Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)

1925-01-01 / nr. 46

ANUL I No. 46 Redacţia şi Administraţia Telefon: 4 Str. Sărindar 4 78­09 Administraţia 78­18 Redacţia Director: C. GONGOPOL Războiul civil în Rusia cu amănunte extrem de interesante de la corespon­dentul nostru particular — A SE CITI IN PAGINA IV-a - Alianţa antibolşevica -Orfih Vizita d-lui Tankoff la Bucureşti e salutată de ziarul «Aurora» cu cu­vinte violente la adresa premierului bulgar. In schimb, organul d-lui dr. Lupu aminteşte ca suspine de fos­tul dictator bulgar Stamboliiski, trecând sub tăcere, desigur nu din­­tr’o simplă uitare, guvernarea sân­geroasă a «victimei» d-lui Tankoff. Dar acestea sunt fără îndoială ches­tiuni asupra cărora nu trebuie să stăruim în momentul când actualul premier bulgar vine să ne întindă mâna pentru o alianță care poate fi dintre cele mai folositoare: a­­lianța româno-bulgaro-sârbă împo­triva bolşevismului. Oricine vede în bolşevismul rusesc o primejdie ce ne ameninţă necontenit cu spectrul dezastrului, — şi slavă Domnului, sunt de această părere şi partidele democratice ale României, — va so­coti această alianţă bine-venită. E bolşevismul o ameninţare comună pentru statele balcanice . Atunci a­­lianţa acestor state poate fi soco­tită ca un mijloc comun de apărare pentru fiecare dintre ele. Ceva mai mult, această alianţă ar avea pen­tru noi şi un alt avantaj: ea trans­formă în prieten un stat ca Bulga­ria, care ne-a fost până acum duş­man. E întâiul pas pe care statele balcanice, trăite în ura reciprocă, îl fac pentru a se apropia priete­neşte unele de altele şi pentru a pre­schimba peninsula, veşnic agitată de conflicte, într’un bloc solidar în faţa bolşevismului. Ar reînvia ast­fel frontul istoric unic, de pe vre­mea lui Mircea cel Bătrân, când creşti­nii Balcanului, Români, Sârbi, Bulgari, se găsiră cot la cot lup­tând contra năvalei asiatice a Tur­cilor. Noi vedem în această plănuită alianţă nu numai frontul anti­­bolşevic, dar şi repercusiunea pe care ea ar putea s’o aibă asupra mentalităţii balcanice, extrem de naţionalistă şi agresivă azi, reper­cusiune care ap ar tălmăci ca o în­dulcire a mentali­taţii acesteia şi a raporturilor aspre dintre peninsu­lari. Fondul comun care stă la te­melia culturii religioase comune a balcanicilor ar putea fi re­înviat şi socotit ca o nouă bază de apropiere şi de împrietenire sufle­tească a popoarelor din Sudul nos­tru. Lucrul s’ar putea înfăptui pe cale culturală religioasă, la adă­postul acestei alianţe care, dacă se relizează azi, va fi ca o anticipare politică a înţelegerii culturale-reli­­gioase ce se aşteaptă de la consiliul ortodox plănuit pentru primăvara viitoare la Ierusalim. Balcanul se găseşte azi, şi politic şi religios, în preziua unei ere nouă în viaţa lui, eră de pace şi de înţelegere. înfăp­tuirea acestei ere atârnă de price­perea pe care o vom avea să ne fo­losim de posibilităţile pe care mo­mentul ni le pune la îndemână. «Aurora» d-lui dr. N. Lupu e însă de altă părere. Ea se arată ostilă a­­lianţei antibolşevice. Ea refuză să vadă obiectivul real al acestei a­­lianțe, obiectiv pe care întregul Oc­cident îl recunoaşte astăzi ca atare. Ea vede planul acestei alianţe ca o meschină încercare de consolidare a guvernelor reacţionare conduse de d-nii Pasici, Bratianu şi Tankoff. Dară nu e simplă ipocrizie, e o eroare copilărească. In cazul când alianţa s­e înfăptueşte, ea va fi recunoscută de orice guverne viitoare care nu vor avea nevoie să fie reacţionare pentru a fi guverne de ordine. Mica Antantă are, ca şi alianţa antibol­­şevică, un obiectiv comun, un duş­man