişoara fami­lia Ciof­-’c, datorită seriozităţii, cinstei şi modestiei. „Scriitorul, ne spune dînsa, era un om mo­dest, n-a făcut niciodată caz de lucrările lui, nu l-am auzit nici­odată vorbind despre opera lui“.’ Aflăm că scriitorul era un po­vestitor neîntrecut, un om vesel, de un optimism molipsitor, că lucra noaptea pînă tîrziu, iar în camera lui se intra ca într-un sanctuar. Privim fotografiile vechi, de familie, în care scriitorul, din mijlocul fraţilor şi surorilor, su­­rîde blind, uitîndu-se drept cinstit în ochii noştri, aşa cum i-a fost întreaga existenţă, apo ne luăm rămas bun şi plecăm di Araci purtînd în suflet icoan unui om care nu a trecut în za­dar prin viaţă. SORIN TEODORESCU Mărturii despr ARACIUL IN ACESTE ZILE DE IUNIE El Ak.m... v., i Mt ♦» Casa în care s-a născut scriitorul ' Foto : A. BARTHA CUVINTUL NOU ROMULUS CIOFLEC TREI ALDĂMAŞE*) (fragment) ...N-auzi ? Bărbat eşti tu? Spune de ce plîngi ? — Dar cu cit se lupta Solo­mon mai tare să se stăpineas­­că, — şi anume, ca să poată vorbi — cu atit vedea mai lă­murit că totul s-a sfirşit şi plingea şi mai nestăpinit. Da, căci Linţuca lui nu mai era de-acum a lui, iar el al ni­mănui ! Fără a-şi putea birui lacrimile in faţa Măriuţii, ca­re îngheţase, izbuti, in sfirşit, să-i spuie de despărţenie şi că dăduse la avocat chiar is­călitură... Femeia, neputind să-şi crea­dă urechilor şi neputind nici să nu creadă, rămase mută şi neputincioasă. Chiar ca la sosirea lui Solomon. Doar în­tr-un tirziu îngăimă : — Poate că ai înnebunit, Solomoane... — Am beat... îngăimă el cu ochii plecaţi. Că eu n-am pa­ce în casă! trecu el la învi­nuire. Atunci crezu, în sfirşit, Mă­­riuţa totul. Dar ştiind totoda­tă, din auzite, ce sînt despăr­ţeniile fără popă şi cu­ merg­ele de iute de cînd au ajuns pe mîinile avocaţilor, rămase fără glas şi fără suflare. Dar, tot atunci, ridicată cu părul zbirlit in aşternut, se trezi Linţa... Şi, cum se tre­zi, începu şi ea şovăielnic să plingă, văzînd atita tulburare şi plinset la părinţi. Plingea după taică-său... Prinse întii cu nedumerire, neştiind dacă Solomon e necăjit ori beteag, căci arăta galben. Ci prinse aşa numai pînă ce îşi aduse aminte de turta dulce, iar cînd află că taică-său nu-i a­­dusese şi bănui că el plînge chiar din pricina asta, izbuc­ni in plins nestăpinit, in sus­pine mari care o înecau. Ba Măriuţa, ştiind pentru ce So­lomon n-avea să-i mai aducă, începu să plingă şi ea astfel, cu inimă de mamă, adică mai înmuiată, ceea ce îl înmuie pe Solomon şi mai mult. Plingeau citeştrei. Dar tot ea, Măriuţa, se stă­­pîni cea dinţii. Oprind ea deodată izvorul lacrimilor şi lăsindu-i pe amîndoi aşa, îşi îmbrăcă rochia şi porni in­­tr-un suflet la cumătru-său, la Achim. Căci, la vremea aceea, A­­chim­ putea să fie gata să ple­ce in luncă la lucratul finului şi putea chiar să fie plecat. Grăbi cit putu şi i-o apucă totuşi înainte. — Și zi aşa, cumetre ?! fu cea dinții vorbă a ei, în loc de „bună dimineaţa“. Achim chiar îşi adăpa vi­tele, cu nevasta, ca să poată pleca la lucrul finului, căci era in întirziere. Aduceau ciubărul plin de la fintină și trebuiră să-l lase jos. — Bună dimineața cumă­tră... o luă el ca şi cum n-ar înţelege de ce e vorba... Dar lăsind ei jos ciubărul, se amestecă atunci Ana lui. După ce ea îşi purtă de cîteva ori ochii de la Măriuţa la bărbat şi de la bărbat la Măriuţa, întrebă : — Dar ce-i vorba, cumătră? — Dar ce să fie cumătră?! Ăsta al meu a cerut la avvo­­cat despărţenie. Iar al tău, cumătru, cu el! Au şi cin­stit pentru asta. Anei i se făcu deodată lu­mină şi se întunecă. Se uită la bărbat, care tăcea şi se ui­tă la ciubăr. Şi tăcu. Achim, tăcu mult, neputind vorbi de gura femeilor. Repede însă îşi dădu seama că era mai bi­ne să le lase să se răcorească. Lasă, că nu ştia cui să răs­pundă mai întii şi ce să răs­pundă : să se dezvinovăţească către cumătră ori să-şi poto­lească muierea, căreia, la ur­ma urmei, cam acelaşi lucru vrea să-i spuie ?... Abia intr-un tîrziu, după ce femeile îi cerură din ochi dezvinovăţirea ce întîrzia, iz­buti Achim să strecoare cu greu doar atit: că el să fie al dracului dacă a ştiut ceva că Solomon venise cu isprava gata la Fux. Să încremeneas­că lingă ciubăr, dacă nu ve­nise Solomon cu isprava gata la Fux... — Dar tăceai, blăstămatule! De dimineaţă ţi-am simţit căutătura de cotoi! îl înfundă femeia. Fiind el încă multă vreme copleşit de tinguiri şi prin­set dintr-o parte și­­de bleste­me și ocări din alta, — Ana negăsind vreo deosebire între bărbat şi bărbat, iar Măriuţa negăsind nici unul ca al ei — Achim nu mai putu da dru­mul la nici un cuvînt. Atunci femeile hotărîră ca tot amindouă să îndrepte. Ana mai înainte şi Măriuţa după ea... Il ştiau pe Achim mai răzbunător şi mai umblat cu domnii. 11 ştiau bărbat, care fiu se lasă cu una, cu două... La Ana se vedea chiar o min­­drie in asta. Se simţea chiar din tortul ocărilor cari mai conitinuară penUu Achim, pe cînd duceau ciubărul în grajd şi ieşea din ogradă Măriuţa... * Din volumul „Trei aldă­maşe“ — Editura Minerva 1970. ANUL V NIr. 673

Next