Cuvântul, iunie 1925 (Anul 2, nr. 169-192)

1925-06-10 / nr. 175

ANUL II No. 175c Miercuri 10 Iunile 1925 Redacţia şi Administraţia 4. STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL --------*-------­ In pagina IV Manifestaţia liberală de la Bacău 2 Lei 4 pagini S'au­ creiat de către ministerul artelor trei premii anuale intitu­late : premiul naţional de proză premiul naţional de poezie, pre­miul naţional de critică şi isto­rie literară. Aceste premii (fie­care în valoare de 100.000 lei) au menirea să designeze valori lite­rare definitiv consacrate, cu ho­tărâtoare influenţă asupra rit­mului ulterior al creiaţiei litera­re, am putea spune creiatori de nuanţe şi sensibilităţi sau mai precis scriitorii şi poeţii repre­zentativi ai literaturii contempo­rane. Intenţia nu a fost rea dar realizarea nătângă. Căci trebue să porţi pe umeri o tărtăcuţă nu un cap, să fii străin de literatură ca de graiul tracilor, cum este o o­norabila nulitate de la culte şi arte Al. Lapedatu, spre a-ţi ima­gina că în fiecare an poţi alege trei scriitori români reprezenta­tivi. Semnalăm acest greşit punct de vedere în consacrarea oficială (căci nimănui să nu-i treacă prin minte că valorificările comisiei premiilor naţionale sunt obliga­torii pentru criteriile critice in­dividuale) ca în viitor un mini­stru ceva mai inteligent ca bo­­bleţul personaj de la Culte şi arte, iar în raport cu literatura ceva mai aproape de ea, să modifice normele premiilor naţionale. In locul acordării anuale de premii să se dea odată la cinci ani şi atunci nu o şuu­ de mii de lei care în reap­tate nu înseamnă de­cât 2500 lei aur ci o sumă de 500 mii lei ce ar­ echivala valoarea şi greutatea marelui premiu Năs­turel pe care îl acordă Academia Română (evident ne gândim la anii când leul era anul). Acordân­­du-se odată la cinci ani, literatu­ra română ar putea număra ca valori aproximativ naţionale cam 20 de prozatori, 22 de poeţi şi 20 de critici pe veac. Cam excesiv şi prea puţin sever criteriu, dar oricum mai judicios. .An­ul trecut — lipsea premiul naţional de critică şi istorie li­terară — s-au decernat cu o vă­dită înţelegere a semnificaţiei a­­cestor premii d-lui Mihail Sado­­veanu şi d-lui Octavian Goga. E­­vident şi prozatorul Sadoveanu şi poetul Octavian Goga înfăţi­şează două momente caracteris­tice cu repercusiuni ulterioare în ritmul evolutiv al literaturii ro­mâneşti. Anul acesta — a apărut şi pre­miul naţional de critică şi isto­rie literară—în comisie şi-au fă­cut loc pe primul plan socote­lile şi duşmăniile de club politic. Să precizăm. Vom recunoaşte că pre­miul naţional de proză s'a acor­dat cu înlesnire şi dreaptă jude­cată (nici nu era prea grea ale­gerea) d-lui Ion Al. Brătescu-Voi­­neşti. Premiul naţional de poezie s‘a acordat cu o vădită uşurinţă d-lui Mihail Codreanu uitându­­se de o pildă O. Carp — dar unde uşurinţa de judecată literară a făcut loc minciunei politicianilor este în alegerea celui care înfăţi­şează într’o mai amplă măsură critica şi istoria literară. Sunt foarte bun prieten cu d. G. Bogdan-Duică, pasiunea sa de amănunte, exactitatea informa­­ţiilor sale, tinereţea firei sale şi sprinteneala judecăţii m-au se­dus totdeauna (ultimele lucrări „Istoria literaturii române“ şi Viaţa şi ideile lui Slimeon Baxan­­ţiu o dovedesc) dar oricât iubi­re şi stimă aş avea, condescen­denţa faţă de adevăr mă obligă să pun în lumină unele lucruri urâte — de care premiatul este cu totul străin. Necontestat