Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)
1924-12-04 / nr. 25
ANUL I No. 25 Joi 4 Decembrie Redacţia şi Administraţia 4 Str. Luterană 4 . . . 78109 Administraţia Telefon: 7g,.0 peddacţia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi in pag. II-a Preşedintele clubului parlamentar german din România, d. Hans Otto Roth, a adresat în cadrele unui lung interview acordat ziarului «Brassói Lapok», un călduros apel partidului maghiar îndemnându-l să-şi strângă rândurile, să se alăture celorlalte partide minoritare şi să formeze, toate împreună, un front unic şi unitar împotriva «tendinţelor de extirpare» ale statului românesc. După câteva zile acelaş apel de frăţească colaborare a fost adresat saşilor din tabăra maghiară prin glasul autorizat al contelui Majlath. Un început de organizare şi de concentrare a forţelor se evidenţiază şi în rândurile evreilor, cea mai proaspătă «minoritate naţională» a României. Mişcarea sionistă, care reclamă representarea proporţională a evreilor în justiţie, administaţie, în parlament şi în..„guvernul ţării, prinde rădăcini adânci mai ales în teritoriile alipite mergând mână în mână cu celelalte minorităţi «naţionale». Nu ştim ce urmări imediate vor avea stăruitoarele şi repeţitele apeluri, pe cari taberele răsleţe minoritare şi le trimit de câtva timp. Un lucru este însă cert: mai curând sau mai târziu elementul românesc al acestei ţări se va găsi faţă ’n faţă cu blocul închegat al tuturor minorităţilor, cari locuesc în cuprinsul larg şi primit al ei. Pe lângă enormele dificultăţi, cu care neamul nostru va trebui să lupte, pentru a se înstăpâni rodnic şi temeinic pe pământul, pe care-l apără de două mii de ani, va trebui să ţină mereu seamă şi de forţele concentrate cu gând potrivnic în frontul unic al minorităţilor, pe care toleranţa noastră sau întâmplarea le-a îngrămădit pe teritoriul ţării româneşti. Căci suntem siguri, că această concentrare de forţe nu se face pentru a ne ajuta în dificila operă de consolidare a caracterului naţional al statului şi ulei mi se face pentru a ne ajuta să punem temelii trainice viitorului nostru în această parte a Europei. Frontul unic se întemeiază pe ideia de luptă comună împotriva supremaţiei fireşti,— pe care o dorim tât mai fecundă — a naţiei româneşti în România întregită. Ideia care animează apelurile de mobilizare ale prietenilor minoritari este ofensiva şi nici decum o ideie de legitimă apărare împotriva unui real spirit de asuprire şi nici împotriva unor obstacole grele, cari ar sta în calea evoluţiei lor normale. Minorităţile ardelene se jeluesc, este adevărat, că li se sugrumă cultura naţională fără să se ţină seamă că în 1918 aveau 1028 şcoli confesionale primare minoritare iar azi au 1435, la care se adaugă 691 şcoli primare susţinute de stat; că atunci aveau 26 licee şi azi au 39 la cari trebuesc adăugate cele 9 licee minoritare de stat, că în 1918 aveau 1245 asociaţii culturale, economice şi sociale şi azi au 1449; că numai în anii 1919—22 au înfiinţat, în Transilvania, circa 60 de mari întreprinderi comerciale şi industriale şi că au peste 200 publicaţii periodice (ziare şi reviste) câte nu au avut niciodată înainte. I-a împiedicat cineva pe ungurii calvini să aibă şcoală în Şard pentru 11 elevi, în Păuca pentru 10 elevi în Răii- Barbat (jud. Hunedoarei) pentru 8 elevi, sau pe saşii luterani să aibă şcoală în Giacas pentru 9 elevi , în Cuşma pentru 5 elevi, şcoli susţinute cu tendinţa evidentă de a împiedica accesul elevilor la şcolile româneşti ale statului . Ideia care dominează deci, gândurile celor ce se străduesc să alcătuiască faimosul front unic, este