Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)

1924-12-01 / nr. 23

ANUL I No. 23 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Luterană 4 78­09 Administraţia Telefon: T8­10 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi in pag. II-a — «înfrăţirea claselor sociale» de­ j­u aderat aşa de scump partidelor care nu sânt «de clasă», se poate realiza­­ mai uşor prin ambasadori din afară, decât prin protagonişti dinăuntru». E observaţia d-lui Bunsimţ care o justifică astfel: — «Aţi văzut cum presenţa d-lui Albert Thomas a strâns îa­olaltă pe d­l. Brătianu şi pe d. Funeraş? D Iile Moscovici — care nu se uită spre Moscova, — a dat mâna cu d. I. G. Duca, iar d. Vintilă Brătianu care se uită la fie­ce om ca la un budget fără echilibru, a zâmbit d-lui Pisti­­ner. Şi fie­care, probabil, s’a simţit bine. Nici odată cei mai autorizaţi exponenţi ai burgheziei posedante n’au arătat figuri mai graţioase, me­lancolicilor aspiranţi la o societate viitoare, societate în care, în sfârşit, ar fi dânşii membri ai consiliului de administraţie. Era o plăcere a-i ve­dea pe toţi laolată în jurul d-lui Albert Thomas, care, dacă n’ar fi cel ce este, ar putea povesti la în­toarcere asupra impresiilor sale de la Bucureşti. — Ah ! Bratiano et Gelerter sont de vieux copains». Cea ce în româ­neşte ar însemna nişte vechi cama­razi... Dar d. Albert Thomas ştiind ce trebue să crează despre «armonia claselor» din România — ca şi din Franţa şi aiurea — nu va spune asta, — iar d. Ilie Moscovici nu se va hazarda să încerce a mai strân­ge odată mâna d-lui I. O. Duca la ministerul de externe­.. . E şi drept că subiectivul joacă un rol însemnat în raporturile politice şi sociale... E plăcut să faci socia­lism cu Albert Thomas, care a fost ministru al muniţiilor într-un cabi­net al războiului în Franţa — şi nu e ispititor să susţii capitalul, în compania celor care l-au realizat reprezentând naţia în biurourile unde se liberau paşapoarte. Cei ale căror nume au fost stri­gate la rampă, s’au simţit obligaţi săă dea explicaţii. A fost săptămâna aceasta filmul parlamentarilor, care din devota­ment pentru alegătorii lor,se înghe­suiau, perseverenţi, la cererile de paşapoarte­.. Ah ! alegători care vor să emi­greze în America! Şi în această pri­vinţă de general Lambru a povestit la Senat un fapt, care preţueşte cât una dintre cele mai grave destăi­nuiri asupra rolului parlamentari­lor în această traficărie. Un domn deputat solicitase mi­nistrului de interne 150 DE PAŞA­POARTE PENTRU ALEGATORII SAI! Se vede că acel onorabil deputat nu mai vrea să se aleagă nici­odată. «Iacă dorea să-şi trimeată în bloc a­­legătorii la San-Paolo!.. . Şi iată de ce o «democraţie» — să fim serioşi ! — mult mai tânără de­cât a noastră a simţit nevoie să ia măsuri împotriva liber­taţei de «în­vârteală» a deputaţilor. Un proect de lege depus zilele ace­stea în Camera de acolo interzice deputaţilor avocaţi să pledeze în cursul mandatului lor legislativ fie chiar­ pentru Stat, căci în contra lui nici nu s’ar concepe — e vorba tot de acel Stat, — fie în afaceri parti­culare. Atunci de sigur, nu s’ar mai în­tâmpla ca la noi, în chestia contrac­tului s­ocietăţei Agriculturale, de care s’a vorbit la Cameră — cazul Unor deputaţi guvernamentali in­fluenţi, foşti sau viitori miniştri — ce nu e cu­ putinţă ! — pledând sau dând consultaţii în proces* unde trecerea lor se exercită frontra inte­reselor Statului. Dar cine s’ar fi gândit că această lumină să ne vie de la semi-lună !... Fiindcă propunerea s’a făcut în parlamentul de la Angora !.. C.G. In