Cuvântul, februarie 1925 (Anul 2, nr. 70-71)

1925-02-01 / nr. 70

4 PAGINI 2 LSI * Duminică 1 Februarie 1925 ANUL II No. 70 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Sărindar 4­­ . , 78109 Administra­tia Telefon : 78­10 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimpo­rane in fiecare zi in pag.­n­­a Apărarea naţională Am înţeles şi pasiunea de senza­ţional a d-lui Virgil Madgearu când a ales ca obiectiv al interpelării sale o comandă de avioane cu — după cum s’a afirmat — plusuri inexpli­cabile la preţ­­ precum am înţeles şi prudenţa generalului Mărdărescu de a cere discuţia în şedinţă secre­tă. Apărarea naţională trebue să de­păşească şi pasiunile de succes şi tradiţionalele vrăjmăşii între par­tide. Suntem deci de perfect acord cu ministrul de răsboii­: tăcerea, discreţia, secretul în problema apă­rării naţionale trebue să domine orice preocupare politică. Dar ne sunt prea dureros de proas­pete amintirile unui trecut de aspre, de tragice încercări. N’am uitat zi­lele din 1915 când la o interpelare făcută de îngrijoratul român Nicu Filipescu asupra pregătirii armatei noastre premierul de astăzi aducea la Senat un căpitan de intendentă ca dovadă nediscutată că-şi poate asuma întrega răspundere. Cuvântul d-lui Ionel Brătianu a căzut ca o vânjoasă asigurare dată unei ţări ce se aştepta de o zi pe alta să por­­nească pe drumul sângeros al des­tinelor sale istorice. Şi­­ ne spovedim astăzi discipli­na românească a sufletului nostru de atunci — toţi am aprobat gestul sigur, categoric bărbătesc al primu­lui ministru care îşi lua răspunde­rea asigurării totale a apărării na­ţionale. Dar au venit cruntele verificări ale toamnei lui 1916. Românul chiar dacă ar fi avut — prin deviaţie de la legile firii — «şapte vieţi în piep­­tu-i de aramă» tot n’ar fi putut su­plini un armament modern care lipsea. Desamăgită, ţara vedea ce a­­coperea categorica asigurare a pri­mului ministru. Nici două luni nu trecuse dela în­ceputul răsboiului şi într’o zi la Cerna am primit ordin — ce crân­cenă poruncă! — să desgropăm mor­ţii noştrii dragi şi să-i despunem spre... a nu se pierde echipamentul. Oroarea aceasta se reflecta aşa de dureros în sufletele bieţilor soldaţi, încât unul nu s’a sfiit să o şi spună tare: «Noi dăm ţării viaţa şi nu ni se lasă o sdreanţă cu care să dur­­mim întru Domnul»­Şi pe urmă au venit toate neca­zurile unei apărări naţionale im­provizate. După doi ani de la înce­putul răsboiului mondial noi nu descoperisem încă valoarea hotărî­­toare în răsboiu nici a mitralierii, nici a artileriei (se recomanda eco­nomia de muniţii). învăţătura ne-a costat sinistru, de scump, sute de mii de morţi. Apărarea naţională astfel asigu­rată coborîse brusc prestigiul taine­lor, de stat. Acum se ridică din nou o chestie a apărării naţionale: pregătirea a­­viaţiei. Pentru oricine silabiseşte măcar o gazetă nu-i o taină că Ru­sia face uriaşe pregătiri spre a preia cel mai grozav stol de păsări ale morţii. Arma răsboiului de mâine —­­ dacă acest mâine s’ar afunda în­­tr’un viitor de peste zece veacuri! — va fi aviaţia. Orice precupeţire, orice nemernică preocupare de tra­fic în această direcţie este o crimă. Nu cunoaştem încă elementele se­cretei interpelări a d-lui Virgil Mad­gearu. Desigur vor fi nenumărate exagerări inerente unui tempera­ment pătimaş, dar oricâte exage­­r­rări vor fi existând, un grăunte de­­ adevăr fie chiar cât bobul de muş-­ tar subsistă. Şi este suficient ca în hambarul afirmaţiilor să existe un bob de adevăr curat ca vina să cân­tărească tot atât cât şi un asasinat. [ Admitem bucuros tăinuirea ele­mentelor apărării naţionale, deşi oa­menii politici la noi şi-au