Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)

1924-12-04 / nr. 25

ANUL I No. 25 Joi 4 Decembrie Redacţia şi Administraţia 4 Str. Luterană 4 . . . 78109 Administraţia Telefon: 7g,.0 peddacţia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi in pag. II-a Preşedintele clubului parlamen­tar german din România, d. Hans Otto Roth, a adresat în cadrele u­­nu­i lung interview acordat ziarului «Brassói Lapok», un călduros apel partidului maghiar îndemnându-l să-şi strângă rândurile, să se ală­ture celorlalte partide minoritare şi să formeze, toate împreună, un front unic şi unitar împotriva «ten­dinţelor de extirpare» ale statului românesc. După câteva zile acelaş apel de frăţească colaborare a fost adresat saşilor din tabăra maghia­ră prin glasul autorizat al conte­lui Majlath. Un început de organi­zare şi de concentrare a forţelor se evidenţiază şi în rândurile evrei­lor,­ cea mai proaspătă «minoritate naţională» a României. Mişcarea sionistă, care reclamă representa­­rea proporţională a evreilor în jus­tiţie, administaţie, în parlament şi în..„guvernul ţării, prinde rădăcini adânci mai ales în teritoriile ali­pite mergând mână în mână cu ce­lelalte minorităţi «naţionale». Nu ştim ce urmări imediate vor avea stăruitoarele şi repeţitele ape­luri, pe cari taberele răsleţe mino­ritare şi le trimit de câtva timp. Un lucru este însă cert: mai curând sau mai târziu elementul românesc al acestei ţări se va găsi faţă ’n faţă cu blocul închegat al tuturor mino­rităţilor, cari locuesc în cuprinsul larg şi primit­­ al ei. Pe lângă e­­normele dificultăţi, cu care neamul nostru va trebui să l­upte, pentru a se înstăpâni rodnic şi temeinic pe pământul, pe care-l apără de două mii de ani, va trebui să ţină mereu seamă şi de forţele concentrate cu gând potrivnic în frontul unic al minorităţilor, pe care toleranţa noa­stră sau întâmplarea le-a îngrămă­dit pe teritoriul ţării româneşti. Căci suntem siguri, că această con­­centrare de forţe nu se face pen­tru a ne ajuta în dificila operă de consolidare a caracterului naţional al statului şi ulei mi se face pen­tru a ne ajuta să punem temelii trainice viitorului nostru în această parte a Europei. Frontul unic se întemeiază pe ideia de luptă comună împotriva supremaţiei fireşti,— pe care o dorim t­ât mai fecundă — a naţiei româneşti în România întregită. Ideia care animează apelurile de mobilizare ale prietenilor minoritari este ofensiva şi nici de­cum o ideie de legitimă apărare împotriva unui real spirit de asuprire şi nici împotriva unor obstacole grele, cari ar sta în calea evoluţiei lor normale. Minorităţile ardelene se jeluesc, este adevărat, că li se sugrumă cul­tura naţională fără să se ţină sea­mă că în 1918 aveau 1028 şcoli con­fesionale primare minoritare iar azi au 1435, la care se adaugă 691 şcoli primare susţinute de stat; că atunci aveau 26 licee şi azi au 39 la cari trebuesc adăugate cele 9 licee minoritare de stat, că în 1918 aveau 1245 asociaţii culturale, eco­nomice şi sociale şi azi au 1449; că numai în anii 1919—22 au înfiinţat, în Transilvania, circa 60 de mari în­treprinderi comerciale şi industria­le şi că au peste 200 publicaţii pe­riodice (ziare şi reviste) câte nu au avut nici­odată înainte. I-a împie­dicat cineva pe ungurii calvini să aibă şcoală în Şard pentru 11 elevi, în Păuca pentru 10 elevi în Răii- Barbat (jud. Hunedoarei) pentru 8 elevi, sau pe saşii luterani să aibă şcoală în Giacas pentru 9 elevi ,­ în Cuşma pentru 5 elevi, şcoli sus­ţinute cu tendinţa evidentă de­ a împiedica accesul elevilor la şco­lile româneşti ale statului . Ideia care dominează deci, gân­durile celor ce se străduesc să alcă­tuiască faimosul front unic, este