că istoria literară românească a fost creiată de d. N. Iorga, concepţia de ansamblu, fixarea unui cadru în care diver­sele năzuinţi, multiplele influen­ţe, variatele individualităţi s-au integrat într'un ritm unitar, a fost formulată cu grandoare în evocarea istorică de d. N. Ior­ga. Nu este o exagerare de tre­păduş aşteptând milog o promo­vare de la starea de conferenţiar îndoelnic la universitate la o sta­re mai sigură de profesor, ci a­­firmarea onestă a unui adevăr ce ni se impune. „Istoria literaturii române în veacul al XVIII (vai cu ce entu­ziasm susţinut o utilizează pâ­nă la epuizare d. I. Bianu la cursul său de istorie literară!) ca şi Istoria literaturii române în veacul al XIX sau — fără a mai aminti alte lucrări ce­ ar însemna pomenirea unei biblioteci întregi — „Cărţi reprezentative în viaţa omenirii“, sta­bilesc o metodă în istoriografia literară — creiază o şcoală în critica istorică a lite­raturii. Tot ce s a lucrat ulterior în istoria literară, nu a fost alt­ceva decât o continuare, cu ace­­iaş metodă şi în acelaş cadru fi­xat de d. N. Iorga. Dar în critica literară î­n ct­ul să pomenim activitatea prodigioasă de la „Se­mănătorul“ şi „Floarea daruri­lor“.­­Atunci cum se tălmăceşte acea­stă omitere? Foarte simplu. Fostul chibiţ istoric al d-lui N. Iorga —trepăduşii d-sale s-au ve­rificat ulterior totdeauna ca ne­întrecute javre — adică d. Al. Lapedatu n‘a uitat câteva neplă­cute urecheli suferite la Cameră din partea d-lui N. Iorga. Ori d-Lapedatu a prezidat comisiunea premiilor naţionale din care făcea parte şi d. Octavian Goga care la rândul său n‘a uitat flecăelile suferite tot la Cameră şi tot din partea d-lui N. Iorga — mai a­­dăugăm la d. Goga şi tendinţa de a atrage în politică alături de d-sa pe d. Bogdan-Duică. Dispu­nând lapedatul de la arte de vo­tul d-lui Octavian Goga (ba bine că nu) cu d. Corneliu Moldovanu nu a fost prea greu — fiindu-i sub­altern — să-i impună alegerea d-Lui Bogdan­ Duică. Majoritatea de trei — din cei cinci — a pu­tut da pe această cale o revanşă nătângă, faţă de înfrângerile pe­nibile din politică. Dar mai sunt oare aceste pre­mii—premii naţionale când sunt date sub presiunea antipatiilor sau măruntelor socoteli politice? Politica şi de data aceasta spur­că sub forma găinaţului judecă­ţii critice, al lapedatului de la fete. Pamfil Şeicaru Camera de punere sub acu­zare, a admis apelul parchetul lui şi a decis arestarea preven­tivă a confratelui M. Cortorus vinovat de a fi pedepsit imperti­nenţa grosolană a chestorului mamelucitor liberali. A trebuit reunirea luminatei competenţe juridice şi intransi­genta independentă de conştiinţă a trei consilieri de curte, pentru ca sacro-santa falcă a d-lui Ma­­nolescu-Strunga să dobândească reparaţiunea pe care zadarnic cearcă să i-o dea dantistul Sancţiunile de care a fost ferit agresorul d­lui Pan. Halippa, şi maestrul bătăilor organizate cele­brul căpitan Popescu au fost cu severitate aplicate unui om ofen­sat care a înţeles să-şi ia satis­facţia îndreptăţită. Şi această operaţiune s’a făcut în dispreţul tuturor legilor şi a uzanţelor utilizate până acuma în cazuri similare. Interesul instrucţiei nu poate fi invocat căci mărturisirea d-la Condrus face orice instrucţie inu­tilă. Calitatea şi situaţia socială a d-lui Condrus îndepărtează orice temeri că s’ar putea sustrage sancţiunilor legii iar siguranţa şi ordinea publică nu erau întru ni­mic ameninţate de un om care poartă