Cuvântul Poporului, 1929 (Anul 11, nr. 3-52)

1929-01-12 / nr. 3

An. 11 ABONAMENTUL Pe un an — — — — — — ' — 169 Lej P* o jumătate — —. — — — .. 80 » ?e trei ItinJ — — - — — — — 50 , Io Americ» n* ar — - — 600 . :JÎ j v] 2 Januáriéi ;1929 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA SIBIU Str. Pintenului 1, (la Librăria Săteanului) PREŢUL UNUI EXEMPLAR LEI 3 — NI. 3 A­NU­NŢ­URI Şl INSERATIUNI se primesc la biroul administraţiei noastre UN RAND CU LITERE MĂRUNTE : Prima oară — — — 5 Lei A doua si a treia oară 4 Lei iBn­ezitori în destinele neaului In discursul rostit la me­saj d. N. lorga a subliniat «u drept că vânt deosebirea fină, ce trebue făcută cu orice prilej între bărbaţii «onducatori ai poporului îodian, cari au avut virtu­tea de a fi şi !n cele mai critice împrejurări ale râz­­boiului încrezători în des­tinele neamului, şi între cel­­e au fost lipsiţi de virtu­tea aceasta. Dl lorga nu a pomenit «te* un nume. Dar toţi cei ce l-au ascultat ori l-au citit /Cursul, au înţeles în­­iulind despre cei lipsiţi de această virtute na­ţională patriotică, s-a gon­­di, înainte de toate la doi inşi: la dl Constantin Stere şi Alexandru Vaida. Căci amândoi aceştia au bătă­torit cărări lăturalnice pu­­nându-se în slujba Vienei şi a Berlinului împotriva curentului general românesc, chiar după ce armata des­­robirii noastre a trecut Car­­paţii şi a început a-şi vărsa din belşug sângele eroic pe toate câmpurile de bătălie. Dacă neamul românesc, în clipa triumfului său, nu ar fi fost cuprins aproape în întregime de simţul divin al iertării creştineşti, rolul politic al domnilor Stere şi Vajda ar­­ trebuit să se rachete n­,’ 1918. fi fost oameni de bun simţ, îi ar fi şi încheiat, fără să le fi cerut sau impus cineva lucrul acesta. Ar fi putut doar Unguri să-şi dea sea­ma, ca lor, cari au uneltit tot timpul contra intrării României în râzboiu alături de Antantă şi au redactat memorii, ca să fie detronat Regele Ferdinand şi înlo­cuit cu un Habsburg de la Viena sau cu un Hohenzol­­lern de la Berlin, nu le sta bine să se îmbulzească din nou între sfetnicii tronului, a cărui surpare o pregăti­seră în taină, prin uneltiri ascunse, cam­ mai tărziu au ieşit totuş la iveală. Şi acum aceşti oameni la SaTROTBani" pentru ,ST să arunce toate bărfelile şi calomniile murdare asupra bărbaţilor vrednici, încreză­tori în destinele neamului. „Reprezentanţii naţiunii!" cu di­­misiile în buzunarul dlui Vaida. "" Ceea ce a făcut actualul guvern cu luarea demisiilor în alb de la toţi parlamen­tarii majoritari, este iară precedent în istoria vieţii ■oastre constituţionale. Cei ce au declamat zece ani de zile neîntrerupt des­pre necesitatea de a intro­duce şi la noi un­­parla­mentarism adevărat", în cli­pa, când ar fi putut să facă acest lucru, au făcut toc­ana­ dimpotrivă. Nu au stat scalt pe gânduri sa dea vi­eţii parlamentare lovitura cea mai cinica şi cea mai brutală, ce se poate închi­pui. Căci esenţa adevăratului parlamentarism fiind divizi­unea celor trei puteri în stat­e executivă, legislativă şi ju­decătorească) urmează ca ele să fie indepedente şi îndeosebi puterea legisla­tivă nu este nici unui gu­vern îngăduit a o micşora şi degrada la rangul unei simple unelte docile în mâna puterii executive. Ce valoare mai poate a­­vea un parlament, ai cărui deputaţi majoritari s’au de­capitat’ chiar dela început dându-şi dimisiile în mâna atotputernicului şef de ca­binet al dlui ministru Vaida ? Un joc constituţional mai frivol decât acesta nu s’a mai pomenit de cănd exista parlamentarism şi viaţă