resistenţa împotriva adâncirei şi statornicitei stăpânire­ efective ro­mâneşti în toate colţurile ţării în­tregite. Pe noi această ideie nu ne înspăimântă precum nu ne înspăi­mântă «frontul» clădit pe ea. Nea­mul nostru a văzut în cursul is­triei sale bimilenare alte «fronturi», cari s’au spulberat ca pleava în vânt, iar noi am rămas. Şi dacă ne ocu­păm totuşi de el, o facem din pură datorie gazetărească şi ca să se ştie că veghem şi vedem.... Dincolo de sforării« Aşa­dar discuţia paşapoartelor poate fi socotită ca închisă. Nimeni nu mai suflă un cuvânt. E o pove­ste trecută în domeniul trecutului. Morţii cu morfii, adică expatriaţii cu moartea pe care şi-au ales-o. Viii cu viii; adică d. Franasovici cu d. Mărzescu. E o luptă piept la piept. Bravă... Mă loveşti, te lovesc! Din tainicile dosare se vestesc docu­mente care să impună tăcere. E o dreaptă luptă franceză după toate regatele sportive. Cel cu amândoi umerii lipiţi de pământ, se declară doborât şi nu mai chiamă nici o pu­tere care să-l izbăvească. D. Fra­nasovici a învins. Dovadă e că a trecut pe al doilea plan discuţia pa­şapoartelor. Dar dincolo de aceste sforţări ale politicei de Cameră şi de gazetă, naşte o întrebare. Am văzut. Trei ţărani întorşi din Cu­ba au povestit peripeţiile dure­roase prin care au ajuns îndărăt pe tărâm românesc, numai prin­­tr'o minune vie. Cuvântări parla­mentare au dovedit prin ce chi­nuri au trecut cei de la Cherbourg. Alte relatări, prin vorbă şi prin scris, ne-au adus înaintea ochilor mizeria celor cu paşapoarte, trimişi să piară în iadul frigurilor gal­bene. Ce indignare! Ce protestări! Ce strigăt de revoltă! Şi ce campanie pornită pe toate fronturile! A fost un chiot de protestare, care a izbit în obrajii vinovaţilor, ca plumbii unui biciu de vechil pe faţa unui zlotaş prins cu mâţa în sac. S’a spus şi s’a stăruit asupra fap­tului, că oamenii trimişi cu paşa­poartele morţii dincolo de Atlantic, mor acolo de foame, nu au cu ce se întoarce. Acelora, indignarea de a­­casă, nu le face nici cald nici rece. Pentru dânşii o singură deslegare avea însemnătate. Aceea care să-i salveze de unde erau, să-i întoarcă la vetre, după ce prin minciună au fost ispitiţi la pierzare. Gândul acesta nu a venit nimă­nui. Toate s’au petrecut în afară de victime. Ele nu mai interesau. Ele erau un pretext. Ele puteau muri în cele mai groaznice svărcoliri. Cu atât mai bine! «Campania» a­­vea mai grave documente la înde­mână. Căci nu înfricoşata lor si­tuaţie durea, ci numai prilejul u­­nui mare scandal care se oferea tu­turor era de prim interes. Zadarnic fac apel prin gazete şi epistole să vie cineva să-i salveze. Nimeni n’are timp. Nimeni nu-i vede. Discuţia a trecut în alte do­­menii mai înalte, moralitate umani­tarism, etc. etc. Ce ştiu cei din Cuba, despre ase­menea adânci probleme de suflet.. c. p. la marxism Când în primăvara anului 1917 a stat, şi cu salarii plătite de stat, Lenin a pus stăpânire pe Rusia ca­ din banii naţionalizaţi în bănci. Ce­nistă şi burgheză, a transformat-o într’un vast câmp de experienţă a felului de producţiune marxist. A declarat solul, subsolul, clădirile, comerţul intern şi extern, fabricile şi exploatările miniere, banca,­ în sfârşit tot ce exista în Rusia, pro­prietatea statului, şi pe toţi cetă­ţenii i-a transformat în funcţionari ai statului, cu delegaţii în toate domeniile activităţii. Pământul, proprietatea statului, trebuia cul­tivat de ţărani,d­in unelte procurate de stat iar recolta trebuia adusă în grânarele statului. Toate produ­sele fabricate şi cele de extracţie se produceau cu utilajul naţionali­zat, din materii prime procurate de realele şi fabricatele se vindeau pe piaţa internă sau externă de