comun. Guvernele s’au schim­bat ori s’au remaniat în statele care o compun. Acesta n’a fost un motiv de dizolvare a Micei Antante, că de recunoaştere şi dăinuire a ei. Dar nu cumva «Aurora» s’ar simţi jenată de o posibilă imobilizare a expansiunii bolşevice. In cazul acesta svonurile şi acu­zaţiile ce se fac pe socoteala direc­torului ei în legătură cu Moscova ar avea oarecare temeiuri. Ceea ce nu ne-ar plăcea să credem. Radu Miroslav Politica şi looica pe D. Matei Cantacuzino, despre care se afirmă că este mai mult desev­­rajcnit decât descurajat, a apărut totuşi în această din urmă ipostasă într’un articol publicat în ajunul sărbătorilor, CU vioiciunea spirituală pe care d-sa o desfăşoară şi talentul ce i se decuplează, de câte ori e vorba să-şi atace prietenii, distinsul profesor universitar A­din, Iaşi, membru de frunte al partidului ţărănesc, a scris un adevărat rechizitoriu con­tra opoziţiei. Satisfacţiei in rândurile guverna­mentale a fost imensă. Ziarul ofi­cios a reprodus întregi pasagii, ci­­tându-le drept incontestabile adevă­ruri, întrucât logica politică, necu­­­noscătoare de logică, vrea să găseas­că infailibile toate aprecierile fa­vorabile unui anumit interes,—pen­tru ,ca acel fiias care le-a făcut să-i­ se conteste ori­ce capacitate de ju­decată rezonabilă, din moment ce loveşte în acel interes. De altfel chiar, blasfemele contra Opoziţiei ale d-lui Matei Cantacuzi­no au acest defect de logică. D-sa constată că trebue­a organi­zată rezistenţa» contra guvernului Brătianu. In acelaş timp însă, întorcând di jale ochii de la spectacolul dictatu­­rei brătieniste, se încruntă cu­ dis­preţ înaintea aceluia ,de î se pare că îi arată opoziţia. Da. Trebuie numai­decât organi­zată rezistenta, căci altcum se per­petuează (?) guvernul Brătianu. Durerea durerilor, însă ! N’are cine să organizeze această rezis­tenţă. ...Atiinci ? Să importăm de aiurea o altă opoziţie? Nu-l vedem pe d-ll Matei Cantacuzino în ipostasa unui Diogene, abandonându-şi partida de bridge pentru a rătăci în căuta­rea de oameni. De altfel d. Matei Cantacuzino nici n’ar avea nevoe să caute. Unele dintre cri­cile pe care d-sa le adu­ce tovarăşilor săi de luptă an­tiguvernamentală din toate parti­dele, le-am făcut şi noi în repetate rânduri. Şi mi pentru a apăra opo­ziţia relevăm articolul d-sale. Ni se pare însă că greşeşte în ne­gaţi vid săil absolut Şi într'o descu­rajare pe care o socotim mai muilt de ordin subiectiv. «Rezistenţa» se poate organiza. Si poate aduce rezultate efective, in­teresante, binefăcătoare chiar. «Supra oamenii» care constitiiesc dictatUra liberală au dat Un fali-» ment aşa de dezastros, încât «­oa­menii» din celelalte organizaţii po­litice,—chiar dacă ar, fi numai nişte simpli oameni cum se cade, — şi tot ar reuşi mai bine. Totil se reduce însă, nu la capa­cităţile politice care ar lipsi, ci la facultatea fiecăruia de a-şi înfrân­ge Un personalism, care chiar dacă ar servi o ambiţie legitimă şi nU o vanitate stearpă, încă ar trebui să se închine înaintea ideii superioare pe care d. Matei Cantacuzino o rele­vă, dar pe care caută a o servi pe­­căi ce nu d­e la îsbândă. X. & Y. Sfârşit de an de ION DRAGU Cea din urmă zi a anului e soco­tită ca o sonată în ton minor pe tema unui avertisment, veşnic ace­împotriva ei : nu suntem nici inven­tatorii, nici împărţitorii, nici orân­duitorii ei. E zadarnic să mai dis­laşi , că suntem fiinţe succesive, că­­ cutăm dacă e bună ori rea, dacă timpul ni­ e cu zgârcenie măsurat, face sau nu s’o trăieşti. Bună ori că viaţa zboară, că alergăm spre­ rea, viaţa e inevitabilă, afară de abis fără a cunoaşte clipa în cărei