resistenţa împotriva adâncirei şi statornicitei stăpânire efective româneşti în toate colţurile ţării întregite. Pe noi această ideie nu ne înspăimântă precum nu ne înspăimântă «frontul» clădit pe ea. Neamul nostru a văzut în cursul istriei sale bimilenare alte «fronturi», cari s’au spulberat ca pleava în vânt, iar noi am rămas. Şi dacă ne ocupăm totuşi de el, o facem din pură datorie gazetărească şi ca să se ştie că veghem şi vedem.... Dincolo de sforării« Aşadar discuţia paşapoartelor poate fi socotită ca închisă. Nimeni nu mai suflă un cuvânt. E o poveste trecută în domeniul trecutului. Morţii cu morfii, adică expatriaţii cu moartea pe care şi-au ales-o. Viii cu viii; adică d. Franasovici cu d. Mărzescu. E o luptă piept la piept. Bravă... Mă loveşti, te lovesc! Din tainicile dosare se vestesc documente care să impună tăcere. E o dreaptă luptă franceză după toate regatele sportive. Cel cu amândoi umerii lipiţi de pământ, se declară doborât şi nu mai chiamă nici o putere care să-l izbăvească. D. Franasovici a învins. Dovadă e că a trecut pe al doilea plan discuţia paşapoartelor. Dar dincolo de aceste sforţări ale politicei de Cameră şi de gazetă, naşte o întrebare. Am văzut. Trei ţărani întorşi din Cuba au povestit peripeţiile dureroase prin care au ajuns îndărăt pe tărâm românesc, numai printr'o minune vie. Cuvântări parlamentare au dovedit prin ce chinuri au trecut cei de la Cherbourg. Alte relatări, prin vorbă şi prin scris, ne-au adus înaintea ochilor mizeria celor cu paşapoarte, trimişi să piară în iadul frigurilor galbene. Ce indignare! Ce protestări! Ce strigăt de revoltă! Şi ce campanie pornită pe toate fronturile! A fost un chiot de protestare, care a izbit în obrajii vinovaţilor, ca plumbii unui biciu de vechil pe faţa unui zlotaş prins cu mâţa în sac. S’a spus şi s’a stăruit asupra faptului, că oamenii trimişi cu paşapoartele morţii dincolo de Atlantic, mor acolo de foame, nu au cu ce se întoarce. Acelora, indignarea de acasă, nu le face nici cald nici rece. Pentru dânşii o singură deslegare avea însemnătate. Aceea care să-i salveze de unde erau, să-i întoarcă la vetre, după ce prin minciună au fost ispitiţi la pierzare. Gândul acesta nu a venit nimănui. Toate s’au petrecut în afară de victime. Ele nu mai interesau. Ele erau un pretext. Ele puteau muri în cele mai groaznice svărcoliri. Cu atât mai bine! «Campania» avea mai grave documente la îndemână. Căci nu înfricoşata lor situaţie durea, ci numai prilejul unui mare scandal care se oferea tuturor era de prim interes. Zadarnic fac apel prin gazete şi epistole să vie cineva să-i salveze. Nimeni n’are timp. Nimeni nu-i vede. Discuţia a trecut în alte domenii mai înalte, moralitate umanitarism, etc. etc. Ce ştiu cei din Cuba, despre asemenea adânci probleme de suflet.. c. p. la marxism Când în primăvara anului 1917 a stat, şi cu salarii plătite de stat, Lenin a pus stăpânire pe Rusia ca din banii naţionalizaţi în bănci. Cenistă şi burgheză, a transformat-o într’un vast câmp de experienţă a felului de producţiune marxist. A declarat solul, subsolul, clădirile, comerţul intern şi extern, fabricile şi exploatările miniere, banca, în sfârşit tot ce exista în Rusia, proprietatea statului, şi pe toţi cetăţenii i-a transformat în funcţionari ai statului, cu delegaţii în toate domeniile activităţii. Pământul, proprietatea statului, trebuia cultivat de ţărani,din unelte procurate de stat iar recolta trebuia adusă în grânarele statului. Toate produsele fabricate şi cele de extracţie se produceau cu utilajul naţionalizat, din materii prime procurate de realele şi fabricatele se vindeau pe piaţa internă sau