viaţa cotidiană, în sfer­e indi­viduale, ele sunt realizabile : omul e îndeajuns de ipocrit să facă o faţă bună unei împrejurări vrăjmaşe, şi destul de laş ca să suporte situaţii, care-l biciuesc. De aceia societatea „AMICIŢIILE contradictorii” de G. M. IVANOV -OXO­ chiar cele latente, chiar cele înfrâ­nate, nu se pot eterniza în situaţia lor antagonistă, după cum amici­ţiile naturale nu se pot suprima prin vrăjmăşii efemere. De­oarece în politica internaţională domneşte în imensitatea ei nu e decât un corn şi o oarecare utopie, deşi sublima plex de contradicţii şi un laborato-­ iluzie a întreprinderilor pacifiste e m­u de falsităţi ; contradicţii în via­ în­totdeauna utopică; regulatorul în ta conjugală, în ierarhii, în prân-J ultima instanţă e acolo interesul dulcea claselor, în toate felurile de­ naţional în­totdeauna bine clarifi­­politică. Dar dacă în politica internă a u­­nui stat, contradicţia menţine o stare de împrejurări la adăpostul amical al iluziei de armonie socia­lă, în politica externă inamiciţiile, cât şi cât e cu putinţă experimentat, înjghebarea amiciţiilor sentimen­tale în relaţiunile internaţionale e inadmisibilă fiindcă îi lipseşte in­diciul tradiţionalismului. Atât e de fluctuantă fenomenologia relaţiuni­lor internaţionale, încât fără acest regulator — interesul naţional, — o amiciţie necontrolată, o simpatie neexperimentată e în­totdeauna con­tradictorie intereselor prime ale sta­tului, şi e în stare de a provoca per­manente conflicte şi aprige revanşe. Istoria relaţiunilor contradictorii în politica externă a osândit prag­matic sentimentalismul întâmplă­tor. Astfel amiciţia Italiei faţă de Austria şi Germania a trebuit să fie denunţată în ajunul războiului mondial, fiindcă era în contrazicere cu interesele prime atât ale Italiei, cât şi ale situaţiei internaţionale de atunci. Iar pe de altă parte, amici­ţia politică între Franţa şi Rusia a fost confirmată de însăşi necesita­tea unui echilibrism politic, fără de care forţele, care mai târziu s’au ciocnit în războiul dela 1914, ar fi dat în deslănţuirea lor, alte rezul­tate. «Amiciţie contradictorie» numeş­te astăzi Ch. Maurras, legătura di­plomatică între Franţa şi Rusia So­vietică, realizată cu atâta precipi­tare de ministrul de externe al Franţei, d. Harriot. Fiindcă dacă a­­ceastă recunoaştere a fost înfăptu­ită dintr’un sentiment de amiciţie personală între amândouă guver­nele, sau poate sub impulsul de modă — căci e o modă în politica externă graba acestui act diploma­tic, — interesul Franţei, al popo­rului francez, denunţă­ această ami­ciţie, care e contradictorie, fiindcă e incontestabil vătămătoare. Şi Charles Maurras nu se înşală. In mâinile lui, ca şi sub ochii bine­voitori ai d-lui Herriot, se găsesc documente care descoperă intenţiile du­şneane ale Federaţiei Sovietice. In mâinile amândurora stă reversul uneia şi aceleiaşi medalii. Dar pe câtă vreme unul trece uşor peste ele, purtat de aripile propriei sale medio­crităţi politice, celalt cumpăneşte posibilităţile de bine şi de rău, şi cu un curaj civic exemplar, îndrăzneş­te să scoată la lumină concluziile. Şi concluzia pentru Charles Maur­ras e obligatorie : din moment ce Federaţia Sovietică e o instituţie — Federaţia Sovietică nu e încă un­­stat — vrăjmaşă intereselor statului şi poporului francez, amiciţia între ele e contradictorie. Şi acum să amintim câteva din dovezile despre vrăjmăşia sovieti­că, dovezi cari sunt obligatorii pen­tru toţi, şi mai ales pentru cei cari exclud din politica internaţională momentele de lăcrămoasă înduio­şare sau de vanitoasă