cazul dacă ne folosim spre a o pă­abisul ne va sta în drum. De bună seamă, această înştiin­ţare oar­ecum brutală asupra mize­riei umanei noastre condiţiuni, are de ce să te lase în voia enervării şi tristeţii. Numai că, dacă ai avut totdeauna sau dacă ai­ ştiut să-ţi faci o bună sănătate morală, clipele acestea de deprimare involuntară sunt urma­te îndată de o voluntară reacţiune a energiei. Da, viaţa-i succesivă, scurtă, brăz­dată de obstacole. Nu putem nimic­­exp­răşi de ceea ce Werther numea «cheia închisorii lui», şi soluţion­ea aceasta este desigur de un roman­tism demodat. In aşteptarea nepre­văzutului, te obligă să trăieşti cu ea, ca un soţ cu o soţie cam sucită, trecându-i cu vederea unele defecte, împiedecându-i pe cât posibil cri­zele ce pot fi prevăzute, deprinzând simţirea să îndure crizele neaştep­tate. Nu trebue uitat că o anumită regiune din noi înşine este inacce­sibilă întâmplărilor soartei: e aşa numita «viaţă lăuntrică» a cărei nevoie e intrată în sângele şi ner­vii noştri. In general tinerii nu au această viaţă lăuntrică. Au uneori un fel de presimţire a ei, dar n’o practică. Căci ei sunt încă prada amintirilor atavice cari impun repulziunile, a­­tracţiunile şi impul­ziunile începu­tului, şi nu au un număr suficient din acele amintiri personale a căror îngrămădire determină caracterul propriu al fiecăruia. Suntem cu toţii făcuţi de către a­­mintirile noastre. Nu putem uita nimic: nici sunete, nici forme, nici scene, nici feţe. Cea mai mică im­­presiune înregistrată de către or­ganism rămâne ascunsă în spaţiile întunecate în cari nu pătrundem de­cât dacă o zguduire puternică, o e­­moţiune excesivă, ne cutremură ma­şina până ’n adâncul ei.­­Atunci, fragmente pe care le credeam uitate, ale existenţii depărtate, se lumi­nează deodată, amănunte neînsem­nate es la iveală cu o îngrijoră­toare preciztune şi ghicim că există în noi, fără ca nimic să ne înştiin­ţeze, mlioane de memorii vii, în pli­nă acţiune, care au lucrat neînce­tat la clădirea durerilor, bolilor, bucuriilor, patimilor a căror ivire, neaşteptată numai în aparenţă, ne-a uimit atât de mult. Obişnuinţa vieţii lăuntrice ne apropie de como­rile şi de ameninţările neştiute de care suntem atât de plini. Dacă cei ce trăesc o atare viaţă îşi cunosc sufletul mai bine ca ceilalţi, e fiind­că ridică vălul amintirilor inconşti­ente. De câte ori ne scoborîm în adă­postul intim al amintirii, găsim pi­tită acolo, părând că aşteaptă mai întâi discretă, apoi afirmându-se mai puternic, arătându-se în plină lumină şi explicându-se­ o to­varăşe a copilăriei noastre. Când eram copii, ne fusese înfăţişa­tă ca o persoană înzestrată cu un simţ minunat al binelui şi răului cu un simţ absolut al dreptului şi , nedreptului, cu o neclintită hotă­râre de a împiedeca viciul şi de a colabora cu virtutea : «E conştiinţa ta, ziceau educatorii, ascultă întocmai sfaturile ei...» Şi nu ne-am mai gândit la ea. In timp ce trăiam la suprafaţă, auzeam une­ori — dar fără a-i da ascultare —, glasul ei nelămurit. Nu! O mai soco­team atât de perfect morală cum ne fusese înfăţişată, căci, ameste­cată cu atâtea alte zgomote, vorba ei părerea uneori echivocă şi con­tradictorie. N’am fost cu ea în ter­meni familiari. Ei bine, conştiinţa aceasta odată ieşită la lumină — şi când oare poa­te fi zguduită mai bine ca în ulti­ma zi a anului! — demontează fap­tele noastre cu­ o dibăcie de presti­digitator şi ne arată ce era, înăun­tru, ne demaschează intenţiile ade­vărate, ne dovedeşte, cu­ un fel de milă răutăcioasă, că tot ce am fă­cut şi spus nu corespunde nici cu intenţia primitivă nici cu ade­vărata noastră