Cuvântul Poporului, 1938 (Anul 20, nr. 1-13)

1937-02-07 / nr. 2

ANUL XVIII. Duminecă, 7 Februarie 1937 Nr. 2 Organ al Partidului Naţional-Creştin sub conducerea unui comitet. Jertfe neutru creştinătate — Ionel I. Moţa şi Vasile Marin — Două caractere, două bron­zuri, doi Cioi. Au căzut în luptă cu comuniştii din Spania. Orice român şi orice creştin are obligaţia să se descopere în faţa acestor doi eroi ai crucii. Crescuţi în dogma Profesorului Cuza şi în cea mai aspră disci­plină morală, au dovedit că vor­bele trebuiesc înlocuite prin fapte. Şi-au dat viaţa împărăteşte. Naţional-Creştinii şi Legio­narii au de luptat contra acelor duşmani comuni . Comunismul şi politicianismul. Căile sunt diferi­te, ţinta e aceiaşi. In luptele electorale din Mehe­dinţi partidul Naţional Creştin n‘a luptat cu armele jidănesa, dând jertfă de sârme pe țăranuî cu opt copii, omorât de hi­teie D­rului Lupu ? Nu s‘a dat lupta aici în­tre milioanele lui Anschnit şi su­fletul curat al poporului român ? Dar ţăranul Damian omorât de jidani în târgul Briceva, ră­mânând după ei o casă de copii, dar ţăranul Moruzî, cu nume dom­nesc nu a fost ucis mişeleşte cu focuri de revolver de Generalul jidovit Negrei. Dar alţi şase mar­tiri ai partidului Naţional-Creştin nu sunt jertfe pe altarul ideii na­ţionale şi creştine ? Sufletele lor cu ale lui Ion Moţa şi Vasile Maria vor odihni în acelaş colţ de raiu, s‘au întâl­nit, s‘au îmbrăţişat întră­dinutos. Toate bisericile, toţi preoţii, toţi românii au plâns şi au vărsat lacrămi ca la moartea unor îm­păraţi. Să-ţi părăseşti copii, soţie, părinţi, rudenii, preteni şi ţară pentru cruce şi Hristos, să preferi moartea strigând ultimele cuvinte „România, Spania, latinitatea, Hri­stos“, sfârşitul lui Moţa e semn că eroii sunt din esenţa unui Tudor Vladimirescu. Legionarii au perdut doi oameni mari, ceilalţi cinci sunt toţi răniţi, dar au do­vedit ţării şi lumii că temniţele României au închis virtuţi şi oa­meni dintr-o bucată. Jertfa lor e jertfa supremă. Nu mai sunt temniţe să mai cu­prindă astfel de oameni, nici lan­ţuri să i mai ferece, nici guvern să-i mai disolve. Când a muri Moţa a vibrat România, toate lan­ţurile călăilor au căzut în zuruit de renunţare la pământ, toţi că­lăii au încremenit. Desnodământul acestei tra­gedii a românismului l-a produs jertfa lui Moţa. Onoare Ardealului. Acest tânăr crescut în dog­ma patriarhului Cuza, a avut fe­ricirea să fie imortalizat încă din fragedă tinereţe de pana poetului Octavia­n Goga. Iată ce spunea Preşedintele nostru de acest tâ­năr de crei când a pedepsit tră­darea lui Vernichescu: ,Un lucru e cert, studentul de la Văcăreşti (Ion Moţa N.R.) des­chide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care ea in­­tr-un cazan bătrân şi ruginit, clo­cotesc patimi adânci. Treceţi prin satele noastre, cântăriţi puţin ce e după privirea îngândurată a ţăranilor cari adăpostesc miste­re de demult. Duceţi-vă la Orăş­­tie, citiţi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani în­coace, ori staţi de vorbă două­­ minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înţelege de grabă, că­­ o lume aspră, tare în credinţa ei­ , cu accente nebănuite şi cu note­­ de autoritate patriarhală e pe­­ cale să-şi strige evanghelia eî. Ei reprezintă religia naţională fanatică şi intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieţii noas­tre de stat. 9 Din această castă s‘a smuls studentul dela Văcăreşti*. Ion Tatu Dacă vin la voi oamenii mărunţi ai aşa ziselor mari şi vechi partide şi vă spun c-or face aşa şi-or drege pe dincol­oa, — intrebaji-i ce-au făcut de'iă rasboiu încoace,­ căci doar pe­­ mâna lor a fost ţara! Ei nu vă vor putea răspunde şi-atunci mergeţi şi vedeţi-vă de treabă! Sfârşit de regim Guvernul va pleca, peste o lună sau două, nu contează. Opera pe care o mai săvârşeşte acum este o operă de plasare a par­tizanilor, fiecare căutând să şi a­sigure un loc cât mai bun pentru zilele lungi, interminabile ale opo­ziţiei. Cu aceasta şi cu unele aranjamente, cu unele combinaţii de viitor, se mai ocupă doar. Ele sunt singurele preocupări. Şi este firesc să fie aşa. Grija principală a unui guvern democratic este tocmai