anulat în 1916 orice credit. Admitem că d. ge­neral Mărdărescu este un brav os­taş ori grijă de apărarea naţională. In Franţa însă generalul Nollet, care în calitate de preşedinte al co­­misiunii interaliate de control mi­litar la Berlin făcea rapoarte amă­­nunţite de înarmarea continuă a Ger­maniei, ca ministru în guvernul Herriot prezidează dezarmarea re­­publicei. (Vezi cazul ziarului l’E- clair perchiziţionat fiindcă a publi­cat rapoartele Nollet). In lumina a­­cestui fapt voinţa noastră de a ne rezim­a siguranţa apărării naţionale pe afirmări oficiale păleşte. Dacă datele Interpelării d-lui Vir­gil Madgearu pot fi respinse, pro­blema aviaţiei în legătură cu apă­rarea naţională rămâne. Noi nu vroim să ne mai apărăm mâine tot cu pumnul ca la 1916. In răspunsul său la scrisoarea d-lui Sever Dan, d. Ion Mihalache e destul de răspiat pentru a da loc la vre-o confu.­fuzie. D. Sever Dan amintea intre altele de dreptul constituţionl pe care o are Regele de a veghea şi de a hotărî cui i se asu în mână frâu '­e ţării. Mai presus de partide, mona­hul ocupă un punct de observaţie asupr­ans­mblului politic şi asupra perspectivelor de viitor al ţării sale. Fireşte, în situaţia, confuză încă, născută din triumful tinerei noastre de­mocraţii, alegerea viitorilor guvernanţi este extrem de grea. Ar da dovadă de lipsă complectă a simţului realităţii cine ar crede că massele populare, needucate încă politiceşte, necunoscătoare ale nouă lor drepturi şi datorii cetăţeneşti, pot fi singurul criteriu determinant al viitoa­relor guverne. Când se prezintă la faţa masselor, candidaţii, fie re­acţionari, fie moderaţi, fie extre­mişti, toţi vorbesc la fel, toţi fac ace­leaşi făgădueli exagerate■ toţi propovă­duiesc demagogia pentru a fi pe placul mulţimii. Altfel, ce mijloace ar avea pentru a smulge voturile ! Vorbim fireş­te de mijloacele aşa zise «oneste», ca să nu mai pomenim de furturile de urne şi­­de alcoolul entusiast care şi el e un mare şi preţios aliat al politicei. Cum să prefere alegătorul, în majori­tate analfabet, in aceste condiţii pe ade­văratul om politic care să-l reprezinte real î­­n împrejurările tranzitorii şi pro­fund confuze de azi nici un parlament şi nici un guvern ieşit dintr’însul nu reprezintă real «voinţa poporului», fiind­că poporul însuşi nu ştie precis ce vrea. Şi atunci democraţia aceasta confuză, haotică, are neapărată nevoie de corecti­vul luminos al monarhului. Regele nos­tru a dovedit, cu jertfe care Lau făcut una cu destinele acestui neam, profun­dele sale sentimente democratice. E un motiv mai mult să avem încredere în înţelepciunea monarhică. In răspunsul său d. Ion Mihalache ma­nifestă o convingere cu totul opusă. El respinge indignat corectivul monarhic porului», adică pe haosul popular, pe poporului», adică pe haosul popular, pe demagogie. Fostul învăţător de la Topolo­veni a trecut dincolo de cumpătul ini­­fial cu care apăruse in viaţa politică. El nu recunoaşte monarhului dreptul de a alege intre persoanele unui guvern. Ex­plicaţia e uşoară când ştim că la mijloc e o singură persoană : d. C. Stere. D. I. Mihalache lasă să se înţeleagă că pe d. C. Stere l-ar vrea «poporul». Poporul l-a vrut, d-le Mihalache, şi pe d. Jean Th. Florescu, un idiot simpatic. Poporul vrea pe cine vrei, fiindcă nu are criterii. Cum o să înţeleagă poporul oribila împreunare dintre cămaşa d-tale albă ca spuma şi tenebroasa cucuvea care a cobit şi cobeşte a pustiu neamului românesei Radu Miroslav Pam­fil Şei­car­u Corectivul monarhic Premiile Ne aflăm în plin sezon al baluri­lor mascate, ţuicei fierte şi premii­lor literare. Cele dintâi, fac poate să se vor­bească de cele din urmă cu oare­care