panglica legiunei de o­­noare şi al cărui trecut e cea mai deplină chezăşie de perfectă onorabilitate. Ceace a refuzat conştiinţa ju­delui instructor şi a trei judecăt­­ori de tribunal a fost acceptat de instanţa superioară. Este desigur o foarte curioasă divergenţă de opinie cu atât mai curioasă cu cât se produce în­tr’o speţă atât de lipsită de con­troverse juridice. Ceace pune însă intr’o şi mai ciudată lumină încăpăţânata per­sistentă a parchetului condus de ministrul justiţiei este faptul că pentru o vină similară victima de azi a obţinut pedepsirea discipli­nară a judecătorului care îndrăz­­nise să pronunţe o hotărâre con­­damnatoare. Prin urmare arest preventiv pentru vinovaţii de bătae atunci când sunt din opoziţie şi com­plectă impunitate garantată prin terorizarea magistraţilor, atunci când un protejat cd guvernului comite aceiaş infracţiune. Guvernul poate fi mulţumit de opera de „liberalizare” a justiţiei întreprinsă cu atâta tact de d. Mârzescu. Regele şi reforma administrativă Ce aşteaptă opoziţia de la Suveran „Stăpânul“ partidului liberal CODIM Viol Brail-B. D. Orb­anu Prin reducerea la tăcere a o­­poziţiei guvernul şi-a atins, cel puţin de fapt, scopul: votarea reformei administrative este a­­sigurată. Intr’o singură şedinţă de-o oră jumătate. —I s’a făcut REGELE FERDINAND experienţa. S'au „votat” 100 de articole. Ceeace însemnează că, oricât ar protestat majoritatea tratată ca şi opoziţia, oricât s’ar opune aceasta din urmă, — proec­tul de reformă administrativă va fi smuls Camerii în două-trei şe­dinţe-Car d. Vaida, în numele opo­ziţiei unite, a ridicat în faţa băn­cii ministeriale spumegânde de furie spectrul textului constitu­ţional . Regele poate refuza sanc­ţionarea şi promulgarea unei legi lipsită de girul valabil al discu­­ţiunei libere în Parlament. Actualităţi politice mâne astfel o simplă dovadă de neruşinarea politică a unui gu­vern ce şi-a perdut minţile. — Nu amestecaţi pe Rege în luptele politice, — a bâjbâit după un răspuns d. Duca. Dar chestiunea a rămas în­fiptă ca un cui în inima guvernu­lui şi nu poate fi despărţită de proectul de reformă care va fi dus Suveranului pentru sancţio­nare. Opoziţia, siluită în Parlament, aşteaptă de la Suveran sancţiunea atotputerniciei abusive a regimu­lui Ion I­ C. Brătianu. Partidul liberal n’a suportat nici­odată în cursul deceniilor de când există tirania pe care o sufere astăzi din partea d-lui Vin­tilă Brătianu. Nici d. Ionel Bră­tianu n’a îndrăznit să-și maltra­teze vre-odată partizanii, cum îi maltratează d. Vintilă Brătianu, dela umilul deputat din fundul Cadrilaterului până la fruntaș al partidului sau chiar ministru. Ceeace s’a petrecut zilele tre­cute între ministrul de finanţe şi d. Orleanu, preşedintele Camerii, este caracteristic. D. Orleanu, bătrân liberal, fost ministru, preşedinte al Camerii a trebuit să sufere injoncţiuni jig­nitoare adesea , de astădată însă n’a mai voit să cedeze. Fap­tele : D. Vintilă Brătianu a cerut să se declare cu anticipaţie obstruc­ţia opoziţiei, pe baza noului re­gulament. D. Orleanu a refuzat, — şi d. Vintilă Brătianu i-a în­tors spatele. D. Orleanu, pentrucă aceasta s’a făcut totuşi cu ajutorul unui vicepreşedinte oarecare, c­a de-D VINTILĂ BRATIANU clarat că nu va mai prezida nici o şedinţă a Camerii la votări de proecte şi-a plecat indignat la Galaţi, nu însă înainte de-a co­munica d-lui Ionel Brătianu : „ Megalomania lui” —adică a d-lui Vintilă Brătianu —­ va pierde