Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)
1925-01-01 / nr. 46
ANUL I No. 46 Redacţia şi Administraţia Telefon: 4 Str. Sărindar 4 7809 Administraţia 7818 Redacţia Director: C. GONGOPOL Războiul civil în Rusia cu amănunte extrem de interesante de la corespondentul nostru particular — A SE CITI IN PAGINA IV-a - Alianţa antibolşevica -Orfih Vizita d-lui Tankoff la Bucureşti e salutată de ziarul «Aurora» cu cuvinte violente la adresa premierului bulgar. In schimb, organul d-lui dr. Lupu aminteşte ca suspine de fostul dictator bulgar Stamboliiski, trecând sub tăcere, desigur nu dintr’o simplă uitare, guvernarea sângeroasă a «victimei» d-lui Tankoff. Dar acestea sunt fără îndoială chestiuni asupra cărora nu trebuie să stăruim în momentul când actualul premier bulgar vine să ne întindă mâna pentru o alianță care poate fi dintre cele mai folositoare: alianța româno-bulgaro-sârbă împotriva bolşevismului. Oricine vede în bolşevismul rusesc o primejdie ce ne ameninţă necontenit cu spectrul dezastrului, — şi slavă Domnului, sunt de această părere şi partidele democratice ale României, — va socoti această alianţă bine-venită. E bolşevismul o ameninţare comună pentru statele balcanice . Atunci alianţa acestor state poate fi socotită ca un mijloc comun de apărare pentru fiecare dintre ele. Ceva mai mult, această alianţă ar avea pentru noi şi un alt avantaj: ea transformă în prieten un stat ca Bulgaria, care ne-a fost până acum duşman. E întâiul pas pe care statele balcanice, trăite în ura reciprocă, îl fac pentru a se apropia prieteneşte unele de altele şi pentru a preschimba peninsula, veşnic agitată de conflicte, într’un bloc solidar în faţa bolşevismului. Ar reînvia astfel frontul istoric unic, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, când creştinii Balcanului, Români, Sârbi, Bulgari, se găsiră cot la cot luptând contra năvalei asiatice a Turcilor. Noi vedem în această plănuită alianţă nu numai frontul antibolşevic, dar şi repercusiunea pe care ea ar putea s’o aibă asupra mentalităţii balcanice, extrem de naţionalistă şi agresivă azi, repercusiune care ap ar tălmăci ca o îndulcire a mentalitaţii acesteia şi a raporturilor aspre dintre peninsulari. Fondul comun care stă la temelia culturii religioase comune a balcanicilor ar putea fi reînviat şi socotit ca o nouă bază de apropiere şi de împrietenire sufletească a popoarelor din Sudul nostru. Lucrul s’ar putea înfăptui pe cale culturală religioasă, la adăpostul acestei alianţe care, dacă se relizează azi, va fi ca o anticipare politică a înţelegerii culturale-religioase ce se aşteaptă de la consiliul ortodox plănuit pentru primăvara viitoare la Ierusalim. Balcanul se găseşte azi, şi politic şi religios, în preziua unei ere nouă în viaţa lui, eră de pace şi de înţelegere. înfăptuirea acestei ere atârnă de priceperea pe care o vom avea să ne folosim de posibilităţile pe care momentul ni le pune la îndemână. «Aurora» d-lui dr. N. Lupu e însă de altă părere. Ea se arată ostilă alianţei antibolşevice. Ea refuză să vadă obiectivul real al acestei alianțe, obiectiv pe care întregul Occident îl recunoaşte astăzi ca atare. Ea vede planul acestei alianţe ca o meschină încercare de consolidare a guvernelor reacţionare conduse de d-nii Pasici, Bratianu şi Tankoff. Dară nu e simplă ipocrizie, e o eroare copilărească. In cazul când alianţa se înfăptueşte, ea va fi recunoscută de orice guverne viitoare care nu vor avea nevoie să fie reacţionare pentru a fi guverne de ordine. Mica Antantă are, ca şi alianţa antibolşevică, un obiectiv comun, un