funcţionarii statului. Producţia deci şi consumaţia erau dirijate direct de stat prin armate de funcţionari, ’puşi sub conducerea unui consiliu economic, asemănător cu acela ce va funcţiona la noi sub titlul de­ consiliu de îndrumare şi control. Prima greutate ce s-a ivit a fost, nu incapacitatea conducătorilor, şi imposibilitatea de a centraliza ac­tivitatea a 100 milioane de oameni ci finanţarea acestei colosale întreprinderi dezorganizate. Primii bani i-a furnizat «naţionalizarea» băncilor şi a capitalului privat. A­­ceştia erau însă prea puţini, pentru asemenea vaste concepţii. Au mai scos ceva bani prin inflaţie dar în curând rubla de hârtie n’a mai a­­vut valoare. Atunci a început «na­ţionalizarea aurului, argintului şi­ a pietrelor preţioase aparţinând par­ticularilor, Coroanei, bisericilor, mu­seelor, tesaurului român depus la Kremlin, etc. Cu resursele aces­tea s’au acoperit cheltuelile de propagandă pentru a face revolu­ţie în toată Europa, cheltuielile cu războaele Colceag şi Wranghel, cu războiul în Polonia. La sfârşitul a­­nului 1921 când toate resursele se terminase, au început să ameninţe toată Europa cu război, şi au reuşit să intimideze pe d. Lloyd George, care a convocat conferinţa de la Ge­neva, pentru a soluţiona chestiunea rusească. La Geneva prima grijă a reprezentanţilor Rusiei a fost să ceară credite. Conferinţii de la Ge­neva — închisă fără rezultat — i-a urmat acea dela Amsterdam. Aci s’au pus în faţă cele două con­cepţii : financiarii occidentali ad­miteau acordarea creditelor numai în următoarele condiţiuni: re­cunoaşterea datoriei Rusiei ţariste,­ despăgubiri naţionalilor pentru con­fiscarea bunurilor din Rusia, acor-­­darea de concesiuni în Rusia şi dreptul de exploatare a lor după modul capitalist de producţiune, precum şi libertatea comerţului pe p­­r­odusele sau fabricatele con­cesiunilor. Sovietele au continuat, până la urmă, să ceară credite, fără nici o condiţiune în privinţa vechi­lor datorii. Admiteau să dea conce­siuni, dar ele trebuiau exploatate, pe baza relaţiunilor­ între patroni şi lucrători stabilite de codul sovie­tic, şi cu restricţiuni la comerţ, mai ales la cel exterior. Ambele teze erau ireconciliabile. Financiarii nu puteau da bani pen­tru a finanţa întreprinderi mar­xiste cari se arătau ireale, tocmai fiindcă ele trebuiau să aibă la bază­ lipsa capitalului. Sovietele nu puteau admite pe faţă renunţa­rea la felul de producţie marxist fără a dispare. Urmarea se cu­noaşte. Ţăranul rus este azi stăpâ­nul pământului. Rusia este a fi o ţară de mică proprietate agricolă. Bolşevismul a condus la cea mai puternică organizaţie de proprie­tate idividuală care există. Pe terenul in­dusb­ial , fabricele sunt conduse de particulari, după sistemul capitalist, iar Sovietele au creat lucrătorilor condiţii de mun­că aşa de grele, cum n’au existat nici­odată, chiar în primele tim­puri ale capitalismului. In raporturile însă cu ţările bur­gheze, Sovietele continuă să-şi men­ţină părerile. Ceea ce au admis co­naţionalilor, adică proprietatea in­dividuală, libertatea comerţului in­terior şi producţia burgheză, refu­ză să admită străinilor. Cel mult a­­cordă italienilor, de cari nu se tem, fiindcă ei n’au destule capitaluri exploatarea concesiunilor carboni­fere din Donetz după sistemul bur­ghez, dar cu lucrători italieni. Cu alte cuvinte, lucrătorii ruşi pot lu­cra ca salariaţi burgheziei ruse, dar nu pot fi vânduţi sclavi burghezu­­lui străin. Şi acuma gândiţi-vă la ultimele noastre legiuiri: naţionalizarea sub­solului, legea minelor, legea comer­cializării avuţiilor statului. Socie­tăţi cu majoritatea capitalului ro­mânesc şi­ en conducere româneas­că, când în ţară nu-s bani. Consilii