aplecare. Ne con­vinge că am minţit neîncetat şi ne umileşte. Şi când a ajuns la rezultatul a­­cesta, îşi schimbă tactica şi ne des­chide cufărul cu comori. Ne arată energiile neştiute pe care nu le-am folosit încă, o virtute anchilozată dar plină de activităţi latente, un curaj nesfârşit, atât de strâns chitit încât nu­­ mai era de recunoscut, su­i­te de posibilităţi noui, un ideal scos din faşele care îl învăluiseră şi a cărui faţă străluceşte de-acum des­­velită. Suntem mai bogaţi, mult mai bogaţi decât ştiam! Putem­ noui circulă în noi. Ascultăm cu lăcomie tot ce ne spuvne bătrâna prietenă uitată şi sfârşim, după ce ne-am pi­păit împreună cu ea toate slăbiciu­nile, prin a căpăta o largă indul­genţă faţă de slăbiciunile tuturor oamenilor, şi, odată cu­ aceasta, ob­scura dorinţă de a ne depărta de ei. Şi la şoapta conştiinţei, că trebue să împodobim, în taina gândului nostru, templul unui ideal a cărui strălucită înfăţişare nu.e poate ve­dea nimeni, ne lăsăm pradă farme­cului vieţii lăuntrice. Din azilul acesta nepătruns, pri­­vim cu multă milă şi cu o nuanţă de dispreţ pe cei cari, fără să cu­gete, se bat pentru o idee pe care n’au cercetat-o şi sufăr pentru lu*­cruri cari i-ar face să râdă dacă şi-ar da osteneală să se întrebe pe ei înşişi. Ne simţim atât de siguri, de tari, de plini de judecată, şi pe ei, sărmanii, îl găsim atât de ab­surzi... • Consideraţiile de fine de an cie care am început această fugară scormonire sufletească pretind să facem legătura între viaţa lăuntri­că şi încheierea anului. Nimic mai lesne. Oare sfârşitul anului nu pretinde să-ţi faci bilan­ţul ca un contabil conștiincios! Și (Citit! continuare în pag. II-a) T­O- După ce s’a întons cu atâta bucu­rie şi grabă dela Mihăeşti ca să plece la Paris, d. Vintilă Brătianu a pomenit cu acea surpriză ne­plăcută, — neplăcută mai cu seamă pentru ţară — că România nu este invitată decât ca «putere cu inte­rese limitate», deci ca admisă să exprime doleanţe, iar nu consul­tată la adoptarea sol­uţiunilor. — Protestăm.. — a spus d. Vin­tilă Brătianu, şi d. Duca s’a închi­nat... Iar chestiunea, penă acum, a ră­mas a­cee­aş pentru d. Vintilă Bră­tianu : unde merge, la Mihăeşti sau la Paris! Căci sunt puţine spranţe ca România, Iugoslavia şi Portugalia,— cele trei protestatare—­ să fie chemate cu alt titlu decât ceL care le face să se considere nedrep-­ tăţite. Şi mai cu seamă­, România e cu drept cuvânt. Ce aş* pierde România Dacă, însă, d. Vintilă Brătianu, totuşi, n’ar merg© la conferinţa interaliate, ci numai, ca simplu particular, la Paris, — pentru atâ­tea chestiuni pe care ar trebui să le rezolve şi ca­re îi stau în putinţă— , ce ar pierde România! Bineînţeles,­­ creditul moral al ţării a suferit­­ din momentul în care România nu a fost pusă decât în categoria «pu­terilor cu interese limitate» şi chiar dacă ar fi, ulterior, acceptată­­ la conferinţă, insuccesul rămâne­­ insucces. Acesta data merited d-lui . Duca, necontestat. Dacă însă România ar fi acum­ Invitată, şi punctul de vedere ro­mân nu ar triumfa, a­celace nu ne îndoim, cu toată convingerea în justeţe a revendicărilor noastre şi cu toate încrederea în talentul şi autoritatea d-lui Titulescu — căci d. Vintilă Brătianu nu va fi decât um figurant — protestul ar mai a­­vea el un rost în afară de acela de-a marturiia inexistenţa propagandei româneşti în străinătate, necunoaş­terea sacrificiilor României şi o complectă lipsă de autoritate pe lângă­ guvernele din Apus! Şi dacă aşa stau lucrurile,— ce-ar pierd® România, dacă d. Vintilă , Brătianu ar sta la Mihăeşti, în loc să meargă la Paris! Să vedem... Punctedl de vedere - N—4. _ . irons­on Este interesant de văzut, după nota de protestare și în ajunul con­ferinţei reparaţiunilor, care este punctul de vedere român şi care sunt sorţii săi. Noul «memoriu» al d-lui Vintilă Brătianu, care cuprinde punctul de vedere român, spune, în esenţă : 1. Plata distrugerilor petrolifere, garantată de un angajament al A­­liaţilor. 