Cuvântul Poporului, 1927 (Anul 9, nr. 1-52)

1927-01-01 / nr. 1

Pag. 2 „CUVÂNTUL POPORULUI“ România după m­ontim­ pi­it Importantul discurs al dlui Ioan Lupaş, ministrul sănătăţii publice, rostit în şedinţa de la 3 Decemvrie a Camerei. Opera M. S. Regelui Ferdinand în conşti­inţa naţională a poporului român Astfel el a lăsat un testament politic de mare importanţă urma­şului său, un testament despre care istoria noastră naţională va înregistra cu satisfacţie, că Re­gele Ferdinand a reuşit să-l ducă la îndeplinire, cu acelaş eroism cu care l-a dus şi înaintaşul Său, Regele Carol. (Aplauze pe băn­cile majorităţii şi ale Ligii Apără­­rirei Naţionele Creştine). Când a coborât Regele Carol, încărcat de ani, de glorie şi de virtute, în mormântul său de la Curtea de Argeş, în necropola seculară a celor mai vechi înte­meietori ai statului român, acest nou întemeetor putea să ducă cu sine pe plaiurile veşniciei, con­ştiinţa unei mari datorii împlinite integral şi speranţa unui viitor din ce în ce mai frumos al aces­tei ţări, pe care dânsul o conso­lidase, lăsând urmaşului­ său un tron împresurat de iubirea în­treagă a întregei naţiuni române. (Aplauze­le băncile majorităţii şi ale ligii Apărării Naţionale Creş­tine). Vă aduceţi aminte, domnilor, cuvintele cu care M. Sa Regele Ferdinand a urcat tronul, spu­nând că va fi în toate împreju­rările bun Român. A făcut pro­misiunea aceasta solemnă, înainte de a răsuna, de pe buzele răpo­satului Nicolae Filipescu, cunos­cuta urare: „Majestate urarea care Ţi-o facem este să Te în­coronezi, la Alba Iulia, sau să mori pe câmpia de la Turda“ (a­­plauze pe băncile majorităţii şi ale Ligii Apărării Naţionale Creş­tine). Din norocire, pentru Dinastia noastră, din norocire pentru Na­ţiunea şi Patria noastră, s-a în­deplinit partea cea dintâi a aces­tei urări, dar, până să se înde­plinească, Maiestatea Sa Regele Ferdinand a trebuit să treacă prin grele suferinţe şi sbuciu­­mări sufleteşti în anii 1916—1918, când Românii păreau cu toţii pi­roniţi pe crucea răstignirei, cine a pătimit, alături de popor decât Majestatea Sa Regele nostru, a cărui frunte a sângerat de cu­nuna cea de spini a muceniciei, înainte de a se împodobi, cu co­roana de oţel, pe care naţiunea recunoscătoare i-o îmbia, în ziua încoronării de la Alba lulia, la 15 Octomvrie 1922 (aplauze prelun­gite pe băncile majorităţii şi ale Ligii Apărării Naţional Creştine). In recenta scrisoare a Regelui Ferdinand către preşedintele con­siliului nostru de miniştri, sunt câteva cuvinte laconice, asupra cărora cred că merită să insistăm. In aceste cuvinte Regele spune că nimeni nu va pune la îndoială hotărârea şi energia sa de a se învinge pe sine însuşi, de câte­­ori interesele ţării cer să-şi în­deplinească datoria de Monarh şi de Suveran. Aceste cuvinte laconice, ne chiamă în memorie altă mărturisire, făcută în zilele cele mai grele ale începutului de pribegie, în Moldova, ale acestui episod trist şi dureros, mărturi­sire care va rămâne, cred, pen­tru toate timpurile, unul dintre cele mai interesante şi mai impre­sionante documente omeneşti. In mărturisirea aceea arată ce luptă grea s’a dat în întreaga sa fiinţă, între inima de om şi între con­ştiinţa de Suveran şi cum aceas­ta din urmă a învins. Lupta şi sbuciumarea sufletească, de ani de zile, i-a fost uşurată în mo­mentul când a văzut clar drumul României, alături de Franţa, de