şi stearpă a­­miciţie. In şedinţa plenară a congresului al IV-lea, al Internaţionalei a IlI-a Zinoviev vorbind despre activita­tea acestei instituţiuni turbulente în toate ţările, precmm şi în Franţa, declară : «Partidul comunist fran­cez n’a ştiut să aplice tactica Inter­naţionalei comuniste într’o ţară în care evenimentele îi dictau aceasta. Am citat cifre privitor la grevele în Franţa. Aceste cifre arată că da­că partidul avea într’adevăr senti­mentul mişcărilor masselor, el ar fi simţit necesitatea frontului unic, el ar fi aplicat imediat tactica aceas­ta, care ar fi fost punctul de înce­pere a acţiunii sale asupra masse­lor». Maurras ştie ce însemnează fron-t­­ul unic: Comitetul executiv al In­ternaţionalei a II-a, al cărui pre­şedinte e Zinoview, cere partidului comunist francez supunerea disci­plinară, ca să aibă dreptul să con­ducă, el, Zinoview, acţiunea pe te­ritoriul francez. «Greva generală — continuă Zi­noviev — la care au fost chemaţi toţi lucrătorii francezi (greva de la Havre) a fost declarată sub presiu­nea unui grup neînsemnat de anar­hişti. Jurnalul nostru, «l’Huma­­nité», cel mai mare jurnal muncito­resc în Franţa, a împins clasa mun­citorească la o grevă într’un mo­ment când partidul nu era de loc pregătit pentru aceasta». Zinoviev e supărat că partidul francez a lucrat spontan, fără auto­rizaţia lui, şi regretă nu suferinţele muncitorilor, ci imposibilitatea în care se găsesc­ de a face o grevă de­finitivă, sub conducerea Moscovei, o grevă care să clatine până în teme­lii fundamentele statului frances, prăbuşindu-i în clocotirea luptei ci­vile. Dar e obositor să mai Continui exemplele. E ob­ositor şi inutil. Fiindcă toate guvernele ştia — toa­te au­ făcut experienţa — Că guver­nul sovietic, O emanaţie a I­nterna­­ţionalei a IlI-a, există de fapt peste o Colectivitate de oameni cu totul deosebiţi de cei din apus, că concep­ţia lui e antietatică, confundând Statul cu burghezia, că intenţia lui e, răsturnarea Universală, că ener­gia lui se deslănţue pe Un plan de negare, că a întronat, concentrând într’o uriaşă maşină de surpare, toate instinctele naţiunilor pentru g grandioasă Crimă. O amiciţie cu Rusia Sovietică . Va fi întotdeauna o amiciţie Contra­dictorie, fiindcă întotdeauna va masca o vrăjmăşie fără scop, fără limite, fără o ideie de morală. Noi suntem cu Charles Maurras, pentru că obiectivitatea în exami­narea situațiilor extraordinare face mai mult, decât sentimentalismul a­­micițiilor riscate. ■--------- |—- «fi Duminica Din importantele declaraţii făcute U­­niversului de ieri de d. Octavian Goga asupra politicei culturale pe care ar trebui s’o înfăptuiască statul românesc, subliniem azi pe aceea care se înca­drează la această rubrică duminicală, întrebat de redactorul Universului asu­­pra mijloacelor de luminare a masselor populare ce aduc azi vieţii politice un masiv aluat prielnic demagogiei, ma­­rele nostru cântăreţ a răspuns: «Cred că printr’o bună îndrumare a preoţimii şi a invăţătorimii s’ar putea angaja mai uşor un început de lămu­rire a masselor. Mai ales rolul bisericii mi se pare covârşitor într’o astfel de acţiune de ordin moral. Din nenorocire, aici concepţia tradiţională a politicei noastre n’a favorizat de ajuns acest a­­şezământ tradiţional. Convingerea mea e că la sufletul ţăranilor noştri tot bi­­serica rămâne supremul factor morals. Convingerea d.lui Octavian Goga nu e ocazională. Ea e ca o coloană verte­­brală care î i străbate atât poezia cât şi scrisul politic. Feciorul părintelui din Răşinari a adus-o în literatură şi în viaţa publică din