duşman comun. Guvernele s’au schimbat ori s’au remaniat în statele care o compun. Acesta n’a fost un motiv de dizolvare a Micei Antante, că de recunoaştere şi dăinuire a ei. Dar nu cumva «Aurora» s’ar simţi jenată de o posibilă imobilizare a expansiunii bolşevice. In cazul acesta svonurile şi acuzaţiile ce se fac pe socoteala directorului ei în legătură cu Moscova ar avea oarecare temeiuri. Ceea ce nu ne-ar plăcea să credem. Radu Miroslav Politica şi looica pe D. Matei Cantacuzino, despre care se afirmă că este mai mult desevrajcnit decât descurajat, a apărut totuşi în această din urmă ipostasă într’un articol publicat în ajunul sărbătorilor, CU vioiciunea spirituală pe care d-sa o desfăşoară şi talentul ce i se decuplează, de câte ori e vorba să-şi atace prietenii, distinsul profesor universitar Adin, Iaşi, membru de frunte al partidului ţărănesc, a scris un adevărat rechizitoriu contra opoziţiei. Satisfacţiei in rândurile guvernamentale a fost imensă. Ziarul oficios a reprodus întregi pasagii, citându-le drept incontestabile adevăruri, întrucât logica politică, necunoscătoare de logică, vrea să găsească infailibile toate aprecierile favorabile unui anumit interes,—pentru ,ca acel fiias care le-a făcut să-i se conteste orice capacitate de judecată rezonabilă, din moment ce loveşte în acel interes. De altfel chiar, blasfemele contra Opoziţiei ale d-lui Matei Cantacuzino au acest defect de logică. D-sa constată că trebuea organizată rezistenţa» contra guvernului Brătianu. In acelaş timp însă, întorcând di jale ochii de la spectacolul dictaturei brătieniste, se încruntă cu dispreţ înaintea aceluia ,de î se pare că îi arată opoziţia. Da. Trebuie numaidecât organizată rezistenta, căci altcum se perpetuează (?) guvernul Brătianu. Durerea durerilor, însă ! N’are cine să organizeze această rezistenţă. ...Atiinci ? Să importăm de aiurea o altă opoziţie? Nu-l vedem pe d-ll Matei Cantacuzino în ipostasa unui Diogene, abandonându-şi partida de bridge pentru a rătăci în căutarea de oameni. De altfel d. Matei Cantacuzino nici n’ar avea nevoe să caute. Unele dintre cricile pe care d-sa le aduce tovarăşilor săi de luptă antiguvernamentală din toate partidele, le-am făcut şi noi în repetate rânduri. Şi mi pentru a apăra opoziţia relevăm articolul d-sale. Ni se pare însă că greşeşte în negaţi vid săil absolut Şi într'o descurajare pe care o socotim mai muilt de ordin subiectiv. «Rezistenţa» se poate organiza. Si poate aduce rezultate efective, interesante, binefăcătoare chiar. «Supra oamenii» care constitiiesc dictatUra liberală au dat Un fali-» ment aşa de dezastros, încât «oamenii» din celelalte organizaţii politice,—chiar dacă ar, fi numai nişte simpli oameni cum se cade, — şi tot ar reuşi mai bine. Totil se reduce însă, nu la capacităţile politice care ar lipsi, ci la facultatea fiecăruia de a-şi înfrânge Un personalism, care chiar dacă ar servi o ambiţie legitimă şi nU o vanitate stearpă, încă ar trebui să se închine înaintea ideii superioare pe care d. Matei Cantacuzino o relevă, dar pe care caută a o servi pecăi ce nu de la îsbândă. X. & Y. Sfârşit de an de ION DRAGU Cea din urmă zi a anului e socotită ca o sonată în ton minor pe tema unui avertisment, veşnic aceîmpotriva ei : nu suntem nici inventatorii, nici împărţitorii, nici orânduitorii ei. E zadarnic să mai dislaşi , că suntem fiinţe succesive, că cutăm dacă e bună ori rea, dacă timpul ni e cu zgârcenie măsurat, face sau nu s’o trăieşti. Bună ori că viaţa zboară, că alergăm spre rea, viaţa e inevitabilă, afară de abis fără a cunoaşte clipa în