Italia şi de Anglia, când a înţe­les că, dacă România ar conti­nua pe cealaltă cale ar însemna că consimte să renunţe la inde­pendenţa sa, sau chiar să devi­nă, din nou, vasală a unei pu­teri străine, să-şi periciliteze şi să-şi zădărnicească, poate pentru totdeauna, îndeplinirea menirei sale istorice. (Aplause pe bănci­le majorităţii). Cel ce a fost ca­pabil de o astfel de biruinţă a­­supra fiinţei Sale, este un ade­­vărat erou. Eroism care lasă ur­me neperitoare, este eroismul, care te ajută să te învingi pe ti­ne însuţi. In privinţa aceasta, ră­mâne atitudinea Suveranului nos­tru, iarăşi ca un mare precept­­ de educaţie, pentru toţi condu­cătorii noştri politici. (Aplause pe băncile majorităţii). Dacă s’ar fi înţeles, domnilor deputaţi, în­demnul acesta regal, cred că na­ţiunea română ar fi rămas scu­tită de multe scene dureroase, la cari a asistat, în cursul anilor dela 1919 încoace. Dacă s’ar fi înţeles şi urmat această îndru­mare eroică atunci ar fi fost cu neputinţă ca ziua încoronării de­la Alba lulia să fie, într’un mod atât de nedrept şi nemeritat, da­tă uitării. (Aplause furtunoase pe băncile majorităţii). Partidul naţional şî în­coronarea dela Alba lu­at D. Virgil Madgearu: Dv. aţi fost la Alba lulia, domnule mi­nistru ? O voce de pe băncile m­ajori­­tăţii: A fost în temniţele de la Seghedin. O voce de pe băncile partidu­lui naţional-ţărănesc: Dar d-ta ai fost la Alba lulia ? Deputatul Eugen Savu­: Am fost la Alba lulia şi am avut o­­noarea să asist la alegerea de preşedinte a d-lui Pop de­­Bă­neşti şi de vice-preşedinte a dlui Ştefan Ciceo Pop. D. Lupaş, ministrul sănătăţii şi ocrotirilor sociale: Domnule Madgearu, m’ai întrebat dacă am fost la Alba Iulia? Am fost. D. Virgil Madgearu: La înco­ronare a­ţi fost? D. I. Lupaş, ministru sănătăţii şi ocrotirilor sociale. Şi la înco­ronare am participat sufleteşte. D. Virgil Madgearu: Sufleteş­te am fost cu toţii, dar am fost împiedecaţi de a merge trupeşte de împrejurările pe care d-ta le cunoşti foarte bine şi pe care te interpretai atunci, domnule Lupaş, ca şi noi. D. I. Lupaş, ministrul sănătăţii şi ocotirilor sociale. Domnilor deputaţi, întreruperea dlui Mad­gearu mă sileşte să-i răspund că dacă îndemnul regal ar fi fost în­ţeles din partea tuturor condu­cătorilor politici, aşa cum a în­ţeles să-l înfăptuiască, să-l trans­pună într-o realitate morală poli­tică, însuşi Regele nostru, atunci demostraţiunea politică de la Alba Iulia nu ar fi putut să aibă loc în ziua încoronării (Aplause pe băncile majorităţii). D. Virgil Madgearu: Mărturi­sesc că nu am înţeles. D. I. Lupaş, ministrul sănătă­ţii şi ocrotirilor sociale: Cum am interpretat eu... In ceea ce mă priveşte perso­nal, d-le .Madgearu, dacă doreşti să cunoşti şi latura aceasta, află că eu am avut rol de Casandră în preajma acelei zile de încoro­nare. D. Dr. Ioaniţescu: Totdeauna ai avut rolul acesta. D. Al. Vaida Voevod: Cine a redactat memoriul ? D. D. Lupaş, ministrul sănătă­ţii şi al ocrotirilor sociale. D. Ghiţă Pop. D. Al Vaida Voevod: In co­­misiune n’ai fost şi d-ta ? (Apla­uze pe băncile partidului naţio­nal-ţărănesc). D. L Lupaş, ministrul sănătă­ţii şi al ocrotirilor sociale: Fiind­că d. Vaida benevoeşte a face această întrebare, dacă n’am fost şi eu în comisiune, să vă spun cum s’au petrecut lucrurile. După ce în şedinţa comitetului de o sută eu am arătat, în ter­meni destul de