casa părintească şi din copilăria îmbălsămată de busuioc şi de tămâie în mijlocul ţărănimii. Cine cunoaşte această ţărănime ştie că pen­­tru ea biserica e o realitate fundamen­tală, e baza pe care s-a aşezat, greu de veacuri, sufletul ance­oral. Ca p­itenul acţiunii oficiale de clădiri şcolare, s’a constatat că sate, în care ţăranii şi-au ridicat din proprie iniţiativă trei şi Pa­­tru biserici, cu mari stăruinţe s’au lă­sat convinse să-şi construiască şi un lo­­cal de şcoală. In psihologia lor biserica primează ca o instituţie fără pereche. Iar acum de curând, schimbarea calen­­darului întâmpină pretutindeni o rezis­tenţă îndârjită până la revoltă. Feno­menul, neaşteptat poate, e de natură să stârnească atenţia conducătorilor asu­­pra acestei puternice realităţi a sufle­tului popular: biserica. Problema lumi­nării masselor e o problemă religioasă, deci o problemă bisericească înainte de orice. Lumea politică a ignorat-o aproa­pe cu desăvârşire şi tocmai de aceea noi ne-am pus în slujba acestui adevăr sal­vator cu o tenacitate care multor minţi sceptice li s’a părut o manie, însăşi con­ducerea superioară a bisericii ni se pare că, afară de rare excepţii, neglijează a­­cest adevăr; de aceea critica noastră s’a îndreptat tenace şi se va îndrepta mereu şi într’acolo, până când destinul cultu­ral al bisericii va ajunge o axiomă şi un imperativ obştesc. O democraţie cul­turală nu se poate realiza fără cuvân­tul, cu răsunete adânci, al Evangheliei. Şi ne bucură că dintre scriitorii noş­tri politici, personalităţi ca Octavian Goga, Rădulescu,Motru şi Simion Me­hedinţi se întâlnesc, peste orice stăvili politice, în aceeaşi convingere. Fie-ne însă îngăduit să exprimăm cu acest pri­lej o mâhnire. In primăvara trecută i­­mugurasem în ziarul Neamul Româ­nesc această rubrică de politică religi­­oasă. Marele nostru dascăl sufletesc şi apologistul bisericii voevodale istorice, d. N. Iorga a socotit atunci scrisul nos­tru un fel de anacronism teologic. Ni s’a părut că un preot îţi interzice Cre­zul după ce te-a învăţat să-l rosteşti. Nichifor Crainic Odiseia ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ are bancă şi politică Diversele metamorfoze ale „Adevărului“.«Cazul Rosenthal.« Intre d-rul Lupu şi Oct. Goga. Pentru că ne-am propus să infor­măm exact­­ obiectiv publicul asu­pra diferitelor aspecte ale vieţei noastre politice,­­ suntem obligaţi să lămurim — azi — unul din capi­tolele cele mai delicate : rolul d-lui Aristide Blank în politica democra­tică. Asupra acestui subiect, nu se scrie decât în două feluri: aşa cum vrea d. Aristide Blank sau aşa cum vrea d. Vintilă Brătianu. Vom fi, şi în această privinţă, inovatori. Vom scrie aşa cum stau lucrurile în realitate, fără să ne preocupăm de ceea ce vrea d. Aristide Blank sau de ceea ce doreşte d. Vintilă Bră­­tianu. Mai mult încă, vom scrie tocmai în momentul în care şi d. Aristide Blank şi d. Vintilă Bră­tianu ar dori, asupra subiectului a­­cestuia, cea mai desăvârşită şi—pen­tru ei — cea mai comodă tăccere... PREMII PAŞI... Înainte de războiu, d. Aristide Blank era favoritul d-lui Vintilă Brătianu. La cercul de studii al partidului liberal, d-sa apărea drept mâna dreaptă a actualului vistier­nic. Avea această situaţie nu grafie calităţilor sale — foarte discuta­bile — ci mai ales mulţumită faptu­lui că era fiu­l d-lui Mauriciu Blank, un liberal convins. Deodată — amănuntele nu se cu­nosc — d. Aristide Blank a căzut în disgraţie. Se pare că l-a dus către acest sfârşit, marea d-sale ambiţie După războiţi, d. Aristide Blank s’a hotărât «să-i