cărei cazul dacă ne folosim spre a o păabisul ne va sta în drum. De bună seamă, această înştiinţare oarecum brutală asupra mizeriei umanei noastre condiţiuni, are de ce să te lase în voia enervării şi tristeţii. Numai că, dacă ai avut totdeauna sau dacă ai ştiut să-ţi faci o bună sănătate morală, clipele acestea de deprimare involuntară sunt urmate îndată de o voluntară reacţiune a energiei. Da, viaţa-i succesivă, scurtă, brăzdată de obstacole. Nu putem nimicexprăşi de ceea ce Werther numea «cheia închisorii lui», şi soluţionea aceasta este desigur de un romantism demodat. In aşteptarea neprevăzutului, te obligă să trăieşti cu ea, ca un soţ cu o soţie cam sucită, trecându-i cu vederea unele defecte, împiedecându-i pe cât posibil crizele ce pot fi prevăzute, deprinzând simţirea să îndure crizele neaşteptate. Nu trebue uitat că o anumită regiune din noi înşine este inaccesibilă întâmplărilor soartei: e aşa numita «viaţă lăuntrică» a cărei nevoie e intrată în sângele şi nervii noştri. In general tinerii nu au această viaţă lăuntrică. Au uneori un fel de presimţire a ei, dar n’o practică. Căci ei sunt încă prada amintirilor atavice cari impun repulziunile, atracţiunile şi impulziunile începutului, şi nu au un număr suficient din acele amintiri personale a căror îngrămădire determină caracterul propriu al fiecăruia. Suntem cu toţii făcuţi de către amintirile noastre. Nu putem uita nimic: nici sunete, nici forme, nici scene, nici feţe. Cea mai mică impresiune înregistrată de către organism rămâne ascunsă în spaţiile întunecate în cari nu pătrundem decât dacă o zguduire puternică, o emoţiune excesivă, ne cutremură maşina până ’n adâncul ei.Atunci, fragmente pe care le credeam uitate, ale existenţii depărtate, se luminează deodată, amănunte neînsemnate es la iveală cu o îngrijorătoare preciztune şi ghicim că există în noi, fără ca nimic să ne înştiinţeze, mlioane de memorii vii, în plină acţiune, care au lucrat neîncetat la clădirea durerilor, bolilor, bucuriilor, patimilor a căror ivire, neaşteptată numai în aparenţă, ne-a uimit atât de mult. Obişnuinţa vieţii lăuntrice ne apropie de comorile şi de ameninţările neştiute de care suntem atât de plini. Dacă cei ce trăesc o atare viaţă îşi cunosc sufletul mai bine ca ceilalţi, e fiindcă ridică vălul amintirilor inconştiente. De câte ori ne scoborîm în adăpostul intim al amintirii, găsim pitită acolo, părând că aşteaptă mai întâi discretă, apoi afirmându-se mai puternic, arătându-se în plină lumină şi explicându-se o tovarăşe a copilăriei noastre. Când eram copii, ne fusese înfăţişată ca o persoană înzestrată cu un simţ minunat al binelui şi răului cu un simţ absolut al dreptului şi , nedreptului, cu o neclintită hotărâre de a împiedeca viciul şi de a colabora cu virtutea : «E conştiinţa ta, ziceau educatorii, ascultă întocmai sfaturile ei...» Şi nu ne-am mai gândit la ea. In timp ce trăiam la suprafaţă, auzeam uneori — dar fără a-i da ascultare —, glasul ei nelămurit. Nu! O mai socoteam atât de perfect morală cum ne fusese înfăţişată, căci, amestecată cu atâtea alte zgomote, vorba ei părerea uneori echivocă şi contradictorie. N’am fost cu ea în termeni familiari. Ei bine, conştiinţa aceasta odată ieşită la lumină — şi când oare poate fi zguduită mai bine ca în ultima zi a anului! — demontează faptele noastre cu o dibăcie de prestidigitator şi ne arată ce era, înăuntru, ne demaschează intenţiile adevărate, ne dovedeşte, cu un fel de milă răutăcioasă, că tot ce am făcut şi spus nu corespunde nici cu intenţia primitivă nici cu adevărata noastră