2. Reducerea datoriei române ca stat succesoral. 3. Mărirea cotei de 1,1 de la Spaa. Dreptatea revendicărilor Româ­niei este de necontestat, dar modul în care se pune problema nu cre­dem că va putea fi acceptat de A­­liaţi. Și dificultatea constă în aceia că punctul de vedere al d-lui Vintilă Brătianu şi soluţiunile d-sale ar a­­tinge însăşi planul Dawes, sau ar o­­bliga pe... Aliaţi la plata reparaţiu­­nilor. Intr’adevăr, Anglia, Franţa şi Bel­gia nu-şi vor reduce cota de re­par­aţiuni, — nici d. Vintilă Bră­tianu, cât e de optimist şi de încreză­tor în d-sa, nu o poate crede. Ar urma... să se modifice planulDawes în cuantumul prevăzut pentru repa­raţiunile datorite de Germania, plan după care României nu-i mai revine nici măcar 1.1, ceia ce nu este nici măcar discutabil. Dar d. Vintilă Brătianu mai are o soluţie interme­diară: reducerea obligaţiunilor ro­mâne cu alte titluri faţă de Aliaţi în raport direct cu reducerea cotei de la Spaa, pentru ca respectăndu-se intangibilitatea planului Dawes, să nu se lezeze drepturile României. Se pare că punctul de vedere român, apărând o cauză dreaptă, va rămâne totuşi fără succes. Şi iată de ce s’ar părea că, la Mihăeşti, ori la Paris, — rezultatul ar fi acelaș... INTRE MIHĂEŞTI ŞI PARIS Ce-ar pierde România ! Punctul de vedere român asupra reparatîunilor D. VINTILĂ BRATIANU atentat,­în schimbul unei legende Vacanţa parlamentară prelungită ! Dovadă că însuşi d. I. Brătianu din anul acesta — mai bine de o­­va încerca să-şi pregătească aiurea o autoritate! sale lună de zile, — acordă guvernului un răgaz pe care La vrut cu tot di­nadinsul în ciuda aparentei sale solidităţi. In realitate guvernul e slăbit si sdruncinat. Este o avansată anemie a regimului pentru care visurile de remaniere ministerială, despre care am vorbit, ale d-lui I. Brătianu, chiar dacă s’ar realiza, nar îi de cât o picătură da untdelemn în can­­dela pe isprăvite. Legenda care menţine în spiritul public atotputernicia liberală se di­­ssue pe presupusa favoare a Coroa­nei faţă de d. I. Brătianu şi de par­tidul său. Această legendă va trăi până când în faţa partidului liberal se va rdica un organism politic puter­­nic şi coordonat în stare să inspire aceeaş confientă tuturor factorilor constituţionali. Dar şi înainte de aceasta, putem s’o spunem aci fără teamă de des­­minţire, legenda a început să se de­­rapene... Situaţia regimului Brătianu nu mai poate fi sprijinită de nimeni şi nimeni nu mai simte nevoia de-a o proteja mai departe, o nouă temelie viitoare. Se făcea aluzie la aceasta deunăzi într-una din anchetele noastre po­litice. Se va reveni cu toate amă­nuntele necesare. Dar se poate spune de pe acum că este vorba de reforma Senatului, care, prin reforma electorală al că­rei proect se studiază în cea mai mare taină, ar urma să fie astfel organizat, în­cât să devie un in­strument politic liberal, ori­cine ar fi la guvern. C. I. Brătianu nu e sigur de loc că va reuşi. Dar este o lovitură «în extremis» la care se gândeşte şi pentru care speră în ultimele resturi ale influ­enţei sale pe lângă factorii consti­tuţionali. Ar fi însă un adevărat atentat po­­litic. Opoziţia are în perspectiva acestei primejdii un nou îndemn pentru ceace ţara aşteaptă cu nerăbdare de la dânsa noui alegeri în