frivolitate, în această epocă­­ a Carnavalului, când totul se pe­trece fluid, fără consecinţe, aran­jate parcă de un regizor chefliu. Citeam lista cărţilor prezintate pentru premiile «Academiei Ro­mâne». E, dacă nu ne înşelăm, în­tâia dată când Academia are de împărţit sume ceva mai mari decât echivalentul unei duzini de cutii de ţigări «Specialitate». Şi e totuşi, literare de ION DARIE întâia dată poate când s’au înfăţi­şat cărţi atât de sărace în făgă­dueli. Desigur, un premiu oricât de ma­re ar fi nu poate crea el scriitorul Despre Neniţescu, oratorul încunu­naţilor «Pui de lei» de odinioară, n-’ mai pomenesc decât cărţile de citire de el. IV primară şi istoria literară a d-lui Adamescu. Fusese totuşi, ales între aleşi, atunci când Academia nu-şi oprea ochii nici asupra lui Vlahuţă, nici asupra lui Caragiale. Premiile de după război­, ale Academiei, au fost ca cifră atât de mizere încât încununatul rămânea numai cu satisfacerea morală. Dar cum s’au împărţit în dreapta şi în stânga, cu o uşuratecă generozita­te, şi cum editorii nu ştiu încă să folosească spre vânzarea cărţii a­­ceastă distincţie care pentru ceti­tor ar fi oricum. Un îndemn, ele şi-au epuizat repede şi această pre­supusă valoare de recompensă. O carte e de cele mai multe ori pre­miată de Academie, nu fiindcă ar fi printre cele mai valoroase ale anului, ci fiindcă s’a găsit dis^..în­tâmplare printre cele puţine, bune şi rele, prezintate cu petiţie tim­brată solicitând celebritatea. Academia, cu regimul său obliga­toriu impus autorilor şi editorilor să-şi prezinte exemplarele pentru bibliotecă, se presupune că tot o­­bligatoriu, ia act de cărţile anului. Firesc ar fi deci, ca decernarea pre­miilor să se facă în afară de for­malitatea prezintării unui număr de exemplare, cu petiţie şi cu umi­litoarea intenţie de a bate la uşa nemulţumit­orilor. Regulamentul­­e bne schimbat. Altfel, ceea ce se întâmplă în acest an se va întâm­pla în­totdeauna. Scriitori cu vo­lume apărute în cursul anului, sau în decurs de trei ani, cum prevede regulamentul unora dintre premii, ca Adrian Maniu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Demostene Bo­te®, Camil Petrescu, Al. Philippi­­de, Ion Pilat etc. etc. nu vor fi luaţi în consideraţie de Academie fiindcă n’au depus petiţie şi 15 exemplare, iar premiile vor merge la cutare domn, doamnă ori dom­nişoară Georgescu, despre care în trei ani nu se va vorbi în literatura română, nici cât se vorbeşte de I. Neniţescu. In cursul lui Februarie se vor decerna premiile Societăţii Scriito­rilor români, şi multe premii na­onale, pentru poezie şi proză. Aci, neexistând nici o formali­tate obligatorie şi jenantă pentru autor, distincţia se va face firesc, după aprecierea comisiunior din totalul producţiei anuale pentru S. S. R. — şi după preţuirea unei în­tregi cariere literare, întrucât ori­­priveşte marile premii naţionale. Nu facem profeţii. Nu ştim să descifrăm semnele stelelor ca M­me de Thebes, pici în palmă ori în drojdie de cafea, ca elevele Iuliei Poloneza- Iar cum nu stăm nici a­­proape de obicinuitele sforării care se trag şi aci, ca oriunde e în joc vanitatea şi un cât de mic folos material, n’am putea ponta pe pe­gasul nimănui. Premiile distribui­te anul trecut de S. S. R. au adus oarecare deziluzie, fiindcă se inau­gurau în primul rând cu o călcare a regulamentului. Se premia car­tea, de altfel merituoasă a d-lui Jean Bart, dar care apăruse cu doi ani înainte, căci luase un pre­miu al Academiei ca tipărită în l E o urâtă contabilitate şi mă­runtă, dar o ţinem, fiindcă numai păstrându-se premiile în afară de orice bănuială îşi pot îndeplini rostul şi se pot bucura de mult