de administraţie cu un delegat al guvernului, cu drept de­­ veto. Con­siliu de îndrumare şi control în care 16 oameni dispun de conduce­rea tuturor societăţilor, deci dispun de întreg capitalul angajat în ele. Ce amestec bizar de producţie bur­gheză şi sovietism ! Admiţi din pro­ducţia burgheză numai participa­rea capitalului, dar nu dai dreptul de iniţiativă şefului de industrie, ci îi limitezi puterile, dând prepon­derenţa incapacităţii oamenilor po­litici sau a funcţionarilor statului, iresponsabili şi unii şi alţii. Ai ne­­voe de capital şi-l admiţi, dar îi li­mitezi beneficiile. Ai nevoe de pro­duse fabricate, dar pui la dispoziţia bunului plac sau a interesului de moment judecat de nişte incompe­tenţi, desfacerea mărfurilor pro­duse. Şi acuma vedeţi pe reprezentanţii statului român, explicând marilor financiari din occident legiuirii­ noi. Veţi înţelege succesul ce-l au când cer participarea capitalului străin în întreprinderile româneşti sau când cer credite. Ca şi Sovietelor li se răspunde: Capitalul agonisit prin felul de pro­ducţie burghez, nu poate participa decât la întreprinderi pur burghe­ze. Sunteţi liberi să credeţi că, fe­lul de producţie ce aţi imaginat, va da rezultate bune, riscaţi însă capi­talurile d­v. pentru a proba. Noi nu putem să riscăm capitalurile noastre în întreprinderi pe cari le vedem de la început fără sorţi de isbândă, tocmai fiindcă se abat de la felii de producţie burghez, pe care-l cunoaş­tem, şi care şi-a arătat roadele. Ni se răspunde şi nouă ca şi So­vietelor şi cu drept, cuvânt. D-nii Crassin şi Vintilă Brătianu ţin la Londra pledoarii cari se a­­seamănă ca două picături de apă. Rezultatele nu pot fi decât iden­tice. Cassandra Pe când guvernul, obsedat de pla­sarea fizionomiei caricaturale a d-lui Petrescu-Comnen în saloanele legaţiei române din Paris, dar evu­­­ând totuşi înaintea enormităţii faptului, lasă de atâta vreme sar­cina raporturilor noastre diploma­tice cu Franţa în îngrijirea subor­donaţilor fără autoritate, politica franceză condusă de d. Herriot, a­­mic al Sovietelor, suferă şi în ma­nifestările ei economice influenţa noului curent Şi aceasta este împotriva intere­selor noastre. «Nimic pentru România» In adevăr, cercurile financiare autorizate din Franţa au­ descoperit un motiv nou în funcţie de care re­petă acât­ motivul tuturor eşecurilor d-lui V. Brătianu : «nimic pentru România». Acum câtva timp se invoca poli­tica ministrului de finanţe drept explicare a refuzului obstinat de colaborare în România a capitalu­rilor franceze. Azi formula este mai imperso­­sonală dar mai gravă: ««NIMIC PENTRU ROMANIA ÎNAINTE DE TRANŞAREA CHE­STIEI BASARABENE». Polemicile cu Racowsky Astfel recunoaşterea alipirei Ba­sarabiei de către Sovietele ruse a devenit o condiţie a cooperărei ca­­pitalurilor­ franceze în România. Este un argument a cărei seriosi­tate capitaliştii francezi, — care nu întreprind nimic peste graniţă îna­inte de a se documenta la guvernul lor — au găsit-o în repetatele şi nepri­­mejdioasele incursiuni de la Nistru sau în propaganda comunistă care lasă intenţionat să se acrediteze perspectivele unui­ conflict la răsă­rit . De­sigur, ambele au contribuit. Şi dacă atât d. Lah­ovary ministru! nostru la Roma, cât şi d. N. Tît­lescu de la Londra au socotit nece­sar să polemizeze prin presă­­cu d-rul Racowsky în privinţa drep­turilor noastre asupra Basarb­vei, faptul se datoreşte tocmai influen­ţei pe care propaganda sovietică a putut să o aibă asupra opiniei sau unor, Cercuri Conducătoare din A­­pus. România la o răspântie Fapt este că, indiferent de voinţa şi mai ales de inatacabilele noastre drepturi asupra provinciei ce nu se va mai deslipi de România