partidul liberal. In orice caz, cât mai sunt preşedinte de Cameră, nu voiu tolera să mă trateze ca stăpân pe slugă. Iar d. Vintilă Brătianu, ime­diat după conflict, a declarat: — E ultima oară când mai joacă un rol. Preşedinte de Ca­meră nu va mai fi... Poate pri­mar la Galaţi ! Autentic-Reforma administrativă va ră­ PĂIANJENUL LUCREAZĂ Păianjenul lucrează. Nu s-a vo­tat încă legea privilegiului Băn­­cei Naţionale şi alte opt nouă bănci liberale se înfiinţează deodată în diverse oraşe de provincie, prin capitalurile pe care Banca Româ­nească le pompează de la primul institut de credit. Astfel tot mai mult Banca Naţio­nală ca odinioară Bastilia pentru absolutism­ul monarhic, reprezintă fortăreaţa autocratismului bancar, unde mâine seniorii incapacităţii dovedite, desfrânatului ilegalism şi arbitrariului brutal se vor în­chide o bucată de vreme, inexpu­gnabili şi trufaşi, aşteptând rezul­tatele timid­nţei ori inexperienţei adversarilor. Opt bănci aproape într-o singură zi!... Bate la uşa ceasul retragere!, după cel mai cumplit faliment po­litic şi moral ce a putut să dea guvernarea unui mare partid. Şi nici o idee nouă, nici un curent de primenire, nici măcar o preocupare de un ordin mai inalt... Dar opt bănci noui ca un lanţ de fortificaţii intermediare. Păianjenul lucrează. Pânza se întinde, creşte. Şi uitându-se cu dispreţ, la muştele căzute în laţ, miluite provizoriu cu nădejdea u­­nui guvern de intendenţă al libera­lilor în opoziţie, victime ridicole pe care le va devora la clipa opor­tună, păianjenul pare că spune, către cei care nu-i nemeresc cu aş­chiile lor uşoare : Ei şi ? Am să mă ascund o bucată de vreme... Nu mă veţi mai vedea pe mine... Veţi avea la rândul vostru stăpâ­nirea şi puterea. Dar numai apa­renţele lor. M-aţi lăsat prea mult să-mi ţes în tihnă laţul. Şi de ope­ra mea nu vă veţi atinge... Nu veţi îndrăzni, ori nu veţi fi lăsaţi. Orice veţi face alt, voi rămâne puternic... Şi-am să mă pot odihni într'o li­nişte netulburată, păianjenul are dreptate. Toată surprinzătoarea încăpăţânare de a sta la guvern, chiar ştiută fiindu-i lăcomia s a partidului liberal, n a fost şi nu e în funcţie de nici o re­formă politică desinteresată... Le­gea administrativă şi fugara ei a­­plicaţie imediată este poruncită de scopuri bine cunoscute... Sânt o serie de alegeri ale căror consilii trimit câte un senator de drept în maturul Corp al nouei Consti­­tuţii. Dar pentru privilegiul Băncei Naţionale s’ar fi sacrificat orice reformă, cum se va face cu pro­ectul asupra băuturilor spirtoase şi celelalte anunţate. Atât mai bine pentru el şi forţa lui Inatacabilă — ce rol poate a­­vea ţara, liniştea şi binele ei ? — dacă partidul liberal ar reuşi să-şi instaleze intendenţa într'un provi­zoriu guvern succesoral. Dar dacă nu, este asigurat prin resorturile lui econmico-finan­­ciare şi de menţinerea osaturei partidului şi de disciplina şi fide­litatea cadrelor lui militante... Opt bănci într'o zi ! Mai mult ca oricând opoziţia îşi poate da sea­ma de realitatea pe care au îngă­duit-o funestele ei divisiuni şi u­­şurinţe, — şi mai ales să înţeleagă imperativa datorie de mâine, — ori cu câte jertfe de muncă, de ener­gie și de amor propriu va trebui îndeplinită. C. Gongopol Cehoslovacia de T.