pu­ţinul credit de care se mai bucură. Menirea acestor premii ale Socie­tăţii Scriitorilor Români e să în­curajeze şi să recunoască începu­turile, făgăduelile. Distribuirea de brevete între confraţi care se cu­­nosc de mult, se premiază şi se în­jură apoi la cafenea, e­ o simplă co­medie şi o tristă comedie. Rămân marile premii naţionale. Numele lui Ion Slavici, pe ale că­rui cârţi am învăţat odinioară să citim, a stârnit indignarea patrio­tarzilor profesionişti. Dar n’a stâr­nit indignare numele d-lui Cinci­­nat Pavelescu, poet şi epigramist foarte spiritual, care se produce cu un juvenil entuziasm la toate banchetele din ţara nouă şi veche, cu epigrame improvizate acum douăzeci şi cinci de ani. Iată de ce spuneam, că sezonul premiilor literare, concizând cu’ carnavalul balurilor mascate cu tombolă şi premii de frumuseţe, aduce această atmosferă de frivo­litate chiar în discuţiile unde mai puţină uşurătate n’ar strica. Eforturile diplomaţiei pentru repararea unui... vintu­ism Italia va ratifica tratatul Basarabiei Tradiţionalele bune raporturi in­tre România şi Italia, eşite din fă­gaşul lor firesc sub guvernarea li­berală, tind să se restabilească, în sfârşit. Deocamdată nu se poate precisa al cui va fi meritul, dacă realitatea va confirma ştirea — şi nu vrem să ne îndoim că o va confirma, curând chiar —; dar că vina este, în cea mai mare parte, a d-lui Vintilă Bră­tianu, nu încape nici o îndoială. Şi nu vom mai aminti toate vexaţiu­nile ce ne-a atras absurdul vinti­­ism care a stricat relaţiunile romă­­no-italine, ci numai că Suveranii români au trebuit să renunţe în con­diţiuni penibile la călătoria în Ita­lia şi că speculatori interesaţi trag încă concluzii defavorabile din în­târzierea ce se pune la Roma pen­tru ratificarea tratatului Basara­biei. ROMANIA ŞI ITALIA Se ajunsese acolo încât relaţiile dintre România şi Italia se puteau exprima, în formulă lapidară, — Brătianu contra Mussolini Match-ul acesta — e inutil să mai dovedim — nu putea dura, fără primejdia de-a transforma în duşmănie prie­tenia care totdeauna, prin origina latină şi interesele comune, apropia cele două popoare. Conflictele în­tre guverne, vinovate ori nevino­vate, nu păgubesc decât popoarelor, totdeauna streine de conflicte şi i­­nocente. Era cu atât mai regretabil ca Ro­mânia şi Italia să-şi facă, reciproc ofense şi acte de inimiciţie, cu cât nici un interes superior nu provo­case neînţelegerea celor două ţâri Dar cauza conflictului fusese înde­părtată—şi totuşi atmosfera tulbure nu se risipise. Pînă în ultimul timp încă în presa italiană ştiri nefavo­rabile României găseau loc, iar în ţara noastră o îndoială încă există: de ce Italia nu ratifică tratatul Ba­sarabiei ? SPRE O CLARIFICARE Nu credem să ne înşelăm spu­nând că mergem spre o clarificare a situaţiei. Interese economice pe care gu­vernul d-lui Mussolini le-a găsit piedică bunelor raporturi cu Româ­nia sunt pe cale a fi satisfăcute. In raporturile dintre state senti­mentele popoarelor dictează de multe ori mai puțin decât intere­sele economice şi­­ aceste intere­se au dictat şi în conflictul roman­­no-italian. Se pare că d. Brătianu a înţeles. Poate că şi rigiditatea d-lui Mus­solini a scăzut. In orice caz­ o apro­piere este pe cale de a se face, — şi n’o putem saluta decât cu bucu­rie. Nu mai puţin, eforturi diploma­­tice serioase s’au depus, de ambele părţi, pentru repararea... vintilis­­mului şi îndepărtarea stării de lucruri care păgubea, în realitate, şi României şi‘'Italiei. Era şi timpul­ — ca de pe urma diplomaţiei să avem măcar folosul de a nu se învenina mai rău rapor­turile existente. De data aceasta — se repară ceea ce nu trebuia