de­cât prin dispariţia statului şi naţiei a­­cesteia, aliaţi, pe care ne-am spri­jinit în­totdeauna mai mult, găsesc că există o chestie a Basarabiei. Este cu atât mai ciudat, cu cât mai există şi tratate care am­ pus pentru totdeauna capăt acestui pro­ces naţional, pe care ruşii nu­-l sgândură mereu, de­cât pentru a le servi ca obiect de compensaţie, intimidare ori şantaj. Dar aşa fiind lucrurile este firesc a ne întreba, care este politica gu­vernului la această răspântie gravă în care se găseşte ţara ! Va trebui să se spue, — căci va trebui să se ştie. ROMANIA IN STRĂINĂTATE Basarabia, pretextul îndoelii Franța d-lui Herriot pune fentei pe veleităţile sovietice asupra Basarabiei Cum nu mai suntem crezuţi nicăeri Am urmărit cu o încordată aten­ţie discuţia la Adresă- Dacă din în­volburarea frazelor nu s’au des­prins norme călăuzitoare pentru o ţară svârlită la răspântia tuturor îndoelilor, dacă în loc de discipline ideilor s’a înfăţişat o inferioară dis­ciplină de partid, totuşi s’a precizat în conştiinţa unanimă linia sumbră a dezastrului. * Nici talentul cu bogate sclipiri de ironie al d-lui Valjean, nici îndemâ­narea şi vigurozitatea d-lui V. Ia­­mandi, n’au putut acoperi realitatea naufragiului nădejdii cinstite de refacere care a animat munca stear­pă de trei ani a d-luî Vintilă Bră­­tianu (restul guvernului trebue so­cotit ca o salată adăugită linei frip­turi proaste). Nu vom trece în re­vistă multiplele date doveditoare care au defilat în discursurile ce s’au ţinut la Mesaj, spre a repeta şi no! acela ce a ancorat chiar şi în conştiinţa d­-lui Vitilă Brătianu, dezastrul ţării se deschide ca o în­tunecată perspectivă de prăpastie. Toţi îl ştim, îl vedem, îl trăim. Gu­­vernul — de circumstanţă — paro­diază un optinism ce pare mai mul un fard respingător de colorat în­tins pe o faţă de mort. Dar celelalte partide . Dacă banca ministerială este o su­perbă colecţie de neputînţi verif’­­cate timp de trei an’, ce face opozi­­ţia ? Ce fac admirabili’’ cârmaci de mâine ? Nu vom repeta o constatare una­nim făcută: lipsa oricărui pro­gram chibzuit de refacere a eco­­nom’eî naţionale,adică posibilîtatea tot mai accentuată ca după dezor­ganizarea cu program a producţiei (d. Vintilă Brătianu) să avem de­zorganizarea fără program (opo­ziţia). Ne mărginim să examinăm câteva din elementele morale ce sălăşluesc în conştiinţa tuturor factorilor re­prezentativi ai partidelor din opo­­ziţie. Să precizăm. Toţi oameni­ politici sunt de per­­fect acord că o prelungire a actua­lului guvern înseamnă un plus de greutăţi mâine, o adâncire în de­zastru­l ţării. La Cameră, în întru­niri, în convorbirile particulare, drama îngrijorării idealiste se joa­­că de oamenii politici cu un pate­tism vecin cu sinceritatea. Vocabularul invectivelor tari a fost epuizat, ţara — nici nu era de altfel nevoie de atâta risipă de vor­be — inoculată cu simţul imperi­oasei necesităţi a revoltei şi Regele convins. Dar acea viguroasă isbitură de umăr menită să rostogolească bolo­vanul nenorocirii întârzie. Fiecare stă la pândă. Mişcările nu sunt coordonate de nevoia totalizării sforţării, ci de a­­sigurarea pe care fiecare vrea s’o aibă că lui îi revine dreptul de a împărţi bunurile (?) succesiunii. — «Nu vreau dragă să-l aduc pe X la putere. Dacă nu sunt sigur că mie îmi revine succesiunea, a­­tunci de ce să mă mişc?» Zadarnic vei răscoli în maldărul de socoteli pe care-l cuprinde, ca un buzunar murdar, conştiinţa fiecărui politician ; nu vei găsi acea palpă’, toate îngrijorare de zilele ce vor veni pentru această casă a naţiei româneşti, la temelia căreia — pen­tru trăîn’c’e vecîireă — s’au îngro­pat 860900 de morţi. Opoziţia ? Pândă respingătoare de