con­stituţionala în Ţara Româ­nească. Trist început pentru mult trâmbiţata eră nouă, tot a­­tât de trist ca şi sporirea impozitelor cu un miliard şi jumătate, ca şi înfiinţarea noilor subsecretariate de stat. Corpul electoral amăgit şi înşelat de inconştienţa şi demenţa demagogică se va trezi în curând... Brăvo ifică ? de Horia Petru-Petrescu De anul nou s’au rostit multe vorbiri ocazionale, şi cu miez şi fără de miez — atenţia cetito­rului însă cred că s’a oprit cu mare îndreptăţire asupra vorbirei rostite de ministrul de externe francez, a lui Briand. In butul tuturor ironiilor ief­tine (şi, vai atât de criminale) bărbatul de stat francez a lansat iarăş şi iarăş, ideia: e de impe­rioasă necesitate ca popoarele să se reconcilieze, ca statele să lu­cre mână în mână, ca să se să­­lăşluiască între noi bunăvoinţa. Vorba cea mare a fost rostită de noi: bunăvo­in­ţă ! Câteva zile după Naşterea Domnului, la care s’a cântat: Şi Intre oameni bunăvoire. Acum, în vârtejul patimilor, acum, In dansul satanic al urilor desfrânate — să pledezi pentru bunăvoinţă, este — o, de sigur ! — ceva temerar. Şi totuş­i face ministrul de externe francez! Oare ce-l va fi îndemnat să-şi ridice glasul şi pledeze pen­tru o reconciliare între poporul său şi poporul german ? Turnura oratorică ? Nobleţea temporală de care ai putea fi copleşit în ziua de anul nou, când ţi se e­­videnţiază atât mult cât de tre­cătoare sunt toate? Se va fi gândit la nimicnicia omenească? Se va fi ridicat pe un piedestal mai înalt, să privească lucrurile sub specia eternităţii, per sum­­mus apices, pe deasupra creş­tetelor? Se va fi plimbat cu gândul la co­pilaşii durdulii, sănătoşi, francezi şi-şi va fi spus­ lor, iar să le pregătim o soartă mai puţin mas­teră decât am avut-o noi, des­chizând o eră nouă, de colabo­rare între popoare? O, de­sigur — Briand se poate ridica să privească astfel problemele şi lozinca sa n’a fost o simplă frază oratorică. Fiecare om­ care judecă în zilele noastre de dihonie trebuie să îşi spună respirat, sau bunăvoinţă spre o colaborare cinstită — sau de­zastrul dezastrelor, pentru toţi! ! Line nu priveşte problema ast­fel n'are raţiune şi e vrednic de compătimit. De aceea a apelat Briand la un popor de peste 80 de mili­oane, în ziua de anul nou, ce­rând, şi de-o parte şi de alta, şi la francezi şi la germani bu­nă­­vo­in­ţa De aceea a încercat să aducă lu consonanţă şi bătăile inimilor cu glasurile raţiunii, ca să asigure un viitor mai fericit tuturora. De­sigur, e mai ieftin, dar şi mai criminal, să perseverezi In zdrângăneala de satire şi In In­cendiare fraze belicoase — dar nu e creştineşte, nu e omeneşte. Bărbatul de stat, care îşi pri­cepe misiunea încearcă să poto­­lească patimile, încearcă să in­­troneze intre cetăţenii patriei sau şi aceia al patriilor streine ra­­ţiunea, primul simţ, emulaţia nor­bilă spre o colaborare cinstită.­­Gândul ne duce la alt francez, la Eduard Herriot. Acesta a rostit, fn 16 Noemvrie 1924, 1* inaugurarea monumentului ridicat în cinstea legionarului necunoscut din Luxemburg şi soldaţilor fran­cezi morţi în marele ducat, ur­mătoarele minunate cuvinte: „Adresez un apel solemn tuturor inimilor nobile ale lumii pentrt­ o pace în siguranţă, care ar per­mite, în sfârşit, oamenilor să-şi petreacă scurta lor viaţă în li­nişte, ca să şi-o dedice marţioi sforţări ale creaţiunii, afecţiunilor legitime, progresului în cofi­­cordie“. Fraze? In faţa mormântului necunoscut, care întruchipează milioanele de soldaţi, ce aţi muşcat în ţărână, lăsând văduvi şi orfani? Borobasticism? Cât?

Next