nici­odată să aibă nevoe de a fi repa­rat. ITALIA ŞI TRATATUL BASARABIEI O singură chestiune ne mai des­parte astăzi prietenia dintre Româ­nia şi Italia, chestiunea ratificării tratatului Basarabiei. Nu putem admite că din vrăjmă­şie guvernul Mussolini nu l-a rati­ficat şi nici că ar lega calcule poli­tice sau interese meschine de acest act prin care, onorându-şi propria semnătură, întăreşte cu o garanţie formală un drept indiscutabil şi asi­gură pacea Europei. De aceea aşteptăm cu încredere, după ce motivele de astăzi vor dis­pare, ceea ce nu mai poate întârzia, — şi nu va mai întârzia, d­eacest act care va pune capăt, pentru totdeau­na, animozităţilor ce au tulburat in mod pasager, dar atât de regretabil, fraternitatea româno-itediană. D. MUSSOLINI Politica epistolară Politica epistolară pare chemată de demisionar din calitatea oficială la un mare viitor. Ceea ce odată mai I pe care o avea în partidul national, mult arată că istoria este într’o ves-' mărginîndu-se la acea de simplu nică repetare. E drept nici tonul nici forma epistolelor politice de azi nu se apropie tocmai de «scrisorile» prin care odinioară filozofi, învă­tati, scriitori sau iernai — nesolici­­tând dreptul de vot, — d'ntr’n lume ce nu era a «ţăranului de la Dună­re» schimbau nobile gânduri şi ama­­bile controverse. Dar de la Voltaire, de o pildă, până la­d. Sever Dan omenirea a fost un mers şi pantofii de mătase chiar la figurat au fost înlocuiţi prin de­mocratice ghete cu biseturi. .... Aceste reflecţii, făcute în trea­căt, nu ne opresc însă de a insista mai mult asupra disputei publice pe care a provocat-o darea în vileag a cutiei cu scrisori dintre d-nui Sever Dan şi Mihalache. Recunoaştem că viitorul şef, no­minal dar proclamat, al partidului ţărănist, a trebuit să se simtă bucu­ros citind epistola fostului secretar general al partidului naţional, şi mai ales să fie mulţumit dând pu­blicitate­ un asemenea factum. De acolo, până a atribui partidu- lui naţional inspiraţiunea «table­­lor» d-lui­ Sever Dan, era mai puţin de­cât un pas. Şi, fireşte, a fost ime­diat trecut... Nu ne aparţine a interveni în a­­ceastă discuţie pentru unii ori alţii. Dar ca exponent! obiectivi ai oii­­niei publice ne credem îndrituiţi a interpreta faptele ce ni se filmează. Or, după câte ştim, d. Sever Dan --------— exo-------------­ membru deslegat de impedimentele hierarhiei. Situaţiile însă se pot schimba, omul rămâne. Şi deputatul ardelean şi-a păstrat «originalita­­tea» unor idei, care n’au servit nici­odată d-sale şi cu atât mai puţin partidului. Astfel pe lângă unele adevăruri primare pe care le spune partidului ţărănesc, epistola d-lui Sever Dan are şi o sumă de­„ «ingenuităţi» — termenul potrivit ar fi altul, — car« par’că ar fi fost comandate din­a­­dins de către contradictorul său.„ Modul cum este arătat, de exemplu, rolul Coroanei — e mai prejos de orce observare. Iar d. Mihalache de­geaba îşi dă acte de democrat năpăstuit şi in­transigent. D-sa ştie prea bine că ceea ce î l în­depărtează de putere este, în ultima analiză, mediocraţia aventurală pe care o reprezintă d-sa, — şi mai ales capacitatea primejdioasă prin ţelu­rile ei revoluţionare ale aceluia de care se lasă condus, — şi de a cărui sugestie tiranică nu se poate lipsi. Restul e politică epistolară-C. Ga In pagina IV-a Ultimele stiri ale SERV. NOSTRU PARTICULAR NEDUMERIRE Rânduri pentru d. C. Mille Necontestat in presa noastră, d. Const. Mille este gazetarul care a înţeles mai bine ca oricare altul tainele meşteşugului nostru. E tenace şi aceiaşi afirmaţie o repetă cu regularitatea picăturii de ploae care cade pe acelaş punct. Atitudinea hotărâtă pe care a avut-o faţă de orientarea acţiunii noastre na­ţionale d. Const. Miile, nu poate fi ne­socotită.