ciocli care n’aşteaptă de cât coborârea în groa­pă a defunctului spre a se repezi ca fiare hulpave asupra colivei. Pânda opoziţiei ? Ce admirabil aspect al moralei politice. Pcm^il „A'Jev*rul“ șî ,Dimineața‘ In nag. IH-a: Qdisfto ziare’or Cum se construeşte o pirotechnie în ţara Zuluşilor Construcţia unei pirotechnii într-o ţară civilizată este o problemă de im­portanţă şi ar preocupa câteva zecimi de oameni specialişti din mai multe do­menii, o bună bucată de vreme. Iată cum­ ar procede nişte oameni cari­­i-ar da seamă, de ce este o industrie modernă, şi de condiţiile ce trebue să îndeplinească o instalaţie industrială, ca să merite acest nume, întâi direcţia muniţiilor ar da nu­mărul de cartuşe de infanterie şi de proectile de artilerie de fiecare calibru, pe care pirotechnia va trebui să le în­carce anual. Apoi o comisie de ingi­neri pirotechnici capabili şi cu multă practică ar fixa pe aceste date, mări­mea depozitului de proectile neîncăr­cate, mărimea depozitului de pulbere şi a depozitului de proectile încărcate. A­­poi mărimea diferitelor ateliere de în­cărcare, cu maşinele şi uneltele necesare, şi aceia a atelierelor de focoase şi pe ur­mă poziţia relativă a depozitelor şi atelie­relor unele faţă de altele, aşa­ ca un proectil eşti de la depozit să treacă prin atelierele de încărcare şi focoase şi să meargă fără nici o împiedicare la depo­zitul de proectile gata. Tot aşa pulbe­rea din depozit In ateliere. Ei ar studia mijloacele cele mai bune de transport a proectilelor şi pulberii, căutând ca totul să fie mecanic şi rolul omului cât mai redus Odată acest program stabilit, s’ar însărcina o comisiune de ingineri con­structori, cu întocmirea proectelor depo­zitelor şi atelierelor şi o alta de ingineri mecanici care să studieze maşinile şi uneltele şi uzina de energie necesară. In loc de aceasta, ştiţi cum se proce­dează în oraşul Bucureşti din ţara Zulu­şilor ! Se dă temă­ unor ingineri abea eşiţi din şcoală, şi cari îşi fac stagiul mi­litar . Se va construi o pirotechnie, locul fiind gratis. Proectele vor fi gata in 7 zile. Pentru Dumnezeu, domnule ministru de război, dacă nu poţi scăpa armata de Moştecî, cel puţin nu-i pune în posturi de conducere î­n Baleon Budgetul pe 1925 Venitul impozabil fată de venitul real In articolul precedent ajunsesem la conclusia că venitul imposabil este de 28.073 milioane lei hârtie sau 758 milioane lei aur. La anumite feluri de impozite cum sunt acelea pe: valorile mobi­liare, comerţ şi industrie, salarii, venituri profesionale,­venitul impo­săbil este chiar venitul real. Veni­turile agricole şi acelea din propri­etăţile clădite însă, se calculează după anumite norme stabilite de lege, şi de aceea veniturile imposa­­bile nu sunt cele reale. Venitul agricol imposabil Am arătat ieri că venitul agricol imposabil este 2.765 milioane. Acest venit se calculează astfel după prevederile legii: este consi­derată ca venit impos­bil, valoarea locativă a hectarului de pământ, în epoca dela 1919—1921. După aceste ordine a legii, va­loarea locativă adică arenda s’a socotit în medie 250 lei pe hectar. Aşa se explică că acest venit dă o sumă aşa de mică la impozite. Valoarea locativă reală a pământului cultivabil Suprafaţa arată a ţării a fost în 1924: 11.338.114 hectare (pag. 7) dacă la aceasta se adaugă: păşunele, fâ­­neţele şi pârloaga, putem evalua în­treaga suprafaţă cultivabilă la 20 milioane hectare. Dacă am admite o arendă pentru ziua de azi minimă de 1000 lei pe hectar, valoarea locativă ar fi 20 miliarde. Din aceasta dacă am ad­mite că jumătate aparţin proprie­tăţii până la 5 hectare care plăteşte 8 la sută şi restul proprietăţii care plăteşte 12—1—5­^17 la sută, impositul