externă de funcţionarii statului. Producţia deci şi consumaţia erau dirijate direct de stat prin armate de funcţionari, ’puşi sub conducerea unui consiliu economic, asemănător cu acela ce va funcţiona la noi sub titlul de consiliu de îndrumare şi control. Prima greutate ce s-a ivit a fost, nu incapacitatea conducătorilor, şi imposibilitatea de a centraliza activitatea a 100 milioane de oameni ci finanţarea acestei colosale întreprinderi dezorganizate. Primii bani i-a furnizat «naţionalizarea» băncilor şi a capitalului privat. Aceştia erau însă prea puţini, pentru asemenea vaste concepţii. Au mai scos ceva bani prin inflaţie dar în curând rubla de hârtie n’a mai avut valoare. Atunci a început «naţionalizarea aurului, argintului şi a pietrelor preţioase aparţinând particularilor, Coroanei, bisericilor, museelor, tesaurului român depus la Kremlin, etc. Cu resursele acestea s’au acoperit cheltuelile de propagandă pentru a face revoluţie în toată Europa, cheltuielile cu războaele Colceag şi Wranghel, cu războiul în Polonia. La sfârşitul anului 1921 când toate resursele se terminase, au început să ameninţe toată Europa cu război, şi au reuşit să intimideze pe d. Lloyd George, care a convocat conferinţa de la Geneva, pentru a soluţiona chestiunea rusească. La Geneva prima grijă a reprezentanţilor Rusiei a fost să ceară credite. Conferinţii de la Geneva — închisă fără rezultat — i-a urmat acea dela Amsterdam. Aci s’au pus în faţă cele două concepţii : financiarii occidentali admiteau acordarea creditelor numai în următoarele condiţiuni: recunoaşterea datoriei Rusiei ţariste, despăgubiri naţionalilor pentru confiscarea bunurilor din Rusia, acor-darea de concesiuni în Rusia şi dreptul de exploatare a lor după modul capitalist de producţiune, precum şi libertatea comerţului pe produsele sau fabricatele concesiunilor. Sovietele au continuat, până la urmă, să ceară credite, fără nici o condiţiune în privinţa vechilor datorii. Admiteau să dea concesiuni, dar ele trebuiau exploatate, pe baza relaţiunilor între patroni şi lucrători stabilite de codul sovietic, şi cu restricţiuni la comerţ, mai ales la cel exterior. Ambele teze erau ireconciliabile. Financiarii nu puteau da bani pentru a finanţa întreprinderi marxiste cari se arătau ireale, tocmai fiindcă ele trebuiau să aibă la bază lipsa capitalului. Sovietele nu puteau admite pe faţă renunţarea la felul de producţie marxist fără a dispare. Urmarea se cunoaşte. Ţăranul rus este azi stăpânul pământului. Rusia este a fi o ţară de mică proprietate agricolă. Bolşevismul a condus la cea mai puternică organizaţie de proprietate idividuală care există. Pe terenul indusbial , fabricele sunt conduse de particulari, după sistemul capitalist, iar Sovietele au creat lucrătorilor condiţii de muncă aşa de grele, cum n’au existat niciodată, chiar în primele timpuri ale capitalismului. In raporturile însă cu ţările burgheze, Sovietele continuă să-şi menţină părerile. Ceea ce au admis conaţionalilor, adică proprietatea individuală, libertatea comerţului interior şi producţia burgheză, refuză să admită străinilor. Cel mult acordă italienilor, de cari nu se tem, fiindcă ei n’au destule capitaluri exploatarea concesiunilor carbonifere din Donetz după sistemul burghez, dar cu lucrători italieni. Cu alte cuvinte, lucrătorii ruşi pot lucra ca salariaţi burgheziei ruse, dar nu pot fi vânduţi sclavi burghezului străin. Şi acuma gândiţi-vă la ultimele noastre legiuiri: naţionalizarea subsolului, legea minelor, legea comercializării avuţiilor statului. Societăţi cu majoritatea capitalului românesc şi en conducere românească, când în ţară nu-s