____________________________ Am dus cu îndârjire tot greul răz­boiului. Când s'a întors în ţară d. C. Miile, România Mare devenise o reali­tate. Cu pasiunea care-l caracterizează, directorul ziarelor «Adevărul» .* «Dimi­neaţa a devenit Fouquier Tinville al sancţiunilor naţionale. D. Const. Mille nu vroia să mai existe !» viaţa publică oamenii care «pactizaseră» cu inamicul. Nimic de zis, străşnicia nu strică, dar tot d. Const. Mille şi-a ales ca prim a­­ghiotant tocmai pe d. Bubi (sau Bebe) Brănişteanu, fost prim redactor şi antre­prenor al ziarului «Lumina». Iar când d. Const. Miile a înfiinţat ziarele «Lup­ta» şi «Presa» tot în acelaş Bubi Bră­nişteanu (pe atunci avea cioc, acum din motive personale l-a râs) şi-a găsit pri­mul tovarăş. Nedumeriţi am urmărit articolele d-lui Const. Mille, scrise cu atâta pasionată îm­potrivire faţă de gândul onest al atâtor scriitori ca premiul naţional al prozei să se dea bătrânului ctitor al scrisului românesc Ion Slavici. Dacă d. Const. Mille este aşa de categoric cu Ion Sla­vici, de ce este aşa de mângăetor, de in­dulgent cu Bubi Brănişteanu. Suntem nedumeriţi. D. Const. Miile ne datoreşte această lămurire. Pam­fil Şeicaru „CUVÂNTUL* la PARIS România se izolează? --------------ex3-------------­Noul ministru român la Paris constată că Ro­mânia lipseşte de la prea multe conferinţe internaţionale şi este inexistentă sub raportul propagandei — Prin scrisoare de la un corespondent particular — Paris, Ianuarie• — Am precise in­­formaţiuni că guvernul român a fost încunoştiinţat de către d. Dia­­mandy, ministrul României aci, că în cercurile diplomatice mai ales în Franţa se discută politica de izolare pe care o face România prin abţi­nerea de la importante conferinţe internaţionale şi prin lipsa oricăror măsuri de propagandă în interesul cauzei româneşti. UN BILANŢ SUGESTIV Intr’un raport confidenţial trimis ministrului de externe se face bi­lanţul conferinţelor internaţionale din anul trecut, cam­ sau ridicat la un total de 79. Din aceste 79 con­ferinţe, România nu şi-a trimis re­prezentanţi de­cât la 31 conferinţe, pe când alte state ca Germania, Austria, Bulgaria, Polonia, Cehoslo­vacia, nu numai că au participat efectiv la aproape toate aceste con­ferinţe, dar au venit cu un întreg aparat de funcţionari ai biurourilor­ de presă, făcând propagandă asiduă pentru ţările lor, iar unele chiar în­­ contra României. UNDE NU AM FOST DE FATA In raportul despre care vorbim mai sus se arată că dintre conferin­ţele cu privire la agricultură, co­merţ şî industrie, România a lipsit de la congresul internaţional pen­tru protecţia naturei (Paris), şi de la congresul internaţional­ de horti­­cultură (Amsterdam). Dintre conferinţele cu­ privire la comunicaţii şi transport, România a lipsit la Paris (Conferinţa inter­naţională aeronautică), Nisa (Con­ferinţa europeană a ovariilor şi va­goanelor directe). Dintre conferinţele cu privire la medicină şi higienă România a lipsit de la Uniunea internaţională contra pericolului venerian (Paris), Con­gresul internaţional al azilelor pen­tru copii (Londra), congresul inter­naţional farmaceutic (Londra), con­gresul fiziologic internaţional (E­­dimburg). Dintre cele cu privire la Econo­mie şi finanţe a lipsit de la con­gresul internaţional al clădirilor şi lucrărilor publice (Praga). România a lipsit de asemeni la toate conferinţele cu privire la Drept şi administraţie, nepartici­­p­ind la nici una : Conferinţa inter­naţională a comunelor urbane (Got­henburg), Congresul maritim inter­naţional (Gothenburg), Congresul internaţional de poliţie