plătească poliţa» d-lui Vintilă Brătianu. Şi-atunci a început să desfăşura o acţiune poli­tică de natură pur personală, care contrazicea atât interesele băncii Marmorosch Blank et C-ie, cât şi sentimentele politice ale d-lui Mau­­riciu Blank. D. Aristide Blank, imitând — pa­re-se — pilda lui Stennes, a încercat mai întâiu, o acţiune de presă. A început-o modest, făcând din zia­rul «Luptătorul», de care vă mai a­­mintiţi, poate,—o foaie personală. Linguşit de o serie de amici, care ştiau să-şi valorifice fiecare elogiu hipocrit,—tânărul bancher a avut trista naivitate de-a crede că poate juca un rol politic făţiş şi direct. De-aceea, a conceput planul gran­dios de-a cumpăra Adevărul şi Di­mineaţa, pe care d. Const. Miile le avea de vânzare. Şi le-a cumpărat d­INTRE D-NII GOGA ŞI LUPU S’a pus, atunci, problema numirii unui director la «Adevărul». D-lui Blank ii trebuia un nume politic şi, în acelaş timp, un prieten, care să-i facă toate serviciile ce i le-ar cere. D. Aristide Blank avea de ales în­­tre d-nii Octavian Goga şi dr. N. Lupu, cei doi prieteni intimi ai d-sale. După o lungă șovăire tână­rul bancher a ales: între Goga și Lupu, a găsit că cel mai indicat e... Aristide Blank! Deci, și-a re­­zervat «Adevărul» pentru sine. Rezultatul? întâi, presa liberală a început fu­­ribunda campanie contra băncii Blank. In al doilea rând, d. Octa­vian Goga a scos revista «Ţara Noas­tră», în care a întreprins lupta îm­potriva aceleiaşi bănci. Iar în al treilea rând, d. dr. N. Lupu — mai abil — a aşteptat. A aşteptat până când a putut scoate «Aurora». D. Blank şi-a dat seama că îi trebuie «Aurora», mai ales împotriva d-lui Goga... O PUNERE LA PUNCT D. D. R. Ioan Rescu, popularul deputat argeteenist a adus în faţa Camerei, pe cale de interpelam chestiunea preţului hârtiei. Inter­pelator, era bine documentat, cu­­noştea afacerea, şi a prezentat-o simplu, clar, fără patetismul ieftin ocazional. A vorbit ca despre un bilanţ, căci la aceasta se reducea în ultimă analiză, afacerea pe care o prezenta. A avut succes. Modul cum a desvoltat interpelarea, popu­laritatea cauzei ce susţinea şi im­popularitatea fraţilor Brătianu, în special aceea a d-lui Dinu Bră­tianu, care reprezenta apărarea au contribuit la succes. Va răspunde şi d. Tancred Constantinescu, om inteligent, cu mare pricepere în a­­faceri industriale şi fin. Răspunsul său ar putea să zdruncine câte ce­­va, dacă acest om ar putea să expu­nă bine, ceea ce posedă. Nu de interpretarea bilanţelor fa­bricilor de hârtie, făcută de d. Ioa­­niţescu, Dinu Brătianu sau Tancred Constantinescu, vreau să mă ocup. Un bilanţ dibaci întocmit e suscep­tibil de multe interpretări, iar ade­vărata interpretare nu i-o poate da, decât acela care l-a făcut, sau acela care cunoaşte afacerea în sine nu cum reiese din bilanţ. Adevărul în chestiunea preţului hârtiei este următorul: Preţul hârtiei a fost STABILIT DUPĂ PREŢUL DE REVENIRE A FABRICEI «LETEA», fiindcă această fabrică prost instalată, are şi materialul lemnos extrem de cos­­tisitor. Ea produce un fabricat aşa de scump, încât în liberă concuren­ţă cu fabricele celelalte din ţară, nu mai vorbim de străinătate, ar fi condamnată la faliment. Deşi lem­nul acestei fabrici este obţinut de la stat cu 50 bani metrul cub, totuşi con­diţiunile de exploatare în pro­duse şi mai ales transportul la fa­brică sunt aşa de costisitoare, încât lemnul ajunge cu preţuri neaccep­­tabile la fabrică, ceea ce a şi deter­minat concesionarea pădurii fabri­cilor Goetz. Când dai deci celorlalte fabrici, bine instalate, şi cu materialul lem­nos