bani. Consilii de administraţie cu un delegat al guvernului, cu drept de veto. Consiliu de îndrumare şi control în care 16 oameni dispun de conducerea tuturor societăţilor, deci dispun de întreg capitalul angajat în ele. Ce amestec bizar de producţie burgheză şi sovietism ! Admiţi din producţia burgheză numai participarea capitalului, dar nu dai dreptul de iniţiativă şefului de industrie, ci îi limitezi puterile, dând preponderenţa incapacităţii oamenilor politici sau a funcţionarilor statului, iresponsabili şi unii şi alţii. Ai nevoe de capital şi-l admiţi, dar îi limitezi beneficiile. Ai nevoe de produse fabricate, dar pui la dispoziţia bunului plac sau a interesului de moment judecat de nişte incompetenţi, desfacerea mărfurilor produse. Şi acuma vedeţi pe reprezentanţii statului român, explicând marilor financiari din occident legiuirii noi. Veţi înţelege succesul ce-l au când cer participarea capitalului străin în întreprinderile româneşti sau când cer credite. Ca şi Sovietelor li se răspunde: Capitalul agonisit prin felul de producţie burghez, nu poate participa decât la întreprinderi pur burgheze. Sunteţi liberi să credeţi că, felul de producţie ce aţi imaginat, va da rezultate bune, riscaţi însă capitalurile dv. pentru a proba. Noi nu putem să riscăm capitalurile noastre în întreprinderi pe cari le vedem de la început fără sorţi de isbândă, tocmai fiindcă se abat de la felii de producţie burghez, pe care-l cunoaştem, şi care şi-a arătat roadele. Ni se răspunde şi nouă ca şi Sovietelor şi cu drept, cuvânt. D-nii Crassin şi Vintilă Brătianu ţin la Londra pledoarii cari se aseamănă ca două picături de apă. Rezultatele nu pot fi decât identice. Cassandra Pe când guvernul, obsedat de plasarea fizionomiei caricaturale a d-lui Petrescu-Comnen în saloanele legaţiei române din Paris, dar evuând totuşi înaintea enormităţii faptului, lasă de atâta vreme sarcina raporturilor noastre diplomatice cu Franţa în îngrijirea subordonaţilor fără autoritate, politica franceză condusă de d. Herriot, amic al Sovietelor, suferă şi în manifestările ei economice influenţa noului curent Şi aceasta este împotriva intereselor noastre. «Nimic pentru România» In adevăr, cercurile financiare autorizate din Franţa au descoperit un motiv nou în funcţie de care repetă acât motivul tuturor eşecurilor d-lui V. Brătianu : «nimic pentru România». Acum câtva timp se invoca politica ministrului de finanţe drept explicare a refuzului obstinat de colaborare în România a capitalurilor franceze. Azi formula este mai impersosonală dar mai gravă: ««NIMIC PENTRU ROMANIA ÎNAINTE DE TRANŞAREA CHESTIEI BASARABENE». Polemicile cu Racowsky Astfel recunoaşterea alipirei Basarabiei de către Sovietele ruse a devenit o condiţie a cooperărei capitalurilor franceze în România. Este un argument a cărei seriositate capitaliştii francezi, — care nu întreprind nimic peste graniţă înainte de a se documenta la guvernul lor — au găsit-o în repetatele şi neprimejdioasele incursiuni de la Nistru sau în propaganda comunistă care lasă intenţionat să se acrediteze perspectivele unui conflict la răsărit . Desigur, ambele au contribuit. Şi dacă atât d. Lahovary ministru! nostru la Roma, cât şi d. N. Tîtlescu de la Londra au socotit necesar să polemizeze prin presăcu d-rul Racowsky în privinţa drepturilor noastre asupra Basarbvei, faptul se datoreşte tocmai influenţei pe care propaganda sovietică a putut să o aibă asupra opiniei sau unor, Cercuri Conducătoare din Apus. România la o răspântie Fapt este că, indiferent de voinţa şi mai ales de inatacabilele noastre drepturi asupra provinciei ce nu se va mai deslipi de România decât