Italia­ ­. Mussolini s’a hotărât să joaca ul­tima parte a fascismului. La sfârşitul lui Ianuarie viitor noui alegeri vor avea loc în Italia. Şi ele se vor face după legea electorală al cărui proect a fost depus în Cameră de dicta­tor, — şi care, cum s’a spus, a produs o adevărată senzaţie. Renunţând la legea prin care majori­tatea fascină actuală de 356 deputaţi a intrat la Montepitorio, fiind de fapt nu­mită şi aleasă, d. Mussolini revine la scrutinul uninominal, împarte toată Ita­lia electorală în circumscripţiile de la 1913, 70.000 de alegători putând alege un deputat şi desfiinţează balotajul. Dând satisfacţie d-lui Giollitti care este un partizan hotărât al sistemului aces­ta, d. Mussolini voia mai mult să arate că legea electorală din Aprilie trecut a avut numai un caracter provizoriu şi că, printr’un parlament ales după sistemul de mai sus, reintrarea în normal a vie­­tei politice în Italia are să fie un fapt îndeplinit. Dacă proectul nou este votat în primele zile din Ianuarie, Camera va fi dizolvată și nouile alegeri s’ar face, cum spuneam la sfârșitul lunei. Dacă nu, ele vor avea loc la începu­tul lui Martie, sau cel mai târziu în A­­prilie, întrucât chiar cu majoritatea dis­ciplinată de care dispune, «ducele» poate să aibă dificultăţi la votarea unei legi care aduce noui alegeri, deci un semn de întrebare care îngrijorează pe foarte mulţi dintre fascişti. Declaraţii făcute de sărbători ziarelor ungureşti de la noi de contele Apponyi şi arhiducele Iosif.- România şi Ungaria în faţa bolşevis­mului rusesc.-Liberalismul lui Apponyi.- Un răspuns d-lui Duca. Ziarul «Erdélyi Hirlap» din Arad publică un interview dat corespon­dentului său din Budapesta de că­tre contele Apponyi, privitor la tratatele de pace, la un răspuns dat d-sale de ministrul de externe al României şi la relaţiunile dintre Ungaria şi statele vecine. REVIZUIREA TRATATELOR Privitor la tratatele de pace, con­tele Apponyi a spus, că revizuirea lor nu se poate considera «încă» drept o chestiune politică actuală, lipsindu-i condiţiunile psichologice. D-sa lasă însă să se concludă, că revizuirea va fi inevitabilă, deoare­ce relaţiunile dintre state, stabilite prin ele, conţin mai multe posibili­tăţi de conflicte, decât relaţiunile antebelice. Totuşi, contele Apponyi crede, că pacea se va putea asigura printr’o respectare riguroasă a acestor tra­tate. D-sa se referă, fireşte, la capi­tolele privitoare la minorităţi. CE RĂSPUNDE D-LUI L G. DUCA Contele Apponyi a fost întrebat apoi relativ la răspunsul dat de d. Duca acuzaţiunilor sale de la Socie­tatea Naţiunilor aduse politicei şco­lare a guvernului român, răspuns formulat în această frază: «Declaraţia aceasta trebuia să o facă d. Apponyi pe timpul când era ministru al instrucţiunii publice al Ungariei». La aceasta contele A­pponyi a răs­­puns: «Eu aş fi complect satisfăcut, dacă guvernul român ar adopta faţă de şcolile maghiare punctul de vedere şi tratamentul adoptate de mine fa­ţă de şcolile româneşti în timpul când eram ministru al instrucţiei publice. Nu înţeleg prin aceasta dispoziţiunile ce le-am lu­at de-a lun­­pul frontierei în timpul războiului, sub cel de al doilea ministeriat al meu­, dispoziţiuni de apărare naţio­nală în caz de război, care, fiindcă se întemeiaţi pe aprobarea excepţio­nală, din război, a guvernului de attinci, ar fi ieşit automatic din vi­goare du­pă încheierea păcii. Inţe­­leg însă politica organică a învăţă­mântului public, ce am făcut-o în timp de pace şi care, d­e toate sub­venţiile grase de la stat ale şcolilor, româneşti, le pretindea acestora numai atât, ca spiritu­l instrucţiei să nu