această plasare de partizani, este tocmai răsplata pe care trebue să o dea unor agenţi electorali. Nici o­­ preocupare de nevoile mari ale acestui neam, nici o grije de soarta acestei ţări. Nici o grije pentru ziua de mâine să nu ne găsească tot nepregătiţi, pentru ca să nu mai fim surprinşi de evenimente, pentru ca să nu mai ajungem încă odată în trista si­tuaţie din preajma răsboiului, când evenimentele ce se precipitau ne­­au găsit complect nepregătiţi. Nici o grije de a îndrepta spre alte orizonturi destinele acestei ţări. Numai preocupări mărunte, nu­mai combinaţii meschine. Şi toate acestea se adaugă unor politici de înstrăinare a tuturor bunurilor acestei ţâri, unei complicităţi criminale cu toţi exploatatorii străini, posibile tot numai într'un asemenea regim democratic. Dar ele nu ne miră. Ele nu fac altceva decât să dovedească încă odată existenţa unui sistem. Un sistem practicat de toate de­mocraticele guverne cari s-au perindat la cârma ţării dela răs­­boiu încoace. Toţi aceşti oameni au avut o deosebită grije în a-şi asigura un cât mai gras loc în diferitele consilii de administraţie. Aşa au făcut toţi miniştrii naţio­nal-ţărănişti, aşa vor face la ple­care şi actualii miniştrii liberali. Acestui sistem i­ se va pune însă capăt. Da aici încolo nu se va mai ţine cont de interesele personale, ci numai de interesele permanente ale Statului. Acestea vor trebui să treacă înaintea tu­­turor celorlalte preocupări. Prea mult au fost neglijate, prea mult au fost nesocotite. Spre ele tre­bue îndreptată toată atenţia, ele trebuesc impuse pe primul plan. Ele nu mai pot fi sacrificate în profitul altor interese lăturalnice. Ele au dreptul nu numai la în­tâietate, ci chiar la exclusivitate. Şi e bine că de acest drept îşi dau seama tot mai mult Românii. Ei îl cer respectat din ce în ce cu mai multă putere. Iar dacă nu va fi respectat, el se va impune cu o putere căreia nu i­ se va mai putea rezista. Naţia româ­nească se vrea reintegrată în drepturile ei. Datoria guvernului de mâine aceasta este, să repună în drep­turile ei această naţie. Şi logic ar fi ca acest guvern să fie for­mat de partidul Naţional-Creştin căci el este partidul în care şi-a pus nădejdea de mai bine, marea majoritate a Românilor, el este­­ singurul partid care prin progra­­­­mul său de înfăptuiri integral româneşti, prin conducătorii lui — cei mai neobosiţi luptători pentru binele acestui neam — prezintă siguranţa cea mai mare, că aceste porunci vor fi înfăp­tuite. Se poate totuş ca el să fie format şi din alţii. Se poate să a­­vem un guvern prezidat fie de dl Vaida, fie de dl Iorga- Ori­care din acestea, va fi însă un guvern provizoriu. El nu va constitui de­cât o trecere spre un guvern Naţional-Creştin «de radicale re­forme şi curagioase înfăptuiri. S-ar crede poate în primul moment că datoria acestui partid este ca el să colaboreze la o viitoare guvernare. Acesta este însă un bine aparent, căci nu trebuesc uitate anumite lucruri. Mai întâi că, fiind un guvern de colaborare cu alte grupări, fatal nu va mai putea exista aceea u­­nitate, acea întreita unitate, de care vorbea A. O. Cuza, unitate de doctrină, de program şi de acţiune, şi cari constituesc tăria partidului Naţional Creştin. Intra­­devăr ar trebui atunci jertfite u­­nele părţi — şi poate cele mai importante — din programul na­ţional-creştin. Şi atunci renunţând la ele, renunţând la înfăptuirea lor, va deveni şi guvernarea a­­cestui partid la fel cu cele de până acum! Odată cu ea se vor spulbera toate speranţele puse în acest organism. Odată cu ea se va spulbera şi ultima nădejde în venirea unor zile mai bune. De aceea este mai bine să nu se producă, o asemenea co­laborare. Sau o guvernare pur naţional-creştină, sau dacă nu concentrarea tuturor forţelor pen­tru a continua lupta din opoziţie. Şi ţinând cont de faptul că par­tidul Naţional Creştin este cel mai important organism politic se va putea ajunge ca el, chiar în opoziţie fiind, să conducă po­litica guvernului pe făgaşurile mari ale românismului, va putea continua şi desăvârşi opera În­cepută, aşteptând demn şi cu încredere ziua — nu prea înde­părtată — a izbânzii depline. DORIN IOSIF.

Next