aplecare. Ne convinge că am minţit neîncetat şi ne umileşte. Şi când a ajuns la rezultatul acesta, îşi schimbă tactica şi ne deschide cufărul cu comori. Ne arată energiile neştiute pe care nu le-am folosit încă, o virtute anchilozată dar plină de activităţi latente, un curaj nesfârşit, atât de strâns chitit încât nu mai era de recunoscut, suite de posibilităţi noui, un ideal scos din faşele care îl învăluiseră şi a cărui faţă străluceşte de-acum desvelită. Suntem mai bogaţi, mult mai bogaţi decât ştiam! Putem noui circulă în noi. Ascultăm cu lăcomie tot ce ne spuvne bătrâna prietenă uitată şi sfârşim, după ce ne-am pipăit împreună cu ea toate slăbiciunile, prin a căpăta o largă indulgenţă faţă de slăbiciunile tuturor oamenilor, şi, odată cu aceasta, obscura dorinţă de a ne depărta de ei. Şi la şoapta conştiinţei, că trebue să împodobim, în taina gândului nostru, templul unui ideal a cărui strălucită înfăţişare nu.e poate vedea nimeni, ne lăsăm pradă farmecului vieţii lăuntrice. Din azilul acesta nepătruns, privim cu multă milă şi cu o nuanţă de dispreţ pe cei cari, fără să cugete, se bat pentru o idee pe care n’au cercetat-o şi sufăr pentru lu*cruri cari i-ar face să râdă dacă şi-ar da osteneală să se întrebe pe ei înşişi. Ne simţim atât de siguri, de tari, de plini de judecată, şi pe ei, sărmanii, îl găsim atât de absurzi... • Consideraţiile de fine de an cie care am început această fugară scormonire sufletească pretind să facem legătura între viaţa lăuntrică şi încheierea anului. Nimic mai lesne. Oare sfârşitul anului nu pretinde să-ţi faci bilanţul ca un contabil conștiincios! Și (Citit! continuare în pag. II-a) TO- După ce s’a întons cu atâta bucurie şi grabă dela Mihăeşti ca să plece la Paris, d. Vintilă Brătianu a pomenit cu acea surpriză neplăcută, — neplăcută mai cu seamă pentru ţară — că România nu este invitată decât ca «putere cu interese limitate», deci ca admisă să exprime doleanţe, iar nu consultată la adoptarea soluţiunilor. — Protestăm.. — a spus d. Vintilă Brătianu, şi d. Duca s’a închinat... Iar chestiunea, penă acum, a rămas aceeaş pentru d. Vintilă Brătianu : unde merge, la Mihăeşti sau la Paris! Căci sunt puţine spranţe ca România, Iugoslavia şi Portugalia,— cele trei protestatare— să fie chemate cu alt titlu decât ceL care le face să se considere nedrep- tăţite. Şi mai cu seamă, România e cu drept cuvânt. Ce aş* pierde România Dacă, însă, d. Vintilă Brătianu, totuşi, n’ar merg© la conferinţa interaliate, ci numai, ca simplu particular, la Paris, — pentru atâtea chestiuni pe care ar trebui să le rezolve şi care îi stau în putinţă— , ce ar pierde România! Bineînţeles, creditul moral al ţării a suferit din momentul în care România nu a fost pusă decât în categoria «puterilor cu interese limitate» şi chiar dacă ar fi, ulterior, acceptată la conferinţă, insuccesul rămâne insucces. Acesta data merited d-lui . Duca, necontestat. Dacă însă România ar fi acum Invitată, şi punctul de vedere român nu ar triumfa, acelace nu ne îndoim, cu toată convingerea în justeţe a revendicărilor noastre şi cu toate încrederea în talentul şi autoritatea d-lui Titulescu — căci d. Vintilă Brătianu nu va fi decât um figurant — protestul ar mai avea el un rost în afară de acela de-a marturiia inexistenţa propagandei româneşti în străinătate, necunoaşterea sacrificiilor României şi o complectă lipsă de autoritate pe lângă guvernele din Apus! Şi dacă aşa stau lucrurile,— ce-ar pierd® România, dacă d. Vintilă , Brătianu ar sta la Mihăeşti, în loc să meargă la Paris! Să vedem... Punctedl de vedere - N—4. _ . ironson Este interesant de văzut, după nota de protestare și în ajunul conferinţei reparaţiunilor, care este punctul de vedere român şi care sunt sorţii săi. Noul «memoriu» al d-lui Vintilă Brătianu, care cuprinde punctul de vedere român, spune, în esenţă : 1. Plata distrugerilor petrolifere, garantată de un angajament al Aliaţilor. 