­DE VECHI In urma unei amabile invitaţiuni a guvernului de la Praga am avut prilejul vizitărei admirabilei ţări ce este Cehoslovacia, timp de două săp­tămâni,­­ o întoarcere de vizită zia­riştilor din republica vecină cari au fost în România toamna trecută. Dacă guvernul şi-ar da seama cât foloseşte contactul ziariştilor, cu cât o vizită ca cea făcută de grupul de gazetari români în Cehoslovacia este superioară în rezultate bune tuturor propagandelor prin broşuri pe care nu le citeşte nimeni sau prin misiuni inutil de solemne, este neîndoios că cel puţin în fiecare an ar invita o­­dată pe reprezentanţii ziarelor stre­­ine, nu călătorie de cunoaştere în­de­­aproape a ţării. Şi dacă am avea motive să ve­dem că vizitele, tăcute anul tre­cut din România de confraţii poloni şi cehi şi slo-paci sunt un în­ceput ce nu va rămâne fără de a doua zi, am avea dreptul să sperăm că nu este departe vremea când ţara noastră cu măreţele-i bogăţii şi ad­­mirabilu-i popor, se va bucura de­ o justă apreciere peste graniţe. Dar noi avem o hotărâră preferită pentru propaganda oficială, probabil pentru că e inexistentă şi pentru cea­laltă propagandă, prin miniştri co­­mis-voiajori, înarmaţi cu proecte de legi inaplicabile, cari stau de vorbă umiliţi cu bancheri neîncrezători şi trufaşi cu ziariştii, atunci când catadixesc să ia contact cu ei. Am stat două săptămâni în Ce­hoslovacia. Admirs-b Lt.__ primiţi pretutindeni întâmpinaţi de-o oficialitate deose­bit de curtenitoare şi înconjuraţi cu dragoste de-o populaţie ale că­rei sentimente se manifestau ti­mide în faţa ceremonialului ofi­cial, dar cu atât mai sincere pe feţele surâzătoare şi în privirile deschis prietenoase. La graniţă ne-au întâmpinat doui oameni, doui prieteni astăzi, şi d. Hyka, de la ministerul de ex­terne cehoslovac, un tânăr liniştit, rece în aparenţă, de-o inteligenţă vie şi de-un tact remarcabil, exce­lentul nostru conducător în toată călătoria; şi d. Svikowski, un dis­tins ziarist, care a vizitat Româ­nia şi­ o iubeşte cu căldura tempe­ramentului său de entusiast, re­prezentantul Sindicatului ziarişti­lor din Praga­ După câteva ore plecăm în cea mai bună dispoziţie ca prieteni de o viaţă întreagă cu însoţitorii noş­tri către primul popas. Tatranska Lomnica, o mică staţiune climate­rică odihnitoare, aşezată între vârfurile modeste ale munţilor Ta­tra, legată prin tramvai electric de alte mici localităţi cu vile co­chete, cu hoteluri moderne şi sa­natorii de tuberculoşi, după mode­lul celor din Elveţia. Regiunea e mult asemnănătoare celei carpati­ce. O vegetaţie bogată de brazi monumentali îmbracă coastele minu­ţilor; pietroşi şi goi sunt numai ici colo, unde i-au desbrăcat ava­lanşele sau unde se fac iarna spor­turi ce atrag vizitatori numeroşi din toată Cehoslovacia. Sub domi­naţia habsburgică regiunea Ta­­trei era frequentată cu deosebire de magnaţii unguri şi de mica no­bilime austriacă care îşi crease a­­proape un privilegiu exclusiv de odihnă şi distracţie în colţurile a­­cestea şi le păstrau un farmec in­tim şi­ un aer nobil făcându-le in­accesibile burghezimei şi mai cu seamă evreilor. Mi s'a citat, ca o interesantă curiozitate, faptul că nu mult înaintea războiului când în faţa burghezi­e­i avute privi­legiile de asemenea categorie ale nobilimii imperiului eru săpate şi când bogătaşii javrei pătrunseră indiscret şi sgomotoşi acolo, s-a produs în Camera magnaţilor o in­terpelare violentă împotriva inva­dării regiunei de către neblazona­­ţi şi s'a cerut guvernului să împie­dice indezirabila apropiere... In minunata regiune a Tatrei n'am stat însă decât prea puţin ca să-i fi putut admira toate fru­museţile şi fermecătoarele-i