ieftin, preţul de revenire a hâr­tiei la «Letea», plus un beneficiu normal neapărat că beneficiile lor sunt mari. Că preţul hârtiei noastre este mare, nu mai încape îndoială. Pre­ţul hârtiei de ziar în Cehoslovacia este cam 3 coroane kilogramul adi­că cam 16,50 lei, dar acolo lemnul costă în coroane, ceea ce noi plătim în lei, adică de 5 ori mai mult, şi manopera este mai scumpă ca la noi. După preţul hârtiei în Austria nu ne putem îndrepta, căci fabri­cele vând sub cost. Adevărul deci, în afară de orice bilanţ este acesta. Plătim hârtia scump, ca să poată exista fabrica «Letea», atât şi nimic mai mult. Pander A se citi în pag. II-a Anarhia Universitară In pag. IV-a: Desbaterile procesului de spionaj (A se coti continuarea în pag. II-a) D’ale Petreştilor Comneni Era pe la sfârşitul războiului mondial, pe vremea când Comnenul Petrescu ţipă, ftoli personale, allosuri de geografie co­mentate, cu scopul aţa zis de a face pro­­pagandă. O doamnă franceză din societatea In­­nalţă, căci toate se întâmplă pe blajinul nostru pământ, invitase la masă pe prin­ţul Petrescu şi pe domnul Brăncoveanu. Coincidenţă. Invitaţii se adunară.­­Amfitrioana se gândea că nu era nevoe să prezinte unul altuia pe cei doi iluştri oaspeţi Valachi. Mirarea fu însă mare pentru gazdă. Prinţul Brăncoveanu ne adresă un cuvânt Neculaiului Petresc, iar acesta evita gru­purile ce înconjurau pe fratele Contesei de Noailles. La sfârşitul mesei, doamna franceză, vrând să desluşească lucrurile, se apro­­pie de Comnenul Neculai Petresc : «— Am făcut cu siguranţă o gafă Prin­cipe, am uitat să vă prezint Prinţului Brăncoveanu, credeam totuşi «— O, Doamnă, Nu, ni ne vorbim nici­odată. Familiile noastre sunt vrăjmaşe de acum patru secole. BUGETUL PE 1925 Veniturile tezaurului Ce reprezintă veniturile tezaurului ! Reduceţi de aci cât veţi voi, dom­­nostru. D. Vintilă Brătianu arată; paraţia rămâne. Mai jos însă de d­­­oreşterea veniturilor impozitelor dela­­fra proporţională a veniturilor din 1922 încoace. In 1922 s’a încasat,­­ vechiul regat, la sporul de popula- 13.917 milioane; în 1923 pe 9 luni,­­ ţie, nu se poate merge şî aceasta ar 18­ 746 milioane; în 1924 evaluările da: 1.524 milioane­ lei aur, au fost 24 miliarde şi se vestesc ex­cedente; pe 1925 veniturile sunt eva­luate la 31.750 milioane, şi după cum vom arăta mai pe urmă, după toate probabilităţile se va solda în exce­dente, deci progresul este evident. Desigur, dacă comparaţia se extinde numai la perioada de timp, dela 1922 sau chiar dela 1919 încoace. Dacă însă ne raportăm la veniturile sta­tului român, de înainte de război, sau mergem şi la alte ţări, atunci lucrurile se schimbă. Dacă numai ne-am aduce aminte de valoarea leu­lui la diferite epoce în intervalul de la 1919 până astăzi, atunci am ve­dea că creşterea cifrei de miliarde, nu indică, în aceiaş proporţie, şi creşterea puterii de cumpărare. Sărăcia ţării. Această cifră este inadmisibilă fiind­că impozitele au crescut simţitor prin noua lege fis­cală. Dacă am vrea totuşi să im ţinem seamă de noua fiscalitate şi ne-am opri la ea, valoarea ei în lei hârtie pe cursul de 2,70 centime aur, reprezintă 56.388 milioane lei hârtie. Comparaţia cu cele 31.750 milioane indicate de budgetul pe 1925, ne dă gradul de sărăcie a ţării. Laudele d-lui Brătianu ar trebui să înceteze în faţa acestor cifre, căci ele arată roadele nefaste a politicii sale economice. Cifra veniturilor te­zaurului indică o populaţie care nu câştigă, şi explicaţia nu poate fi decât lenea, munca neretribuită, sau lipsa de utilaj naţional şi industrial , cu corolarul