2. Reducerea datoriei române ca stat succesoral. 3. Mărirea cotei de 1,1 de la Spaa. Dreptatea revendicărilor României este de necontestat, dar modul în care se pune problema nu credem că va putea fi acceptat de Aliaţi. Și dificultatea constă în aceia că punctul de vedere al d-lui Vintilă Brătianu şi soluţiunile d-sale ar atinge însăşi planul Dawes, sau ar obliga pe... Aliaţi la plata reparaţiunilor. Intr’adevăr, Anglia, Franţa şi Belgia nu-şi vor reduce cota de reparaţiuni, — nici d. Vintilă Brătianu, cât e de optimist şi de încrezător în d-sa, nu o poate crede. Ar urma... să se modifice planulDawes în cuantumul prevăzut pentru reparaţiunile datorite de Germania, plan după care României nu-i mai revine nici măcar 1.1, ceia ce nu este nici măcar discutabil. Dar d. Vintilă Brătianu mai are o soluţie intermediară: reducerea obligaţiunilor române cu alte titluri faţă de Aliaţi în raport direct cu reducerea cotei de la Spaa, pentru ca respectăndu-se intangibilitatea planului Dawes, să nu se lezeze drepturile României. Se pare că punctul de vedere român, apărând o cauză dreaptă, va rămâne totuşi fără succes. Şi iată de ce s’ar părea că, la Mihăeşti, ori la Paris, — rezultatul ar fi acelaș... INTRE MIHĂEŞTI ŞI PARIS Ce-ar pierde România ! Punctul de vedere român asupra reparatîunilor D. VINTILĂ BRATIANU atentat,în schimbul unei legende Vacanţa parlamentară prelungită ! Dovadă că însuşi d. I. Brătianu din anul acesta — mai bine de ova încerca să-şi pregătească aiurea o autoritate! sale lună de zile, — acordă guvernului un răgaz pe care La vrut cu tot dinadinsul în ciuda aparentei sale solidităţi. In realitate guvernul e slăbit si sdruncinat. Este o avansată anemie a regimului pentru care visurile de remaniere ministerială, despre care am vorbit, ale d-lui I. Brătianu, chiar dacă s’ar realiza, nar îi de cât o picătură da untdelemn în candela pe isprăvite. Legenda care menţine în spiritul public atotputernicia liberală se dissue pe presupusa favoare a Coroanei faţă de d. I. Brătianu şi de partidul său. Această legendă va trăi până când în faţa partidului liberal se va rdica un organism politic puternic şi coordonat în stare să inspire aceeaş confientă tuturor factorilor constituţionali. Dar şi înainte de aceasta, putem s’o spunem aci fără teamă de desminţire, legenda a început să se derapene... Situaţia regimului Brătianu nu mai poate fi sprijinită de nimeni şi nimeni nu mai simte nevoia de-a o proteja mai departe, o nouă temelie viitoare. Se făcea aluzie la aceasta deunăzi într-una din anchetele noastre politice. Se va reveni cu toate amănuntele necesare. Dar se poate spune de pe acum că este vorba de reforma Senatului, care, prin reforma electorală al cărei proect se studiază în cea mai mare taină, ar urma să fie astfel organizat, încât să devie un instrument politic liberal, oricine ar fi la guvern. C. I. Brătianu nu e sigur de loc că va reuşi. Dar este o lovitură «în extremis» la care se gândeşte şi pentru care speră în ultimele resturi ale influenţei sale pe lângă factorii constituţionali. Ar fi însă un adevărat atentat politic. Opoziţia are în perspectiva acestei primejdii un nou îndemn pentru ceace ţara aşteaptă cu nerăbdare de la dânsa noui alegeri în Italia . Mussolini s’a hotărât să joaca ultima parte a fascismului. La sfârşitul lui Ianuarie viitor noui alegeri vor avea loc în Italia. Şi ele se vor face după legea electorală al cărui proect a fost depus în Cameră de dictator, — şi care, cum s’a spus, a produs o adevărată senzaţie. Renunţând la legea prin care majoritatea fascină actuală de 356 deputaţi a intrat la Montepitorio, fiind de fapt numită şi aleasă, d. Mussolini revine la scrutinul uninominal, împarte toată Italia electorală în circumscripţiile de la 1913, 70.000 de alegători putând alege un deputat şi desfiinţează balotajul. Dând satisfacţie d-lui Giollitti care este un partizan hotărât al sistemului acesta, d. Mussolini voia mai mult să arate că legea electorală din Aprilie trecut a avut numai un caracter provizoriu şi că, printr’un parlament ales după sistemul de mai sus, reintrarea în normal a vietei politice în Italia are să fie un fapt îndeplinit. Dacă proectul nou este votat în primele zile din Ianuarie, Camera va fi dizolvată și nouile alegeri s’ar face, cum spuneam la sfârșitul lunei. Dacă nu, ele vor avea loc la începutul lui Martie, sau cel mai târziu în Aprilie, întrucât chiar cu majoritatea disciplinată de care dispune, «ducele» poate să aibă dificultăţi la votarea unei legi care aduce noui alegeri, deci un semn de întrebare care îngrijorează pe foarte mulţi dintre fascişti. Declaraţii făcute de sărbători ziarelor ungureşti de la noi de contele Apponyi şi arhiducele Iosif.- România şi Ungaria în faţa bolşevismului rusesc.-Liberalismul lui Apponyi.- Un răspuns d-lui Duca. Ziarul «Erdélyi Hirlap» din Arad publică un interview dat corespondentului său din Budapesta de către contele Apponyi, privitor la tratatele de pace, la un răspuns dat d-sale de ministrul de externe al României şi la relaţiunile dintre Ungaria şi statele vecine. REVIZUIREA TRATATELOR Privitor la tratatele de pace, contele Apponyi a spus, că revizuirea lor nu se poate considera «încă» drept o chestiune politică actuală, lipsindu-i condiţiunile psichologice. D-sa lasă însă să se concludă, că revizuirea va fi inevitabilă, deoarece relaţiunile dintre state, stabilite prin ele, conţin mai multe posibilităţi de conflicte, decât relaţiunile antebelice. Totuşi, contele Apponyi crede, că pacea se va putea asigura printr’o respectare riguroasă a acestor tratate. D-sa se referă, fireşte, la capitolele privitoare la minorităţi. CE RĂSPUNDE D-LUI L G. DUCA Contele Apponyi a fost întrebat apoi relativ la răspunsul dat de d. Duca acuzaţiunilor sale de la Societatea Naţiunilor aduse politicei şcolare a guvernului român, răspuns formulat în această frază: «Declaraţia aceasta trebuia să o facă d. Apponyi pe timpul când era ministru al instrucţiunii publice al Ungariei». La aceasta contele Apponyi a răspuns: «Eu aş fi complect satisfăcut, dacă guvernul român ar adopta faţă de şcolile maghiare punctul de vedere şi tratamentul adoptate de mine faţă de şcolile româneşti în timpul când eram ministru al instrucţiei publice. Nu înţeleg prin aceasta dispoziţiunile ce le-am luat de-a lunpul frontierei în timpul războiului, sub cel de al doilea ministeriat al meu, dispoziţiuni de apărare naţională în caz de război, care, fiindcă se întemeiaţi pe aprobarea excepţională, din război, a guvernului de attinci, ar fi ieşit automatic din vigoare după încheierea păcii. Inţeleg însă politica organică a învăţământului public, ce am făcut-o în timp de pace şi care, de toate subvenţiile grase de la stat ale şcolilor, româneşti, le pretindea acestora numai atât, ca spiritul instrucţiei să nu