criminală (Viena), Congresul int. al ştiinţelor administrative (Bruxelles), Congre­sul juridic internaţional al aviaţiei (Roma). Dintre conferinţele CU privire la artă şi ştiinţă, România a lipsit de la societatea internaţională de mu­zică contemporană (Londra), congre­sul internaţional al intelectualilor (Paris), congresul internaţional al ştiinţelor istorice (Bruxelles), Uniu­nea academică internaţională (Bru­xelles), conferinţa internaţională de fitopatologie şi entomologie (Wa­­geningen). ŞI LISTA ABSENŢELOR SE PRELUNGEŞTE A lipsit la toate conferinţele a­­fară de patru cu privire la umanita­rism, religie, morală şi educaţie. Conferinţa internaţională studen­ţească (Haga), Uniunea internaţio­nală pentru ajutorarea copiilor (Ge-­ neva), Conferinţa Universală asu­pra educaţiei (San Francisco), Fe­deraţia europeană a societăţilor de teozofie (Viena) Conferinţa interna­­ţională asupra nouei educaţii (Ter­­ritet), Conferinţa internaţională con­tra alcoolismului (Copenhaga), co­­misiunea contra represiunii vân­zării femeilor şi copilor (Londra şi Geneva). Dintre conferinţele cu­ privire la sport şi turism, România a lipsit de la Uniunea ciclistă internaţională (Zurich), Federaţia internaţională a foot-bal-ului (Geneva), Federaţia internaţională de gimnastică şi U­­niunea de box (Paris). A mai lipsit de la congresul inter­naţional democratic (Friburg) şi de la congresul internaţional al păcii (Bâle). J. B. Pâinea miraculoasă Funcţia creiază organul şi nevoia pe inventator. Astfel în ţara unde e pâine mai mul­tă decât cere consumaţia, grija a fost cum să fie păstrată cât mai mult proas­pătă, până când consumatorul va avea nevoie de ea. Ţara despre care e vorba e Elveţia, iar inventatorul un brutar. Reţeta e încă secretă, dar prin proce­deul tăinuit brutarul a izbutit să fabrice pâine care rezistă, cu aceleaşi calităţi şi acelaş aspect, mai multe luni, aşa cum a fost scoasă din cuptor. Câte­va exem­plare din pâinea miraculoasă au fost încredinţate savanţilor experţi. Lunile au trecut şi pâinea s'a păstrat ca în pri­ma zi. Ghicesc cum ii lasă gura apă citito­rului care consumă pâinea integrală — acest alt miracol de astă dată naţional, care aduce câte odată cu pâinea găsită în mormântul, lui Tutanh­amon, altă dată cu srapul de lipit tălpile la ghete, câte­odată cai exemplarele de bolizi căzuţi din cer şi conservaţi în muzeele astro­nomice şi întotdeauna cu o minge de foot-ball care ar fi umplută cu cărţi. Nu ştim că Elveţia ar fi fiind o ţară producătoare de grâu. N’am auzit despre secerătorii din Alpi, nici despre o ma­şină de treer cocoţată pe Mont-Blanc, îndeletnicirea elveţienilor, după cum îmi amintesc lecţiile profesorului de geogra­fie, e fabricarea ceasornicelor, a şvaiţe­rului şi a şocolatei. Deci născocirea bru­tarului mi -­a părut paradoxală, şi am primit-o bănuitor. Şi iată că am avut dreptate. Am cum­părat o pâine integrală, am tăiat-o în două, în patru, l» opt; am gustat din ea, am expus-o la soare, la intemperiile naturei, la diferite presiuni atmosferice. E nemuritoare ! Nemuritoare şi enigma­tică. Desigur elveţianul nostru brutar ar crede că e un conglomerat de galoşi şi de paie, de coceni şi de târâte de lemn, de argilă şi de prund, de vax Albina, şi de bucăţi de sac, de cărămidă şi de beton armat. — Nu­­ i-am răspunde acestui igno­rant — e numai pâine integrală. O fa­bricăm astăzi şi poate înfrunta veacurile. Şi nu ne nsfindrim­, nu scoatem brevete, nu dăm telegrame­­şi nu aşteptăm feli­citări. Cu modestie, o consumăm. Şi pune te rog mâna. E tare, nu e aşa . Poţi clă­di un hotel cu ea şi va retiv­i mai sigur, decât blocurile d-voastră care sunt nu­mai de granit, C. p.

Next