prin dispariţia statului şi naţiei acesteia, aliaţi, pe care ne-am sprijinit întotdeauna mai mult, găsesc că există o chestie a Basarabiei. Este cu atât mai ciudat, cu cât mai există şi tratate care am pus pentru totdeauna capăt acestui proces naţional, pe care ruşii nu-l sgândură mereu, decât pentru a le servi ca obiect de compensaţie, intimidare ori şantaj. Dar aşa fiind lucrurile este firesc a ne întreba, care este politica guvernului la această răspântie gravă în care se găseşte ţara ! Va trebui să se spue, — căci va trebui să se ştie. ROMANIA IN STRĂINĂTATE Basarabia, pretextul îndoelii Franța d-lui Herriot pune fentei pe veleităţile sovietice asupra Basarabiei Cum nu mai suntem crezuţi nicăeri Am urmărit cu o încordată atenţie discuţia la Adresă- Dacă din învolburarea frazelor nu s’au desprins norme călăuzitoare pentru o ţară svârlită la răspântia tuturor îndoelilor, dacă în loc de discipline ideilor s’a înfăţişat o inferioară disciplină de partid, totuşi s’a precizat în conştiinţa unanimă linia sumbră a dezastrului. * Nici talentul cu bogate sclipiri de ironie al d-lui Valjean, nici îndemânarea şi vigurozitatea d-lui V. Iamandi, n’au putut acoperi realitatea naufragiului nădejdii cinstite de refacere care a animat munca stearpă de trei ani a d-luî Vintilă Brătianu (restul guvernului trebue socotit ca o salată adăugită linei fripturi proaste). Nu vom trece în revistă multiplele date doveditoare care au defilat în discursurile ce s’au ţinut la Mesaj, spre a repeta şi no! acela ce a ancorat chiar şi în conştiinţa d-lui Vitilă Brătianu, dezastrul ţării se deschide ca o întunecată perspectivă de prăpastie. Toţi îl ştim, îl vedem, îl trăim. Guvernul — de circumstanţă — parodiază un optinism ce pare mai mul un fard respingător de colorat întins pe o faţă de mort. Dar celelalte partide . Dacă banca ministerială este o superbă colecţie de neputînţi verif’cate timp de trei an’, ce face opoziţia ? Ce fac admirabili’’ cârmaci de mâine ? Nu vom repeta o constatare unanim făcută: lipsa oricărui program chibzuit de refacere a econom’eî naţionale,adică posibilîtatea tot mai accentuată ca după dezorganizarea cu program a producţiei (d. Vintilă Brătianu) să avem dezorganizarea fără program (opoziţia). Ne mărginim să examinăm câteva din elementele morale ce sălăşluesc în conştiinţa tuturor factorilor reprezentativi ai partidelor din opoziţie. Să precizăm. Toţi oameni politici sunt de perfect acord că o prelungire a actualului guvern înseamnă un plus de greutăţi mâine, o adâncire în dezastrul ţării. La Cameră, în întruniri, în convorbirile particulare, drama îngrijorării idealiste se joacă de oamenii politici cu un patetism vecin cu sinceritatea. Vocabularul invectivelor tari a fost epuizat, ţara — nici nu era de altfel nevoie de atâta risipă de vorbe — inoculată cu simţul imperioasei necesităţi a revoltei şi Regele convins. Dar acea viguroasă isbitură de umăr menită să rostogolească bolovanul nenorocirii întârzie. Fiecare stă la pândă. Mişcările nu sunt coordonate de nevoia totalizării sforţării, ci de asigurarea pe care fiecare vrea s’o aibă că lui îi revine dreptul de a împărţi bunurile (?) succesiunii. — «Nu vreau dragă să-l aduc pe X la putere. Dacă nu sunt sigur că mie îmi revine succesiunea, atunci de ce să mă mişc?» Zadarnic vei răscoli în maldărul de socoteli pe care-l cuprinde, ca un buzunar murdar, conştiinţa fiecărui politician ; nu vei găsi acea palpă’, toate îngrijorare de zilele ce vor veni pentru această casă a naţiei româneşti, la temelia căreia — pentru trăîn’c’e vecîireă — s’au îngropat 860900 de morţi. Opoziţia ? Pândă respingătoare de ciocli care