as­pecte. Abia câteva ore, într'o sin­gură zi am vizitat şi Stary­ Smo­­kovec şi Strabske Pleso, două splen­dide staţiuni la câţiva kilometri de Tatranska Lomnica — şi seara continuam drumul către o formi­dabilă cetate de fier, oraşul fai­moaselor uzine Witkowice. De la frumuseţile vrăjitoare ale naturei treceam dea­ dreptul la im­presionanta forţă a muncei. Nici­odată n’am avut o senzaţie mai a­­păsătoare, copleşitoare chiar­ de cât când din liniştea majestoasă şi odihnitoare a munţilor m’am trezit în infernul vastelor uzine, între zeci de coşuri gigante, în a­­telierele de foc. Vizita în nesfâr­şitul oraş-unui Vitkovice, mi-a dat o reconfortantă impresie de forţă vie, de vigoare, de putere creatoare, de triumf. Vastele uzi­ne în care oamenii par pitici faţă de măreţia lucrurilor,­­ opera lor, rotiţe mute ale unui imens angre­naj în permanentă mişcare, furnici harnice într'un muşuroiu gigantic, — mi-au apărut mai târziu ca sim­bolizând întreaga ţară a Cehoslo­­vacilor, uine toti muncesc cu râv­nă, crează cu voe bună, îmbogă­ţesc pe zi ce trece ţara în care o conştiinţă senină a datoriei de îm­­plini şi­ a rosturilor unui popor civilizat, animă şi împinge mereu, înainte. Pretutindeni se munceşte şi în lunga noastră călătorie, stră­bătând dela un capăt la altul pă­­mântul pehsolovac. n'am văzut de cât coşuri fumegânde de fabrici, n'am văzut un petec de câmp ne­cultivat Ordonaţi, muncitori voioşi, bu­curoşi de libertatea câştigată după secole de suferinţă, înţelenţi la da (Continuare în pagina ll-a._ _____ II Şl In vreme ce guvernul afişa pen­tru a nu ştiu alta oară, la Cameră şi'n coloanele „Viitorului'', primej­dia care s'a adunat la toate margi­nile ţării, şi acuza trădătoarea opo­ziţie că nu înţelege prescripţiile pa­triotismului, un minstru plenipoten­ţiar arăta tntr'un memoriu, că s'a găsit pe suprafaţa pământului un popor şi o ţară extrem de bine­voi­toare României. De aşteptat ar fi fost, după atâta necaz liberal pe statele vecine, că măcar cu această ţară şi acest popor în chestiune, să se ocupe în măsura maximă a sa­tisfacerii intereselor române. Atunci când acuzi toate statele, şi le acuzi pentru a-ţi masca lipsa de atenţie pentru interesele româneşti pe care ar trebui să le aperi în acele state sau în raporturile cu respectivele guverne, îţi incumbă să nu faci la fel când este vorbă de popoare şi guverne ce-ţi sunt binevoitoare. Dar guvernul liberal a socotit, că s'ar înjosi iremediabil să se coboa­re până la micimea Albaniei, toc­mai el, guvernul marelui Dalai La­ma balcanic. De aceea ministrul nostru de ins­trucţie publică a primit deunăzi un raport diplomatic de la ministrul Ro­mâniei din Tirana, în termeni care dovedesc, că tot se mai găsesc prin­tre plenipotenţiarii liberali oameni cu demnitate. D. prof. Simion Mân­­drescu acuză toate guvernele romă­neşti, că n'au dat nici o atenţie numeroşilor români din Albania, iar pe guvernul actual — deci pe d. dr. C. Angelescu — că a dovedit „o in­dolenţă de neiertat faţă de solicitu­dinea actualului guvern albanez pentru românii săi. Guvernul alba­nez a pus României în vedere, că ar putea să înfiinţeze şcoli, biserici pen­tru aceşti români, să le trimită das­căli, preoţi, iar România nimic n'a catadixit să facă. Dar atunci ce să zicem de interesele românești din al­te state cari ne poartă Sâmbetele ? Sofia, Iunie. — Opinia publi­că de aci a urmărit cu un viu interes tratativele între re­prezentanţii Greciei şi