lămuriţi, cari vor fi consecinţele politice inevitabi­le ale acestei demonstraţii în po­triva Coroanei Române, după ce, în şedinţă, argumentele mele au fost luate în bătae de joc din partea dlui Vaida... Voci: Auzi! Ruşine. D. L Lupaş, ministrul sănătă­ţii şi al ocrotirilor sociale, în­suşi d. Vaida a vrut după cum are d-sa deseori obiceiul, să pro­pună o comisie alcătuită tocmai din aceia care nu împărtăşiau părerea dlui Vaida: d. Goldiş, eu şi d. Ghiţă Pop. Eu m’am ridicat domnule Vaida — dacă vă ajută memoria — imediat şi am spus: domnilor vă rog, nu apelaţi la persoana mea, cunoaş­teţi foarte bine atitudinea mea, eu nu sunt de aceeaşi părere cu dv., prin urmare nu pot face parte din comisie. Dar dta ai stăruit şi împreună cu prietenii dtale ai hotărât. Eu n'am putut desfiinţa aceas­tă hotărâre; am plecat însă mâh­nit acasă şi nici nu am mai luat parte la şedinţele următoare. Am rămas deci numai cu numele în această comisiune, fără a fi co­laborat cu un singur cuvânt la memoriul pe care l-a prezentat Regelui dl Mihai Popovici, am­basadorul aulic al dlui Iuliu Ma­­niu (aplauze prelungite pe băn­­cile majorităţii). Dl Gr. Iulian: Am înţeles că dl Goldiş era de altă părere? Dl I. Lupaş: Adevărat nici dl Goldiş nu împărtăşia părerea dlui Vaida şi nici dânsul nu a colabo­rat la pomenitul memoriu, care este opera dlui senator Ghiţă Pop. Dl­ul Vaida Voevod: Die Lu­paş, a trebuit cinci ani până să vii să dezavuezi şi să declari că ai fost inconştient. E regretabil (aplauze pe băncile partidului naţional-ţărănesc; sgomot). Voci: La ordine ! Dl I. Lupaş ministrul sănătăţii şi al ocrotirilor sociale: Această inconştienţă îţi aparţine în între­gime die Vaida; ca fost ministru preşedinte al României întregite nu ar fi fost permis să procedezi (aplauze prelungite pe băncile majorităţii) cum ai procedat în multe ocazii politice importante, imprimând conducerii partidului o notă ştrengărească, de necu­viinţă faţă de coroana României, notă­ împrumutată probabil din mentalitatea unui „ewiger“ Stu­dent vienez. Dar întreb, când aţi fi îndrăsnit dv. să vă permiteţi o astfel de necuviinţă faţă de coroana împărătească de la Viena sau faţă de aceea a „Sfântului Ştefan’de la Budapesta? (aplauze furtunoase pe băncile majorităţii; sgomot, întreruperi la opoziţie. Dl I. Lupaş, ministrul sănătă­ţii şi ocrotirilor sociale. Dom­nilor deputaţi, din cele ce am spus până acuma, cred că se poate înţelege în­deajuns impor­tanţa cea mare educativă pe care ne-a dat-o atitudinea eroică a suveranului nostru. Cred că s-a putut înţelege cum suferinţele din cursul războiului au făcut să se contopească pentru totdeauna cu desăvârşire inima Regelui cu inima întregei naţiuni române (a­­plauze pe­ băncile majorităţii). Astfel încât avem impresiunea că reînvie vremurile bătrâne, vre­muri în care un cronicar al vea­cului al XVII-lea, voind să carac­terizeze în puţine cuvinte vred­nicia unui domn de mărimea lui Matei Basarab, spune: «iubea Domnul pe ţară şi ţara pe Domn“. Tot aşa poate spune întreaga suflare românească în zilele noas­tre: „iubeşte naţiunea pe Suve­ran şi Suveranul iubeşte naţiu­nea“. (Aplauze prelungite pe băn­cile majorităţii). Dacă, domnilor deputaţi, în ziua memorabilă a încoronării, a lipsit entuziasmul torenţial, pe care Majestatea Sa Regele a a­ Dr. I­ Lupaş ministrul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Nr. 1

Next