agricol ar trebui să dea: 2,5 miliar­de, în loc de 460 milioane. Se constată deci că agricultura a­­duce la tesant, 2 miliarde mai puţin anual. Agricultorii plătesc prea puţin ? In faţa acestei constatări, s’ar pu­tea spune că din grija legiuitorului pentru marea massă ţărănească de curând împroprietărită, impositul agricol a fost redus. Nu este nici asta. Reducerea impositului soco­tind valoarea locativă 250 lei pe hectar în loc de 1000 lei cel puţin, degrevează pe micul cultivator cu 60 lei la hectar anual, iar pe ceilalţi agricultori cu 127,50 lei la hectar a­­nual. In schimb taxa de export de 35.000 lei la vagonul de cereale, dă un imposit suplementar de 3500 lei pe hectar tuturor agricultorilor. Prin urmare nu grija de micul a­­gricultor a condus la aceste taxe, ci demagogia. Impozitul direct se simte imediat, pe când­­ reducerea preţurilor cerealelor cu taxă de ex­port, e atribuită numai de cunos­cători adevăratei cause, marea mas­să o constată fără să ştie de unde vine. Singurii protejaţi sunt cei ce nu-şi cultivă pământul, când din potrivă, interesul ţării ar reclama ca ei să plătească impozite mari, drept pe­deapsă. înţelegem că venitul agricol, tre­bue evaluat pe base forfetare, căci venitul real este greu de constatat, dar o evaluare pe asemenea base este ridicolă. Nu se poate admite ca un venit evaluat pe basa arendei, la 20 miliarde, şi care în realitate e mult mai mare, să plătească numai 460 milioane impozit, cam­ aceasta reprezintă 2,3 la sută. O asemenea cotă nu poate fi admisă de o lege fiscală care cere de la comerţ şi in­dustrie, în medie, 25 la antă. Impozitul pe­­­roprietăţile clădite este de un rendement ruşinos­­, explicabil însă prin regimul legii chiriilor. La legi de restricţie excep-i­ţionale urmează imposite excepţiei­ nai de mici. O comparaţie Dealmintrelea o comparaţie va fi concludentă: în vechiul regat în 1913, fontiera cu zecimile aferente aducea statului 24 milioane lei aur sau 888 milioane lei hârtie. Azi când populaţia a crescut de la 7,5 milioa­ne la 18 milioane, iar teritoriul de la 130.000 km. pătraţi la 300.ooo km. pătraţi, impozitul agricol împreună cu acela pe proprietăţile clădite a­­duc 680 milioane adică 200 milioane mai puţin. Aceste date nu suferite controverse. Alte imposite directe Toate celelalte imposite derecte dau cifre mici Impositul pe salarii din causă că salariile sunt fir­ea mici, acela pe venituri profesionale din causă că profesioniştii câştigă puţin, pe timp de criză generală şi din causă că e greu controlabil, im­positul de venituri comerciale şi in­dustriale, din causa stagnării indus­triei şi a lipsei de cumpărători. Im­­positele directe fiind oglinda situa­ţiei economice a ţării, sunt şi ele ca şi ţara, extrem de sărace. Impositele indirecte Sunt baza resurselor noastre. Din 31.750 milioane cât este bugetul, im­positele indirecte aduc, împreună cu taxa de timbru şi înregistrare şi cu monopolurile — imposite indirecte şi ele — 15.947 milioane. La cifra totală ar fi peste 50 la sută. Dacă însă ţinem seamă că , exploatările ministerului de comunicații sunt deficitare, că exploatările de la mi­nisterul de domenii sunt de aseme­­nea deficitare, ne dăm seama că a­­devăratul buget al statului este 20 miliarde nu 31.750 milioane, şi că restul nu sunt decât conturi de or­dine, de cifre mari, în care numai ministerul de comunicaţii intră cu aprox. 9,5 miliarde. Redus la cifra adevărată de 20 miliarde, impositele indirecte repre­zintă 75 la sută. Este un regim fiscal neadmisibil, menit să înfometeze pe sărac din cauza taxelor pe consumaţie, iar la ceilalţi se transformă în imposit pe capital. Dar asupra acestora vom reveni. Tranote D. VINTILA BRATIANU

Next