inevitabil. Noi, locuitorii acestei ţări, nu avem nevoie să facem ipoteze, căci cu­noaştem împrejurările. Când avu­ţia statului, care reprezintă două treimi din averea ţării este, neex­­ploatată aproape în întregime; când puţinul exploatat dă deficite; când agricultorii vând cerealele cu 35 la sută sub preţul mondial, şi cum­pără fabricatele necesare, pe pre­ţuri mărite până la 70 la sută, deasupra preţului mondial; când in­dustria care nu găseşte decât de­buşeu intern, este redusă la re­sursele unei populaţii sărăcite, când statul nu­-şi utilizează serviciile de­pendinţe de el, pentru a da de lucru cel puţin industriei; când credite în bănci nu mai sunt, iar la cre­ditele vechi se plăteşte peste 40 la gută; ilarul alaiiil­u­­r a vni, fii­mi­sorilor 8 miliarde, de acum 3 sau 4 ani, şi nu plăteşte; totul se ex­plică. Sărăcia este o consecinţă i­­nevitabilă a politicei noastre econo­mice, toţi o simţim, pe toţi ne o­­moară, numai d. Vintilă Brătianu senin, vede peste tot refacere şi prosperitate. Sărăcia ţării reese şi din exami­narea randamentului diferitelor fe­luri de impozite, dar despre aceasta vom vorbi în articolul de mâine. Comparaţia între veniturile te­­zaurului în alte ţări şi la noi. Să vedem ce reprezintă în lei aur pe cap de locuitor veniturile tezaurului în an 1­997 . Anglia: 17 miliarde lei aur pen­­tru 60 milioane locuitori adică: 283 lei aur pe cap de locuitor. Franţa: 8.840 milioane lei aur la 40 milioane locuitori, adică: 221 lei aur pe cap de locuitor. Germania: 9 miliarde de lei aur la 60 milioane locuitori, adică 150 lei pe cap de locuitor. Cehoslovacia: 2.472 milioane lei aur pentru 13,6 milioane locuitori, a­­dică: 181 lei aur pe cap de locuitor. România: 857 milioane lei aur, leul socotit 2,7 centime aur­, la 18 mi­lioane de locuitori adică: 47 lei pe cap de locuitor. Adică Românii plătesc de 6 ori mai mic impozit decât Englezii; de aproape 5 ori mai puţin ca France­­zii; de 4 ori mai puţin decât Ceho­slovacii; de 3 ori mai puţin ca Ger­­manii. Şi această proporţie n’a fost şi înainte de război, ci e o consecinţă a stării economice post-războinice. Care ar trebui să fie cifra venitu­rilor. La 1913 bugetul Franţei era 5 mi­liarde lei aur la 40 milioane de locui­tori adică­ 125 lei aur pe cap de lo­cuitor; în România 635 milioane lei aur la 75 milioane de locuitori adică 85 lei aur. Resultă că comparativul cu Francezul, Românul plătea 68 la sută imposit. Dacă ţinem socoteală că imposi­­tele s-au ridicat în ambele ţări, ba comparativ mai mult în România de­cât în Franţa, dacă ne amin­tim că Franţa a eşit din război cu 10 departamente complect dis­truse, avem dreptul să pretindem aceiaşi cotă de impozite, care în de­finitiv este o măsură de capacitate fiscală. Atunci proporţional cu Franţa veniturile tezaurului nostru ar trebui să fie: 2.706 milioane lei aur. Tranole D. VINTILĂ BRATIANU Se plimbă actele dim dosare? O versiune asupra scrisoa­re! d-lui Al. Văitoianu Din sursă guvernamentală ni s’a dat următoarea explicaţiune asupra scrisoarei-facsimil publicată în «Lupta» şi a cărei divulgare am a­­tribuit-o ministrului justiţiei. Scrisoarea n’a ajuns nici la desti­naţie, nici la parchet de oare-Ce a fost furată de sub căpătâiul celui ce o scrisese de către un ins, care, pe­rese, putea să intre după voe în ca­mera unde era păzit bolnavul. Autorul şterpelirii nu «lucra» în contul justiţiei, căci n’a dus-o la parchet, ci a comercializat-o, pro­babil, dând-o ziarului care a făcut uz de dânsa, înregistrăm versiunea și ne re­zervăm comentariile. 10 NU aminTă ' Ti .....

Next