n’aşteaptă de cât coborârea în groapă a defunctului spre a se repezi ca fiare hulpave asupra colivei. Pânda opoziţiei ? Ce admirabil aspect al moralei politice. Pcm^il „A'Jev*rul“ șî ,Dimineața‘ In nag. IH-a: Qdisfto ziare’or Cum se construeşte o pirotechnie în ţara Zuluşilor Construcţia unei pirotechnii într-o ţară civilizată este o problemă de importanţă şi ar preocupa câteva zecimi de oameni specialişti din mai multe domenii, o bună bucată de vreme. Iată cum ar procede nişte oameni carii-ar da seamă, de ce este o industrie modernă, şi de condiţiile ce trebue să îndeplinească o instalaţie industrială, ca să merite acest nume, întâi direcţia muniţiilor ar da numărul de cartuşe de infanterie şi de proectile de artilerie de fiecare calibru, pe care pirotechnia va trebui să le încarce anual. Apoi o comisie de ingineri pirotechnici capabili şi cu multă practică ar fixa pe aceste date, mărimea depozitului de proectile neîncărcate, mărimea depozitului de pulbere şi a depozitului de proectile încărcate. Apoi mărimea diferitelor ateliere de încărcare, cu maşinele şi uneltele necesare, şi aceia a atelierelor de focoase şi pe urmă poziţia relativă a depozitelor şi atelierelor unele faţă de altele, aşa ca un proectil eşti de la depozit să treacă prin atelierele de încărcare şi focoase şi să meargă fără nici o împiedicare la depozitul de proectile gata. Tot aşa pulberea din depozit In ateliere. Ei ar studia mijloacele cele mai bune de transport a proectilelor şi pulberii, căutând ca totul să fie mecanic şi rolul omului cât mai redus Odată acest program stabilit, s’ar însărcina o comisiune de ingineri constructori, cu întocmirea proectelor depozitelor şi atelierelor şi o alta de ingineri mecanici care să studieze maşinile şi uneltele şi uzina de energie necesară. In loc de aceasta, ştiţi cum se procedează în oraşul Bucureşti din ţara Zuluşilor ! Se dă temă unor ingineri abea eşiţi din şcoală, şi cari îşi fac stagiul militar . Se va construi o pirotechnie, locul fiind gratis. Proectele vor fi gata in 7 zile. Pentru Dumnezeu, domnule ministru de război, dacă nu poţi scăpa armata de Moştecî, cel puţin nu-i pune în posturi de conducere în Baleon Budgetul pe 1925 Venitul impozabil fată de venitul real In articolul precedent ajunsesem la conclusia că venitul imposabil este de 28.073 milioane lei hârtie sau 758 milioane lei aur. La anumite feluri de impozite cum sunt acelea pe: valorile mobiliare, comerţ şi industrie, salarii, venituri profesionale,venitul imposăbil este chiar venitul real. Veniturile agricole şi acelea din proprietăţile clădite însă, se calculează după anumite norme stabilite de lege, şi de aceea veniturile imposabile nu sunt cele reale. Venitul agricol imposabil Am arătat ieri că venitul agricol imposabil este 2.765 milioane. Acest venit se calculează astfel după prevederile legii: este considerată ca venit imposbil, valoarea locativă a hectarului de pământ, în epoca dela 1919—1921. După aceste ordine a legii, valoarea locativă adică arenda s’a socotit în medie 250 lei pe hectar. Aşa se explică că acest venit dă o sumă aşa de mică la impozite. Valoarea locativă reală a pământului cultivabil Suprafaţa arată a ţării a fost în 1924: 11.338.114 hectare (pag. 7) dacă la aceasta se adaugă: păşunele, fâneţele şi pârloaga, putem evalua întreaga suprafaţă cultivabilă la 20 milioane hectare. Dacă am admite o arendă pentru ziua de azi minimă de 1000 lei pe hectar, valoarea locativă ar fi 20 miliarde. Din aceasta dacă am admite că jumătate aparţin proprietăţii până la 5 hectare care plăteşte 8 la sută şi restul proprietăţii care plăteşte 12—1—5^17 la sută, impositul agricol