fie opus statului şi să se ia în serios predarea limbei statului (dar nu în măsura în care se pretinde azi în România, tinde limba de predare este aproape numai cea română)». DECLARAŢIILE ARHIDUCELUI IOSIF Arhiducele Iosif, fostul generalisim, s’a exprimat către acelaş ziar astfel, asupra unei apropieri româno-maghiare necesitată de primejdia bolşevică : «Da socot şi eu, că este necesară, adâncirea relaţiunilor româno-maghiare şi cred că va veni timpul, când aceste două state, avizate unul la celălalt, vor înainta împreună». In aceeaşi ordine de idei privind bolşevismul și prin tangență monarhismul, arhiducele Iosif de Habsburg a declarat, că Ungaria va reveni la monarhism. Un monarhism democrat, asemenea celui englez. «Viitorul este al monarhismului — spune d-sa. Acesta se va restaura pretutindeni unde ia răsturnat domnia tronului. "Accentuez, că în viitor, între popor şi rege, nu va mai fi domnia autocrată, ei o relaţiune liberă, nobilii şi frumoasă. Va fi astfel chiar fi in Rusia. Teroarea bolşevismului se va desfiinţa şi va reveni domnia ţaristă, dar nu cea de odinioară.... Mi-e groază tusot de căderea bolşevismului. Vei vedea, ce lac de sânge va fi acolo. Cu cât va dăinui mai mult teroarea, cu cât se va prelungi mai mult opresiunearoşie, cu atât va fi mai mare reacţiunea care va unita». Codrul, frate cu rominul... — ...De secure se tot pleacă —... Strigătul de alarmă se repetă mereu, neauzit însă de nimeni dintre cei puternici ai tilei. Pretutindeni, în lungul fi latul țării, craiul codru își pleacă fruntea de loviturile de secure de la tulpină. Se devastează în mod vandalic una dintre cele mai mari bogăţii ale ţării, pentru că exploatatorii străini şi-au dat mâna de pretutindeni, cu gând să preschimbe România, în cel mai scurt timp, într’o pustietate asemenea Caretului şi Spaniei. Mâna care operează aci, loveşte cu o cutezanţă pe care nu o explică decât nepăsarea clasică a Românului. In ţinutul Călătelelor şi în atâtea alte părfi, toţi străinii care au luptat împotriva Românilor, au complotat, au ucis şi ars de vii pe Români — avem un caz de pomină, să nu vă sperieţi de curajul afirmafiunii — s’au apucat cu poftă sălbatică să devasteze. In Bucovina şi Maramureş exploatatorii au invitat la sărbătoarea lor capitalul american, şi nu toate părţile banul luat pe pădurile româneşti la drumul străinătăţii. Atâtea strigăte de alarmă de până acum, au rămas zadarnice strigăte în pustiu. Şi, fără îndoială, nici acesta de acum nu va ajunge la urechi mai primitoare, deşi îl pronunţă oameni de ai altei națiuni, de care cu atât mai vârtos ar trebui să ascultăm. Noul strigăt de alarmă Lau adus de Crăciun două ziare ungureşti. In «Keleti Ujsag», într'un lung interview literar, cel mai de seamă prozator ungur, Móric Zsigmond de la Budapesta întreabă pe ziaristul ardelean, dacă se mai devastează încă pădurile de aier. O simplă întrebare, îu cadrele unor declaraţii duioase ale celui mai mare scriitor al Ungurilor. O a doua imputare ce ni se face, ni-o aduce şovinistul «Brassói Lapok», în al cărui număr de Crăciun un fost inspector silvic maghiar constată, că dacă legea de protecţie a pădurilor se va aplica tot ca acum, peste 20 de ani pădurile României vor fi un mit. Este o sarcină prea dureroasă pentru noi, să reproducem socotelile pozitive ale fostului inspector silvic maghiar. Autorităţile noastre le ştiu tot atât de bine, şi totuş nu le pasă. Dar până când t Poate aşteaptă obieeţiuni şi mai de departe, de la oameni interesaţi şi mai puţin în treburile noastre, bunăoară din China sau Polinezia ! i..