fie opus statului şi să se ia în serios predarea lim­bei statului (dar nu­ în măsura în care se pre­tinde azi în România, tinde limba de predare este aproape numai cea română)». DECLARAŢIILE ARHIDUCELUI IOSIF Arhiducele Iosif, fostul genera­lisim, s’a exprimat către acelaş ziar ast­fel, asupra unei apropieri româ­­no-maghiare necesitată de primej­dia bolşevică : «Da socot şi eu, că este necesară, adâncirea relaţiunilor româno-ma­­ghiare şi cred că va veni timpul, când aceste două state, avizate unul la celălalt, vor înainta împreună». In aceeaşi ordine de idei privind bolşevismul și prin tangență mo­narhismul, arhiducele Iosif de Hab­sburg a declarat, că Ungaria va re­veni la monarhism. Un monarhism democrat, asemenea celui englez. «Viitorul este al monarhismului — spune d-sa. Acesta se va restaura pre­­tutindeni unde ia răsturnat domnia tronului. "Accentuez, că în viitor, între popor şi rege, nu va mai fi domnia autocrată, ei o relaţiune liberă, nobilii şi frumoasă. Va fi astfel chiar fi in Rusia. Teroarea bolşevismului se va des­fiinţa şi va reveni domnia ţaristă, dar nu cea de odinioară.... Mi-e groază tusot de căderea bolşevismului. Vei vedea, ce lac de sânge va fi acolo. Cu cât va dăi­nui mai mult teroarea, cu cât se va prelungi mai mult opresiunea­­roşie, cu atât va fi mai mare reacţ­iu­nea care va unita». Codrul, frate cu rominul... — ...De secure se tot pleacă —... Strigătul de alarmă se repetă mereu, neauzit însă de nimeni dintre cei pu­ternici ai tilei. Pretutindeni, în lungul fi latul țării, craiul codru își pleacă fruntea de loviturile de secure de la tulpină. Se devastează în mod vandalic una dintre cele mai mari bogăţii ale ţării, pentru că exploatatorii străini şi-au dat mâna de pretutindeni, cu gând să preschimbe România, în cel mai scurt timp, într’o pustietate aseme­nea Caretului şi Spaniei. Mâna care o­­perează aci, loveşte cu o cutezanţă pe care nu o explică decât nepăsarea cla­sică a Românului. In ţinutul Călătelelor şi în atâtea alte părfi, toţi străinii care au luptat împotriva Românilor, au complotat, au ucis şi ars de vii pe Români — avem un caz de pomină, să nu vă sperieţi de curajul afirmafiunii — s’au apucat cu poftă sălbatică să devasteze. In Buco­vina şi Maramureş exploatatorii au in­vitat la sărbătoarea lor capitalul ameri­can, şi nu toate părţile banul luat pe pă­durile româneşti la drumul străină­tăţii. Atâtea strigăte de alarmă de până acum, au rămas zadarnice strigăte în pustiu. Şi, fără îndoială, nici acesta de acum nu va ajunge la urechi mai pri­mitoare, deşi îl pronunţă oameni de ai altei națiuni, de care cu atât mai vâr­tos ar trebui să ascultăm. Noul strigăt de alarmă Lau adus de Crăciun două ziare ungureşti. In «Keleti Ujsag», într'un lung inter­view literar, cel mai de seamă prozator ungur, Móric Zsigmond de la Budapes­ta întreabă pe ziaristul ardelean, dacă se mai devastează încă pădurile de aier. O simplă întrebare, îu cadrele u­­nor declaraţii duioase ale celui mai mare scriitor al Ungurilor. O a doua imputare ce ni se face, ni-o aduce şovinistul «Brassói Lapok», în al cărui număr de Crăciun un fost in­spector silvic maghiar constată, că da­­că legea de protecţie a pădurilor se va aplica tot ca acum, peste 20 de ani pă­­durile României vor fi un mit. Este o­­ sarcină prea dureroasă pentru noi, să reproducem socotelile pozitive ale fostului inspector silvic maghiar. Autorităţile noastre le ştiu tot atât de bine, şi totuş nu le pasă. Dar până când t Poate aşteaptă obieeţiuni şi mai de departe, de la oameni interesaţi şi mai puţin în treburile noastre, bună­oară din China sau Polinezia ! i.­­.

Next