ar trebui să dea: 2,5 miliarde, în loc de 460 milioane. Se constată deci că agricultura aduce la tesant, 2 miliarde mai puţin anual. Agricultorii plătesc prea puţin ? In faţa acestei constatări, s’ar putea spune că din grija legiuitorului pentru marea massă ţărănească de curând împroprietărită, impositul agricol a fost redus. Nu este nici asta. Reducerea impositului socotind valoarea locativă 250 lei pe hectar în loc de 1000 lei cel puţin, degrevează pe micul cultivator cu 60 lei la hectar anual, iar pe ceilalţi agricultori cu 127,50 lei la hectar anual. In schimb taxa de export de 35.000 lei la vagonul de cereale, dă un imposit suplementar de 3500 lei pe hectar tuturor agricultorilor. Prin urmare nu grija de micul agricultor a condus la aceste taxe, ci demagogia. Impozitul direct se simte imediat, pe când reducerea preţurilor cerealelor cu taxă de export, e atribuită numai de cunoscători adevăratei cause, marea massă o constată fără să ştie de unde vine. Singurii protejaţi sunt cei ce nu-şi cultivă pământul, când din potrivă, interesul ţării ar reclama ca ei să plătească impozite mari, drept pedeapsă. înţelegem că venitul agricol, trebue evaluat pe base forfetare, căci venitul real este greu de constatat, dar o evaluare pe asemenea base este ridicolă. Nu se poate admite ca un venit evaluat pe basa arendei, la 20 miliarde, şi care în realitate e mult mai mare, să plătească numai 460 milioane impozit, cam aceasta reprezintă 2,3 la sută. O asemenea cotă nu poate fi admisă de o lege fiscală care cere de la comerţ şi industrie, în medie, 25 la antă. Impozitul peroprietăţile clădite este de un rendement ruşinos, explicabil însă prin regimul legii chiriilor. La legi de restricţie excep-iţionale urmează imposite excepţiei nai de mici. O comparaţie Dealmintrelea o comparaţie va fi concludentă: în vechiul regat în 1913, fontiera cu zecimile aferente aducea statului 24 milioane lei aur sau 888 milioane lei hârtie. Azi când populaţia a crescut de la 7,5 milioane la 18 milioane, iar teritoriul de la 130.000 km. pătraţi la 300.ooo km. pătraţi, impozitul agricol împreună cu acela pe proprietăţile clădite aduc 680 milioane adică 200 milioane mai puţin. Aceste date nu suferite controverse. Alte imposite directe Toate celelalte imposite derecte dau cifre mici Impositul pe salarii din causă că salariile sunt firea mici, acela pe venituri profesionale din causă că profesioniştii câştigă puţin, pe timp de criză generală şi din causă că e greu controlabil, impositul de venituri comerciale şi industriale, din causa stagnării industriei şi a lipsei de cumpărători. Impositele directe fiind oglinda situaţiei economice a ţării, sunt şi ele ca şi ţara, extrem de sărace. Impositele indirecte Sunt baza resurselor noastre. Din 31.750 milioane cât este bugetul, impositele indirecte aduc, împreună cu taxa de timbru şi înregistrare şi cu monopolurile — imposite indirecte şi ele — 15.947 milioane. La cifra totală ar fi peste 50 la sută. Dacă însă ţinem seamă că , exploatările ministerului de comunicații sunt deficitare, că exploatările de la ministerul de domenii sunt de asemenea deficitare, ne dăm seama că adevăratul buget al statului este 20 miliarde nu 31.750 milioane, şi că restul nu sunt decât conturi de ordine, de cifre mari, în care numai ministerul de comunicaţii intră cu aprox. 9,5 miliarde. Redus la cifra adevărată de 20 miliarde, impositele indirecte reprezintă 75 la sută. Este un regim fiscal neadmisibil, menit să înfometeze pe sărac din cauza taxelor pe consumaţie, iar la ceilalţi se transformă în imposit pe capital. Dar asupra acestora vom reveni. Tranote D. VINTILA BRATIANU