Iugoslaviei, la Belgrad pentru reînoirea tratatu­lui de alianţă, denunţate de guvernul iugoslav în toamna anului trecut. Se ştie că, în primăvara anului 1913, Serbia şi Grecia au încheiat un tratat de alianţă în contra Bul­gariei El a dăinuit peste unsprezece ani, când de­odată, din senin, cei din Belgrad au hotărât ca să-l denunţe. De ce a fost denun­ţat tratatul Cauza denunţărei lui a fost tot Bulgaria. Atât Grecia cât şi Bulga­ria se angajase, la sfârşitul lunei Septembrie 1913, faţă de Societatea Naţiunilor, ca să aplice, pe teritoriile lor, cauza protecţiunii minorităţilor. Prin acest anganjament, Grecia recunoştea de fapt existenţa minori­tăţii bulgare în Macedonia. Aceasta ne­fiind pe placul Iugoslaviei, — şi spre a se face presiune asupra Gre­ciei, să nu aplice protocolul iscălit la Geneva, — s’a denunţat tratatul. Ca să nu piarză prietenia Iugos­laviei, Grecia a făcut tot posibilul şi a anulat de fapt protocolul. După aceia s’a început negocierile cu Iugoslavia pentru reînoirea triatului înainte încă de a încheia acest tra­­tat, Iugoslavia a cerut rezilierea câ­torva chestiuni ce o interesau de ap­­­roape: lărgirea zonei din portul Sa­lonic, acordată Iugoslaviei, regula­­rea traficului pe linia ferată Salonic Ghergheli, renunţarea la exproprierea bunurilor rurale ale mânăstirei Sâr­beşti Hilindar de la muntele Athos şi chestiunea minorităţilor slave din Macedonia. Asupra zonei din portul Salonic pentru comerţul de import şi export al Iugoslaviei precum şi asupra ex­­propierei bunurilor rurale ale mâ­năstirei, Grecia s-a arătat dispusă să facă concesiuni. Linia ferată Salonic- Ghevgheli Când însă sârbii au cerut, ca să le cedeze linia ferată Salonic-Ghevghe­­li şi să se recunoască caracterul sâr­besc al minorităţi slave din Macedo­nia, ea s-a opus cu îndârjire. Linia ferată Salonic-Ghevgheli a fost cumpărată acum câţi­va ani, de statul Iugoslav. S'a format apoi o societate anonimă, pentru care s'a cerut dreptul de a exploata şi admi­nistra linia. Dacă Grecia admitea punctul de vedere iugoslav, atunci s'ar fi acordat de fapt eşirea Iugos­laviei la marea Egee, printr'o linie ferată iugoslavă, pe teritoriul gre­cesc, şi prin zona liberă din portul Salonic-Dar aceasta nu ajungea celor din Belgrad. Ei au mai cerut, ca Grecia să recunoască existenţa minorităţii sârbeşti în Macedonia cu drept cu­vânt, grecii s-au opus şi la această cerere. Se spune chiar, că Ministrul Preşedinte al Greciei ar fi declarat, că statul elen nu poate să recunoas­că ceea­ ce nu există. Un reviriment în Gre­cia faţă de Bulgaria Aceste două cereri au făcut ca tra­tativele să se rupă. După cât ni se co­munică, ele au mai provocat şi un reviriment în opinia publică din Atena în favoarea Bulgariei.Presa monarhistă ar cere o înţelegere cu Sofia şi tot în acest sens s'ar fi pro­nunţat şi o parte din presa republi­cană. Politica externă a Bulgariei fiind condusă de principiul: relaţiuni cât se poate de prieteneşti cu toate ţă­rile, dar mai ales cu vecinii, — opi­nia publică bulgară ar vedea cu sim­patie o înţelegere cu vecinii de la Sud. Pentru aceasta se cere ca Grecia să îndeplinească două condiţiuni: să aplice clauza protecţiuni minorită­­ilor, aşa cum s'a angajat la Geneva şi să nu mai forţeze pe bulgarii ma­cedoneni, ca să emigreze. Ar mai trebui să se acorde facilităţi refu­giaţilor din Macedonia şi din Tracia ca să-şi vânză bunurile la imobiliare ..Cuvântul“ la Sofia Bulgaria şi minorită­ţile Intru cât priveşte Bulgaria, aflăm din cercurile oficiale, că ea se ţine de anganjamentul ce şi-a luat în Septembrie 1924, la Geneva, şi că aplice clauza protecţiunii minorită­ţilor. Ni se mai comunică încă, că guvernul bulgar nu s'a opus, ca o bună parte din greci, cari, pe baza convenţiunii de emigrare voluntară, făcuse declaraţii, că vor să pome­nească Bulgaria, să renunţe la hot­­ârârea lor şi să rămână în ţară. Se mai relevă şi faptul, că autori­tăţile poliţieneşti au primit la timp ordine stricte, ca să împiedice mo­­b­ilarea populaţiunii greceşti, de căt­­estarea populaţiunii greceşti, de că, d­a. Momentul este, aşa­dar, foarte fa­vorabil pentru înfăptuirea unei În­ţelegeri greco-bulgare. D. Panait Istrati biciuie pe samsari De la apariţia Cuvântului am ţinut să clarificăm atitudinea noastră în chestiunea evreească, declarând că antisemitismul turbulent nu rezolvă nimic. Evreii nu sânt buni integral ca să ne determine la filosemitism,, nici răi integral ca să ne determina, la antisemitism. Simpatizăm cu sionismul, aceasta miraculoasă mişcare de reînviere a străvechilor tradiţii iudaice,—tocmai fiindcă iubim situaţiile clare. Urăm, însă echivocurile în materie şi mai ales, pe speculanţii ordinari ai acestor echi­­vocuri. Am zis în primul rând, grupul Adevărului, această primejdioasă şi grasă întreprindere de exploatare a situaţiei evreimii umilite, această u­­zină hodorogită de provocări şi de ură. Toate învinuirile pe care le-am adus acestui grup de ziare erau atât de juste încât samsarii echivocului n'au găsit nici măcar curajul unei apărări bdiguite. Evreii adevăraţi, indecşi tic eroare no­ciu crezum witit-i semiţi — fiindcă noi facem critică în numele naţionalismului construc­tiv. Dar iată un umanitarist de marca Romain Roland, se întâlneşte cu noi exact în aceeaşi critică. E­d. Panait Istrati, celebrul povestitor al „Chirci Chiralina". A fost lansat în ţară toc­mai de ziarul Adevărul. Dar când s-a convins omul cu cine are a face, a retezat brusc orice legături cu sam­sarii echivocului şi, cu îndrăcită ver­vă, îşi dă drumul revoltei morale: „Cunoaşteţi ceva mai abject, mai oribil decât un ovrei care se prezintă Costică?(E vorba de d.Costică Grauir dela Adevărul! n. r.) Când îl cheamă Moritz, — Moritz pur şi simplu — e­,­vreul nostru e om cu frica lui Dum­, neeu, e un om de ispravă, e un om de cuvânt, nu face nici un rău evreii­ lor şi nici creştinii n'au să se plângă de dânsul. Dar când fiul lui, in loc să rămână Aizic sau Avram, îşi tran­scrie evreismul pe un nume creştin.— aşa cum s'ar transcrie numele nevestii, — şi dini­ne »0 pildă Aristid, atunci primejdia e mare, e mare de tot. E primejdie şi pentru evrei şi pentru creştini, şi unii şi alţii trebuie să se ferească atunci de dân­sul. Atunci el s'ar închina la toţi zeii şi i-ar vinde pe toţi, se strecoară în ajun in casa marelui rabin, chit ca a doua zi să îngenunche în faţa­ preotului catolic sau protestant. A­­tunci el vrea să fie de toate: zaraf şi mecena, poet şi negustor, liberal şi ţărănist, — şi de fapt nu e nimic. Atunci el devine, cum l-a calificat un vajnic fruntaş al neaoşismului inte­gral : Un rău fiu, un rău soţ, un rău tată, un rău om de afaceri, un rău om politic, un rău evreu şi un rău... ro­t­măn , oare, prin această biciuitoare lecţie, şi Panait Istrati antisemit ?. Vor crâcni ceva samsarii echivocului de la Adevărul? Constatările sunt prea juste pentru ca Adevărul să nu tacă, şi de data aceasta, mâlc !.

Next